XIV. Valea securii

Mai-nainte de a fi ajuns cartaginezii pe la casele lor, cerul întreg se acoperi de nori grei. Cei care îşi ridicau privirea spre uriaşul de aramă simţeau stropi mari de apă căzându-le pe frunte. Începuse să plouă.

O ploaie îmbelşugată se revărsă în valuri toată noaptea. Tunete prelungi cutremurau văzduhul. Era glasul lui Moloh. Biruise asupra lui Tanit, şi acum zeiţa, purtându-şi rodul în pântece, îşi dăruia din înaltul cerului preaplinul sânului ei. Apărea din când în când într-un luminiş străveziu, culcată pe un pat de nori; apoi se înfăşură într-un văl de umbră, ca şi cum, ostenită, ar fi dorit să doarmă. Cartaginezii, încredinţaţi că ploaia e copilul lunii, o strigau pe nume ca să-i uşureze naşterea.

Ploaia se abătea peste acoperişuri şi curgea şiroaie, umplând curţile cu ochiuri de apă, rostogolindu-se în cascadă pe scări şi rotindu-se în vârtejuri la întretăierea străzilor. Cădea în grele valuri calde şi în şuviţe repezi; apa spumega lovindu-se de umerii caselor şi fâşii lungi de pânză alburie păreau că plutesc peste ziduri. Acoperişurile negre ale templelor spălate de ploaie străluceau în lumina fulgerelor. Mii de şuvoaie coborau de pe dealul Acropolei; ici şi colo se prăbuşea un perete, iar puhoiul ducea de-a valma, pe luciul lespezilor, grinzi de lemn, bucăţi de moloz şi paturi sfărâmate.

Toată Cartagina scosese afară amforele, ulcioarele, pânzele de cort; făcliile se stingeau şi oamenii se întoarseră să culeagă tăciuni aprinşi din rugul lui Baal. Cu capul răsturnat pe spate, beau ploaia cu gura deschisă. Unii, aplecându-se la marginea bălţilor pline cu noroi, îşi răcoreau braţele până la subsuori; îşi umpleau burta cu apă şi vărsau ca nişte bivoli. Sorbeau zburdând aerul umed în răcoarea dimineţii, şi în inima lor îmbătată de plăcere renăştea o nesfârşită speranţă. Toate nenorocirile erau uitate. Patria îşi regăsea încă o dată puterile ei de viaţă.

Oamenii simţeau nevoia de-a abate asupra altora pornirea dezlănţuită a mâniei, cu care nu putuseră să se lovească pe ei înşişi. Jertfa pe care o săvârşiseră nu trebuia să rămână zadarnică; şi fără să-i încerce vreo remuşcare, se lăsau purtaţi de acea frenezie care leagă între ei pe făptuitorii unei crime fără întoarcere.

Furtuna îi surprinsese pe barbari în corturile lor şubrede; pătrunşi până la piele de ploaia din ajun, se bălăceau prin noroi, căutându-şi armele răvăşite, stricate, pierdute.

Hamilcar veni el însuşi să-l caute pe Hannon şi, în temeiul deplinelor sale puteri, îi încredinţă comanda armatei. Bătrânul sufet şovăi câteva clipe între duşmănia pe care i-o purta şi dorinţa de a-i lua locul; în cele din urmă primi.

Hamilcar alese o galeră şi o înarmă, aşezând câte un catapult la cele două capete ale ei. A ancorat-o în golful din faţa portului; apoi, pe corăbiile care mai puteau să iasă în larg, îşi încărcă ostaşii lui cei mai buni. Hotărâse, aşadar, să fugă; şi îndreptându-se spre miazănoapte, se pierdu în ceaţă.

Dar, trei zile mai târziu (pe când barbarii se pregăteau să reînceapă asaltul) oamenii sosiţi în goană din Libia aduseră vestea că Hamilcar se arătase pe ţărmul lor. Ridica de pretutindeni hrană şi se întindea în toată ţara.

Barbarii fură cuprinşi de furie, ca şi cum s-ar fi văzut trădaţi. Cei pe care asediul începuse să-i plictisească, galii mai cu seamă, nu stătură mult pe gânduri şi plecară, cu gândul de-a trece de partea lui Hamilcar. Spendius ar fi voit să reclădească helepola. Mâtho îşi croise în închipuire o cale dreaptă din cortul lui până la Megara şi jurase s-o urmeze; nici unul din oamenii lor nu-i părăsi. Numai cei comandaţi de Autharit plecară, lăsând la voia întâmplării latura dinspre apus a cetăţii. Zăpăceala era atât de mare, încât nimeni nu se gândi să-i înlocuiască.

Narr'Havas îi pândise pe mercenari din ascunzătoarea muntelui. Trecu apoi cu toţi ai lui dincolo de lagună, şi strecurându-se de-a lungul ţărmului, intră în Cartagina.

Se înfăţişă ca un mântuitor, în fruntea a şase mii de oameni, purtând toţi făină sub mantale; aducea patruzeci de elefanţi, încărcaţi cu fân pentru vite şi carne afumată. Cartaginezii se strânseră în jurul lor, dându-i fiecăruia câte un nume. S-au bucurat de ajutorul ce le sosise, dar mai ales de vederea acelor puternice animale închinate lui Baal; era un semn al iubirii zeului; o dovadă că se hotărâse să intre în luptă pentru a-i apăra.

Narr'Havas fu întâmpinat de Bătrâni cu laude şi mulţumiri; se îndreptă apoi spre palatul lui Salammbô.

N-o mai văzuse din ziua când, în cortul lui Hamilcar, înconjurat de cinci armate, simţise în mâna lui mâna ei rece şi moale; după logodna lor, Salammbô plecase la Cartagina. Iubirea de altădată, umbrită un timp de râvna măririi, îi aprinsese din nou inima; aştepta cu nerăbdare să intre în drepturile lui; să-i fie soţie; s-o aibă.

Salammbô nu se putea deprinde cu gândul că acest tânăr îi va fi odată stăpân; şi cu toate că se ruga în fiecare zi lui Tanit cerându-i moartea lui Mâtho, pornirea ei împotriva libianului se potolise. Un simţământ nelămurit îl spunea că ura cu care Mâtho o urmărise fusese, poate, o voinţă a zeilor – şi ar fi dorit să vadă în Narr'Havas o altă întrupare a acelei patimi sălbatice care o mai ţinea încă sub vraja ei. Ar fi voit să-l cunoască mai de-aproape, şi totuşi prezenţa lui o stânjenea. Îi trimise vorbă că nu îi e îngăduit să-l vadă.

Adevărul era că Hamilcar dăduse poruncă slujitorilor să nu-l lase pe regele Numidiei să intre în odăile lui Salammbô. Ţinea să-l răsplătească pentru credinţa lui, dar ca să-l lege mai strâns, hotărâse să amâne nunta până după sfârşitul războiului. De teama sufetului, Narr'Havas nu mai stărui.

Înaintea celor o sută se înfăţişă ca un rege. Schimbă hotărârile lor, ceru drepturi deosebite pentru oamenii lui şi le împărţi slujbe mari. Iar barbarii nu voiau să-şi creadă ochilor văzând numizi pe creasta zidurilor.

Cartaginezii rămaseră şi mai surprinşi, când au zărit sosind pe o triremă punică patru sute de soldaţi de-ai lor, foşti prizonieri în Sicilia. Hamilcar înapoiase în taină Quiriţilor pe toţi oamenii de pe corăbiile latine, luate înainte de predarea cetăţilor tyriene; iar Roma, printr-un schimb cinstit de bune-deprinderi, liberase la rândul ei pe prinşii cartaginezi. Solii barbari trimişi în Sardinia nu găsiseră ascultare, şi nici locuitorilor Uticei nu li se recunoscu dreptul de cetăţeni romani.

Hieron, stăpânul Siracusei, urmase aceeaşi pildă. Pentru a-şi păstra puterea, avea nevoie de o înţelegere cu poporul cartaginez, de aceea se arătase prieten al cananeenilor, le înlesnise plecarea, şi le trimise o mie două sute de boi, pe lângă cincizeci şi trei de mii de nebeluri de grâu curat.

Mai era şi un alt temei puternic de a nu lăsa Cartagina în primejdie; dacă barbarii ar fi biruit, toată mulţimea, de la cel dintâi soldat şi până la cel din urmă spălător de vase, s-ar fi răzvrătit; nici o cârmuire şi nici un palat n-ar mai fi rămas în picioare.

În vremea aceasta, Hamilcar cutreiera ţinuturile răsăritene. Dădu peste cap pe gali; iar barbarii se pomeniră la rândul lor aproape împresuraţi.

Hamilcar îi hărţuia fără încetare; se apropia de ei, apoi se depărta din nou, şi stăruind în acest fel de luptă, izbutise încetul cu încetul să-i scoată pe mercenari din lagărele lor. Spendius se văzu nevoit să-i urmeze; în cele din urmă, Mâtho făcu la fel.

Nu depăşi Tunisul. Se adăposti între zidurile lui. Această prevedere se dovedi înţeleaptă, căci în curând Narr'Havas, ieşind prin poarta lui Khamon, se ivi cu soldaţii şi elefanţii lui. Hamilcar îl chemase în ajutor. Între timp, alte cete de barbari cutreierau ţinuturile învecinate, în căutarea sufetului.

La Clypea i se alăturaseră trei mii de gali. Trimise în Cyrenaica după cai şi la Brutium după arme. Şi hotărî să reînceapă războiul.

Niciodată voinţa lui nu fusese mai hotărâtă şi mintea lui mai rodnică. Vreme de cinci luni pline îşi purtă după el soldaţii. Îşi alesese o ţintă şi îi îndrepta spre ea.

Împărţindu-se în cete mai mici, barbarii căutară mai întâi să-l împresoare. Toate încercările lor dădură greş, şi se strânseră din nou laolaltă. Armata lor număra vreo patruzeci de mii de oameni. În mai multe rânduri se amăgiră cu bucuria de a-i vedea pe cartaginezi dând înapoi.

Supărarea mare le-o pricinuiau călăreţii lui Narr'Havas. Adesea, în ceasurile cele mai grele ale zilei, când înaintau în lungul câmpiei moţăind sub povara armelor, se ridica deodată în zare o dungă subţire de praf, un ropot de cai în galop răsuna, şi dintr-un nor în care scânteiau priviri înflăcărate se abătea o ploaie de săgeţi. Numizii, purtând pe umeri mantale albe, strigau de-a călare, ridicau braţele, strângeau în pulpe fugarii dezlănţuiţi şi, răsucind frâul cu o mişcare scurtă, se făceau nevăzuţi. Găseau în urmă cămile încărcate cu alte mănunchiuri de suliţi, şi se întorceau tot mai năpraznici, urlând ca lupii, zburând ca vulturii. Barbarii de pe margini cădeau unul după altul, neavând o clipă de răgaz până la ivirea nopţii, când încercau să găsească adăpost în valea muntelui.

