DESPRE MOARTE

]. O remarcă a gânditorului german Max Scheler aruncă o lumină bruscă asupra unui colţ umbrit din sufletul omului modern. Civilizaţia occidentală – spune Scheler – după ce veacuri de-a rândul a fost dominată de credinţa în nemurire, s-a îndepărtat de aceasta, începând cu Renaşterea şi apoi tot mai pronunţat în secolele următoare, până aproape în vremea noastră. Tipul modern nu mai aderă la credinţa în nemurire, fiindcă neagă moartea în sâmburele, în esenţa ei. „Nu exista moarte" şopteşte în adâncul sufletului omul nou, chiar când se întâmplă să gândească la acel eveniment. Impulsul capitalist spre muncă şi câştig, activismul omului nou, a fost pentru conştiinţa morţii ca un narcotic. Din acest punct de vedere se poate spune că, din toate confesiunile creştine, ortodoxia a rămas străină spiritului capitalist, fiindcă prin structura ei se înfăţişează, după aprecierea lui A. Hamack, ca o „religie a morţii", ca o religie ce striveşte omul în latura lui pământească, exaltând numai aptitudinile lui supranaturale.

În această îndepărtare a conştiinţei modeme de realitatea morţii, nu e vorba de fenomenul normal de uitare, prezent la orice om sănătos, ci de altceva care n-a mai fost până acum în omenire, cel puţin în această categorică formă: apariţia sentimentului că omul nu moare sau că moartea nu are nici o semnificaţie. Nemurirea a fost înlocuită cu „progresul" şi cu prelungirea vieţii în orizontul terestru.

Tipic e, în această privinţă, Bergson, într-un pasaj din opera sa de căpetenie „Evolution ceeatrice": „L'animal prend son point d'appui sur la plante, Fhomme chevauche sur l'animalite, et l'humanite entiere, dans l'espace et dans le temps, est une immense arme qui galope î cote de chacun de nous, en avânt et en arriere de nous, dans un charge entraânante capable de culbuter toutes Ies resistances et de franchir bien des obstacles, meme peut-âtre la mort (p. 294). Acelaşi timbru optimist se desprinde din cuvintele ce încheie ultima sa operă, „Les deux Sources de la Morale et de la Religion": A elle (l'humanite) de voir d'abord şi elle veut continuer a vivre seulement, ou fournir en autre l'effort necessaire pour que s'accomplisse, jusque sur notre planete refractaire, la fonction essentielle de l'univers, qui est une machine a faire des dieux.

Vom cunoaşte îndată câteva efecte ale sensibilităţii modeme. Deocamdată completăm caracterizarea spiritului nou, afară de Scheler, cu reflecţiile înrudite ale psihiatrului Sigmund Freud. Omul modern tinde, din toate puterile sale, a izgoni gândul morţii din cercul conştiinţei. Asupra acestui gând el aruncă vălul tăcerii, sub pretextul că e de prisos şi chiar ridicol a mai vorbi de moarte. Nu e oare moartea un fapt de sine înţeles? S-ar părea deci că insul modem a izbutit să domine experienţa morţii şi să se elibereze de un coşmar. Iluzie şi nesinceritate! Atitudinea aceasta de nepăsare e convenţională. La prima ciocnire serioasă cu moartea omul modern s-a prăbuşit în disperare (5. Freud: Essais de Psychanalyse, 1927). Amalgam straniu de artificială impasibilitate şi de laşă disperare în faţa morţii, iată fiinţa care se crede pe o culme a civilizaţiei.

Care sunt fenomenele ce trădează uşor falsa indiferenţă faţă de moarte a omului modem? în prima linie e chipul de a înţelege tinereţea şi bătrâneţea. în timp ce se apelează la tineret, pentru a-i acorda, prima oară în istorie, un rol conducător, bătrânii îşi sărbătoresc o permanentă tinereţe. Tineri şi bătrâni sunt felicitaţi pentru acelaşi motiv: tinereţea lor. Mă tem însă că în acest concurs de tinereţe nu tinerii vor fi premiaţi. Când îi ceri cuiva numai tinereţe, fără să vrei, încetezi de a-l mai socoti o persoană şi un scop, ci eşti ispitit a-l privi ca pe un lucru, o maşină, în sfârşit, ca pe un mijloc. Cultul tinereţii nu e cultul persoanei şi valorii intrinsece, ci cultul muşchiului şi al puterii oarbe. Dai în lături lucrătorul bătrân, pentru î face loc celui ce poate da, uneori cu un salariu redus, un „randament" mai mare, chiar dacă va suferi calitatea lucrului. Calificarea reclamă timp şi sforţări, de aceea tinerismul exagerat implică fatal o scoborâre a pretenţiilor culturale. Intuiţia şi sentimentul înlocuiesc gândirea sistematică şi metodică, mult mai greoaie şi fără eficacitate nemijlocită. Nu mai puţin curios e fenomenul tineretului, protagonist al „spiritualităţii", când se constată uşor că predominarea spiritualului implică predominarea bătrâneţii, la care pulsaţia vitalităţii, în sine aspirituală, s-a calmat.

