Incitarea la discursuri.

        Secolul al XVII-lea: acesta ar fi începutul unei epoci de reprimare caracteristică societăţilor numite burgheze, o epocă de care se parc că încă nu nc-am fi eliberat pe de-a-ntregul. Din acest moment, se pare, a devenit dificil şi costisitor a vorbi despre sex în mod făţiş. Ca şi cum, pentru a-l putea controla în realitate, ar fi fost nevoie mai întâi să-l reducem la nivelul limbajului, să-i controlăm libera circulaţie în discurs, să-l alungăm dintre lucrurile rostite şi săînlăturăm acele cuvinte care i-ar face simţită prezenţa cu prea multă intensitate. Şi însăşi acestor cuvinte interzise le-ar fi teamă, s-ar părea, să-i spună pe nume. Chiar dacă nu este obligată să-l numească pe numele lui, pudoarea modernă ar putea face să nu se vorbească despre „el”, prin simplul joc al interdicţiilor care trimit unele la altele: treceri sub tăcere care, tăinuind necontenit, impun tăcerea. Cenzura.

        Or, dacă luăm în considerare aceste ultime trei secole în transformările lor necontenite, lucrurile acestea ne apar cu totul diferite: există, în jurul sexului şi referitor la el, o adevărată explozie discursivă. Să facem lucrurile mai clare. E posibil să fi existat o purificare – şi chiar una extrem de riguroasă – a vocabularului permis. Este posibil să se fi codificat o întreagă retorică a aluziei şi a metaforei. Este cert că noi reguli ale decenţei au filtrat cuvintele, determinând o reglementare strictă a enunţurilor, în acelaşi timp a existat şi un control asupra enunţărilor: a fost definit într-un mod mult mai strict unde şi când nu era posibil să se vorbească despre sex, în ce situaţii, între ce locutori şi în cadrul căror relaţii sociale; s-au stabilit astfel nişte zone dacă nu ale tăcerii absolute, cel puţin ale tactului şi ale discreţiei: între părinţi şi copii, de exemplu, ori între profesori şi elevi, între stăpâni şi slujitori. A existat, referitor la discursul despre sex – un fapt aproape cert – o întreagă economic restrictivă. Ea ţine de acea politică a limbii şi a vorbirii – stabilită în mod spontan în cazul primeia şi de comun acord în cazul celei de-a doua – care a însoţit redistribuirile sociale din epoca clasică.

        În schimb, la nivelul discursurilor şi al domeniilor lor, fenomenul este aproape invers. Discursurile referitoare la sex – discursuri caracteristice, diferite atât prin formă cât şi prin obiectul lor – au proliferat neîncetat: oefervescenţă discursivă ce s-a amplificat începând cu secolul al XVIII-lea. Nu am în vedere, scriind asta, atât multiplicarea probabilă a discursurilor „ncpcrmise”, a discursurilor infracţionale care, fără menajamente, vorbesc fără perdea despre sex pentru a batjocori ori pentru a insulta noile pudori; stricteţea crescută referitoare la regulile bunei cuviinţe a dus, parc-sc, printr-un efect contrar, la valorizare şi la o intensificare a vorbirii neruşinate.

        Dar esenţială este proliferarea discursurilor despre sex chiar în sfera de exercitare a puterii: este vădită o incitare de ordin instituţional la discursurile despre sex, sau chiar la discursurile tot mai amplificate despre sex; instanţele de putere se încăpăţânează să audă vorbindu-sc despre sex şi să-l determine să vorbească el însuşi, sub forma articulării clare şi a detaliului cumulat la nesfârşit.

        Iată, de exemplu, cum arată evoluţia pastoralei catolice şi taina penitenţei după Conciliul de la Trcnto. Încetul cu încetul este aruncat un văl peste nuditatea întrebărilor formulate în manualele de spovedanie din Evul Mediu şi într-o mare parte din cele încă folosite în secolul al XVII-lea. Se evită intrarea în acele detalii pe care unii oameni ai bisericii, cum ar fi Sanchez ori Tamburini, lesocotiseră multă vreme esenţialmente necesare pentru o spovedanie completă: poziţia partenerilor, atitudinile, gesturile, atingerile, clipa exactă a momentului suprem – o urmărire atentă a actului sexual pe toată durata sa. Se recomandă discreţia într-un mod tot mai insistent. Rezerva cea mai mare este cerută în cazul păcatelor contra neprihănirii: „Păcatele trupeşti sunt precum smoala: chiar dacă o atingem numai pentru a o zvârli departe de noi, ea tot ne pătează şi ne murdăreşte”1. Iar mai târziu Alphonse de Liguori va recomanda ca spovedania să înceapă – şi, mai ales când/e vorba de copii, chiar să fie continuată – în acelaşi mod, adică punând întrebări „mai pe ocolite şi ceva mai puţin clar”2.

        Dar limbajul poate fi, fără îndoială, purificat. Importanţa mărturisirii, în special a mărturisirii păcatului trupesc, continuă să crească deoarece Contrareforma se străduieşte, în toate ţările catolice să mărească frecvenţa spovcdirii pe durata unui an. Deoarece urmăreşte impunerea unor reguli meticuloase în privinţa examinării personale a conştiinţei. Şi, mai ales, deoarece acordă tot mai multă importanţă în cadrul penitenţei – poate nesocotind alte păcate – tuturor ispitelor trupului: gânduri, dorinţe, imagini voluptuoase, plăceri, impulsuri simultane ale sufletului şi ale corpului – toate acestea vor trebui de acum încolo să intre, cu toate amănuntele, în procedura spovedaniei şi a îndrumării duhovniceşti.