Drumul era primejdios pentru pasul greu al elefanţilor, dar Hamilcar nu şovăi să-l urmeze. Străbătu lanţul muntos care se întinde de pe ţărmul înalt ai Hermeumului până la culmea Zaguanului. Barbarii îşi închipuiau că vrea să ascundă astfel puţinătatea armatei sale; dar îngrijorarea necontenită pe care Hamilcar le-o stârnea ajunse până la urmă să-i scoată din fire mai rău decât o înfrângere. Nu-şi pierdură curajul şi merseră mai departe pe urma lui.

În sfârşit, într-o seară, între Muntele-de-Argint şi Muntele-de-Plumb, în mijlocul unor stânci înalte, la intrarea unei văi, barbarii căzură pe neaşteptate asupra unei cete de veliţi; armata lui Hamilcar trebuia să fi fost pe-aproape, căci se auzea glas de trâmbiţi. Cartaginezii, surprinşi, o luară la fugă de-a lungul trecătorii. Drumul dădea într-o vale mărginită de râpe repezi, semănând cu tăişul unei securi. Barbarii se aruncară asupra veliţilor; mai departe, printre vitele înspăimântate, alţi cartaginezi fugeau de-a valma, cu sufletul la gură. Barbarii zăriră un om purtând o mantie roşie: era Hamilcar. O furtună de glasuri îi strigă numele, iar rândurile mercenarilor se avântară într-un tumult de furie şi de bucurie. O parte din ei – mai zăbavnici sau mai prevăzători – rămaseră pe pragul trecătorii. Dar călărimea cartagineză ieşi din desişul pădurii şi-i sili, cu lovituri de sabie şi lănci, să se alăture grosului armatei. În scurtă vreme, toţi barbarii se aflau pe câmpie.

Apoi, această mulţime de oameni, după ce mai şovăi câtva timp, se opri; nu mai găsea nici un loc de trecere.

Cei care nu se depărtaseră prea mult de gâtul văii încercară să se întoarcă înapoi, dar calea le era închisă. Rândurile din urmă le strigau să descurce locul, şi izbindu-se de pereţii muntelui îi ocărau pe zăpăciţii care nu se pricepeau să recunoască drumul.

Se întâmplase că, după ce toţi barbarii coborâseră pe câmpie, oamenii lui Hamilcar, ascunşi după stânci, au desprins cu bârne steiuri de piatră şi le-au rostogolit pe povârnişul repede, astupând pe de-a-ntregul strâmtoarea.

La cealaltă margine a câmpiei se întindea o limbă de pământ, crestată ici şi colo de crăpături adânci, ducând până la picioarele podişului pe care se strânsese armata punică. Cartaginezii aşezaseră din vreme scări rezemate de peretele podişului, iar veliţii, strecurându-se printre crăpăturile pământului, izbutiseră să le suie, mai înainte de a fi ajunşi din urmă. Unii din ei, oprindu-se în vale, fură traşi cu funiile, căci malul era atât de nisipos şi de înclinat, încât nici pe brânci nu putea fi urcat. Barbarii n-au întârziat să se arate. Dar, o poartă uriaşă de fier, înaltă de patruzeci de coţi şi croită pe măsura văii, răsări dintr-o dată în calea lor, ca şi cum zidul unei cetăţi ar fi căzut din cer.

Aşadar, planul lui Hamilcar reuşise. Nici unul din mercenari nu cunoştea drumurile muntelui; cei care mergeau în frunte îi târau după ei pe ceilalţi. Stâncile, înguste la temelia lor, fuseseră rostogolite cu uşurinţă, şi în vreme ce barbarii fugeau, armata cartagineză scosese strigăte înfricoşate, ca şi cum ar fi fost sfârşitul pământului. Hamilcar fusese primejduit să-şi piardă veliţii; jumătate din ei nu se mai întoarseră; dar ar fi jertfit de douăzeci de ori pe atât pentru a izbuti.

Barbarii se tălăzuiră toată noaptea în rânduri învălmăşite de la un capăt la altul al câmpiei, pipăind muntele cu mâinile pentru a găsi un loc de trecere.

Iar când se făcu ziuă, se treziră înconjuraţi din toate părţile cu un perete de piatră albă, înalt şi neted. Nici o ieşire înaintea lor; nici un mijloc de a scăpa din capcană. Cele două locuri de trecere erau închise de poarta de fier şi de sfărâmăturile stâncilor.

Barbarii se priveau fără glas, îngrămădiţi unii în alţii, simţind în spinare o răceală de gheaţă şi pleoapele grele ca plumbul.

Se năpustiră asupra stâncilor, dar pietrele rostogolite apăsau cu atâta greutate asupra celor rămase în picioare, încât nu izbutiră să le clintească din loc. Încercară să se caţere până pe culme, dar uriaşa grămadă de bolovani, cu ieşindul ei arcuit ca un pântec, nu se lăsa încălecată. Se trudiră să sfredelească peretele de stâncă la cele două capete ale văii; uneltele lor se frânseră. Aprinseră un foc mare cu stâlpii corturilor lor: dar focul nu putea mistui muntele.

Se întoarseră în faţa porţii de fier; zăbrelele ei erau prinse în piroane grele, groase ca nişte ţăruşi, ascuţite ca nişte ţepi de arici şi dese ca părul unei perii. Barbarii se aruncară cu toată furia asupra lor. Cei dintâi pătrunseră printre gratii până la şolduri; cei dinapoi se îmbulziseră asupra lor, şi toţi căzură de-a valma, lăsând pe cumplitele gheare fâşii de carne şi smocuri de păr însângerat.

Când îşi mai regăsiră puţin curajul, se opriră să cerceteze câtă hrană le mai rămăsese. Mercenarii, care îşi pierduseră lăzile, nu mai aveau de mâncare decât pentru două zile, ceilalţi nici măcar atât. Aşteptau caravana făgăduită de satele de la miazăzi.

Taurii, pe care cartaginezii îi goniseră de-a lungul văii ca să-i zăpăcească pe barbari, rătăceau slobozi prin împrejurimi. Barbarii i-au doborât cu lovituri de lance, i-au tăiat şi i-au mâncat; iar după ce şi-au săturat burţile, gândurile li s-au mai veselit.

A doua zi au omorât toţi catârii, vreo patruzeci; le-au răzuit pielea, le-au fiert măruntaiele şi le-au sfărâmat oasele. Nu-şi pierduseră nădejdea; armata tăbărâtă în faţa Tunisului prinsese desigur de veste, şi nu va întârzia să le vină în ajutor.

Dar în seara celei de-a cincea zi, foamea începu să-i chinuiască din nou; au ros cingătoarea de piele a săbiilor şi inelele de plută din fundul coifurilor.

Patruzeci de mii de oameni erau îngrămădiţi sub muntele care îi încercuia ca o arenă. Unii rămăseseră în faţa porţii de fier şi lângă peretele stâncilor; alţii se risipiseră în neorânduială. Cei mai puternici se fereau unii de alţii, iar cei mai temători se alăturau celor îndrăzneţi, deşi n-aveau de aşteptat nici un ajutor de la ei.

Veliţii căzuţi în luptă începuseră să putrezească, şi au fost îngropaţi fără zăbavă; şanţurile nu se mai vedeau.

Barbarii zăceau alături şi tânjeau sleiţi de puteri. Din când în când, unul din ostaşii mai vechi trecea printre rândurile lor, şi un urlet de groaznice blesteme izbucnea împotriva cartaginezilor, împotriva lui Hamilcar şi împotriva lui Mâtho, deşi acesta nu era cu nimic vinovat de nenorocirea care îi ajunsese. Li se părea însă că suferinţa lor ar fi fost mai mică, dacă s-ar fi găsit toţi laolaltă. Începeau apoi să geamă; unii plângeau încet ca nişte copii.

Veneau la căpitanii lor şi îi rugau să le dea ceva care să le aline chinurile; căpitanii nu răspundeau nimic, sau, cuprinşi de furie, culegeau o piatră de pe jos şi le-o azvârleau în obraz.

Adevărul e că mulţi ascunseseră în pământ resturi de mâncare, câţiva pumni de curmale ori o mână de făină; mâncau noaptea pe furiş, ascunzându-şi capul sub mantale. Cei care mai aveau încă săbii le ţineau în mână, zadarnic pregătiţi pentru luptă; cei mai bănuitori stăteau în picioare, rezemaţi de zidul muntelui.

Îşi învinuiau căpitanii şi îi ameninţau. Autharit nu se temea să se arate încăpăţânat ca un barbar, pe care nici o piedică nu-l descurajează, se ducea de douăzeci de ori pe zi până în faţa stâncilor, sperând de fiecare dată să descopere un loc de trecere; legănându-şi umerii lui grei, înveşmântat în blănuri, semăna cu un urs care iese primăvara din bârlogul lui, să vadă dacă s-au topit zăpezile.

Spendius, înconjurat de grecii lui, se ascunsese într-o văgăună; temător cum era, răspândise vestea că a murit.

Toţi ajunseseră de-o slăbiciune respingătoare; pielea de pe ei se învineţise. În seara celei de-a noua zi, trei iberici muriră. Tovarăşii lor, înspăimântaţi, îi lăsară singuri; ceilalţi barbari săriră să despoaie morţii, şi trupurile lor albe zăceau goale pe nisip, în bătaia soarelui. Apoi începură să le dea târcoale garamanţii. Erau oameni deprinşi cu deşertul şi nu se închinau nici unui zeu. Cel mai bătrân dintre ei făcu un semn, şi toţi scoaseră cuţitele, tăind bucăţi de carne din trupurile celor morţi. Se lăsau pe vine şi, sprijiniţi în călcâie, începeau să înfulece. Ceilalţi îi priveau de departe; câţiva strigară îngroziţi; dar mulţi erau aceia care, în adâncul gândului lor, le pizmuiau curajul.

Înspre miezul nopţii, unii s-au apropiat şi, ascunzându-şi lăcomia, au cerut o îmbucătură, ca să-i încerce gustul, ziceau ei. Alţii, dintre cei mai cutezători, i-au urmat; numărul lor spori, şi în scurtă vreme se strânse o mulţime. Cei mai mulţi simţind pe limbă carnea rece o lăsau să le cadă din mână; unii, dimpotrivă, o înghiţeau cu poftă.

Se îndemnau şi luau pildă unii de la alţii. Câte unul, care se ţinuse până atunci de-o parte, se ducea să stea de vorbă cu garamanţii – şi nu se mai întorcea. Înfigeau bucăţile de carne în vârful săbiilor şi le frigeau deasupra jeraticului; le presărau cu trei degete de praf şi se îmbrânceau să le aleagă pe cele mai gustoase. Iar după ce n-a mai rămas nimic din cele trei cadavre, ochii tuturor se îndreptară pe câmp, să mai găsească altele.

