Implantarea perversă.
O obiecţie posibilă în această privinţă: ar fi greşit să vedem în această multiplicare a discursurilor un simplu fenomen cantitativ, ceva asemănător unei simple sporiri, de parcă ceea ce se spune ar fi indiferent, de parcă faptul că se vorbeşte ar fi în sine mai important decât formele pe care Ic iau imperativele la care este constrâns când se vorbeşte. Căci această traducere în discurs a sexului nu se subordonează oare obligaţiei de a înlătura din realitate formele de sexualitate care nu se supun strictei economii a reproducerii, interzicând activităţilor non-fccunde, surghiunind plăcerile marginale, limitând sau excluzând practicile care nu au drept scop reproducerea? În atâtea discursuri, a crescut numărul condamnărilor judiciare care au sancţionat micile perversiuni; dezordinea sexuală a fost asimilată maladiei mentale; din copilărie până la bătrâneţe, a fost construită o normă a dezvoltării sexuale şi au fost specificate atent toate devierile posibile; au fost organizate dispozitive de control pedagogice şi terapii medicale; împotriva celor mai mici fantezii moraliştii, dar şi medicii – mai cu seamă medicii – au asmuţit un întregvocabular emfatic al ticăloşiei; nu sunt acestea tot atâtea mijloace folosite pentru a resorbi, în avantajul unei sexualităţi concentrate asupra funcţiei de reproducere, atâtea plăceri sterile?
Toată această atenţie animată de cuvinte, cu care se face atâta zgomot în jurul sexualităţii de două-trci secole încoace, nu este oare provocată de o preocupare elementară: aceea de a asigura popularea, reproducerea forţei de muncă, dirijând în acelaşi timp forma raporturilor sociale; pe scurt, aceea de a organiza o sexualitate utilă din punct de vedere economic şi conservatoare din punct de vedere politic? Încă nu ştiu dacă obiectivul final este acesta. Dar, oricum ar sta lucrurile, nu prin limitare a fost ţintită atingerea acestui obiectiv.
Mai degrabă s-ar spune că secolele al XIX-lea şi al XX-lea au fost nişte perioade de proliferare: o diseminare a sexualităţii, o consolidare a formelor ei disparate, o instaurare în multiple forme a „perversiunilor”. Epoca noastră a iniţiat hctcrogcncităţile sexuale.
Până la sfârşitul secolului al XVUI-leatrei mari coduri explicite
— În afară de reglementările prin cutume şi de constrângerile de opinie – fixau practicile sexuale: dreptul canonic, pastorala creştină şi legea civilă. Elestabileau, fiecare în felul său, linia de demarcaţie dintre permis şi ncpermis. Or, toate erau centrate pe relaţiile matrimoniale: datoria conjugală, capacitatea de a o îndeplini, modul în care era dusă la îndeplinire, pretenţiile şi violenţele ce o însoţeau, „mângâierile” inutile ori induse pentru care datoria conjugală acţiona ca un pretext, caracterul ci fecund ori tehnicile prin care se acţiona împotriva fecundităţii, momentele solicitării
(perioadele riscante ale sarcinii şi alăptării, interdicţiile în perioadele de post ori de abstinenţă), frecvenţa ori raritatea raporturilortoatc acestea în special erau saturate de recomandări. Sexul marital era obsedat de reguli şi de sfaturi. Relaţiile într-un cuplu căsătorit constituiau nucleul cel mai fierbinte al restricţiilor; despre acestea se vorbea mai mult decât despre orice alt subiect; mai mult decât orice altceva, trebuiau să se confeseze în cele mai mici detalii. Ele se aflau sub maximă supraveghere; imediat cum cădeau în greşeală, era necesar să se prezinte şi să se explice de faţă cu martori. „Restul” rămânea mult mai puţin clar; de pildă, incertitudinea statutului „sodomiei”, sau indiferenţa privind sexualitatea copiilor.