        Sexului, potrivit noii pastorale, nu mai trebuie să. I se spună pe nume decât cu prudenţă; dar toate aspectele, corelaţiile şi efectele sale trebuie supravegheate până la cele mai mici ramificaţii ale lor: o umbră într-o reverie, o fantasmă prea lent alungată, o complicitate nu îndeajuns evitată între mecanica trupului şi toleranţa spiritului: totul trebuie spus. O dublă evoluţie are tendinţa de a face din ispitele cărnii sursa tuturor relelor şi de a deplasa momentul cel mai important al actului însuşi spre aspectul tulbure, atât de dificil de perceput şi de formulat, al dorinţei: dorinţa fiind un rău ce atinge omul în toată fiinţa lui,şi sub aspectele sale cele mai tainice: „Cercctaţi-vă, aşadar, cu zel toate facultăţile sufletului vostru: memoria, înţelegerea, voinţa. La fel cercetaţi-vă şi toate gândurile, şi toate vorbele, precum şi faptele toate. Cercetaţi-vă chiar şi visele, pentru a afla dacă, în starea de veghe fiind, nu cumva le-aţi încuviinţat. Şi, în sfârşit, să nu credeţi că în această materie plăcută şi atât de periculoasă ar exista ceva prea neînsemnat, ori prea uşor”3. Un discurs obligatoriu şi atent trebuie aşadar să ' P. SEGNERI, L'instniction du penitent, traducere franceză 1695, p. 301.

        2 A. DE LIGUORI, Pratique des confesseurs (traducere franceză 1854), p. 140.

        3 P. SEGNERI, loc. cit, p. 301-302.

        Urmeze toate meandrele graniţei care separă trupul şi sufletul: acest discurs lasă să se vadă, sub suprafaţa păcatelor, nervura continuă a cărnii. La adăpostul unui limbaj atent purificat, astfel încât în limitele lui să nu-i mai fiespus sexului pe nume, sexul este supravegheat şi cumva hărţuit de un discurs care pretinde a nu-i lăsa nici umbre, nici răgaz.

        Este poate prima dată când se impune sub forma unei constrângeri de ordin general această injoncţiune atât de caracteristică Occidentului modern. Nu mă refer la obligaţia de a mărturisi încălcările legilor sexului, aşa cum pretindea penitenţa tradiţională; mă refer la obligaţia, aproape continuă, de a spune, de a-şi spune sieşi şi de a spune altcuiva – cât mai adesea posibil – tot ceea ce poate avea legătură cu jocul plăcerilor, senzaţiilor şi gândurilor nenumărate care, prin intermediul sufletului ori al trupului, au o oarecare legătură cu sexul. Acest proiect al unei „traduceri în discurs” a sexului căpătase formă cu mult timp în urmă, în tradiţia ascetică şi monastică. Secolul al XVII-lea a transformat acest proiect într-o regulă pentru toţi. S-ar putea obiecta că, în fapt, această regulă nu putea fi aplicată decât unei elite foarte restrânse la număr; masa credincioşilor care nu mergeau decât de puţine ori într-un an la spovedanie se sustrăgea acestor recomandări atât de complexe. Dar important este, fără îndoială, că această obligaţie a fost cel puţin stabilită, ca un ideal, pentru orice bun creştin. O obligaţie categorică a fost stabilită: nu numai să-ţi mărturiseşti actele contrare regulii, ci şi să cauţi a-ţi transforma dorinţa, întreaga ta dorinţă, în discurs. Nimic, dacă este posibil, nu trebuie să scape de această formulare, chiar dacă vorbele folosite trebuie să fie atent neutralizate. Pastorala catolică a stipulat drept datorie esenţială grija de a cerne tot ce ar avea vreo legătură cu sexul prin sita nesfârşită a vorbirii'. Interzicerea unor cuvinte, decenţa expresiilor, toate operaţiile de cenzurare a vocabularului ar putea să nu fie decât nişte mecanisme secundare în comparaţie cu această constrângere: mo- ' Pastorala reformată a stabilit şi ea reguli de traducere în discurs a sexului, dar a făcut aceasta într-o manieră mai discretă.

        Dalităţi ce aveau scopul de a face din sex ceva acceptabil din punct de vedere moral şi util din punct de vedere tehnic.

        S-ar putea trasa o linie care ar uni pastorala secolului al XVII-lea cu ceea ce a devenit proiecţia ei în literatură, mai ales în literatura „de scandal”. Să mărturiseşti totul, repetă duhovnicii, „nu numai actele pe deplin săvârşite, ci şimângâierile senzuale, toate privirile necurate, toate vorbele neruşinate. Toate gândurile ascunse pe care ţi le-ai permis”1. Sade relansează acest îndemn într-un discurs ce pare împrumutat direct din tratatele de îndrumare duhovnicească: „Se cuvine să daţi în relatările voastre detalii cât mai numeroase şi cât mai clare; nu vom putea aprecia în ce măsură pasiunea ce o povestiţi se referă la moravurile şi la firea omenească decât în măsura în care nu ascundeţi niciuna dintre împrejurări; cele mai neînsemnate dintre ele folosesc de altfel foarte mult aşteptărilor noastre”.