Şi-au adus aminte atunci că aveau în mâna lor douăzeci de cartaginezi prinşi în ultima luptă. Cum de nu se gândiseră la ei? Cartaginezii fură ucişi; era o dreaptă răzbunare. Apoi, fiindcă nu voiau să moară de foame – şi pentru că felul acesta de mâncare începuse să le placă – barbarii începură să taie pe cărătorii de apă, pe grăjdari şi pe slujitorii mercenarilor. Îi căsăpeau în fiecare zi. Mâncau pe săturate, prindeau puteri şi nu mai erau trişti.

După ce ultimul grăjdar fu mâncat, privirile flămânzilor se îndreptară spre bolnavi şi spre răniţi. De vreme ce şi-aşa nu se puteau vindeca, nu era mai bine să le cruţe suferinţele? De cum vedeau pe unul clătinându-se pe picioare, strigau că e pierdut şi nu mai era bun decât să-i hrănească pe ceilalţi. Foloseau tot soiul de şiretlicuri pentru a le grăbi moartea; le furau ultima rămăşiţă a scârnavei lor îmbucături; se prefăceau că se împiedică şi îi călcau în picioare, iar muribunnzii, ca să arate că mai sunt încă în putere, încercau să întindă braţele, să se ridice, să râdă. Unii se trezeau din leşin, simţind un tăiş de ferăstrău retezându-le picioarele. Oamenii se ucideau între ei, de multe ori fără nici o nevoie, numai dintr-o pornire a cruzimii lor, ca să-şi astâmpere furia.

A paisprezecea zi se abătu asupra armatei barbarilor o ceaţă apăsătoare şi caldă, cum se întâmplă de obicei spre sfârşitul verii în acele ţinuturi. Această schimbare a vremii spori numărul morţilor; cadavrele putrezeau cu o repeziciune înspăimântătoare în umezeala fierbinte, clocită între pereţii muntelui. Burniţa care cădea peste stârvuri le înmuia carnea zdrenţuită şi, în curând, câmpul întreg se prefăcu într-o uriaşă cloacă rău mirositoare. Aburi alburii pluteau deasupra pământului, pătrundeau în piele, înţepau nările, tulburau vederea. Barbarii credeau că sunt sufletele celor morţi, duhul răsuflării lor. O nesfârşită scârbă îi cuprinsese. Nu mai voiau nimic. Îşi doreau moartea.

Două zile mai târziu vremea se limpezi şi începu din nou să-i chinuiască foamea. Simţeau în pântece un cleşte care le rupea măruntaiele. Se zvârcoleau pe jos, muşcau pământul, îşi sfâşiau braţele cu dinţii, şi râdeau ca nişte nebuni.

Mai cumplit sufereau de sete. Nu mai aveau nici o picătură de apă. Încă din a noua zi, toate burdufurile secaseră, îşi amăgeau arşiţa gurii lipindu-şi buzele de tăişul săbiilor, de fildeşul mânerelor, de arama zalelor. Foştii conducători de caravane îşi strângeau burta cu sfoară. Unii sugeau pietre. Alţii îşi sorbeau udul răcit în coifuri de bronz.

Aşteptau mereu să se ivească în zare armata Tunisului, întârzierea ei era cea mai bună dovadă că va sosi în curând. Aveau încredere în vitejia lui Mâtho şi nu se îndoiau că le va veni în ajutor. „Mâine va fi aici!” spuneau ei, şi zilele treceau.

La început s-au rugat; au adus jertfe; au chemat în ajutor bunătatea zeilor; dar văzându-se părăsiţi, nu mai simţeau împotriva lor decât ură şi, ca să se răzbune, încercau să nu mai creadă în ei.

Oamenii cei mai aprigi pieriră cei dintâi; africanii se dovediră mai suferitori decât galii. În mijlocul balearilor, Zarxas stătea lungit la pământ, cu părul răsfirat pe braţe, nemişcat ca un mort. Spendius găsise o buruiană cu frunze late, mustoase, şi spunând celorlalţi că e otrăvitoare, se hrănea cu ea pe ascuns.

Înfometaţii erau prea slabi ca să alunge cu pietre corbii care începuseră să se strângă. Din când în când, un vultur-cu-barbă se lăsa din zbor pe un stârv şi se apuca să-l sfârtece. Un om se apropia de el, târându-se cu lancea în dinţi şi, sprijinit într-un cot, ţintea îndelung, azvârlind arma. Pasărea cu pene albe, speriată de zgomot se oprea, privea în jurul ei, apoi, liniştită ca un cormoran pe un colţ de stâncă, ciugulea mai departe leşul cu hidosul ei plisc galben; omul, descumpănit, cădea din nou pe burtă în praful unde zăcea. Unii izbuteau să prindă şerpi şi cameleoni. Dar ceea ce îi făcea să mai trăiască era dragostea lor de viaţă. Un singur gând îi stăpânea, şi o voinţă îndărătnică de a fi le prelungea bătăile inimii.

Cei mai răbdători se ţineau strânşi laolaltă, aşezaţi în cerc printre morţi, în mijlocul câmpiei; înfăşuraţi în mantalele lor, stăteau tăcuţi, adânciţi într-o negrăită tristeţe.

Oamenii născuţi la oraş îşi aduceau aminte de larma străzilor, de teatre, de taverne, de băi şi de dughenele bărbierilor, unde îşi dădeau întâlnire toate poveştile. Ceilalţi revedeau câmpurile scăldate în lumina apusului de soare, holdele de grâu rumen, boii mari urcând blândele coline, cu brăzdarul plugului pe grumaz. Călătorii zăreau puţuri cu apă; vânătorii îşi aminteau pădurile cu sălbăticiuni; ostaşii bătrâni se gândeau la bătăliile purtate; şi în toropeala care îi cuprindea, toate reînviau pe aripile închipuirii. Unii aveau vedenii şi plecau să caute în munte o poartă deschisă, încercând să treacă prin ea. Alţii, închipuindu-şi că luptă cu furtuna pe mare, mânuiau cârma corăbiei; tresăreau câteodată înspăimântaţi, crezând că văd printre nori oştile Cartaginei. Mulţi visau cu ochii deschişi ospeţe îmbelşugate şi porneau să cânte.

Stăpâniţi parcă de o ciudată sminteală, îngânau mereu aceleaşi cuvinte şi făceau necontenit aceeaşi mişcare; iar când ridicau capul şi se priveau unii pe alţii, izbucneau în hohote de plâns, văzând înspăimântătoarea urâţenie a chipului lor. Unii nu mai simţeau nici o durere, şi pentru a-şi trece vremea povesteau primejdiile trecute, din care izbutiseră să scape nevătămaţi.

Moartea îi aştepta pe toţi, neîndurată şi de neînlăturat. Zadarnic încercaseră în mai multe rânduri să scape din încercuire. Bucuroşi s-ar fi predat învingătorului – dar cum? Nici măcar nu ştiau unde l-ar fi putut găsi pe Hamilcar.

Vântul sufla dinspre râpa muntelui, purtând nisipul în valuri pe deasupra porţii de fier care închidea trecătoarea; acoperea cu pulbere mantalele şi capetele barbarilor, ca şi cum pământul ar fi pornit peste ei să-i îngroape. Totul era nemişcare; şi muntele cel veşnic li se părea în fiecare dimineaţă mai înalt.

Stoluri mari de păsări treceau fâlfâind din aripi în larga libertate a cerului albastru. Oamenii închideau ochii să nu le vadă.

Simţeau mai întâi un vâjâit în urechi; unghiile li se învineţeau, frigul le pătrundea în oase, se culcau pe-o coastă şi se stingeau în tăcere.

Până în a nouăsprezecea zi muriseră două mii de asiatici, o mie cinci sute de oameni din Arhipelaguri, opt mii de libieni, mercenarii cei mai tineri şi unele triburi întregi: douăzeci de mii de soldaţi, jumătate din toată armata.

Autharit, care nu mai avea cu el decât cincizeci de gali, se pregătea să-şi facă singur seama, când pe culmea muntelui, drept în faţa lui, i se păru că vede o umbră omenească. Privită de jos, nu arăta mai înaltă decât un pitic, dar Autharit desluşi pe braţul lui stâng un scut asemeni unei frunze de trifoi. Strigă: „Un cartaginez!” În faţa porţii de fier, sub stânci şi pe întinderea câmpiei, barbarii se ridicară deodată în picioare, privind de jos soldatul care se plimba pe marginea prăpastiei.

Spendius luă un cap de bou, îi legă coarnele cu două cingătoare, ca o diademă, şi-l înălţă pe vârful unei prăjini, în semn de pace. Soldatul se făcu nevăzut. Barbarii rămaseră în aşteptare.

În sfârşit, către seară, ca şi cum s-ar fi desprins o aşchie de stâncă de pe malul înalt, se rostogoli până în vale o cingătoare de piele roşie, împodobită cu trei stele de diamante şi purtând pecetea Marelui-Sfat: un cal sub un palmier. Era răspunsul lui Hamilcar, semnul de liberă-trecere pe care îl trimetea.

Barbarii nu mai aveau de ce să se teamă; orice nouă întorsătură a soartei însemna sfârşitul suferinţelor lor. O bucurie nestăpânită îi cuprinse. Se îmbrăţişau; plângeau. Spendius, Autharit şi Zarxas, patru italici, un negru şi doi spartani se îmbiară să ducă solia de pace. Nimeni nu fu împotrivă, dar nu ştiau pe ce cale vor putea să ajungă.

O lungă pârâitură se auzi deodată dinspre stânci; cea mai înaltă din ele, clătinându-se de câteva ori, se rostogoli până în vale.

Stâncile răsturnate de pe culme pentru a închide trecătoarea se prăvăliseră într-un povârniş atât de repede, iar locul unde se grămădiseră era atât de strâmt, încât barbarii nu reuşeau să-l urce; dar de partea cealaltă a muntelui, puteau fi împinse cu uşurinţă. Cartaginezii au pus umărul, şi mai înainte de a se lumina de ziuă, stanele de piatră coborâseră până în marginea câmpiei, ca treptele uriaşe ale unei scări prăbuşite.

Barbarii n-au izbutit să le suie; cartaginezii au coborât scări şi toată mulţimea s-a năpustit asupra lor. O lovitură de catapult a împrăştiat-o. N-au fost îngăduiţi să se apropie decât cei zece.

Mergeau între clinabarii călări şi se sprijineau cu mâna pe spinarea cailor.

Bucuria dintâi le trecuse; începuseră să se simtă îngrijoraţi. Pedeapsa lui Hamilcar avea să fie cumplită. Spendius a încercat să-i liniştească:

— Să mă lăsaţi pe mine să vorbesc!

Se lăuda că va şti să găsească cuvintele nimerite pentru a scăpa armata din primejdie.

În spatele fiecărui tufiş stăteau ostaşi de pază. Se înclinau salutând cingătoarea pe care Spendius şi-o pusese pe umăr.

Ajungând în lagărul punic, mulţimea cartaginezilor se strânse în jurul lor, şi li se părea că aud, ici şi colo, şoptiri înfundate şi râsete de batjocură. Uşa unui cort se deschise.

Hamilcar stătea pe un scaun în fundul cortului, dinaintea unei mese scunde, pe care lucea tăişul unei săbii. În jurul lui, căpitanii aşteptau în picioare.