În plus, aceste coduri diferite nu trasau o separaţie clară între încălcările regulilor matrimoniale şi deviaţiile faţă de procreare, încălcarea legilor căsătoriei sau urmărirea de plăceri mai bizare erau oricum condamnate. Pe lista păcatelor grave, diferite doar prin gradul lor de importanţă, figurau destrăbălarea (relaţii în afara căsătoriei), adulterul, răpirea, incestul spiritual ori trupesc, dar şi sodomia sau „mângâierea” reciprocă; cât despre tribunale,acestea puteau condamna atât homosexualitatea cât şi infidelitatea, căsătoria fără acordul părinţilor sau zoofilia. Şi în cadrul ordinii civile şi al celei religioase, ceea ce era luat în considerare era un delict de ansamblu. Probabil că păcatul „împotriva firii” era văzut drept abominabil; dar era perceput numai ca o formă extremă a ceva „împotriva legii”; desigur, în acest caz erau nesocotite nişte decrete – la fel de sacre ca şi cele ale căsătoriei şi care erau destinate să facă ordine între lucruri şi între fiinţe. Interdicţiile referitoare la sex erau în esenţă de natură juridică. „Natura” la care se putea recurge pentru a le justifica era tot un fel de drept.
Multă vreme hermafrodiţii au fost consideraţi criminali, ori rod al vreunei crime, deoarece alcătuirea lor anatomică, fiinţa lor înseşi crea probleme legii care diferenţia sexele şi reglementa unirea lor.
În acest sistem centrat pe legătura legitimă, explozia discursivă din secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea a suferit două transformări, în primul rând, o mişcare centrifugă în raport cu monogarnia hetcroscxuală. Desigur, câmpul practicilor şi al plăcerilor continuă să se refere la legătura monogamă ca la regula sa internă; dar despre ca se vorbeşte tot mai puţin şi, în orice caz, cu o sobrietate din ce în ce mai mare. Nu mai este urmărită în secretele ei; nu i se mai cerc să se exprime public în fiecare zi. Cuplul legitim, a cărui sexualitatea este în regulă, are dreptul la mai multă discreţie, începe să se manifeste ca o normă, poate mai strictă, dar mai tăinuită, în schimb, se investighează cu mai mult zel sexualitatea copiilor, cea a nebunilor şi cea a criminalilor, ca şiplăcerea homoscxuală; indiferent dacă e vorba de simple reverii, de mărunte manii ori de ravagii deosebite. A venit rândul acestor figuri, abia întrevăzute mai înainte, să ajungă în faţă pentru a depune penibila mărturie despre ceea ce sunt. Anormalii nu sunt mai puţin de condamnat decât altădată, dar acum sunt cel puţin ascultaţi; şi dacă se întâmplă să fie din nou cercetată sexualitatea „în regulă”, aceasta se întâmplă dintr-o mişcare de reflux care îşi are originea în aceste sexualităţi marginale.
Astfel se ajunge la sublinierea, în sfera sexualităţii, a unei dimensiuni specifice a conceptului „împotriva firii”, în raport cu alte forme condamnate (dar din ce în ce mai puţin), precum adulterul sau răpirea, capătă o anumită autonomie: a te căsători cu o rudă apropiată, ori a practica sodomia, a avea relaţii cu o călugăriţă, ori a te comporta sadic, a-ţi înşela soţia, ori a viola cadavre devin fapte cu totul deosebite, începe să se clarifice sfera circumscrisă de cea de-a şasea poruncă. Iar în domeniul dreptului civil începe să se dezintegreze categoria confuză a „destrăbălării”, care de mai mult de un secol fusese unul dintre motivele cele mai frecvente ale pedepselor de ordin administrativ. Din resturile acestei categorii se nasc, pe de o parte, încălcările legislaţiei (ori ale moralei) căsătoriei şi a familiei, iar pe de altă parte, încălcările reglementării unei funcţionări fireşti (abateri pe care, de altfel, legea poate să le pedepsească). Aici aflăm poate o raţiune, printre altele, ce explică prestigiul imens al lui Don Juan, pe care trei secole nu au ajuns să-l facă să pălească.Dincolo de marele violator al regulilor căsătoriei – răpitor de femei, seducător de fecioare, ruşine a familiilor şi insultă la adresa soţilor şi părinţilor, vedem un alt personaj: cel bântuit, contra voinţei lui, de întunecata nebunie a sexului. Dincolo de libertin vedem un pervers. El încalcă deliberat legea, dar totodată o natură care îşi forţează limitele îl face să nesocotească orice natură; moartea sa este momentul când reîntoarcerea supranaturală a insultei şi a răzbunării se întâlneşte cu evadarea în „împotriva firii”. Cele două sisteme de reguli pe care Occidentul le-a elaborat pentru a controla sexul – legea căsătoriei şi instaurarea ordinii în dorinţe – sunt bulversate de existenţa lui Don Juan, o existenţă la graniţa lor comună. Să lăsăm în grija psihanaliştilor sarcina de a răspunde la întrebarea dacă Don Juan era un homosexual, un narcisist ori un neputincios.