        Iar la sfârşitul secolului al XlX-lea, autorul anonim al lucrării My Secret Life dădea şi el curs aceleiaşi prescripţii; acest necunoscut a fost probabil, cel puţin în aparenţă, un fel de libertin tradiţional; el a avut ideea ca această viaţă,pe care şi-o dedicase aproape în întregime activităţii sexuale, să o desăvârşească prin povestirea cât mai detaliată a fiecărui episod al său. Uneori îşi cere iertare subliniind grij a sa pentru educaţia tinerilor, el care a tipărit în numai câteva exemplare cele unsprezece volume consacrate chiar şi celor mai mărunte dintre aventurile sale, plăcerilor şi senzaţiilor legate de sexul său. Trebuie să-l credem atunci când lasă să apară în textul său vocea purei necesităţi care i-a dictat o astfel de relatare: „Povestesc faptele aşa cum s-au întâmplat, pe cât de bine pot să mi le amintesc; e tot ceea ce pot face”; „relatarea unei vieţi tainice nu trebuie să omită ceva din ea; nu există nimic de care să te ruşinezi., niciodată nimeni nu poate cunoaşte destul natura umană”. Anonimul solitar din My Secret Life a afumat deseori, ca pentru a-şi justifica descrierea acestora, că cele mai bizare practici ale sale erau

        1 A. DE LIGUORI, Preceptes sur le sixieme commandement (traducere franceză 1835), p. 5.

        2 D.-A. DE SADE, Leş 120joumees deSodome, EA. Pauvert, I, p. 139-140.

        3 ANONIM, My secret Lvfe, reeditat de Grove Press, 1964.

        În mod sigur făptuite de mii de alţi oameni de pe pământ. Dar cea mai bizară dintre practicile sale, aceea de a le relata pe toate, amănunţit şi zi cu zi, era un principiu al omului modern de mai mult de două sute de ani. In loc să-l privim pe acest autor ca pe un individ curajos evadat diutr-un „victorianism” care-i impunea tăcere, aş fi tentat mai degrabă să cred că, într-o epocă a regulilor foarte clare impunând discreţia şi pudoarea, ci. A fost reprezentantul cel mai direct, şi într-o marc măsură cel mai naiv, al unei tendinţe care, de mai multe secole, incita la discursul despre sex. În această abordare, pudorile „puritanismului victorian” ar fi mai degrabă un accident al istoriei; în orice caz, acestea ar fi doar o aventură, un rafinament, o retragere tactică în cursul marelui proces de traducere în discurs a sexului.

        Într-o mult mai mare măsură decât regina ţării sale, acest britanic lipsit de identitate ar putea fi o figură centrală într-o istoric a sexualităţii moderne care deja se schiţează, în linii mari, începând cu pastorala catolică. Este cert că, opunându-se acesteia, anonimul vrea să intensifice toate acele senzaţii trăite prin relatarea lor detaliată. Ca şi Marchizul de Sade, ci scriaân sensul propriu al expresiei – „pentru propria-i plăcere”; el alterna redactarea şi recitirea textului său cu scene erotice care erau nu numai o repetare a faptelor scrise, ci şi o prelungire ori un stimulent al lor. Dar, la drept vorbind, chiar şi pastorala catolică urmărea să producă anumite efecte asupra dorinţei prin simplul fapt de a le traduce, integral şi stăruitor, în discurs: efecte de stăpânire de sine şi de detaşare, cu certitudine, dar şi de reconvertire spirituală, de reîntoarcere către Dumnezeu, un efect fizic de durere euforică atunci când trupul simte muşcătura ispitei căreia îi rezistă. Acesta este esenţialul: faptul că omul occidental s-a dedicat de vreo trei veacuri încoace acestei sarcini de arelata totul despre sexul său, că începând cu epoca clasică s-a constatat o intensificare constantă şi o valorizare din ce în ce mai mare a discursului despre sex; şi că de Ia acest discurs, deosebit de analitic, au fost aşteptate multiple efecte de deplasare, de intensificare, de reorientare, de transformare care vizau însăşi dorinţa. Nu numai că s-a extins sfera a ceea ce putea fi rostit despre sex, nu numai că oamenii au fost obligaţi să o extindă continuu, ci, mai ales, sexul şi discursul au fost relaţionate după un mecanism complex şi cu varii efecte, ce nu poate fi epuizat prin simpla raportare la o lege care-l interzicea. Oare aceasta reprezintă o cenzură asupra sexului? Mai degrabă se poate spune că a fost pusă în funcţiune o maşinărie a cărei funcţie este producerea de discursuri, de tot mai multe discursuri despre sex, susceptibile să funcţioneze şi să influenţeze propria-i economie.

        Probabil că această tehnică ar fi rămas legată de destinul spiritualităţii creştine, ori de economia plăcerilor individuale, dacă n-ar fi fost sprijinită şi înteţită de alte mecanisme, în special de un „interes public”. Asta nu înseamnă o curiozitate ori o sensibilitate colectivă, şi nici o nouă mentalitate. Este vorba de mecanisme de putere pentru funcţionarea cărora discursul despre sex – din raţiuni la care va trebui să revenim – a devenit esenţial, în secolului al XVIII-lea se constată apariţia unui curent de incitare politică, economică, tehnică la discursul despre sex. Nu sub forma unei teorii generale a sexualităţii, ci sub formă de analize, de contabilizare, de clasificare şi de definire a speciilor, sub forma unor investigări cantitative ori cauzale. A considera sexul important, a rosti despre el un discurs care să nu fie doar de natură morală, ci şi raţională, a fost o necesitate destul de nouă pentru ca în prima perioadă să fie ea însăşi surprinsă şi să ceară iertare pentru că există.

        Cum ar putea un discurs raţional să vorbească „despre asta”?