2. în această atmosferă de nepăsare silită faţă de moarte şi de ipocrită, exaltare a tinereţii a irupt ca un oaspe nepoftit: moartea. Războiul cu răsturnările lui în cascadă, sforţările în bună parte zadarnice de îndreptare, toate aceste fapte noi, anunţătoare ale altor tragice neprevăzuturi, au zdruncinat serios impasibilitatea omului modern. O adâncă prefacere spirituală e în curs, învederaşi şi prin numărul tot mai mare al reflecţiilor asupra morţii. Criza spiritului capitalist e criza sensibilităţii ostile morţii. Noua conştiinţă a morţii explică multe fenomene sociale contemporane.

Preocuparea de moarte covârşeşte nu numai gândul nemuririi, dar chiar şi al vieţii prezente. Am putea chiar spun.; că ştiinţa vieţii a devenit o ştiinţă a morţii, o thanatologie (George I'erthes: Ueber den Tod. 1932, p. 8). La, rândul ei, filosofia a început a deosebi pe oameri mai puţin după concepţia lor de viaţă şi mai mult după concepţia lor de moarte. Viaţa e fenomenul dat, pe care îl credem cunoscut, fiindcă îl posedăm, în vreme ce moartea se ridică.problematică, solicitând curiozitatea şi înţelegerea prin caracterul ei de destin. E moartea o problemă insolubilă sau inexistentă? Ei viaţa îngemănată cu moartea sau ea presupune o prelungire indefinită pe pământ, o tinereţe sau o întinerire necontenită?

Să examinăm această chestie atât de complexă la prima vedere. Nu dăm soluţii complete – ar fi pretenţios – ci numai îndemnuri, după ce vom fi restabilit obiectiv datele unei probleme străvechi.

Până astăzi cultura umană a întocmit numai două explicaţii limpezi ale morţii, toate celelalte sunt variante ale uncia sau alteia. Ceie două explicaţii sunt, cum e de aşteptat, antagoniste: 1) moartea este străină sau opusă vieţii; de o parte viaţa, de alta moartea; ele se ciocnesc, ca două puteri duşmane, şi după o luptă (agonie) moartea are ultimul cuvânt; 2) moartea nu e străină sau opusă vieţii, ci e de la început şi intim legată de viaţă; ea iese din viaţă şi chiar e scopul şi împlinirea vieţii; germenele morţii se află de la început, ca un plumb, în aripa vieţii; fără nici o boală sau violenţă, moartea ţâşneşte spontan din viaţă. Viaţa duce cu sine propria ei negaţie; neantul înfăşoară existenţa.

Concepţia intermediară, potrivit căreia moartea nu e de la început solidară cu viaţa, ci e o proprietate câştigată din necesităţi evolutive şi anume din necesitatea de a produce fiinţe tot mai complexe, această concepţie nu aduce nimic faţă de cele două dinainte. Ea mijloceşte; de aceea se apropie aci de prima, când accentuează antagonismul dintre viaţă şi moarte şi deci posibilitatea unor fiinţe nemuritoare, aci de a doua, când subliniază asocierea, la organismele mai complexe, „ asociere câştigată în cursul evoluţiei între viaţă şi moarte.