Zărind solia celor zece, făcu o mişcare înapoi; apoi se aplecă să-i măsoare cu privirea.

Ochii lor, neobişnuit de măriţi, erau prinşi în cearcăne negre, care li se prelungeau până la tâmple; muchia ascuţită a nasului lor vânăt se ridica între obrajii supţi, brăzdaţi de cute adânci; pielea trupului lor, prea largă pentru muşchii subţiaţi, se pierdea sub un strat de praf cărămiziu; buzele li se lipeau de dinţii galbeni şi răspândeau în jurul lor o groaznică duhoare, ca nişte morminte deschise, ca nişte cadavre vii.

În mijlocul cortului, pe rogojina unde aveau să se aşeze căpitanii, fumega o strachină cu dovleac fiert. Barbarii rămaseră cu ochii ţintă asupra ei, tremurând din tot trupul şi abia stăpânindu-şi lacrimile.

Hamilcar se întoarse să vorbească unuia din căpitani. Flămânzii, cu burta la pământ, se azvârliră asupra străchinii. Îşi bălăceau faţa în grăsime, şi clămpănind din fălci, plângeau cu sughiţuri. Nu atât de milă, ci mai mult mirându-se, Hamilcar îi lăsă să înfulece tot dovleacul. Apoi, după ce văzu pe cei zece ridicându-se, făcu semn celui care purta cingătoarea, poruncindu-i să vorbească. Lui Spendius îi era frică; se bâlbâia.

Ascultându-l, Hamilcar învârtea pe deget un inel mare de aur; era acelaşi cu care pusese sigiliul Cartaginei pe cingătoarea de piele, îl lăsă să cadă, iar Spendius se repezi să-l ridice: în faţa stăpânului, sclavul din el s-a deşteptat, însoţitorii lui tresăriră, judecând aspru această umilinţă.

Dar grecul îşi regăsi glasul şi, reamintind cruzimea lui Hannon, pe care îl ştia înduşmănit cu Barca, încercă să-l înduioşeze cu înşirarea amănunţită a suferinţelor lor şi cu amintirea supunerii lor de altă dată. Vorbi vreme îndelungată, repezind cuvintele cu multă şiretenie şi uneori cu îndrăzneală; până la urmă, lăsându-se purtat de avântul minţii lui înfierbântate, nu se mai putea opri.

Hamilcar răspunse că se învoieşte să-i ierte. Era gata să încheie pacea – şi pentru totdeauna; dar cerea să i se predea, după alegerea sa, zece mercenari. Fără arme şi fără zale.

Solii nu se aşteptau la atâta mărinimie. Spendius strigă:

— Douăzeci dacă doreşti, stăpâne!

— Nu, zece îmi sunt de ajuns, răspunse cu blândeţe Hamilcar.

Au fost duşi afară din cort, ca să se sfătuiască împreună. Autharit nu se putea învoi cu jertfirea celor zece soţi de arme. Zarxas îi spuse lui Spendius:

— De ce nu l-ai ucis? Spada lui era la un pas de tine!

— Pe el? întrebă Spendius; apoi mai spuse de câteva ori: Pe el? Pe el? ca şi cum ar fi fost un lucru cu neputinţă, iar Hamilcar nemuritor.

Copleşiţi de osteneală, se culcară pe spate lângă pământ, neştiind ce hotărâre să ia.

Spendius îi îndemna să primească. În sfârşit, se întoarseră în cort cu răspunsul.

Sufetul întinse mâna pe rând celor zece barbari, strângându-le degetul cel mare; apoi îşi şterse palma de poala mantalei, scârbit de atingerea acelor mâini zbârcite şi moi, mânjite de grăsime vâscoasă. Îi întrebă:

— Sunteţi toţi căpetenii ale barbarilor şi aţi jurat pentru ei?

— Da! fu răspunsul.

— De buna voastră voie, din toată inima, cu gândul de a vă ţine făgăduiala?

Toţi mărturisiră că sunt gata să se întoarcă la ai lor pentru îndeplinirea celor hotărâte.

— Foarte bine, spuse din nou sufetul. Potrivit înţelegerii încheiate între mine Hamilcar Barca şi trimişii mercenarilor, vă aleg pe voi zece şi vă păstrez!

Spendius căzu în nesimţire pe rogojină. Barbarii, ca şi cum s-ar fi lepădat de el, se strânseră laolaltă, fără să scoată nici un cuvânt, nici un geamăt.

Barbarii, care îi aşteptau, văzând că nu se mai întorc, îşi închipuiră că i-au trădat: trimişii lor se vânduseră sufetului.

Au mai avut răbdare două zile: în dimineaţa celei de-a treia se hotărâră. Ajutându-se cu frânghii, cu ţăruşi şi săgeţi înfipte în chip de trepte pe fâşii de pânză, izbutiră să urce stâncile; lăsând în urmă pe cei mai slabi, vreo trei mii porniră spre lagărul armatei barbare din faţa Tunisului.

Pe culmea dealului se întindea o poiană, semănată ici colo cu arbori mărunţi; barbarii ronţăiră în dinţi toţi mugurii. Trecură mai departe printr-un câmp de bob; în câteva clipe n-a mai rămas nici o păstaie, ca şi cum s-ar fi abătut pe pământ un nor de lăcuste. După alte trei ceasuri de mers ajunseră pe un al doilea podiş, mărginit cu un brâu de coline verzi.

În unduirile dintre măguri, se zăreau venind în şir mănunchiuri sclipitoare, ca snopii unor spice de argint; barbarii, ferindu-şi ochii de lumina soarelui, desluşiră umbrele unor namile negre, care le purtau parcă în spinare. Umbrele se apropiau şi creşteau la fiecare pas. Erau turnuri de suliţi, ridicate pe umerii unor elefanţi înarmaţi până în dinţi.

Între vârfurile uriaşilor colţi de fildeş, duceau în piept ascuţişul unui cumplit ţăruş de fier; purtau o brăţară de pumnale la genunchere şi platoşe de aramă peste şolduri; la capătul trompei lucea tăişul unei spade cu mânerul prins într-o legătură de piele. Porniseră toţi o dată din adâncul câmpiei şi înaintau în şiruri lungi la distanţe egale.

O spaimă fără nume îi încremeni pe barbari. Nici măcar nu încercară să fugă. Fără să prindă de veste, se pomeniră încercuiţi.

Elefanţii îşi deschiseră drum în mijlocul mulţimii, spintecând-o cu piepturile şi răvăşind-o cu colţurile dinţilor de fildeş, cum răstoarnă fierul plugului brazdele pământului arat. Tăiau, sfârtecau, secerau cu tăişul trompelor, iar turnurile aruncătoare de flăcări revărsau un potop de lavă aprinsă, ca nişte vulcani în mers. Nu se mai vedea decât o învălmăşeală de trupuri omeneşti, ca nişte pete albe, frânturi de aramă, zale cenuşii, sânge roşu ţâşnind, iar fiarele dezlănţuite treceau peste grămezile de morţi, ca valurile unei mări de întuneric. Cea mai furioasă dintre ele era purtată de un numid cu o cunună de pene pe frunte, care azvârlea lăncile cu o iuţeală înspăimântătoare, scoţând din când în când un şuierat prelung şi ascuţit; în toiul măcelului namilele uriaşe întorceau capul spre el, ca nişte câini ascultători.

Treptat-treptat, cercul se strângea. Barbarii, sleiţi de puteri, nu mai erau în stare să se apere. Elefanţii ajunseră curând în mijlocul câmpiei. Locul era strâmt. Uriaşii se îngrămădeau de-a valma, ridicându-se în două picioare şi ciocnindu-se în dinţi. Narr'Havas izbuti să-i domolească, întorcându-i în pas grăbit spre coline.

Două cete de barbari se ascunseseră într-o vâlcea şi, lepădând armele, ridicau braţele spre corturile punice, cerşind în genunchi îndurare.

Cartaginezii le legară mâinile şi picioarele, întinzându-i la pământ, unul lângă altul. Apoi dădură drumul elefanţilor.

Piepturile trosneau ca nişte lăzi sfărâmate; fiecare pas de elefant zdrobea câte două; picioarele lor grele se afundau în trupuri de om, cu o mişcare a şoldurilor care îi făcea parcă să şchiopăteze. Nu se opriră nici o clipă; au mers până la capăt.

Liniştea se aşternu din nou pe întinsul câmpiei. Se făcea noapte. Hamilcar privea cu desfătare împlinirea răzbunării sale.

Apoi deodată, tresări. La şase sute de paşi mai departe, se zăreau alţi barbari! Erau patru sute de mercenari dintre cei mai zdraveni – etrusci, libieni şi spartani – care se strânseră de la început, în aşteptare, pe culmea dealului. Văzând măcelul care însângera câmpia, porniseră să-şi taie cale spre lagărul cartaginez. Coborau în rânduri strânse, într-o aprigă şi uimitoare ordine de bătaie.

Un crainic fu trimis în drumul lor. Hamilcar avea nevoie de soldaţi; le preţuia vitejia şi îi primea fără gând ascuns. Trimisul Cartaginei le arătă locul până unde puteau să se apropie şi unde aveau să găsească de mâncare. Barbarii alergară într-acolo, ospătându-se toată noaptea. Cartaginezii începură să murmure, învinuindu-l pe Hamilcar că îi părtineşte pe mercenari.

Se răzgândi în faţa acestei nepotolite porniri de ură? Sau fusese numai o vicleană prefăcătorie? A doua zi, cu capul gol şi fără sabie, Hamilcar însoţit de-un pâlc de clinabari se înfăţişă mercenarilor, spunându-le că are prea multă lume de hrănit şi nu mai poate să-i păstreze lângă el. Dar, fiindcă avea nevoie de oameni şi voia să-i aleagă pe cei mai vrednici, hotărâse să le încerce curajul într-o luptă fără cruţare; pe învingători îi va reţine în garda lui. Era o moarte ca oricare alta. Hamilcar porunci soldaţilor săi să se dea la o parte (căci steagurile punice îi împiedicau pe mercenari să privească în zare) şi deodată se arătară cei o sută nouăzeci de elefanţi ai lui Narr'Havas. Veneau înşiruiţi unul după altul, ridicând în aer trompele lor înarmate cu junghere, ca nişte braţe de uriaşi învârtind securile deasupra capului.

Barbarii se priviră în ochi fără să scoată un cuvânt. Nu moartea îi făcea să pălească, ci cumplita încercare pe care erau nevoiţi s-o primească.

Viaţa trăită împreună statornicise între aceşti oameni apropieri de adâncă prietenie. Tabăra, pentru cei mai mulţi din ei însemna patria; singuri pe lume, se iubeau între ei ca şi cum ar fi fost fraţi; dormeau alături sub aceeaşi manta la lumina stelelor. În pribegia lor fără sfârşit, de-a lungul atâtor ţări felurite, pe drumuri cu întâmplări neaşteptate şi cu vărsări de sânge, se înfiripau legături de inimă ciudate, însoţiri de ruşine, mai trainice uneori decât o căsătorie; cel mai puternic îl apăra pe cel mai firav în iureşul bătăliilor, îl trecea peste prăpăstii, îi ştergea sudoarea de pe fruntea înfiorată de friguri şi fura ca să-i aducă de mâncare; iar celălalt, copil cules de pe marginea drumurilor şi crescut între mercenari, îl răsplătea pe ocrotitorul său cu o mie de îngrijiri gingaşe şi cu alintări de soţie.