Legile naturale ale matrimonialului şi regulile imanente ale sexualităţii încep, nu lipsite de lentoarc şi de echivoc, să se înscrie în două sfere distincte. Astfel, se distinge o lume a perversiunii care intersectează domeniul infracţiunilor legale ori morale, fără a fi o varietate a acestora. Se naşte o întreagă populaţie măruntă, diferită de cea a vecinilor libertini, în ciuda unor legături de apropiată rudenie. De la sfârşitul secolului al XVIII-leapânăân vremea noastră oamenii aceştia se strecoară printre interstiţiile societăţii, urmăriţi, dar nu întotdeauna de către lege, adesea închişi, dar nu întotdeauna în închisori, poate bolnavi, dar în acelaşi timp victime scandaloase, primejdioase, pradă al unui rău bizar ce mai poartă şi numele de viciu, iar uneori se numeşte delict. Copii precoce, fetiţe precoce, liceeni cu purtări echivoce, servitori şi educatori dubioşi, soţi cruzi sau maniaci, colecţionari solitari, plimbăreţi cu imbolduri ciudate: sunt clienţii cei de toate zilele aiconsiliilor de disciplină, ai caselor de corecţie, ai coloniilor penitenciare, ai tribunalelor, ori ai ospiciilor; îşi plimbă ticăloşia prin faţa medicilor şi boala prin faţa judecătorilor. Ei constituie numeroasa familie a perverşilor, vecini cu delincvenţii şi înrudiţi cu nebunii. Ei au fost succesiv înfieraţi, de-a lungul secolelor, cu stigmatul „nebuniei morale”, cu cel al „nevrozei genitale”, al „aberaţiei simţului gcnezic”, al „degenerescentei” ori al „dezechilibrului psihic”.
Ce semnifică emergenţa tuturor acestor sexualităţi marginale?
Faptul că ele pot apărea la vedere este oare un semn că regula îşi diminuează constrângerea? Sau faptul că li se acordă atâta atenţie vădeşte un regim mai sever şi preocuparea de a se exercita asupra lor un control riguros? În privinţa represiunii, lucrurile sunt ambigue. Poate fi vorba de indulgenţă, dacă luăm în considerare faptul că severitatea regulilor privind delictele sexuale s-a atenuat considerabil în secolul al XlX-lea, şi că adesea justiţia le-a lăsat pe scama mcdicinei; dar este posibil să fie şi un efect curios al severităţii, dacă luăm în considerare toate instanţele de control şi toate sistemele de supraveghere puse la lucru de pedagogic ori de terapeutică. E foarte posibil ca amestecul Bisericii în sexualitatea conjugală şi faptul că ca respinge „fraudele” la procreare să fi slăbit mult din intensitate de vreo două secole încoace, în schimb, medicina a pătruns în forţă în sfera plăcerilor cuplului; ea a inventat oîntreagă patologic organică, funcţională sau mentală care ar rezulta din practicile sexuale „incomplete”; a clasificat cu atenţie toate formele secundare ale plăcerii; le-a încorporat în „dezvoltarea” şi în „perturbaţiile” instinctului; a început să le administreze.