        „în rare cazuri filosofii au privit cu linişte aceste obiecte aflate undeva între repulsie şi ridicol, şi la menţionarea cărora trebuie evitate şi ipocrizia şi scandalul”1. Şi, la mai mult de un secol după aceea, medicina – de la care ne-am aştepta să fie mai puţin surprinsă de ceea ce trebuia să exprime în cuvinte – încă se mai împiedica atunci când trebuia să vorbească despre sex: „Umbra care învăluie aceste fapte, ruşinea şi repulsia pe care le inspiră au îndepărtat întotdeauna de ele privirea unui observator. Am ezitat mult timp dacă să includ sau nu în acest studiu imaginea dczgustăCONDORCET, citat de J.- L FLANDRIN, Famil/es, 1976.

        Toare.„'. Esenţialul nu rezidă în aceste scrupule, în „moralismul” pe care îl vădesc, ori în ipocrizia care se poate ghici în spatele lor, ci în admiterea necesităţii că aceste obstacole ar trebui depăşite.

        Discursul despre sex trebuie rostit în public şi într-un fel care să nu fie destinat să marcheze o delimitare între permis şi nepermis, chiar dacă vorbitorul îşi păstrează această distincţie pentru sine (şi tocmai pentru a demonstra acest lucru se fac acele solemne declaraţii liminarc); despre sextrebuie vorbit ca despre ceva ce nu trebuie să fie condamnat ori tolerat, ci care trebuie administrat, inclus în sisteme de utilitate, reglementat spre binele comun, pus în acţiune în condiţii optime. Sexul nu trebuie să fie doar judecat, ci şi administrat. El ţine de puterea publică, cere proceduri de administrare, trebuie să fie asumat prin discursuri analitice, în secolul al XVIII-lea sexul se transformă într-o „afacere a poliţiei”. Dar în sensul deplin şi puternic pe care îl avea în acea epocă acest cuvânt: nu o reprimare a dezordinii, ci o intensificare ordonată a forţelor colective şi individuale: „Să fie întărită şi mărită, prin înţelepciunea regulamentelor, puterea internă a statului, şi deoarece această putere nu stă numai în Republică în general, ci în fiecare dintre membrii ci, ca şi în însuşirile şi talentele tuturor celor care fac parte din ea, reiese că reglementarea trebuie să se intereseze întru totul de aceste mijloace şi să pună în slujba fericirii generale. Or, acest scop nu poate fi realizat decât prin cunoaşterea fiecăruia dintre amintitele avantaje”. Poliţie a sexului: aceasta nu înseamnă rigoarea unei interdicţii, ci necesitatea de a reglementa sexul prin discursuri utile şi publice.

        Vom da numai câteva exemple. Una dintre marile noutăţi pe care le-au adus tehnicile de putere în secolul al XVIII-lea a fost apariţia, sub forma unei probleme economice şi politice, a „populaţiei” – populaţia ca bogăţie, populaţia ca mână de lucru ori capacitate de muncă, populaţia necesitând un echilibru între propria-i înmulţire şi resursele pe care le are. Guvernele realizează că nu au ' A. TARDIEU, Etude medico-legale sur Ies attentals aux moeurs, 1857, p. 114.

        ' J. von JUSTI, Elements generata depolice, traducere franceză 1769, p. 20.

        De a face numai cu „supuşi”, şi nici măcar cu un „popor”, ci cu o „populaţie” cu fenomenele ei caracteristice şi propriile-i variabile: natalitate, morbiditate, durată de viaţă, fecunditate, stare de sănătate, frecvenţă a bolilor, regim alimentar şi condiţii de locuit. Toate aceste variabile se situează la intersecţia dinamicii specifice vieţii şi a efectelor specifice instituţiilor: „Statele nu sunt populate după o progresie naturală, ci în funcţie de industrii, de producţia lor, şi în egală măsură de diferitele instituţii. Oamenii se reproduc conform cu producţia pământului, şi proporţional cu avantajele şi cu resursele dobândite prin muncă”1. Sexul se situează în centrul problemei economice şi politice a populaţiei. Trebuie analizate rata natalităţii, vârsta la care se încheie căsătoriile, naşterile legitime şi cele nelegitime, precocitatea şi frecvenţa raporturilor sexuale, procedeele care le fac fecunde ori sterile, efectul celibatului ori al interdicţiilor, incidenţa practicilor contraceptiveacele „sinistre secrete” despre care demografii, înainte de Revoluţie, ştiau că se practică la ţară. Desigur, timpurile când se credea că o ţară trebuie să aibă o populaţie numeroasă dacă vrea să fie bogată şi puternică trecuseră demult. Dar pentruprima dată, sau cel puţin pentru prima dată în mod constant, o societate afirma că viitorul şi destinul său depind nu numai de numărul şi de virtutea cetăţenilor, nu numai de regulile căsătoriilor şi de organizarea familiilor, ci şi de felul în care fiecare dintre cetăţeni îşi trăia sexualitatea. De la tânguirile rituale privind destrăbălarea sterilă a bogaţilor, a celibatarilor ori a libertinilor se ajunge la un discurs în care comportamentul sexual al populaţiei devine în egală măsură un obiect al analizei şi o ţintă a demersurilor. De la tezele masiv populaţioniste din epoca mercantilistă se trece la încercări de reglementare mai fine şi mai bine calculate, ce variază în funcţie de obiective şi de urgenţe spre o direcţie natalistă ori spre una antinatalistă. Prin mijlocirea economiei politice a populaţiei se conturează un întreg sistem de cercetări asupra sexului. Apare analiza comportamentelor sexuale, a cauzelor şi a efectelor acestora, la graniţa dintre biologic şi economic. Iau naş-