Se impune o examinare mai amănunţită a celor două formule de căpetenie. Cea dintâi este cea mai răspândită; asupra ei cad de acord simţul comun al omului incult, religii, filosofii şi chiar, cu corectările de rigoare, ştiinţa biologiei prinţi-unii din exponenţii ei de seamă. Poporul vede în moarte marele duşman al vieţii; iar mitologia a consacrat această viziune: Parcele care taie firul vieţii, scheletul cu coasa din celebrele gravuri ale lui Holbein, sunt cunoscute tuturor. Viaţa, în ea însăşi şi fără o vătămare din afară, s-ar prelungi la nesfârşit. Aceeaşi e şi convingerea religiilor, de pildă a creştinismului. Moartea şi-a făcut apariţia în lume prin păcat; este deci o ispăşire. E punctul de vedere al lui Pavel şi Augustin. Credinţa în Iisus ne mântuie, adică ne redă viaţa veşnică, însă pe alt plan, pur spiritual, şi după faptul groaznic al morţii pământeşti. Moartea e trecerea, e saltul, de la timp la etern sau supratemporal, este condamnarea timpului prin veşnicie, declară Berdiaev (De la Destination de l'homme, 1935, p. 324 şi urm.). Moartea e dovada puterii lui Dumnezeu, a unei sfere deasupra vremelniciei. în adevăr, adaugă el, moartea e legată de tăria, nu de slăbiciunea vieţii. Aceasta apare cât se poate de clar în marile pasiuni ce cuprind germenii morţii ca şi ai depăşirii ei. (Notăm că în explicaţia lui Berdiaev s-au strecurat sugestii din teoria opusă, reprezentată azi de gânditori germani ce nu-i vom trece cu vederea.)

Moartea, ca ispăşire a unui păcat metafizic, se întâlneşte şi la filosofii Anaximandros în antichitate, Schelling şi Schopenhauer în secolul al XlX-lea. Păcatul metafizic este individualizarea, ieşirea din unitatea indistinctă, clin identitatea primordială. Moartea e condamnarea individualităţii, a limitei, a egoismului. Vom vedea care este adevărul închis în această construcţie metafizică. Printre gânditorii contemporani, Emil Lasbax în Le Probleme du mal (1919) susţine stricta dualitate a vieţii şi morţii, fundată pe existenţa cosmică a unei Voinţe bune, constructive, şi a unei Voinţe rele, distrugătoare.

Un interes deosebit prezintă teoriile ştiinţifice, însufleţite de aceeaşi tendinţă explicativă. Enciclopedia franceză a secolului al XVIII-lea definea viaţa ca factorul antagonist morţii; iar Bichat declară fără înconjur: la vie est l'ensemble des forces qui resisteiit î la mort.

De-abia în secolul al XlX-lea, în acea atmosferă optimistă de care vorbea Scheler, se constituie cea dintâi interpretare biologică a morţii, şi această interpretare opune viaţa şi moartea. Noua întrebare sună: există moarte naturală şi dacă există, ce semnificaţie are ea? Interpretarea modernă este opera darwinistului german August Weismann, nume azi familiar oricui posedă cunoştinţele elementare de biologie. Vom stărui asupra ei, căci ea domină şi chiar terorizează biologia contemporană.

Conceptul de bază al darwinismului e adaptarea Ia mediu ca rezultat al selecţiei naturale exercitate asupra variaţiilor spontane sau întâmplătoare. Moartea este o proprietate câştigată, fiindcă ea este utilă adaptării. E util ca specia să se compună din organisme sănătoase şi cu puteri intacte, nu din indivizi slăbiţi şi îmbătrâniţi. Selecţia'naturală înlătură pe cei îmbătrâniţi, pentru a face Ioc celor înzestraţi cu o putere vitală neuzată. Cum de asemenea e util ca părinţii să rămână în viaţă atâta timp cât e necesar pentru a creşte o posteritate suficient de numeroasă şi cu toate calităţile trebuitoare luptei pentru trai; fiecare specie, cu toate variaţiile individuale, posedă o longevitate proprie, ereditară, care e cea mai potrivită cu interesul de conservare al speciei. Nu interesează aci prea mult faptul că nu în toate cazurile se învederează raportul dintre durata vieţii şi necesitatea conservării speciei. Aşa de pildă există arbori milenari, cum e Ficus religiosa din insula Ceylon, care datează de la 288 înainte de Hristos.