Importanţa nu constă atât de mult, poate, în gradul de indulgenţă sau în cantitatea de reprimare, ci în forma de putere exercitată. Când este exprimată, ca pentru a o trezi, toată această vegetaţie de sexualităţi disparate, se pune problema excluderii ei din realitate? Aparent, funcţia puterii care se exercită în acest caz nu ar fi aceea de interdicţie; este vorba, poate, de patru operaţii foarte diferite de simpla interzicere.
1. Să luăm în considerare vechile interdicţii ale relaţiilor între parteneri de acelaşi sânge (oricât ar fi de numeroase şi complexe) sau condamnarea adulterului, cu frecvenţa sa inevitabilă; să considerăm, pe de altă parte, controlul recent la care a fost supusă, începând cu secolul al XlX-lea, sexualitatea copiilor, interzicerea „obiceiurilor solitare”. Evident, nu acţionează acelaşi mecanism de putere. Nu numai deoarece ar fi vorba în primul caz de medicină, în celălalt de lege; de dresaj aici şi de infracţiune dincolo; dar şi pentru că strategia apli-cată nu este aceeaşi, aparent ar fi vorba în ambele cazuri de încercarea de a le elimina, mereu sortită eşecului şi necontenit silită să o ia de la capăt. Dar tabu-ul „incesturilor” urmăreşte să-şi atingă scopul printr-o reducere asimptotică a ceea ce condamnă; în schimb, controlul sexualităţii copiilor are în vedere difuzarea simultană a propriei puteri, cât şi a obiectului asupra căruia se exercită. Acţionează potrivit unei duble creşteri duse la infinit. Desigur, pedagogii şi medicii au combătut onanismul copiilor ca pe o epidemic pe care ar fi vrut-o complet eradicată. Dar de fapt, în întreaga campanie seculară care a mobilizat lumea adultă în jurul sexualităţii copiilor, s-a urmărit aflarea unui sprijin în aceste plăceri mărunte, determinându-lc să treacă drept secrete
(obligându-lc aşadar să se ascundă pentru a putea fi descoperite), urmărindu-lc firul de la origini până la efecte, persecutând tot ceea ce ar putea să le inducă sau măcar să le permită; oriunde exista riscul să se producă, au fost create mecanisme de supraveghere, s-au pus capcane spre a forţa mărturisirea, au fost impuse discursuri inepuizabile şi corective; au fost alertaţi părinţii şi educatorii, li s-a strecurat în suflet bănuiala că toţi copiii sunt vinovaţi, precum şi teama că ar fi ci înşişi vinovaţi dacă nu şi-ar bănui copiii îndestul; au fost avertizaţi împotriva acestei primejdii recurente; li s-a prescris comportamentul şi li s-a recodificat pedagogia; în spaţiul familial au fost instaurate suporturi ale unui întreg regim medico-sexual. „Viciul” copilului este considerat mai degrabă un sprijin decât un inamic; el poate fi, desigur, arătat cu degetul drept răul sortit distrugerii; dar eşecul inevitabil, insistenta străduinţă într-o întreprindere oarecum inutilă ne dau de bănuit că se doreşteca răul să se perpetueze, să se amplifice la graniţa dintre vizibil-şi invizibil, mai degrabă decât să dispară pentru totdeauna. In cadrul acestui întreg mecanism de sprijinire, puterea avansează, îşi multiplică efectele şi conexiunile, în timp ce ţinta ei ia proporţii, se divizează şi se ramifică, penetrează realitatea mergând în acelaşi ritm cu puterea, în aparenţă este un dispozitiv de baraj; în fapt, pretutindeni în jurul copilului au fost aşezate linii de penetraţie.