        1 C.- J. HERBERT, Essai sur la police generale des grains (1753), p. 320-321.

        Tere, de asemenea, acele campanii sistematice care, în afara mijloacelor tradiţionale – injoncţiuni morale ori religioase, măsuri fiscale

        — Se străduiesc să facă din comportamentul sexual al cuplurilor o conduită economică şi politică de comun acord. Rasismcle din secolele al XlX-lea şi al XX-lea îşi vor afla aici câteva puncte de sprijin. Este necesar ca statul să ştie ce se întâmplă cu sexul concetăţenilor săi, dar e necesar şi ca fiecare om să fie în stare să controleze felul în care îşi foloseşte sexualitatea. Intre stat şi individ, sexul s-a transformat într-o miză importantă, o miză publică: a fost învestit de o întreagă reţea de discursuri, de sisteme de cunoaştere, de analize şi de injoncţiuni.

        Lucrurile nu sunt diferite în ceea ce priveşte sexul copiilor. Se afirmă adeseori că epoca clasică ar fi supus sexualitatea infantilă unei ocultări de care nu s-ar fi eliberat decât după apariţia celor Trei eseuri despre sexualitate ale lui Frcud, ori a beneficelor angoase ale micului Hans. Este adevărat că vechea „libertate” a limbajului dispăruse între timp dintre copii şi adulţi, ori dintre elevi şi dascăli. Nici un pedagog din secolul al XVII-lea nu l-ar fi învăţat în public pe învăţăcelul său, aşa cum făcuse Erasmus în Dialogurile sale, cum să-şi aleagă o prostituată potrivită. Iar hohotele zgomotoase ce însoţiseră atâta timp şi, aparent, în toate clasele sociale, sexualitatea precoce a copiilor, au dispărut încetul cu încetul. Dar aceasta nu înseamnă pur şi simplu o instituire a tăcerii. Mai degrabă este vorba de un nou regim al discursurilor. Nu înseamnă că s-ar vorbi mai puţin; dimpotrivă. Dar se spune altfel: cei care vorbesc sunt alţi oameni, plecând de Ia alte premise şi în vederea obţinerii altor efecte. Tăcerea absolută, lucrurile pe care refuzi să le rosteşti, ori asupra cărora s-a instituit un tabu, discreţia cerută din partea unor vorbitori constituie nu atât limita absolută a discursului, cealaltă latură de care îi desparte o graniţă severă, cât nişte elemente care funcţionează alături de lucrurile rostite, cu ele şi în raport cu ele, în cadrul unor strategii de ansamblu. Nu trebuie să se opereze o dihotomie între ceea ce se spune şi ceea ce nu se spune; ar trebui încercată definirea diferitelor modalităţi de a nu spune, modul în care se împart cei carepot şi cei care nu pot să vorbească despre sex, ce tip de discurs este permis, sau ce formă de discurs este aşteptată din partea unora sau a altora. Nu există numai o tăcere, ci mai multe, şi toate sunt incluse în strategiile care subîntind şi traversează discursurile.

        Să vorbim despre colegiile din secolul al XVIII-lea. Privind în ansamblu, am putea crede că aici aproape nici nu se vorbeşte despre sex. Dar este suficient să trecem în revistă rapid câteva aspecte legate de arhitectură, unele regulamente de disciplină şi întreaga organizare internă pentru a vedea că se vorbeşte necontenit despre sex. Cei care au construit aşezămintclc s-au gândit la această problemă, şi chiar în mod explicit. Responsabilii o iau în calcul în permanenţă. Toţi cei care au cât de cât autoritate sunt într-o stare de necontenită alarmă, amintită tot timpul de amenajările ce se fac, precauţiile ce sunt luate, scria de pedepse şi de responsabilităţi impuse, înfăţişarea clasei, forma meselor, amenajarea curţi lor pentru recreaţii, a dormitoarelor (cu sau fără compartimente, cu sau fără draperii), regulamentele pentru supravegherea culcării ori a somnului, toate acestea fac referiri nenumărate la sexualitatea copiilor1.

        Ceea ce ar putea fi numit „discursul intern al instituţiei” – cel pe care şi-l spune sieşi şi care este propagat printre cei care îi asigură funcţionarea – este într-o mare măsură întemeiat pe idcea că există o sexualitate a copiilor, precoce, activă, permanentă. Dar, mai mult decât atât, se poate vedea că sexualitatea elevilor s-a transformat în secolul al XVIII-lea – şi într-un mod mult mai evident decât aceea a adolescenţilor în general – într-o problemă publică. Medicii îi consiliază pe directorii de instituţii de învăţământ şi pe profesori, dându-le totodată sfaturi familiilor; pedagogii redactează proiecte Reglement depolicepotir Ies lycees (1809), art. 67. „Tot timpul, la orele de clasă şi de studiu, va fi un pedagog care să supravegheze exteriorul, pentru a-i împiedica pe elevii care au ieşit de la cursuri spre a-şi face nevoile să se oprească ori să se adune la un loc.

        Art. 68.

        — După rugăciunea de seară elevii vor fi conduşi din nou Ia dormitor, unde pedagogii vor veghea ca ei să se culce imediat art. 69.

        — Pedagogii nu se vor culca decât după ce se vor fi asigurat că fiecare elev se află în patul său.

        Art. 70.