Se ridică necesar întrebarea: de unde ştim că moartea n-a aparţinui totdeauna vieţii, ci i s-a adăugat în cursul evoluţiei organice? Ar trebui să cunoaştem fiinţe cu o durată indefinită de viaţă, specii care să se bucure de o adevărată nemurire. Realitatea confirmă, după Weismann, această aşteptare. Toate organismele animale şi vegetale, constituite dintr-o singură celulă, toate monocelularele sunt cruţate de fatala lege a mortalităţii sau a letttlităjii. Organismul monocelular nu durează la infinit el însuşi, ci se subdivide la infinit; însă diviziunea nu e moarte, adaugă Weismann, căci lipseşte semnul distinctiv al morţii: cadavrul. Cum diviziunea este principial indefinită, se poate vorbi de „nemurirea potenţială" sau condiţională a monocelularelor. Cum spune recent J. Rostand: le probleme de la mort ne se pose pas î Pechelle cellulaire. Mourir est un phenomene collectif (Revue de Paris, 1935, 15Aout, 1 Sept).

Este drept, Maupas a constatat (1888-89) că diviziunea infuzoriilor nu merge la infinit, ci se opreşte şi duce Ia moarte, dacă nu intervine fenomenul de conjugare a celulelor, conjugare ce are toate aparenţele unei întineriri. Căci diviziunea reîncepe şi continuă până la o nouă conjugare, care e prin urmare condiţia nemuririi. Experienţele mai noi ale lui Woodruff'şi S. Metalnikov asupra infuzoriilor au întărit din nou teoria weismanniană, arătând că conjugarea sau fecundarea nu sunt o condiţie neapărată pentru multiplicarea şi viaţa'celulei, care continuă a se multiplica indefinit, dacă mediul e primenit, ceea ce ne dă dreptul să bănuim că înnoirea mediului are rolul stimulent de întinerire avut înainte de conjugare.

Să reluăm firul. Dacă proliferarea prin simplă diviziune asigură o nemurire potenţială, urmează că şi la organismele pluricelulare sau la metazoare se întâlneşte o astfel de perpetuare condiţională. La acestea s-a operat însă o diferenţiere funcţională: numai celulele germinative, cele mai aproape de nediferenţierea primitivă şi care prin subdiviziune 266 refac organismul şi transmit plasma lor şi în noul organism, sunt virtual nemuritoare, în vreme ce toate celelalte celule diferenţiate numite corporale (somatice) îmbătrânesc şi sunt condamnate la moarte, ca fiind un lux şi constituind cadavrul. Aşadar, nu moartea, ci nemurirea virtuală e inerentă vieţii. Instructive din acest punct de vedere sunt fenomenele de explantaţie, descoperite de Roux şi Harrison, dar studiate pe larg şi de fiziologii I francez, stabilit în America, A. Carrel. Fragmente de ţesături şi complexe de celule somatice sunt cultivate artificial în medii potrivite; consecinţa e că ele trăiesc mai mult decât organismele de la care au fost luate, pierzând capacitatea morţii naturale dar şi specializarea lor.

Moartea este preţul destul de ridicat cu care s-a plătit diferenţierea celulelor, transformarea celulelor primordiale, capabile de toate funcţiile, în celule specializate. Moartea e legată de progres, de ascensiune biologică, de individualizarea tot mai complexă. Se revine astfel la o poziţie metafizică, pomenită înainte. Această încheiere, cu variaţii şi întregiri, e îmbrăţişată de numeroşi biologi (C S. Minot, Arm. Sabatier, G. Perthes, mai recent etc). C. S. Minot susţine că fiinţele sunt cu atât mai supuse morţii cu cât sunt mai ridicate în ierarhia organică. Specializarea cea mai înaltă se întâlneşte la celulele nervoase, singurele ce nu se înmulţesc în cursul vieţii, pentru a nu face imposibilă unitatea vieţii conştiente.

Am stăruit asupra teoriei lui Weismann, fiindcă e cea mai reprezentativă pentru un chip de a înţelege faptul morţii. Nu vom înşira toate obiecţiile ce i se aduc; vom cita pe cele mai semnificative pentru noi: a) Diviziunea organismului monocelular lasă şi ea un rest ce se descompune, aşadar un cadavru. La masse de cellules sujettes î la mort chez Ies animaux superieurs se reduit, chez Ies infusoires, au macronucleus qui seul represente le cadavre. Seulement, la dissolution de ce cadavre se fait î l'interieur du corps vivant. Cela ressemble ainsi beaucoup î la perte et î la destruction de minuscules parties de notre corps, choses qui se produisent î chaque instant, et qui n'interrompent pas la vie de l'individu (H. S. Jennings: Vie et Mort, Heredite et evolution chez Ies organismes unicellulaires, 1927, p. 33). Viaţa înlocuieşte la intervale regulate materialul obosit (macronucleus) prin rezerve (micronucleus), chiar fără conjugare, în cadrul unei singure celule. Dans la mesure ou Ies conditions de ces organismes sont typiques, la deterioration et la mort paraissent etre une consequence de la vie pleine et active; la vie porte en elle Ies germes de la mort (idem, p. 32). Totuşi vom deosebi moartea prin subdiviziune, în care substanţa se conservă în genere, de moartea prin distrugerea integrală a corpului viu. Sunt aci fenomene distincte, care, cu toate acestea, comportă – se va vedea – o explicaţie unică.