2. Această nouă persecutare a sexualităţilor marginale duce la o integrare a perversiunilor şi la o nouă clasificare a indivizilor. Sodomia – cea amintită în vechile coduri civil şi canonic – era o categoric aparte de acte interzise; autorul lor era doar un subiect juridic. Homosexualul din secolul al XlX-lea a devenit un personaj – are un trecut, o istoric şi o copilărie, un caracter, o formă de viaţă, are şi o morfologic, o anatomic indiscretă şi probabil o fiziologie misterioasă. Nimic din ce este el în complexitatea sa nu scapă de sexualitatea sa. Peste tot în el este prezentă sexualitatea: subiacentă întregului său comportament, deoarece constituie principiul insidios al tuturor lucrurilor, cu o acţiune nesfârşită; lăsându-şi semnele impudice pe chip şi pe trup, ea este un secret ce se trădează tot timpul.
Sexualitatea sa îi este consubstanţială, nu atât ca un păcat ce ţine de anumite obiceiuri, cât ca o fire deosebită. Un lucru care nu trebuie uitat: categoria psihologică, psihiatrică şi medicală a homosexualităţii a luat naştere în ziua în care ca a fost numită – data apariţiei celebrului articol al lui Westphal din 1870 despre „senzaţiile sexuale contrare” poate fi considerată ca dată de naştere1 – nu atât al unui tip de relaţii sexuale, cât a unei anumite calităţi a sensibilităţii sexuale, un mod anume de inversare a categoriilor de masculin şi feminin. Homosexualitatea a început să fie privită ca una dintre figurile sexualităţii atunci când a fost deviată dinspre practica sodomiei spre un fel de androginie internă, un hermafrodism sufletesc. Cel vinovat de sodomie era un individ care rccădca în păcat, în timp ce homosexualul se transformă de-acum într-o specie.
WESTPHAL, Archiv fur Neurologie, 1870.
După cum tot nişte specii devin toţi aceşti perverşi neînsemnaţi pe care psihiatrii secolului al XlX-lea îi clasifică precum entomologii, dându-lc ciudate nume de botez: cxhibiţioniştii lui Lasegue, fctişiştii lui Binet, zoofilii şi zoocraştii lui Krafft-Ebing, auto-monosexualiştii lui Rohledcr; apoi mixoscopofilii, ginecomaştii, presbiofilii, invcrtiţii sexocstctici şi femeile disparcuniste. Aceste frumoase nume ale ereziilor trimit la o natură care se uită pe sine destul de mult spre a se sustrage legii, dar îşi aduce suficient aminte de sine pentru a continua să producă specii, chiar acolo unde nu mai există ordine. Mecanica puterii care persecută tot acest ansamblu disparat nu pretinde să-l suprime decât confcrindu-i o realitate analitică, vizibilă şi permanentă: ea îl introduce în corpuri, îl strecoară în conduite, face din el un principiu de clasificare şi de inteligibilitatc, îl fundamentează ca pe o raţiune dea fi şi ca pe o categoric naturală de dezordine. Este oare vorba de o excludere a acestor mii de sexual ităţi aberante? Nicidecum; este vorba mai degrabă de o specificare, de o consolidare regională, de fapt, a fiecăreia dintre ele. Prin diseminare, ele trebuie împrăştiate în real şi integrate individului.