Acum îşi schimbau între ei salbele şi cerceii, darurile ce-şi făcuseră după încercări de primejdie, în ceasuri de nestăpânită bucurie. Toţi cereau să moară; nici unul nu se îndura să lovească. Unul mai tânăr spunea altuia cu barba căruntă: „Nu! Nu! Tu eşti mai puternic şi ne vei răzbuna! Ucide-mă!” Iar celălalt răspundea: „Eu nu mai am mulţi ani de trăit! Străpunge-mi inima şi nu şovăi!” Fraţii se priveau strângându-şi mâinile, şi iubitul îşi lua rămas bun pentru totdeauna de la iubitul lui, plângându-i pe umăr.

Îşi scoaseră platoşele, ca vârful săbiilor să pătrundă mai lesne; iar pe trupul lor se vedeau crestate, ca nişte inscripţii pe o columnă, rănile pe care le primiseră luptând pentru Cartagina.

Se înşirară pe patru rânduri, ca gladiatorii, şi cu paşi nesiguri porniră la luptă. Unii, legaţi la ochi, învârteau săbiile în aer ca pe nişte toiaguri de cerşetori. Cartaginezii îi huiduiau, strigându-le că sunt laşi. Barbarii se îndârjiră, şi s-a încins în curând o luptă aprigă, cumplită, fără cruţare.

Uneori, doi oameni plini de sânge cădeau unul în braţele celuilalt şi mureau sărutându-se. Nici unul n-a dat înapoi. Se năpusteau cu pieptul în ascuţişul săbiilor. Năvăleau cu atâta furie, încât cartaginezii, privindu-i de departe, se înspăimântau.

În sfârşit, barbarii se opriră. Strigăte răguşite ieşeau din piepturile lor, şi ochii lor străluceau printre şuviţele lungi, care le atârnau peste obraz, ca şi cum ar fi fost scăldate într-o baie de purpură. Unii cădeau răsucindu-se în aer ca panterele când sunt izbite în frunte. Alţii rămâneau încremeniţi, privind mortul care le zăcea la picioare; apoi deodată, sfâşiindu-şi faţa cu unghiile, apucau sabia cu amândouă mâinile şi şi-o împlântau în pântece.

Mai rămăseseră şaizeci. Cerură să bea. Cartaginezii le strigară să arunce armele, şi după ce-i văzură fără arme, le-au adus apă.

Însetaţi se repeziră să bea şi, în timp ce îşi cufundau capul în găleţi, şaizeci de cartaginezi au sărit asupra lor şi i-au ucis înfigându-le cuţitele în spate.

Aşa poruncise Hamilcar, ca să-i facă pe plac armatei prin această trădare şi s-o câştige de partea lui.

Războiul se sfârşise; cel puţin aşa socotea sufetul. Încredinţat că Mâtho e biruit dinainte, dădu fără întârziere semnalul de plecare.

Iscoadele se întoarseră spunând că văzuseră o mulţime de oameni care se îndrepta spre Muntele-de-Plumb. Hamilcar nu era îngrijorat. Acum, după ce barbarii fuseseră nimiciţi, nici o primejdie nu mai putea să vină dinspre partea nomazilor. Lucrul de căpetenie era să cuprindă Tunisul. Rărind popasurile, porni într-acolo.

Lui Narr'Havas îi încredinţa cinstea de a duce în Cartagina vestea cea mare a biruinţei; regele Numidiei, mândru de isprăvile sale, se grăbi să se înfăţişeze lui Salammbô.

Fiica lui Hamilcar îl primi în grădinile ei, la umbra unui bătrân sicomor, întinsă pe perne de piele aurită, şi având lângă ea pe Taanah. Purta pe faţă o năframă albă care îi acoperea fruntea şi gura, lăsând să i se vadă numai ochii; dar sub vălul străveziu, buzele ei străluceau asemeni nestematelor care îi împodobeau degetele. Salammbô îşi ţinea mâinile înfăşurate şi, cât timp stătu de vorbă cu oaspetele ei, nu făcu nici o mişcare.

Narr'Havas îi vesti înfrângerea barbarilor. Salammbô îi mulţumi, binecuvântându-l pentru ajutorul ce-l dăduse tatălui ei. Regele Numidiei îi istorisi întreaga desfăşurare a luptei.

În preajma lor porumbeii gungureau pe ramurile palmierilor, şi păsări de tot felul se fugăreau prin iarbă; galeoli guleraţi, prepeliţe de Tartessus şi bibilici punice. Grădina, lăsată multă vreme în părăsire, îşi înmulţise frunzişul; vrejurile castraveţilor-amari se căţărau pe crengile caneficienilor, asclepiade mătăsoase răsăriseră pe întinsul răzoarelor de trandafiri; tot soiul de plante împleteau aşternuturi de leagăn, din frunze şi din flori. Razele soarelui, căzând pieziş, însemnau ici şi colo, ca într-o pădure, umbra unei frunze pe pământ. Blândele vieţuitoare ale grădinii se sălbăticiseră şi o rupeau în fugă la cel dintâi zgomot. Din când în când se ivea o gazelă, purtând pe copitele ei negre pene împrăştiate de păun. Larma oraşului depărtat se pierdea în murmurul valurilor. Nici un nor nu se zărea pe cerul albastru; nici o pânză nu flutura pe mare.

Narr'Havas vorbise. Salammbô, fără să-i răspundă, îl privea. Regele numizilor era înveşmântat într-o rochie de în înflorată, cu ciucuri de aur pe poale; două săgeţi de argint îi prindeau părul împletit peste urechi: ţinea în mâna lui dreaptă mânerul unei lănci împodobit cu inele de chihlimbar şi cu şuviţe de păr împletit.

Salammbô îi privea, şi o lume de gânduri nedesluşite o stăpânea. Acest tânăr războinic, cu glas dulce şi mers femeiesc, îi desfăta ochii cu farmecul întregei lui făpturi, şi i se părea ca o soră mai mare, pe care Baalii i-o trimiseseră s-o ocrotească. Îşi aduse aminte de Mâtho şi nu putu să-şi potolească dorinţa de-a şti ce soartă avusese.

Narr'Havas îi spuse că oastea cartagineză se îndreaptă spre Tunis şi-l va prinde. Pe măsură ce îşi arăta încrederea în biruinţă, amintind cât de slabe erau puterile lui Mâtho, o bucurie nespusă părea că o însufleţeşte pe Salammbô. Buzele îi tremurau, răsufla greu, iar când Narr'Havas făgădui să-l omoare cu mâna lui, a strigat:

— Da! Da! Ucide-l! Trebuie!

Regele Numidiei răspunse că aceasta era dorinţa lui cea mai arzătoare, de vreme ce, războiul o dată sfârşit, va fi soţia lui.

Salammbô tresări şi aplecă fruntea.

Vorbind mai departe, Narr'Havas îşi asemui iubirea lui cu florile care tânjesc de dorul ploii, cu drumeţii pierduţi în noapte aşteptând zorile. Îi spuse că e mai frumoasă decât luna, mai dulce decât vântul dimineţii, mai blândă decât chipul primitor al gazdei celei bune. Îi făgădui să-i aducă din ţara negrilor lucruri rare, cum nu se mai văzuseră în Cartagina, iar odăile casei lor vor fi aşternute pe jos cu pulbere de aur.

Se lăsau umbrele serii şi în aer se răspândeau miresme îmbălsămate. Se priviră îndelung, fără să-şi vorbească, şi ochii lui Salammbô, lucind prin vălurile lungi, păreau două stele în luminişul unui nor. Înainte de apusul soarelui, Narr'Havas se ridică şi-şi luă rămas bun.

În ceasul când părăsi Cartagina, Bătrânii răsuflară uşuraţi. Poporul îl primise cu mai multă însufleţire decât prima oară: dacă Hamilcar şi regele Numidiei vor înfrânge singuri pe barbari, nimeni nu va putea să le mai stea în cale; de aceea, pentru a umbri gloria lui Barca, hotărâră să-i trimită în ajutor – pentru mântuirea Republicii – pe omul cel mai îndrăgit de ei, pe bătrânul Hannon.

Hannon porni fără întârziere spre ţinuturile apusene, cu gândul de a răzbuna ruşinea pe care o suferise pe acele locuri. Dar nu întâlni în calea lui nici pe băştinaşi, nici pe barbari; se ascunseseră, fugiseră, muriseră. Furia lui se abătu asupra pământului. Arse ruinele ruinelor, nu lăsă în picioare nici un copac, nici un fir de iarbă. Schingiui copiii şi pe schilozii pe care îi prinse din urmă; dădu poruncă soldaţilor să siluiască femeile înainte de a le ucide, iar pe cele mai frumoase să le culce în litiera lui; boala urâtă de care suferea îi aţâţa porniri cumplite şi încerca să şi le aline cu mânia dezlănţuită a unui om deznădăjduit.

Adeseori, pe creasta colinelor, corturi negre se prăbuşeau ca răsturnate de vânt, şi roţi de car prinse în cercuri sclipitoare se rostogoleau la vale, cu un geamăt înăbuşit. Triburile care împresuraseră Cartagina rătăciră câtăva vreme pe câmp, aşteptând biruinţa barbarilor pentru a se întoarce; dar, fie de teamă, fie de foame, se risipiseră pe la casele lor şi nu se mai vedeau.

Hamilcar nu-l pizmuia pe Hannon pentru vitejiile lui; era însă nerăbdător să sfârşească războiul. De aceea îi trimise poruncă să pornească asupra Tunisului. Hannon, care îşi iubea patria, se găsi sub zidurile cetăţii în ziua hotărâtă.

Cetatea Tunisului era apărată de băştinaşi, de cei doisprezece mii de mercenari şi de toţi mâncătorii-de-scârnăvii, care, ca şi Mâtho, aveau ochii aţintiţi asupra Cartaginei. Şelisimul şi ploaia priveau deopotrivă zidurile ei înalte, visând din depărtare desfătări nesfârşite. În această înfrăţire a urilor, pregătirile pentru luptă se săvârşiră lesne. Îşi croiră coifuri din burdufuri de piele, tăiară palmierii de prin grădini şi îşi ciopliră suliţi, săpară fântâni, şi, drept hrană, prindeau în apa lacului peşti mari, albi, îngrăşaţi cu stârvuri şi cu scârnăvii. Zidurile derăpănate, aşa cum le dorise gelozia Cartaginei, erau atât de slabe, încât un brânci părea de ajuns pentru a le dărâma. Mâtho astupă spărturile cu pietrele caselor. Erau pregătirile celei din urmă lupte: n-avea nici o speranţă, dar îşi zicea că norocul armelor e schimbător.