        — Paturile vor fi izolate unele de altele prin compartimentări înalte de doi metri. Dormitoarele vor fi iluminate pe timpul nopţii”.

        Pe care le trimit autorităţilor; învăţătorii sunt atenţi la elevi, le dau sfaturi şi scriu pentru ei cărţi de învăţătură morală ori de recomandări medicale. Proliferează, pe tema liceanului şi a sexului acestuia, o întreagă literatură de precepte, sfaturi, observaţii, proiecte de reforme, planuri de instituţii ideale,începând cu Basedow şi cu mişcarea „filantropică” germană, această traducere în discurs a sexualităţii adolescenţilor a căpătat o dimensiune extraordinară.

        Saltzmann pusese chiar bazele unei şcoli experimentale, a cărei principală trăsătură o constituia un control şi o educaţie sexuală atât de bine gândită, încât universalul păcat al tinereţii n-ar fi trebuit să mai fie practicatdeloc, în toate aceste demersuri copilul nu trebuia să fie numai obiectul mut şi inconştient al preocupării concertate a adulţilor; i se impunea un anumit discurs rezonabil, limitat, canonizat şi real asupra sexului – un fel de ortopedie discursivă. Un simbol al acestei concepţii este marea sărbătoare organizată la Philantropinum în anul 1776, în luna mai.

        La această dată s-a petrecut, sub o formă mixtă, care includea examene, jocuri florale, împărţire de premii şi o comisie de încorporare, prima comuniune solemnă dintre sexul adolescent şi discursul rezonabil. Pentru a demonstra succesul educaţiei sexuale pe care o primeau elevii, Basedow invitase aici „crema” notabilităţilor germane (Gocthe a fost unul dintre puţinii care nu dăduseră curs invitaţiei), în faţa adunării, unul dintre profesori, Wolke, le-a pus elevilor întrebări despre misterele sexului: naşterea, procrearea. I-a îndemnat de asemenea să comenteze gravuri înfăţişând o femeie însărcinată, un cuplu, un leagăn. Răspunsurile sunt documentate, lipsite de ruşine sau sfială. Nici un hohot de râs deplasat din partea elevilor nu tulbură examinarea – doar cele venite dintr-un public mai copilăros decât copiii înşişi, un public pe care Wolke îl ceartă cu severitate. Şi la sfârşit sunt aplaudaţi copiii care, înaintea adulţilor, împletesc cu ştiinţă şi îndemânare ghirlandele discursului şi ale sexului'.

        Nu ar fi exact să afirmăm că instituţia pedagogică a impus o tăcere masivă sexualităţii copiilor şi adolescenţilor. Departe de asta,

        1 J. SCHUMMEL, Frilzens Reise nach Dessau (1776), citat de A. PINLOCHE, La Reforme de l'education en Allemagne au 18-e siecle (l 889), p. 125-129.

        Începând cu secolul al XVIII-lea, instituţia pedagogică a multiplicat discursurile referitoare la aceasta: a fixat locuri de implantare diferite; a codificat conţinuturile şi i-a calificat pe vorbitori. Avorbi despre sexualitatea copiilor, a-i face pe educatori, pe medici, pe administratori şi pe părinţi să vorbească despre ea, sau a le vorbi despre ea, a-i face să vorbească despre acest subiect chiar pe copii, a-i include cu forţa într-o reţea de discursuri care fie li se adresează, fie vorbesc despre ei, fie le impun cunoştinţe canonice ori conturează un sistem de cunoaştere pe care ei nu reuşesc să-l sesizeze – toate acestea permit o înteţirc a puterilor şi o proliferare a discursurilor. Sexul copiilor şi al adolescenţilor s-a transformat, începând cu secolul al XVIII-lea, într-un obiectiv important în jurul căruia au fost ţesute numeroase mecanisme instituţionale şi strategii discursive. Adulţilor şi copiilor înşişi probabil că li s-a interzis o anumită manieră de a vorbi despre sex, care nu era apreciată pentru că era prea directă, grosolană. Dar această interdicţie era doar o compensaţie,contrariul, dublura, şi poate condiţia pentru a institui o serie de alte discursuri, multiple, conectate între ele, aşezate într-o subtilă ierarhic, toate strâns articulate în jurul unor relaţii de putere adunate laolaltă.

        Am putea aminti mai multe focare, înteţite, începând cu secolul al XVIII-lea ori al XlX-lea, pentru a genera discursuri despre sex.

        În primul rând medicina, sub pretextul „bolilor de nervi”; pe urmă psihiatria, atunci când încep să fie cercetate mai întâi „excesele”, apoi onanismul, iar mai târziu insatisfacţia sexuală şi – în sfârşit- „fraudele laprocreare”; etiologia maladiilor mentale, mai ales atunci când medicina îşi apropriază, ca ţinând de sfera ei, ansamblul perversiunilor sexuale; ca şi justiţia penală, care mult timp avusese de-a face cu sexualitatea în special sub forma „crimelor enorme” şi împotriva naturii care, spre mijlocul secolului al XlX-lea, se deschide jurisdicţiei minore, cea a micilor atentate, a ultragiilor neînsemnate, a perversiunilor mărunte, în sfârşit, toate aceste controale sociale care se dezvoltă la sfârşitul secolului al XlX-lea şi care cenzurează sexualitatea cuplurilor, a părinţilor şi a copiilor, a adolescenţilor periculoşi ori aflaţi în primejdie, străduindu-se sa apere, să despartă, să prevină, avertizând peste tot asupra primejdiilor, deşteptând vigilenţa, solicitând diagnosticuri, multiplicând rapoarte, organizând şedinţe de terapie; către sexualitate iradiază tot felul de discursuri, amplificând conştiinţa unui continuu pericol care, la rându-i, conferă o nouă forţă impulsului de a vorbi despre sex.