b) Cum a putut decurge moartea din nemurire sau din viaţa perpetuă, dacă ele sunt antagoniste? De ce un corp diferenţiat şi totodată nemuritor ar fi neadaptat? Adaptarea implică progres, ascensiune, nu descompunere şi decădere. Moartea nu poate ieşi din adaptarea vieţii la condiţii mai complexe. Ar urma că moartea e superioară vieţii. Se poate riposta: moartea e însă finalul îmbătrânirii. Problema este astfel numai împinsă mai departe: de ce organismele îmbătrânesc?

3. Nu cumva îmbătrânirea şi moartea decurg din chiar esenţa vieţii? Cu această întrebare trecem la a doua mare formulă explicativă; ea nu e populară, efără prestigiul religiei, dar e susţinută nu numai de filosofic, dar şi de ştiinţă. Ea e o ipoteză, aş putea spune, contemporană, dacă trecem peste simpla şi vaga aluzie din filosofia veche, la Heracleitos: viaţa este însăşi moartea; ele se confundă, căci una iese din alta. Plafon citează această teorie, în Phaedon, ca un argument în favoarea nemuririi, căci nu numai moartea iese din viaţă, dar şi invers. E semnificativă preferinţa tot mai pronunţată a gândirii de azi pentru teza: moartea e destinaţia vieţii; moartea nu e un accident al vieţii, ci o necesitate vitală, un stadiu al vieţii.

Printre gânditorii contemporani, cel dintâi care a susţinut cu măiestrie dialectică această ipoteză e Georg şi minei (Lebensanschauung, 1918). Organismul se deosebeşte de simplul corp brut prin forma sa. Forma corpului anorganic este impusă din afară, forma organismului e dată dinlăuntru. Fiecare fiinţă are o formă ce decurge din propria ei esenţă. Misterul oricărei forme este limitarea, iar limitatea nu e numai spaţială ci şi temporală. Viaţa e viaţă numai prin forma ei, iar forma iese din faptul că în tot ce este viu este dată interior limitarea, deci, moartea. Fără moarte nu există limită, fără limită nu există formă, fără forma nu există viaţă. Prin urmare moartea nu e o limitare accidentală sau din afară, ci e legată interior de viaţă, de la început, înainte de îmbătrânire. Viaţa are iniţial orientarea spre moarte. Cum ceva se naşte în fiece clipă, tot aşa moare în fiece clipă, nu numai în clipa din urmă. Moartea e un proces identic cu viaţa. In personajele tragice ale lui Shakespeare şi în figurile lui Rembrandt moartea apare ca o faptă interioară vieţii, ca o determinare a priori a existenţei noastre.

Toate planurile, actele şi toată munca noastră se desfăşoară în cadrul proporţional al unei vieţi limitate de moarte. Nici măcar nu ne putem închipui, cum ar lucra fiinţe pământeşti nemuritoare. Ceea ce e caracteristic în limitarea dinlăuntru prin moarte e siguranţa morţii şi nesiguranţa termenului ei. Momentul al doilea îl temperează pe cel dintâi. Viaţa noastră s-ar desfăşura altfel, dacă am cunoaşte data exactă a morţii. Viaţa umană are forma ce o cunoaştem, fiindcă ea uneşte ştiinţa că va sfârşi cu ignorarea datei morţii (Op. cit. p. 106). Aşadar, moartea are o „putere formativă" asupra vieţii. Chiar fuga de moarte stă sub puterea de plăsmuire a morţii.

Problema morţii are o particulară ascuţime la om, fiindcă forma vieţii umane e individualitatea sau personalitatea. Cu cât o fiinţă e mai individualizată, mai unica, cu atât moartea se înfăţişează mai categoric ca un sfârşit. O fiinţă ce se repetă în alte exemplare, propriu zis nu moare. Viaţa ei se identifică cu aceea a speciei. Biologia a confirmat că geneza morţii stă în individualizare, în diferenţiere, în personalizare. Moartea e cu atât mai individuală, cu cât forma şi materia sunt mai intim legate. Cu tiparul dispare şi materia, ambele sunt unice. Nur die Individualităt kann wirklich sterben (op. cit. p. 48).