Apropiindu-se de cetate, cartaginezii zăriră pe creasta zidurilor umbra unui om care se ridica peste metereze până aproape de brâu. Săgeţile zburau în jurul lui fără să-l înfricoşeze mai mult decât un stol de rândunele. Lucru foarte ciudat, nici una nu-l atingea.

Hamilcar îşi aşeză tabăra la marginea de miazăzi a cetăţii; Narr'Havas, la dreapta lui, cuprindea câmpia Rhadesului, iar Hannon malul lacului. Păstrându-şi locurile lor, cei trei generali aveau să pornească deodată atacul asupra cetăţii.

De la început, Hamilcar ţinu să arate mercenarilor că îi va pedepsi ca pe nişte sclavi. Porunci ca cei zece soli să fie crucificaţi unul lângă altul, pe dealul din faţa oraşului.

Îngroziţi de cumplita privelişte, apărătorii cetăţii lăsară zidurile pustii.

Planul lui Mâtho era să se strecoare pe lângă tabăra lui Narr'Havas atât de repede, ca numizii să nu apuce a ieşi din corturi; apoi să cadă în spatele pedestrimii cartagineze, prinzând-o în cleşte, între trupele lui şi cele dinăuntrul cetăţii. Ieşi pe câmp în fruntea celor mai încercaţi dintre soldaţii săi.

Narr'Havas îl zări. Trecu pe malul lacului şi-l îndemnă pe Hannon să-i trimită ajutor lui Hamilcar. Îl socotea oare pe Barca atât de slab, încât să nu poată a se împotrivi mercenarilor? Era o viclenie sau un gând prostesc? Cine ar fi putut să spună?

În dorinţa de a-şi umili potrivnicul, Hannon nu stătu în cumpănă, porunci să sune goarnele şi se îndreptă asupra barbarilor cu toată armata. Barbarii făcură calea întoarsă, şi, pornind în iureş asupra cartaginezilor, i-au dat peste cap, împrăştiindu-i. Călcându-i în picioare, înaintară ca o furtună până în faţa cortului lui Hannon.

Generalul ţinea sfat de război cu treizeci dintre cei mai de seamă Bătrâni ai Cartaginei. Rămase încremenit văzând îndrăzneala barbarilor. Îşi strigă căpitanii, dar mulţimea se repezi asupra lui cu pumnii strânşi, acoperindu-l cu ocări: cei care ajungeau să pună mâna pe el îl ţineau cu greutate, să nu le scape. Hannon încerca să le şoptească la ureche: „Vă dau tot ce-mi cereţi! Sunt bogat! Scăpaţi-mă!” Îl scoaseră afară pe braţe. Oricât era de greu, picioarele nu-i atingeau pământul. Bătrânii avură aceeaşi soartă. Hannon, din ce în ce mai înspăimântat, striga: „M-aţi învins! Sunt prizonierul vostru! Vreau să mă răscumpăr! Ascultaţi-mă, prieteni!” Purtat pe umeri şi strivit din toate părţile, nu înceta să gângăvească: „Ce-aveţi de gând? Ce vreţi să faceţi cu mine? Vedeţi că nu mă împotrivesc… Eu totdeauna am fost bun cu voi…”

O cruce uriaşă apăru în faţa cortului. Barbarii urlau: „Aici! Aici!” Hannon striga peste glasurile lor, cerând, în numele zeilor, să-l ducă în faţa şalişimului; voia să-i împărtăşească un plan care avea să-i mântuiască pe toţi.

Mulţimea se opri în loc. Unii spuseră că ar trebui să-l cheme pe Mâtho; câţiva plecară în căutarea lui.

Hannon să prăbuşi în iarbă; i se părea că vede în jurul lui un şir nesfârşit de cruci, ca şi cum chinurile în care avea să piară se înmulţeau; voia să creadă că se înşela, că nu era decât o singură cruce, că nu era nici una… În cele din urmă îl ridicară în picioare.

— Vorbeşte! îi spuse Mâtho.

Hannon se arătă gata să i-l predea pe Hamilcar; intrând apoi împreună în Cartagina, vor domni amândoi, ca nişte regi.

Mâtho se depărtă, făcând semn oamenilor lui să se grăbească. „E o viclenie pentru a câştiga timp”, gândea el.

Barbarul se înşela. Hannon nu mai avea nimic de nădăjduit şi putea să făgăduiască orice. Îl ura atât de aprig pe Hamilcar, încât, pentru cea mai îndoielnică încercare de a se mântui pe sine, l-ar fi jertfit fără nici o remuşcare, dimpreună cu toată armata lui.

Bătrânii zăceau în nesimţire la picioarele celor treizeci de cruci, cu subsuoarele prinse în frânghii. Bicisnicul sufet, înţelegând în sfârşit că va trebui să moară, izbucni în plâns.

Îi smulseră de pe el restul de veşminte ce-i mai acopereau trupul – şi făptura lui respingătoare apăru în toată goliciunea ei. Bube răscoapte acopereau această namilă fără nume, grăsimea de pe pulpe îi atârna peste unghiile picioarelor, ca o zdreanţă mucegăită, iar lacrimile curgând şiroaie de-a lungul obrajilor puhavi îi dădeau o înfăţişare de-o înfricoşătoare tristeţe, pe care n-ar fi putut s-o arate nici un alt chip omenesc. Panglica regală care îi încingea fruntea zăcea în praf, laolaltă cu părul lui alb.

Temându-se că nu vor găsi frânghii destul de tari ca să-l ridice, barbarii îl ţintuiră pe cruce înainte de a a înălţa – aşa cum obişnuiau cartaginezii. Biciuită de durere, întreaga mândrie a lui Hannon se trezi. Îi acoperea pe călăi cu ocări şi blesteme. Se zvârcolea şi făcea spume la gură ca o fiară a mărilor, strigându-le că va fi răzbunat şi toţi vor pieri în chinuri de-o mie de ori mai cumplite.

Avea dreptate. De cealaltă parte a oraşului, unde se zăreau limbi de flăcări şi nori de fum, solii mercenarilor trăgeau să moară.

Câţiva au leşinat, dar răcoarea vântului îi trezi. Spânzurau cu bărbia în piept şi trupurile lor alunecaseră puţin, deşi aveau braţele bătute în cuie deasupra capului; de pe călcâiele lor şi de pe mâini cădeau picături grele de sânge, ca fructele coapte de pe ramurile unui pom; Cartagina, marea, munţii şi câmpia, li se părea că se învârtesc ca o roată uriaşă; uneori un nor de praf se ridica în aer, învăluindu-i în vârtejul lui. O sete mistuitoare îi ardea, limba li se lipea de cerul gurii şi simţeau pe trup o sudoare rece, curgând o dată cu viaţa care li se stingea.

Departe, în adâncul nesfârşit al străzilor, întrezăreau ca prin ceaţă soldaţi în mers şi valuri de săbii; larma bătăliei ajungea nedesluşită până la urechile lor, cum aud corăbierii, strângând în braţe catargul, învolburarea mării în toiul furtunii. Italicii, mai voinici decât ceilalţi, aveau încă putere să strige; lacedemonienii tăceau, cu pleoapele închise; Zarxas, atât de vânjos altădată, se clătina ca o trestie frântă; etiopianul de lângă el îşi răsturnase capul peste braţul crucii; Autharit, nemişcat, învârtea ochii în fundul orbitelor, părul lui lung, prins într-o crăpătură a lemnului, îi acoperea fruntea, şi horcăitul care îi ieşea din piept semăna cu un muget de mânie. Un straniu curaj îi revenise lui Spendius; privea acum viaţa cu un adânc dispreţ şi aştepta moartea cu nepăsare, ca pe o apropiată şi veşnică dezlegare.

În agonia lor tresăreau câteodată, simţind pe buze o fluturare de pene. Aripi mari se legănau în jurul lor ca nişte umbre şi un croncănit prelung se auzea. Crucea lui Spendius era cea mai înaltă, şi asupra ei se abătu cel dintâi vultur. Grecul îşi întoarse faţa spre Autharit şi îi spuse încet, cu un zâmbet de neînţeles:

— Ţii minte leii din drumul spre Sicca?

— Erau fraţii noştri, răspunse galul murind.

Între timp, Hamilcar spărsese zidul cetăţii şi pătrunsese în Tunis. O pală de vânt risipi fumul, limpezind zarea până sub meterezele Cartaginei; se deosebea o mulţime de oameni, privind în depărtare de pe culmea templului lui Eşmun; Hamilcar zări, la stânga lui, pe malul lacului, treizeci de cruci uriaşe.

Pentru a părea mai înfricoşătoare, barbarii le înălţaseră legând unul deasupra celuilalt catargele corturilor lor; cadavrele celor treizeci de Bătrâni spânzurau în largul cerului. Pe pieptul lor se zărea parcă un roi de fluturi albi; erau penele săgeţilor pe care soldaţii lui Mâtho le trăseseră asupra lor.

În vârful crucii celei mai înalte sclipea o panglică de aur, căzând peste un umăr al cărui braţ lipsea. Hamilcar abia putu să-l recunoască pe Hannon. Oasele lui şubrede scăpaseră din legătura scoabelor de fier, şi fâşii de carne zdrenţuită îi atârnau pe braţe; nu mai rămăseseră pe cruce decât resturi sfâşiate, asemeni halcilor de fiară sălbatică pe care le atârnă vânătorii la uşa casei lor.

Hamilcar nu aflase nimic; zidurile oraşului îl împiedicau să vadă mai departe, iar căpitanii pe care îi trimisese la cei doi generali nu se mai întorseseră. Fugarii sosiţi între timp aduseră vestea înfrângerii lui Hannon. Armata punică se opri. Tulburaţi de această întorsătură a războiului tocmai când se socoteau biruitori, ostaşii îşi pierdură cumpătul, nemaivoind să asculte poruncile lui Hamilcar.

Folosindu-se de această şovăială, Mâtho, după ce spulberă oastea lui Hannon, se întoarse asupra numizilor. Narr'Havas dădu drumul elefanţilor, dar mercenarii, cu făclii smulse de pe ziduri, se risipiră pe întinderea câmpiei ca o mare de flăcări, şi fiarele îngrozite o luară la goană spre mare, învălmăşindu-se, ucigându-se unele pe altele şi sfârşind înecate sub povara platoşelor prea grele. Narr'Havas puse în mişcare călărimea; dar barbarii se culcară cu faţa la pământ, şi când caii se apropiară de ei la trei paşi, se năpustiră sub burţile lor, spintecându-le cu jungherele. Când sosi Barca, jumătate din numizi pieriseră.

Mercenarii erau însă prea istoviţi pentru a primi lupta cu Hamilcar. Se retraseră în rânduială până la muntele Apelor-Calde. Sufetul, din prevedere, nu-i urmări, ci se îndreptă spre gurile Macarului.