        Într-o zi a anului 1867, un zilier din satul Lapcourt, cam încet la minte, care lucra, după anotimpuri, la unii şi la alţii, hrănit din milă pentru vreo treabă din cele mai grele, adăpostit prin şuri ori prin grajduri, a fost denunţat: obţinuse de la o fetişcană câteva „mângâieri”, aşa cum i se mai întâmplase, şi cum văzuse la băicţandrii din sat; căci la marginea pădurii ori la marginea drumului ce ducea spre Saint-Nicolas, în şanţ, era obişnuit jocul numit „de-a laptele bătut”. Iată-l deci denunţat de către părinţi primarului, denunţat de primar jandarmilor, care îl „saltă” şi îl aduc în faţa judecătorului; acesta îl acuză şi îl supune examinării de către un medic, pe urmă de către alţi doi experţi care, după ce îşi scriu raportul, îl şi publică'. Ce este important în această anecdotă? Caracterul ci neînsemnat, împrejurarea că un fapt divers al sexualităţii săteşti de zi cu zi, acele neînsemnate mângâieri prin tufişuri, au putut să se transforme, începând cu un anume moment, să devină obiect nu numai al unei intoleranţe colective, ci al unei acţiuni judecătoreşti, al unei intervenţii medicale, al unei examinări clinice atente şi al unei întregi elaborări teoretice. Ceea ce este important e că s-a ajuns până acolo încât acestui personaj, care până atunci făcuse parte integrantă din viaţa satului, i s-a măsurat cutia craniană, i s-a studiat osatura feţei, i s-a investigat anatomia, căutându-sc eventualele indicii de degenerescentă; că i-a fost ordonat să vorbească, a fost interogat asupra gândurilor, impulsurilor, obiceiurilor, senzaţiilor, asupra felului în care vorbea şi simţea. Şi că s-a hotărât în cele din urmă să se renunţe la acuzarea lui, să fie preschimbat într-un pur obiectmedical, într-un obiect de studiu – menit să fie izolat până la sfârşitul vieţii sale la spitalul de la Marcvillc, iar cazul său să fie adus în atenţia comunităţii savante printr-o analiză amănunţită. Desigur că în aceeaşi epocă învăţătorul din Lapcourt le ' H. BONNET şi J. BULARD, Rapport medico-legal sur l'etat mental de C/v. -/. Jouy, 4 ianuarie 1868.

        Recomanda şcolarilor săi să-şi mai cizeleze limbajul, evitând să vorbească despre anumite subiecte cu glas tare. Dar în aceasta consta, cu certitudine, una dintre condiţiile pentru ca instituţiile cunoaşterii şi ale puterii să poată acoperi aceste mămnte scene cotidiene cu discursul lor solemn. Aceste gesturi fără vârstă, aceste plăceri nu foarte secrete schimbate între cei săraci cu duhulşi copiii mai precoce, societatea noastră – şi ca a fost, neîndoios, prima din istoric – le-a făurit un întreg sistem destinat să genereze discursuri, să analizeze, să reveleze.

        Între britanicul libertin care se îndârjea să scrie pentru el însuşi bizareriile vieţii sale secrete şi contemporanul său, prostul satului care le dădea câţiva bănuţi unor fetiţe de la ţară pentru a-i îngădui plăceri pe care i le refuzau fetele mai mari, există în mod cert o legătură adâncă: de la o extremă la cealaltă sexul a ajuns, oricum, ceva ce trebuie destinat rostirii, ceva ce trebuie exprimat până la capăt, conform unor mecanisme discursive diverse, dar care, fiecare în felul său, generează constrângerea. Sub forma unei confidenţe subtile, ori a unui interogatoriu autoritar, sexul – rafinat ori rudimentar – trebuie exprimat. Atât anonimul britanic cât şi sărmanul ţăran din Lorena, al cărui nume ironia soartei a făcut să fie.

        Jouy* se supun aceleiaşi injoncţiuni polimorfe.

        Începând cu secolul al XVIII-lea, sexul n-a încetat nici un moment să dea naştere unui fel de ereziuni discursive generalizate.

        Iar aceste discursuri privind sexul nu s-au înmulţit în afara puterii sau împotriva ci, ci chiar acolo unde aceasta se exercita şi ca o modalitate de exercitare a ei; peste tot acolo unde au fost declanşate mecanisme de incitare la vorbire, au fost instalate dispozitive de ascultare şi de înregistrare, peste tot s-au instaurat proceduri de observare, de interogare, de exprimare. Sexul este scos din ungherele în care se ascunsese şi este silit să aibă o existenţă discursivă. De la injoncţiunea care cere fiecărui om să facă din propria-i sexualitate un discurs permanent, până la mecanismele multiple care, în sfera economiei, a pedagogiei, a medicinei ori ajustiţiei, incită, exNumele Jouy este omofon cu verbul jouir, care înseamnă „a se bucura, ajuisa” (n.tr.).