Aproape aceeaşi argumentare se desfăşoară la M. Scheler (Zur Ethik und Erkenntnislehre, 1933, operă postumă). Cunoaşterea morţii nu e un fapt empiric, nu e o constatare obţinută prin observarea morţii altora. Chiar dacă cineva n-ar fi văzut niciodată un mort, el ar avea acea cunoaştere. Conştiinţa morţii e un element a priori sau constitutiv al vieţii noastre. Şi când nu e limpede exprimată, conştiinţa morţii însoţeşte toate experienţele noastre. Viaţa are „direcţia morţii"; noi trăim propria consumare; simţim cum trecutul creşte ca o povară, iar viitorul se îngustează ca funia ce se răsuceşte în jurul parului. Independent de vârstă, sfârşitul e totdeauna prezent, fără dată şi modalitate. Ştim că vom muri, dar nu ştim când şi cum. Moartea e un act al vieţii. De aceea fiecare moare propria sa moarte (seinen Tod sterben), aşa cum dorea fiecăruia poetul Rainer Măria Rilke în Stundenbuch: O, Herr, gib jedem seinen eignen Tod. Acelaşi poet în opera în proză Aufzeichnungen des Malte Laurids Brigge vorbeşte de moartea anonimă, în serie, din spitale.

Pe linia celor doi gânditori germani, mai de curând, Martin Heidegger duce până la capăt, în analize „existenţiale", aceeaşi viziune (Sein und Zeit, îndeosebi § 47). El face o netă distincţie între experienţa că altul moare şi lasă un cadavru, care nu e un obiect oarecare, ci unul care trebuie îngropat după un anume ritual, mormântul devenind o legătură cu mortul, de o parte, şi cunoaşterea că eu însumi sunt sortit morţii, de altă parte. Aceasta din urmă nu e o certitudine exterioară, nu e un simplu eveniment, ci o posibilitate intrinsecă a existenţei mele. Moartea e strict personală, şi „nimeni nu poate răpi moartea lui altuia". Aşadar, moartea este un mod de a exista, anume, este modalitatea de existenţă a omului. Omul moare cât timp trăieşte.

„Nimicul" pătrunde întreaga existenţă care e „existenţă spre moarte". De aceea nu există consolare dincolo de moarte – dincolo e Nimicul – căci moartea însăşi e singura consolare.

Încă înainte de filosofie, biologia ajunsese la o încheiere asemănătoare: viaţa fabrică din interiorul ei moartea. Claude Bernard a găsit chiar o formulă impresionantă: la vie c'est la mort. Viaţa e combustiune, distrugere continuă, dezasimilare, sau, cum spunea Buffon: la vie est un minotaure: elle devore I'organisme. Concepţia e destul de răspândită printre fiziologii contemporani: „moartea se dezvoltă din viaţă", ea are cauze interne, inevitabile (M. Verworn). A trăi este a se schimba, a muri în fiece clipă, a se uza; de aceea viaţa şi nemurirea se exclud. E drept, viaţa e şi reconstrucţie a ceea ce a fost consumat, e asimilaţie, însă capacitatea de refacere prin sine scade treptat până ce încetează. Atunci legile anorganice îşi redobândesc drepturile lor. (Vezi şi L. Bourde.au: Le Probleme de la mort, 1893).

În spiritul lui CI. Bemard, o teorie asemănătoare susţine Dr. G. Marinescu: îmbătrânirea şi moartea sunt legate de natura coloidelor, anorganice sau organice; ele se manifestă sub forma proceselor conexe de induraţie, deshidratare, augmentarea pigmentului şi a fibrilelor.

În sfârşit, împletirea morţii şi a vieţii e întărită de Sig. Freud, care opune instinctelor de viaţă (sexuală) un instinct al morţii. Acesta e năzuinţa spre stabilitate, spre înlăturarea tensiunii vitale, deci spre lumea anorganică, impropriu numită „moartă", căci nu moare decât ceea ce vieţuieşte. Prin urmare, stă mocnit în subsolurile vieţii noastre un instinct al morţii, care tinde să restabilească starea anterioară vieţii, starea anorganică, mai calmă, un fel de Nirvana (Essais de Psychanalyse, pp. 62-63).