3. Mai mult decât vechile interdicţii, această formă de putere necesită, pentru a se exercita, prezenţe constante, atente, sau chiar curioase; ca include implicit apropieri; funcţionează prin examinări şi detalieri insistente; reclamă un schimb de discursuri, exercitat prin interogaţii menite să smulgă mărturisiri şi confidenţe dincolo de întrebări. Ea presupune o apropiere fizică şi o scrie de senzaţii intense. Medicalizarca insolitului sexual este în acelaşi timp şi efect şi instrument în această privinţă. Concrescute în trup, transformate în caracter profund al indivizilor, bizareriile sexuale ţin de o tehnologie a sănătăţii şi a patologicului. Şi, dimpotrivă, deoarece ele sunt o realitate medicală ori medicalizabilă, trebuie să căutăm să le surprindem fie înlăuntrul organismului, fie pe suprafaţa pielii ori printre semnele comportamentale, sub formă de leziuni, de disfuncţii ori de simptom. Puterea care îşi apropriază astfel sexualitatea oamenilor consideră că este de datoria ei de a atinge în treacăt trupurile: le mângâie cu privirea, le activează unele zone; electrizează suprafeţe, dramatizează clipe tulburate de dorinţă; pune stăpânire pe corpul sexual. Creşte, probabil, eficienţa şi face să se extindă sfera controlată. Dar în acelaşi timp rezultatul este o senzualizarc a puterii şi un avantaj al plăcerii. Ceea ce produce un dublu efect: i se conferă un elan puterii, pur şi simplul prin faptul că ea se exercită; o emoţie plăcută recompensează controlul ce supraveghează şi îl mână mai departe; intensitatea mărturisirii incită curiozitatea celui care interoghează; plăcerea revelată se revarsă peste puterea care o împrejmuieşte. Dar întrebările insistente fac să devină unice, din punctul de vedere al celui care răspunde şi mărturiseşte, plăcerile trăite de acesta; privirea le fixează, atenţia le izolează, le animă. Puterea funcţionează precum un mecanism de ispitire: atrage spre ca, extrage aceste bizarerii asupra cărora veghează. Plăcerea se transferă spre puterea care o persecută; puterea fixează plăcerea pe care a scos-o la iveală. Deşi examinarea medicală, investigaţia psihiatrică, raportul pedagogic, controlul exercitat de familie îşi pot fixa scopulglobal şi aparent de a se opune oricărei sexualităţi rătăcite şi neproductive, de fapt ele acţionează ca nişte mecanisme cu dublu impuls: plăcere şi putere.
Plăcerea de a exercita o putere care interoghează, supraveghează, veghează, spionează, caută, pipăie, revelează; şi, pe de altă parte, plăcere care se intensifică tocmai pentru că trebuie să se sustragă acestei puteri, să fugă de ea, să o înşele ori să o travestească. Puterea care se lasă asaltată de plăcerea pe care o persecută; şi, opusă ei, puterea care constă în plăcerea de a se exhiba, de a scandaliza ori de a rezista. Captură şi seducţie; înfruntare şi consolidare reciprocă: părinţii şi copiii, adultul şi adolescentul, educatorul şi elevii, medicii şi bolnavii, psihiatrul şi femeia isterică şi perverşii săi au avut acest rol tot timpul, începând cu secolul al XlX-lea.
Aceste apeluri, aceste eschivări, aceste incitări în cerc au clădit în jurul sexelor şi al trupurilor nu limite imposibil de netrecut, ci spirale Jară de sfârşit ale puterii şi ale plăcerii.
4. De aici acele dispozitive de saturaţie sexuală atât de specifice spaţiului şi riturilor sexuale din secolul al XlX-lea. Se afirmă adesea că societatea modernă a încercat să limiteze sexualitatea la cuplu – la cuplul heterosexual şi, în măsura posibilului, legitim.
S-ar putea afirma la fel de bine că societatea noastră, dacă nu a inventat, cel puţin a format cu atenţie şi a multiplicat grupuri cu elemente multiple şi cu sexualitate rătăcitoare: o distribuire de centre de putere ierarhizate ori înfruntându-se între ele: plăceri „căutate”, adică în egală măsură dorite şi persecutate; sexualităţi delimitate permise ori încurajate; proximităţi oferite ca metode de supraveghere, ori care acţionează ca nişte mecanisme de intensificare; contacte inductoare. Astfel acţionează, de exemplu, familia, ori „cei ai casei”-părinţi, copii şi, în unele cazuri, servitori. Familia secolului al XlX-lea este într-adevăr o celulă monogamică şi conjugală?