        Trag, aranjează, instituţionalizează discursul despre sex, societatea noastră a pretins şi a organizat o imensă prolixitate. Este posibil ca nici un alt tip de societate să nu fi acumulat vreodată, şi într-o perioadă istorică relativ scurtă, o atât de mare cantitate de discursuri despre sex. Se pare că despre sex s-a vorbit mai mult decât despre orice alt subiect; ne îndârjim să o facem încontinuare; din nişte bizare scrupule ne convingem pe noi înşine că nu am vorbit niciodată destul despre sex, că suntem prea timizi şi speriaţi, că ne ocultăm nouă înşine orbitoarea dovadă, din inerţie şi din obedienţă, şi că neîncetat ne scapă esenţialul şi suntem nevoiţi iarăşi să pornim în căutarea lui. Se pare că, în privinţa sexului, cea mai neobosită, cea mai nerăbdătoare societate ar ii a noastră.

        Dar această primă abordare superficială ne dovedeşte că este vorba nu atât de un discurs asupra sexului, cât despre o scrie de discursuri produse de o întreagă serie de dispozitive ce funcţionează în diverse instituţii. Evul Mediu articulase pe tema ispitelor trupului, ori a practicii penitenţei un discurs destul de unitar, iar în ultimele secole această relativă unitate a fost descompusă, diseminată, sfărâmată într-o explozie de discursuri distincte, care au căpătat formă în demografie, în biologie, medicină, psihiatric, psihologie, morală, pedagogie, critica politică. Mai mult decât atât: legătura trainică ce lega una dealta teologia morală a concupiscenţei şi obligaţia de a mărturisi (discursul teoretic asupra sexului şi formularea sa la persoana întâi), această legătură, deci, a fost dacă nu ruptă, cel puţin slăbită şi diversificată; între obiectivarea sexului în cadrul unor discursuri raţionale şi dinamica prin care oamenii sunt supuşi fiecare penibilei obligaţii de a-şi istorisi propriul sex, au avut loc, începând cu secolul al XVIII-lea o mulţime de tensiuni, conflicte, eforturi de ajustare, încercări de recodificare. Deci nu pur şi simplu în termeni de extindere necontenită trebuie să vorbim despre această creştere discursivă; ci trebuie să o privim mai degrabă ca pe o dispersare a focarelor din care erup aceste discursuri, ca pe o diversificare a formelor lor şi o desfăşurare complexă a reţelei care le ţese laolaltă. Mai mult decât grija uniformă de a tăinui sexul, mai mult decât acea pudoare generalizată a limbajului, ceea ce şi'-a pus amprenta asupra ultimelor trei secole în Occident a fost varietatea şi ampla răspândire a dispozitivelor inventate pentru a se vorbi despre sex, pentru a incita oamenii să vorbească despre el, pentru a asculta, a înregistra, a transcrie ori a răspândi ceea ce se spune despre sex. În jurul sexului se alcătuieşte o întreagă reţea de varii traduceri în discurs, caracteristice şi coercitive; este vorba de o cenzurare masivă, pornind de la decenţa verbală impusă de epoca clasică? Avem de-a face mai degrabă cu o incitare bine reglementată şi polimorfa spre rostire.

        S-ar putea aduce obiecţia că dacă, pentru a se vorbi despre sex, au fost necesare atâtea stimulări şi atâtea mecanisme coercitive, acest fapt s-a întâmplat pentru că era dominantă, în ansamblu, o anumită interdicţie fundamentală; şi numai nişte necesităţi specifice – imperative economice, utilităţi de ordin politic – au putut determina abolirea acestei interdicţii şi deschiderea câtorva căi de acces pentru discursul despre sex, însă limitate şi foarte atent codificate; a vorbi atât de mult despre sex, a institui atâtea insistente dispozitive pentru a face să se vorbească despre el – însă în condiţii stricte – asta nu constituie oare o dovadă că sexul ar fi fost pus într-un regimsecret şi, mai presus de toate, că s-ar fi încercat menţinerea lui în această stare? Dar ar trebui cercetată tocmai această temă atât de răspândită, potrivit căreia sexul s-ar afla în afara discursului şi că doar înlăturarea unui obstacol, dcconspirarea unui secret ar putea deschide calea până la el. Această temă nu face oare parte din injoncţiunea care incită la producerea discursului?

        Oare nu pentru a instiga să se vorbească despre sex şi pentru a se relua necontenit acest discurs, este sexul înfăţişat ca ispititor, la limita exterioară a oricărui discurs actual, precum un secret care trebuie neapărat scos la iveală – ca un lucru abuziv constrâns la muţenie, un lucru ce generează un discurs în acelaşi timp şi dificil şi necesar, şi primejdios, dar şi preţios? Nu trebuie să uităm că pastorala creştină, făcând din sex, mai mult decât din orice altceva, ceea ce trebuie să fie mărturisit, 1-a prezentat tot timpul ca pe o neliniştitoare enigmă; nu ca pe ceva ce se arată cu obstinaţie, ci ca un lucru ascuns şi pe care poţi să nici nu-l auzi, pentru că vorbeşte cu o voce scăzută şi adesea prefăcută. Fără îndoială, secretul referitor la sex nu este realitatea fundamentală în raport cu care se situează toate incitările de a se vorbi despre el – fie că se străduie să-l distrugă ori, într-un mod obscur, îi asigură perpetuarea prin felul însuşi în care se rostesc. Este vorba mai degrabă de o temă ce face parte din însăşi mecanica acestor incitări: o modalitate de a da o formă necesităţii de a se vorbi despre el, o fabulă absolut necesară economiei ce proliferează la nesfârşit a discursului despre sex. Specific societăţilor moderne nu este faptul că au condamnat sexul să rămână în umbră, ci că s-au condamnat pe ele însele să vorbească necontenit despre sex, facându-l să treacă drept secretul însuşi.