Stăpânea Tunisul, dar din întreg oraşul nu mai rămăsese decât o învălmăşeală de ruine; de sub zidurile prăbuşite ale cetăţii şi până în largul câmpiei, se întindeau mormane de dărâmături; iar mai departe, între malurile golfului, cadavrele elefanţilor izbite de vânt se ciocneau între ele, ca un arhipelag de stânci negre purtat pe valurile mării.

Pregătindu-se de război, Narr'Havas îşi golise pădurile. Strânsese elefanţii tineri ca şi pe cei bătrâni, bărbaţi şi femei, secătuind toată puterea de luptă a regatului său. Mulţimea, care îi văzuse de departe pierind, se jelea pe străzi, chemându-i pe nume, ca pe nişte prieteni răposaţi: „Vai! Vai! Vai! Nebiruitul! Fulgerul! Rândunica!” Îi pomenea mai des decât pe cetăţenii morţi. A doua zi, zărind corturile barbarilor pe muntele Apelor-Calde, poporul fu cuprins de-o disperare atât de adâncă, încât mulţi, femei mai ales, se azvârliră cu capul în jos de pe culmea Acropolei.

Nu se ştia ce plănuieşte Hamilcar. Trăia singur în cortul lui, ţinând pe lângă el un copil străin; nimeni nu era primit la masa lor, nici Narr'Havas. Sufetul îi arăta, totuşi, o deosebită prietenie, mai ales acum, după înfrângerea lui Hannon: dar regele Numidiei ţinea prea mult să ajungă fiul lui Hamilcar ca să se încreadă în măgulitoarele cuvinte cu care sufetul îl lăuda.

Această tăcere înşelătoare ascundea urzeli îndemânatice. Hamilcar izbutise cu tot felul de făgăduieli să câştige de partea lui pe fruntaşii satelor; mercenarii se pomeniră izgoniţi şi hărţuiţi ca nişte fiare sălbatice. Intrau într-o pădure şi copacii începeau să ardă: se opreau să bea dintr-o fântână şi apa era otrăvită; intrau să doarmă peste noapte într-o peşteră şi a doua zi se trezeau zidiţi ca în mormânt. Aliaţii lor, neamurile care până atunci îi apăraseră, le erau acum vrăjmaşe: oamenii care le cădeau în spate purtau arme cartagineze.

Unora dintre barbari li se spuzise obrazul ca o pecingine roşie; se molipsiseră punând mâna pe Hannon, credeau ei. Alţii spuneau că s-au înveninat de când mâncaseră peştii lui Salammbô. Nu simţeau însă nici o remuşcare şi plănuiau profanări şi mai grozave pentru înjosirea zeilor Cartaginei; ar fi dorit să-i nimicească pe toţi.

Vreme de trei luni cutreierară astfel ţărmul răsăritean al mării; apoi poalele munţilor Selium, până la hotarul de risip al deşertului. Căutau un adăpost, oriunde l-ar fi aflat. Utica şi Hippo-Zarytul nu-i trădaseră, dar amândouă cetăţile erau împresurate de Hamilcar. Se îndreptară spre miazănoapte, la întâmplare, pe drumuri necunoscute. Mintea lor era tulburată de multele încercări prin care trecuseră.

Ajunseseră la capătul răbdării şi erau din zi în zi mai descurajaţi. Într-o dimineaţă se treziră sub râpele de la Cobus, încă o dată în faţa Cartaginei.

Războiul începu din nou. Puterile luptătorilor se arătau egale, dar erau şi unii şi alţii atât de osteniţi, încât, în locul necontenitelor hărţuieli, ar fi dorit o mare bătălie; o luptă pe viaţă şi pe moarte, cea din urmă.

Mâtho hotărî s-o ceară el însuşi sufetului. Unul din libieni se arătă gata să ducă solia. Văzându-l plecând, toţi erau încredinţaţi că nu se va mai întoarce.

S-a înapoiat în aceeaşi seară.

Hamilcar primea lupta. Cele două armate aveau să se înfrunte a doua zi, la răsăritul soarelui, pe râmpul Rhardesului.

Mercenarii voiau să ştie ce vorbe mai spusese sufetul, şi libianul povesti:

— Văzându-mă că nu plec, m-a întrebat: „Ce mai aştepţi?” „Să fiu ucis”, am răspuns. Hamilcar a spus; „Nu. Du-te. O să-ţi vie rândul mâine, o dată cu ceilalţi”.

Această mărinimie îi uimi pe barbari; unii se arătau înfricoşaţi, iar Mâtho îşi zicea că era mai bine ca solul să fi fost ucis.

Îi mai rămăsese trei mii de africani, o mie două sute de greci, o mie cinci sute de campanieni, două sute de iberi, patruzeci de gali şi o ceată de tâlhari nomazi din Naffur, pe care îi culesese din ţara Curmalelor; cu totul şapte mii două sute nouăsprezece oameni, şi nici o sintagmă întreagă. Oamenii astupaseră spărturile platoşelor cu oase de animale, iar în locul coturnilor de bronz încălţaseră sandale de cârpă. Îşi atârnaseră pe tunici plăci de fier şi de aramă; zalele zdrenţuite le spânzurau pe şolduri; pe braţele lor păroase şi pe obraz purtau urme de răni ca nişte fire de purpură.

Amintirea morţilor căzuţi în încrâncenarea bătăliilor le răscolea sufletele şi le sporea înverşunarea; fără să-şi dea prea bine seama, se simţeau slujitorii unui Zeu al Oropsiţilor, preoţii Răzbunării lumii întregi. Îi îndârjea suferinţa unei prea mari nedreptăţi, şi îi asmuţea, mai ales, priveliştea Cartaginei. Se legară cu jurământ să lupte unii pentru alţii până la moarte.

Au tăiat vitele de povară şi au mâncat pe săturate, ca să-şi sporească puterile. Unii s-au culcat să doarmă; alţii rămaseră de veghe, închinându-se fiecare altei stele.

Cartaginezii se arătară pe câmpul de luptă înaintea lor. Îşi frecaseră cu ulei marginea scuturilor, ca să alunece săgeţile; pedestraşii, care purtau părul lung, şi-l tăiaseră pe frunte. În al cincilea ceas ai zilei, Hamilcar dădu poruncă soldaţilor să arunce mâncarea din cratiţe, socotind că se vor bate mai bine flămânzi. Armata lui număra paisprezece mii de oameni; de două ori mai mult decât a mercenarilor. Îl stăpânea, totuşi, o nelinişte mai tulburătoare decât oricând. Înfrângerea lui ar fi însemnat pieirea Republicii, iar pentru el moartea pe cruce. Biruinţa îi deschidea drumul spre Pirinei, până în Galia şi peste Alpi; va pătrunde în Italia, aşezând în lume pentru veşnicie stăpânirea neamului lui Barca. De douăzeci de ori se trezi în timpul nopţii, supraveghind pregătirile de luptă până în cele mai neînsemnate amănunte. O mare îngrijorare domnea în rândurile punice.

Narr'Havas nu mai avea încredere în numizii lui. Îşi spunea că barbarii ar fi putut să-i biruie. O slăbiciune ciudată îl cuprinsese, şi bea într-una cupe pline cu apă.

Un om, pe care nu-l cunoştea, dădu la o parte uşa cortului şi aşeză pe pământ o cunună din cristale de sare, împodobită cu romburi de sidef şi desene hieratice însemnate cu praf de pucioasă: era cununa de nuntă, pe care logodnicele din Cartagina obişnuiau s-o trimită mirelui lor; era o mărturie de dragoste şi un semn de chemare.

Totuşi fiica lui Hamilcar nu-l iubea pe Narr'Havas. Amintirea lui Mâtho o stăpânea cu o stăruinţă de nesuferit; i se părea că moartea lui i-ar fi uşurat gândurile, aşa cum se vindecă muşcătura şarpelui zdrobind capul năpârcii pe rana care a lăsat-o. Regele Numidiei aştepta cu nerăbdare să fie soţul ei, şi fiindcă Hamilcar hotărâse ca nunta să se facă după biruinţă, Salammbô îi trimitea acel dar, pentru a-l îmbărbăta la luptă. Temerile lui Narr'Havas se risipiră şi nu se mai gândea acum decât la fericirea de care se va bucura, alături de o femeie atât de frumoasă. Aceeaşi dorinţă îl înflăcărase şi pe Mâtho; dar, înfrânându-şi patima, îşi dăruia acum întreaga dragoste soţilor lui de arme. Îi iubea ca pe o parte din el însuşi, aşa cum iubea ura care îl însufleţea; îşi simţea gândul mai înalt şi braţele mai tari; vedea limpede ce avea de făcut, şi dacă suspina uneori, era fiindcă îşi aducea aminte de Spendius.

Mâtho îşi rândui armata pe şase şiruri egale. La mijloc îi aşeză pe etrusci, legaţi unul de altul cu un lanţ de bronz: veneau în urmă arcaşii şi aruncătorii-cu-praştia, iar cele două aripi le întări cu oamenii din Naffur, călări pe cămile cu păr scurt, împodobite cu pene de struţ.

Hamilcar îi împărţi pe cartaginezi în aceeaşi ordine. Înaintea pedestrimii, alături de veliţi, se ţineau clinabarii, iar în urma tuturor, numizii. În zorii zilei, cele două oşti se aflau faţă în faţă, aruncându-şi de departe priviri ucigaşe. Au fost, la început, câteva clipe de şovăială, apoi se dezlănţui bătălia.

Barbarii, frământând pământul în picioare, înaintau încet, ca să nu-şi piardă răsuflarea. Mijlocul armatei cartagineze se arcuia ca ieşindul unei potcoave. Apoi, deodată, întreg văzduhul răsună de zgomotul unei cumplite loviri, ca şi cum piepturile a două stoluri de corăbii ar fi trosnit ciocnindu-se în luptă. Şirul cel dintâi al barbarilor se deschise ca o poartă, şi o ploaie de săgeţi, de pietre şi de suliţi porni din următoarele rânduri ale arcaşilor şi ale aruncătorilor-cu-praştia. Rotundul armatei cartagineze se întinse cu încetul într-o linie dreaptă; apoi s-a răsfrânt ca un arc întors pe dos; cele două aripi ale veliţilor s-au apropiat, strângându-se ca un cleşte. Barbarii, care se înverşunaseră împotriva falangei, fură prinşi la mijloc şi păreau pierduţi. Mâtho îi opri, şi în timp ce aripile cartagineze înaintau, cele trei rânduri din urmă ale barbarilor se desfăşurară pe laturi, întinzându-se pe o întreită lungime.

Mercenarii care alcătuiau cele două aripi ale frontului începură însă să slăbească, mai ales cei din stânga, care nu mai aveau săgeţi; veliţii au căzut asupra lor secerându-i pe capete. Mâtho îi retrase mai înapoi. La aripa dreaptă luptau campanienii, înarmaţi cu securi; pe aceştia îi îndreptă asupra aripei stângi a cartaginezilor. Mijlocul oastei barbare porni la atac: cei de pe margini, mai puţin primejduiţi, ţineau în frâu pe veliţi.