Înainte de Freud, llici Mecinikov a vorbit de posibilitatea de a câştiga un instinct al morţii, asemănător cu nevoia de repaos, de somn, (Etudes sur la nature humaine, 1903, pp. 366-367).

4. în marginea acestei sumare expuneri, îmi voi îngădui câteva consideraţii personale.

Oricât de pronunţată ar fi opoziţia dintre cele două formule, ele ne apar ca două varietăţi ale aceleiaşi specii, aşa cum albul şi negrul sunt deopotrivă culori. Prin ambele concepţii omul urmăreşte acelaşi scop: să micşoreze valoarea morţii până la negarea existenţei ei, şi e împins de acelaşi resort natural: spaima nu de neant, ci de încetarea vieţii. Când mitologiile, filosofiile şi ştiinţa au constatat zădărnicia tuturor încercărilor de a dovedi că nemurirea, nu moartea, este esenţială vieţii, s-â întocmit explicaţia cealaltă. Dacă moartea nu poate fi suprimată ca un duşman din afară, cine ştie, poate vom izbuti să dominăm faptul morţii, dacă îl vom absorbi în centrul vieţii. Fie ca e transcendentă fie că e imanentă vieţii, moartea încetează de a mai fi un obiect de spaimă.

Am văzut că spaima de moarte nu se referă la Nimic, care nu poate ' fi dat sau experimentat, ci la nimicire, la încetarea a ceea ce avem. însă această crispare în faţa pierderii unui lucru, pe care îl avem sau l-am avut, decurge dintr-o simplă deprindere. Ne-am obişnuit cu viaţa, bună sau rea, în genere mai mult rea decât bună. De aceea nimeni nu suferă la gândul că n-a existat înainte de naştere, dar toţi ne îngrozim la gândul că ne vom întoarce prin moarte la starea în care ne aflam înainte de naştere (Alfred Hoche: Aus der Werkstatt, 1935, p. 226).

Numai într-un singur caz moartea ar fi o biruinţă absolută – aceasta e o a treia formulă, care n-a fost susţinută de nimeni până acum – anume, dacă am presupune că nemurirea este inerentă vieţii, dar moartea vine din afară şi izbuteşte întotdeauna şi fără excepţie să răpească vieţii bunul cel mai de preţ, perpetuarea. De obicei doctrinele dualiste (viaţa şi moartea se opun) recunosc vieţii posibilitatea, în anumite condiţii naturale sau supranaturale, a unei biruinţe finale. Omul, în revolta sa contra nimicirii şi în afirmarea vieţii, aspecte complimentare, n-a încetat de a visa nemurirea chiar pe pământ (d. p. la Bergson), în forme vizibile şi personale, nu numai în regiuni supranaturale în forme invizibile, personale sau impersonale.

Nu putem găsi oare o altă concepţie, care să le depăşească pe cele două istorice, ca şi pe a treia numai posibilă, dar greu de susţinut?

Moartea ni s-a înfăţişat ca o distrugere a individualităţii, ca o încetare, înăuntrul unei unităţi sau totalităţi vitale, a ceea ce ştiinţa numeşte schimb continuu de materie şi energie. Ce semnificaţie veritabilă are această nimicire a individualităţii? Schopenhauer – ne reamintim – vede în faptul brutal al morţii condamnarea individualităţii, a tot ce e particular, şi reintegrarea în drepturile ei a substanţei unice, a Voinţei oarbe. Pieirea individualităţii e dovada cea mai convingătoare că individualitatea este o iluzie, un simplu fenomen, un accident; iar anxietatea în faţa morţii îşi are izvorul în greşita identificare a esenţei omului cu simpla sa aparenţă, care e individualitatea.

Esenţa omului e voinţa; iar voinţa e una şi aceeaşi în toate lucrurile; totuşi, din cauza aspiraţiei sale infinite, ea cade în eroarea de a se confunda cu aparenţele ei, cu manifestările individuale. Aşadar, confuzia nu e opera inteligenţei, care a priceput caducitatea tuturor lucrurilor individualizate de timp şi spaţiu. în toată această situaţie, latura stranie e că voinţa universală, care ar trebui să rămână calmă, căci e în sine indestructibilă, suferă din cauza nimicirii unei pure iluzii. Dimpotrivă, gândul morţii ar trebui să fie asociat cu nesfârşită beatitudine.-

Astfel, filosofia lui Schopenhauer, care în problema morţii e tipică şi actuală, căci şi din punctul ei de vedere moartea e scopul vieţii1, ne situează în alternativa: sau individualitatea e iluzorie şi atunci realitatea are numai substanţa unică (Voinţa), sau individualitatea e reală şi atunci substanţa universală nu are dreptul de a monopoliza realitatea. Alternativa mai poate lua şi următoarea formă: sau monism strict (substanţa unică e reală), dar, în acest caz, cum se explică mulţimea lucrurilor particulare, sau pluralism (lucrurile sunt reale), dar, în acest caz, cum se explică distrugerea lor?