Poate, într-o anumită măsură. Dar ea este totodată o reţea de plăceri-puteri articulate în multiple centre şi cu relaţii variabile. Separarea adulţilor de copii, polaritatea instituită între camera părinţi lor şi cea a copiilor (devenită canon în acest secol, când a începui construirea de locuinţe populare), separarea relativă pe sexe a băieţilor şi a fetelor, regulile severe referitoare la îngrijirea bebeluşilor
(alăptarea maternă, igiena), vigilenţa cu care se supraveghează sexualitatea infantilă, pretinsele riscuri ale masturbării, importanţa conferită pubertăţii, metodele de supraveghere sugerate părinţilor, sfaturile, secretele şi temerile, prezenţa, în egală măsură preţuită şi temută, a servitorilor, toate acestea fac din familie, chiar aceea redusă la cele mai mici dimensiuni, o reţea complexă, saturată de sexualităţi cu forme multiple, fragmentare şi mobile. Reducerea lor la relaţia conjugală, care comportă riscul de a o proiecta, sub forma dorinţei interzise, asupra copiilor, nu poate da o imagine adecvată a acestui sistem care este, în comparaţie cu sexualităţii e despre care am vorbit, nu atât un principiu de inhibare cât un mecanism care incită sau multiplică. Instituţiile şcolare ori psihiatrice, cu populaţiile lor numeroase, cu ierarhia lor,cu amenajările spaţiale, cu sistemul lor de supraveghere, sunt, alături de familie, un alt mod de a repartiza jocul puterilor şi al plăcerilor; dar acestea marchează
— Şi ele – regiuni de intensă saturaţie sexuală, cu spaţii şi rituri privilegiate, cum ar fi sala de clasă, dormitorul, sala de vizite ori de consultaţie. Forme ale unei sexualităţi non-conjugalc, non-hcterosexuale, non-monogame sunt ispitite înspre ele şi instaurate.
Societatea „burgheză” a secolului al XIX-lea ca şi, probabil, a noastră chiar şi în prezent, este o societate a perversiunii sclipitoare şi explozive. Şi nu sub forma ipocriziei, căci nimic nu a fost mai evident şi mai prolix, mai evident asumat de discursuri şi de instituţii. Şi nu din pricină că societatea, dorind să opună sexualităţii o stavilă prea severă ori prea generalizată, ar fi născut fără voia ci o întreagă germinaţie perversă şi ar fi rezultat de aici o lungă patologie a instinctului sexual. Mai curând avem de-a face cu tipul de putere pe care această societate 1-a făcut să acţioneze asupra trupului şi a sexului. Şi tocmai această putere nu a luat nici forma legii, nici efectele interdicţiei. Dimpotrivă, operează prin proliferarea sexualităţilor insolite. Nu stabileşte graniţe sexualităţii, ci îi extinde diversele forme, dezvoltându-le potrivit unor linii de penetraţie la nesfârşit. Nu o exclude, ci o include în trup ca metodă de specificare a indivizilor. Nu încearcă să o eludeze; îi atrage varietăţile în spirale unde plăcerea şi puterea se fortifică; nu ridică stavile, creează locuri de saturaţie maximă. Produce şi fixează heteroclitul sexual. Societatea modernă este perversă nu în ciuda puritanismului ci, sau ca un soi de contra-replică la ipocrizia sa; ea este perversă realmente şi în mod direct.
Realmente. Scxualităţile cu forme multiple – ce apar o dată cu schimbarea vârstelor (sexualitatea bebeluşului ori a copilului), cele care se fixează prin înclinaţii ori prin practici (sexualitatea invertitului, aceea a gcrontofilului, a fctişistului.), cele care investesc sub o formă difuză anumite relaţii (sexualitatea din raporturile medic-bolnav, pedagog-elev, psihiatru-nebun), cele care bântuie anumite spaţii (sexualitatea din cadrul internatului, al şcolii, al închisorii) – toate formează corelativul unei proceduri precise de putere.