Hamilcar îşi împărţi călărimea în cete, şi aşezând între ele pe hopliţi, o aruncă asupra mercenarilor.

Acest corp de oaste, având forma unui con, înainta cu un rând de călăreţi în frunte, desfăşurând pe laturile lui largi o pădure de lănci. Barbarii nu le puteau ţine piept. Numai pedestraşii greci purtau platoşe de aramă; ceilalţi luptau cu junghere legate în vârful prăjinilor, cu tăişuri de coasă culese de prin ogrăzi şi cu săbii făurite din cercuri de roată. Lamele prea moi se îndoiau lovind şi, în timp ce barbarii se opreau să le îndrepte sub talpa piciorului, cartaginezii îi măcelăreau din toate părţile.

Numai etruscii, legaţi între ei cu lanţuri, nu dădeau înapoi; şirurile celor morţi rămâneau în picioare, şi acest val de bronz se îndoia şi se strângea iar, mlădios ca un şarpe şi de nepătruns ca un zid. La adăpostul lui barbarii îşi refăceau rândurile, răsuflau o clipă şi se întorceau la luptă, strângând în mână armele lor rupte.

Mulţi dintre ei nici nu mai aveau arme şi se năpusteau asupra cartaginezilor muşcându-le faţa ca nişte câini. Galii îşi scoseseră tunicile şi îşi arătau de departe, cu mândrie, trupurile lor puternice şi albe; unii îşi sfâşiau rănile pentru a înspăimânta pe duşman. În mijlocul sintagmelor punice nu se mai auzea nici un glas de comandă; flamurile îşi trimiteau semne pe deasupra norilor de praf, iar luptătorii înaintau purtaţi de iureşul mulţimii care îi ducea cu ea.

Hamilcar dădu poruncă numirilor să dezlănţuie atacul; nafurii se năpustiră să-i înfrunte.

Înveşmântaţi în rochii negre, purtând un smoc de păr pe creştetul capului şi pe braţe scuturi din piele de rinocer, mânuiau un paloş fără mâner, legat de mână cu sfoară; cămilele împodobite cu pene scoteau un fel de gungurit prelung şi răguşit. Tăişurile de fier se abăteau fără greş, apoi se ridicau din nou, lăsând să cadă alături un braţ retezat. Într-o furie nebună, cămilele goneau printre rândurile falangei. Unele, cu piciorul frânt, alergau şchiopătând ca nişte struţi săgetaţi.

Pedestrimea punică se întoarse asupra barbarilor rupându-i în două; aripile lor, pierzând legătura între ele, se frământau în loc. Armele cartaginezilor le încercuiau, strălucind ca nişte cununi de aur. Vârfurile săbiilor fluturau în mijlocul învălmăşelii ca nişte albe lumini scânteietoare. Trupurile clinabarilor căzuţi în luptă zăceau pe întinderea câmpiei; mercenarii îi dezbrăcau de platoşele lor şi se întorceau la luptă. Cartaginezii, nemaideosebindu-i, se amestecau între rândurile lor. O cumplită zăpăceală îi cuprinsese; se opreau pe loc, dădeau înapoi, se risipeau, la strigătele de biruinţă ale barbarilor se împrăştiau ca sfărâmăturile unei corăbii împinse de furtună. Hamilcar privea deznădăjduit cum armata lui pierea, zdrobită de isteţimea lui Mâtho şi de vitejia neînfrânată a mercenarilor.

Deodată, un răpăit prelung de tobe răsună în adâncul zării. Era o mulţime de bătrâni, de bolnavi, de copii nevârstnici şi de femei, care ieşise înspăimântată din Cartagina. Ca şi cum s-ar fi pus sub ocrotirea unui scut uriaş de apărare, ducea cu ea singurul elefant care mai rămăsese Republicii; era cel cu trompa tăiată, pe care şi-l păstrase Hamilcar.

În clipa aceea, li se păru cartaginezilor că Patria, desprinzându-se de zidurile cetăţii, le aducea porunca de a muri pentru ea. Pornirea furiei lor se înteţi, şi cu numizii în frunte, se aruncară în luptă din nou.

Barbarii se sprijineau pe o măgură din mijlocul câmpiei. N-aveau sorţi de izbândă, nici măcar speranţa de a scăpa cu viaţă; dar erau cei mai puternici, cei mai cutezători.

Oamenii din Cartagina azvârleau pe deasupra capetelor numizilor, frigări, ciocane, grătare; soldaţii care vârâseră groaza în consulii Romei cădeau acum sub beţele pe care li le aruncau în cap femeile. Poporul punic îi nimicea pe mercenari.

Barbarii se retrăseseră pe culmea măgurii. Cercul lor se strângea după fiecare asalt al cartaginezilor. De două ori încercară să coboare, dar fură nevoiţi să dea repede înapoi. Năvălind de-a valma, loveau cu suliţele printre picioarele rândurilor din faţă, nimerind la întâmplare. Alunecau într-o baltă de sânge. Pe povârnişul pieziş, morţii se rostogoleau până la marginea câmpiei. Elefantul care încerca să urce, se afunda în cadavre până la burtă, simţind parcă o plăcere nespusă să calce peste morţi; trompa lui bearcă îşi înălţa din când în când vârful retezat, ca o lipitoare uriaşă.

O clipă, lupta se opri în loc. Cartaginezii, scrâşnind din dinţi, priveau spre culmea măgurii, unde barbarii rămăseseră în picioare. Apoi porniră din nou la atac, şi vărsarea de sânge reîncepu. Barbarii îi lăsau să se apropie, strigând că se dau prinşi, dar se aruncau asupra lor şi, cu un răget cumplit, se ucideau; şi pe măsură ce morţii cădeau, ceilalţi, apărându-se, călcau peste ei. Era ca o piramidă, care încetul cu încetul creştea.

În curând nu mai rămaseră decât cincizeci. Apoi douăzeci, trei, numai doi: un samnit înarmat cu o secure şi Mâtho, care mai ţinea în mână sabia lui.

Samnitul, cu genunchii îndoiţi, lovea în jurul lui, strigându-i lui Mâtho să se ferească: „La dreapta, stăpâne! La stânga! Apleacă-te!”

Mâtho îşi pierduse zalele de pe umeri, nu mai avea nici platoşă, nici coif: era gol, mai galben ca moartea, cu părul vâlvoi, cu colţurile gurii în spume, iar tăişul săbiei lui se rotea atât de repede, încât părea că îl înconjoară cu un nimb de lumină. O piatră îi frânse sabia aproape de mâner. Samnitul căzuse şi valul cartaginezilor se apropia. Mâtho ridică spre cer mâinile goale şi, deschizând braţele ca şi cum s-ar fi azvârlit în mare de pe vârful unei stânci, se aruncă cu pieptul în suliţi.

Suliţele se dădură la o parte în faţa lui. Mâtho se năpusti de mai multe ori asupra lor, dar armele parcă nu voiau să-l atingă.

Simţind o sabie sub călcâi, se aplecă s-o ridice, dar căzu în aceeaşi clipă, cu pumnii şi genunchii legaţi. Narr'Havas, care îl pândise pas cu pas, văzându-l cum se apleacă, aruncase asupra lui un năvod, prinzându-l în ochiurile lui ca pe o fiară sălbatică.

L-au legat pe elefant, cu braţele în cruce, şi toţi cartaginezii, câţi puteau să umble, porniră, înconjurându-l, într-o larmă asurzitoare spre Cartagina.

Printr-o ciudată întâmplare, vestea despre marea biruinţă ajunsese în cetate încă din cel de-al treilea ceas al nopţii. Clepsidra templului lui Khamon picurase ceasul al cincilea, când mulţimea ajunse în Malqua. Mâtho deschise ochii. Se aprinseseră atâtea lumini deasupra caselor, încât oraşul întreg părea în flăcări.

O furtună de strigăte nedesluşite se apropia; Mâtho culcat pe spate, privea stelele. În urma lui s-a închis o poartă şi un adânc întuneric l-a cuprins.

A doua zi, la acelaşi ceas al serii, cel din urmă dintre oamenii părăsiţi în valea Securii îşi dădea sufletul.

După plecarea soţilor lor de luptă, zuagezii se hrăniră câtva timp cu grohotişul sfărâmăturilor de stâncă. Barbarii îl aşteptau mereu pe Mâtho; istoviţi şi descurajaţi, rămăseseră pe loc, cu acea încăpăţânare a bolnavului legat de patul suferinţei lui. În cele din urmă, nemaiavând ce mânca, plecară. Nu mai rămăseseră decât o mie trei sute de barbari; pentru a sfârşi cu ei nu mai era nevoie de nici o luptă.

În cei trei ani de război, fiarele sălbatice, leii mai cu seamă, se înmulţiseră în voie. Narr'Havas asmuţise gonacii asupra lor şi îi vânase. Apoi, aşezând din loc în loc capre ca momeală, îi alungase până în valea Securii.

Într-o zi, Bătrânii trimiseră un om de-al lor să cerceteze câţi barbari se mai găseau în viaţă.

Leii zăceau pe întinderea câmpiei, culcaţi printre stârvuri. Morţii mai purtau încă veşmintele şi armele lor, dar nici faţă, nici braţe nu mai aveau. Unii păreau încă întregi. Alţii putreziseră cu totul, şi coifurile erau pline cu cranii prăfuite. Picioare descărnate se iveau de sub genunchere, scheletele îşi păstraseră mantalele, şi oasele uscate la soare străluceau ca nişte pete albe pe aşternutul nisipurilor.

Leii se odihneau cu pieptul la pământ şi cu labele întinse, clipind din ochi în lumina soarelui, pe care albul stâncilor o răsfrângea înzecit. Unii, aşezaţi pe picioarele dinapoi, priveau ţintă în depărtare; alţii, pe jumătate ascunşi în coama lor bogată, dormeau încolăciţi, sătui, osteniţi, plictisiţi, tot atât de nemişcaţi ca şi stâncile munţilor, ca şi morţii. Se lăsa noaptea; flamuri roşii fluturau în largul zării spre apus.

Dintr-unul din mormanele de morţi risipite pe întinsul câmpiei, se desprinse umbra nedesluşită a unei fantome. Un leu se ridică, proiectând o formă monstruoasă peste zarea înflăcărată – şi aruncându-se asupra omului îl doborî cu o singură lovitură de labă.

Întins pe burtă, îşi înfipse colţii în carnea caldă încă, şi, începu să-i rupă măruntaiele.

Apoi căscă gura largă şi scoase un răget prelung; ecoul muntelui îl duse mai departe, până se pierdu în tăcerea necuprinsă a deşertului.

Deodată, porni la vale o revărsare de pietriş rostogolit. Un freamăt de paşi repezi se auzi, şi dinspre poarta de fier care închidea valea, se zăriră boturi ascuţite, urechi ciulite, şi luminile galbene ale unor ochi lacomi. Erau şacalii care veneau să mănânce resturile.

Trimisul Cartaginei, care privea aplecat peste prăpastie, făcu calea întoarsă.