Nimic nu îndreptăţeşte degradarea, introdusă în filosof ie de şcoala eleată, a individualităţii la rangul de iluzie, de simplă aparenţă. Individualitatea e dată, individualitatea e legată de natura realităţii. O realitate fără diferenţieri, fără lucruri particulare, încetează de a mai fi lume. Teza eleată e negaţia universului, e acosmism. (E o altă chestie, care nu interesează aci, dacă realitatea e constituită numai din individualităţi, cum susţine teza nominalistă.) Aşadar, nu are dreptate monismul sau, mai eXact, singularismul, concepţia antagonistă pluralismului. Moartea nu verifică singularismul.

Atunci ea pledează în favoarea pluralismului? Este realitatea alcătuită dintr-o multitudine de „substanţe", din individualităţi? Se ridică însă greutatea de interpretare a nimicirii prin moarte a individualităţii. Se impun deci unele distincţii.

Am cunoscut înainte un mod de distrugere a individualităţii, având ca rezultat naşterea alteia. E cazul monocelularelor şi a plasmei germinative care se subdivid indefinit, fără a lăsa un cadavru. Materia se păstrează, dar forma ei individuală dispare. Procrearea prin subdiviziune desfiinţează o individualitate, dar aceasta se continuă în alta. Distrugerea fără cadavru imediat vizibil a fost tălmăcită, se ştie, ca o nemurire potenţială. Noi o socotim ca un surogat de nemurire: repetarea individualităţii e unica posibilitate de nemurire pe planul pământesc. Viaţa se conservă şi realizează nesfârşitele ei posibilităţi prin repetiţie, pe care altoieşte mici variaţii. Repetarea ereditară face de prisos nemurirea directă a individualităţii. Procrearea e o permanentă întinerire a formelor.

Dar am constatat şi alt fapt: moartea e legată mai strâns de individualitatea complexă. Diferenţierea funcţiilor, progresul organic şi cultural e răscumpărat cu moartea. S-ar părea că tocmai ceea ce e mai de preţ, e destinat să moară. Enunţul sună paradoxal, dacă îl raportăm la încheierea filosofică de mai sus: monismul, care neagă realitatea oricărei individualizări, e înlăturat de faptele cele mai elementare. Moartea individualităţii complexe nu îndreptăţeşte credinţa monistă că orice individualitate e iluzorie; cel mult, ea trădează, în faptul mortalităţii, caracterul ei subordonat pe planul ontologic sau al existenţelor. Există o ierarhie cosmică a individualităţilor care nu e aceeaşi cu ierarhia umană, aşa cum în toate domeniile viziunea vulgară, preştiinţifică, e fragmentară, subalternă, infirmă. Reflecţia e îmbiată şi aci să meargă mai departe.

Pentru noi moartea se înfăţişează ca năzuinţa spre un plan mai adânc de individualitate: fie de ordin material, fie de ordin sufletesc, dacă se recunoaşte simplicitatea şi indestructibilitatea spiritului. E un mare câştig filosofic, dacă se concedă că e aci o problemă, că se deschide un drum nou.

Moartea nici nu vine din afara vieţii, ca ceva eterogen şi accidental, nici nu c constitutivă vieţii, ci e punctul de trecere de la o individualitate la alta, în cele din urmă la individualitatea indestructibilă, care sfidează formidabila măcinare a materiei cosmice.

Moartea asigură libera circulaţie ontologică, de aceea ea e nestăpânita nostalgie după existenţa primordială, este revenirea la izvoare. Moartea nu e o pedeapsă sau o răsplată, ci o lege structurală a lumii care se mişcă pe o diversitate de planuri individuale.

Noiembrie 1935

1 Joachim Wach: Dos Problem des Todes în der Philosophie unserer 'Leit, 1943, pp. 8 şi urm. 272