Nu trebuie să ne imaginăm că toate aceste lucruri, tolerate până atunci, au atras atenţia ori au fost caracterizate în termeni peiorativi în momentul când s-a dorit alocarea unui rol reglementator unicului tip de sexualitate în stare să reproducă forţa de muncă şi tipul de familie. Comportamentele polimorfe au fost realmente extrase din corpul oamenilor şi din plăcerile lor; ori, mai degrabă, au fost îmbinate în aceste plăceri; prin multiple mecanisme de plăcere s-a făcut apel la ele, au fost scoase la iveală, izolate, intensificate, integrate, înmulţirea perversiunilor nu este o temă moralizatoare care a bântuit minţile scrupuloase ale victorienilor: este rezultatul rea! Al intcrfcrcnţei dintre un tip de putere şi trupurile şi cu plăcerile lor.
Este foarte posibil ca Occidentul să nu fi fost capabil să inventeze noi plăceri, şi fără îndoială că nici nu a descoperit vicii insolite.
Dar a fixat noi reguli ale jocului puterilor şi al plăcerilor: în acest mod aluat contur chipul încremenit al perversiunilor.
Direct, Această implantare a perversiunilor multiforme nu reprezintă o deriziune din partea sexualităţii, care şi-ar lua astfel revanşa împotriva unei puteri ce i-ar impune o lege extrem de represivă. Nu avem de-a face nici cu nişteforme paradoxale ale plăcerii întoarse spre putere, pentru a i se impune sub forma unei „plăceri ce poate fi suportată”. Implantarea perversiunilor este un cfcct-instrument: prin izolarea, intensificarea şi consolidarea scxualităţilor marginale, relaţiile puterii cu sexul se ramifică, proliferează, penetrează trupul şi comportamentele. Şi pe această poziţie înaintată a puterilor se consolidează sexualităţi diseminate, stabilite pentru o vârstă, un spaţiu, o înclinaţie, un tip de practici. Este o proliferare a sexualităţilor prin creşterea puterii, căreia fiecare dintre aceste sexualităţi regionale îi aduce o suprafaţă de intervenţie: această condiţionare, începând cu deosebire din secolul al XlX-lea, este asigurată şi fortificată de substanţialele profituri economice care, datorită mijlocirii medicinei, psihiatriei, prostituţiei, pornografiei, s-au articulat pe această intensificare analitică a plăcerii şi deopotrivă pe creşterea puterii ce le ţine sub control. Plăcerea şi puterea nu se anulează reciproc, nu se opun una celeilalte: ele se urmăresc, se intersectează şi se stimulează reciproc. Se întreţes potrivit unor mecanisme complexe şi pozitive de excitare şi de incitare.
După toate probabilităţile, ar trebui să renunţăm la ipoteza potrivit căreia societăţile industriale moderne au deschis o epocă în care a crescut reprimarea sexualităţii. Nu numai că asistăm la o explozie manifestă a sexualităţilor eretice; dar, mai ales – şi acesta este esenţialul – există un dispozitiv foarte diferit de acela al legii, care, deşi se bazează local pe proceduri de interdicţie, asigură, printr-o reţea de mecanisme interconectate, proliferarea plăcerilor specifice şi multiplicarea sexualităţilor disparate. Nici o societate nu ar fi fost mai plină de afectată pudoare, ni se spune; niciodată instanţele de putere nu s-ar fi prefăcut mai atent că nu sunt la curent cu ceea ce interzic, de parcă n-ar voi să aibă nimic comun cu aceasta. Dar, cel puţin la o abordare generală, devine evidentă situaţia inversă: în nici o epocă a istoriei omenirii nu au existat mai multe centre de putere, niciodată sexualitatea nu s-a bucurat de o mai mare atenţie, evidentă şi locvace; niciodată nu au existat mai multe contacte şi legături circulare; şi niciodată nu au existat mai multe focare în care să fie aţâţate, spre a fi răspândite mai departe, intensitatea plăcerilor şi obstinaţia puterilor.
