O relaţie incertă

        Practicarea plăcerilor în relaţia cu tinerii a fost o temă de nelinişte pentru gândirea greacă. Pare a fi un lucru paradoxal într-o societate considerată ca „tolerantă” faţă de ceea ce noi numim „homosexualitate”. Dar poate că nu este prudent să utilizăm aici aceşti doi termeni.

        În realitate, noţiunea de homosexualitate este prea puţin adecvată pentru a acoperi o experienţă, forme de valorificare şi un sistem de repere atât de diferite de ale noastre. Grecii nu puneau în opoziţie, ca două opţiuni exclusive, ca două tipuri de comportament radical diferite, dragostea faţă de parteneri de propriul sex şi cea faţă de parteneri de sex opus. Liniile de delimitare nu urmau un astfel de criteriu. Ceea ce făcea diferenţa între un bărbat cumpătat şi stăpân pe sine şi unul înrobit plăcerilor era mult mai important decât ceea ce deosebea între ele categoriile de plăceri cărora li se putea deda. A fi desfrânat însemna a nu putea rezista nici femeilor, nici tinerilor, iar această din urmă situaţie nu era mai gravă decât prima. Atunci când descrie bărbatul tiranic, cel care-l lasă pe „tiranul Eros să-i intre în suflet şi să-i conducă toate acţiunile”1, Platou îlprezintă sub două aspecte echivalente, unde este subliniat în acelaşi fel dispreţul faţă de îndatoririle cele mai importante şi aservirea sa la influenţa generală a plăcerii: „Dacă se îndrăgosteşte de o curtezană, care pentru el este numai o cunoştinţă nouă şi deloc necesară, cum se va purta cu mama lui, pe care a îndrăgit-o dePLATON, Republique, IX, 573 d.

        Mult şi este de acelaşi sânge cu el? Şi dacă îi poartă unui băiat frumos o iubire născută recent şi nefolositoare, cum se va purta cu tatăl său?„'. Când i se reproşează lui Alcibiade că este desfrânat, reproşul nu viza în sine nici relaţiile cu femei, nici cele cu bărbaţi; ci i se reproşa, după cum spunea Bion din Borysthenes, faptul că „în adolescenţă ademenea şi îi îndepărta pe bărbaţi de lasoţiile lor, iar ca bărbat tânăr, pe femei de la soţii lor”2.

        Şi reciproc, pentru a se sublinia castitatea unui bărbat – cum face Platou în privinţa lui Iccos din Tarent3 – se afirma că era capabil să se abţină la fel de bine şi de la băieţi şi de la femei;

        Xcnofon crede că avantajul lui Cyrus, când se folosea de eunuci pentru serviciul la curte, rezida în faptul că aceştia nu puteau aduce prejudicii femeilor sau tinerilor4. Atât de similare păreau aceste două înclinaţii, încât ele puteau foarte bine coexista în acelaşi individ.

        Putem vorbi despre o biscxualitate a grecilor? Dacă prin asta se înţelege că un grec era în stare, în aceeaşi perioadă sau alternativ, să iubească un băiat şi o fată, că un bărbat căsătorit putea avea paidika (iubiţi), că era ceva comun ca după preferinţe de tinereţe vădit „băieţeşti”, să prefere femeile, se poate spune că erau „bisexuali”. Dar, dacă examinăm cu atenţie modul în care ei concepeau această dublă practică, vom vedea că nu distingeau două feluri de „dorinţă”, „două impulsuri” diferite sau rivale, care şi-ar fi disputat inima bărbaţilor. Putem să vorbim despre „bisexualitate” dacă prin aceasta înţelegem libera alegere între cele două sexe, dar această posibilitate nu se referea în cazul lor la o structură dublă, ambivalenţă şi „bisexuală” a dorinţei. Pentru ei, ceea ce-i făcea să dorească un bărbat sau o femeie era pur şi simplu înclinaţia sădită de natură în inima bărbatului pentru „ cei frumoşi”, indiferent cărui sex i-ar fi aparţinut5.

        1 Ibid., IX, 574 b-c.

        2 D10GENES LAERTIOS, Vie des Philosophes, IV, 7, 49.

        3 PLATON, Lois, VIII, 840 a.

        4XENOFON, Cyropedie, VII, 5.

        „ In privinţa acestui punct, cf. K. J. Dover, Homosexualitegrecque, p. 86.

        Desigur, în discursul lui Pausanias' aflăm o teorie a celor două iubiri, dintre care una, inspirată de Eros Cerescul, le este adresată tinerilor. Nu seface, însă, distincţia între o dragoste heterosexuală şi una homosexuală; Pausanias disociază între, pe de o parte ^iubirea bărbaţilor obişnuiţi„ care, îndrăgostiţi de femei, ca şi de tineri, nu sunt interesaţi decât de trup, lăsându-se în voia hazardului (to diapraittesthai) şi, pe de altă parte, iubirea mai veche, mai nobilă şi mai raţională care se ataşează de ceea ce are mai multă vigoare şi inteligenţă; aici, în mod evident, nu poate fi vorba decât despre sexul masculin, în Banchetul lui Xenofon se arată că diversitatea alegerii între fată şi băiat nu se referă nicidecum la deosebirea între două tendinţe sau la antagonismul dintre două forme de dorinţă. La petrecerea dată de Callias în cinstea foarte tânărului Autolycos, de care este îndrăgostit, acesta este atât de frumos încât privirile tuturor sunt atrase de el cu puterea „unei flăcări ivindu-se în întuneric„; „ nu era nimeni., care să nu-şi fi simţit sufletul emoţionat de frumuseţea sa”. Printre invitaţi, mulţi sunt căsătoriţi sau logodiţi, precum Nikeratos – îndrăgostit de soţia sa, care la rândul ei îi purta o mare iubire, după jocul lui Eros şi Anteros – sau Critobul, care încă avea vârsta potrivită pentru adoratori şi iubiţi3; Critobul îşi declamă iubirea pentru Clinias, un băiat cunoscut la şcoală şi, într-o întrecere comică, îşi pune în joc propria frumuseţe contra celei a lui Socrate; premiul întrecerii va fi câte un sărut dat de un băiat şi de o fată: aceştia, sclavii unui siracuzan care-i învăţase pe amândoi un dans încântător, plin de graţie şi ingeniozitate acrobatică, mai ştiau şi să mimeze scenele de dragoste dintre

        Dionysos şi Ariadna. Convivii se grăbesc să-l asculte pe Socrate vorbind despre adevărata dragoste pentru tineri şi se simt cu toţii „excitaţi” (aneptoromenoi) văzându-i pe „Dionysos cel atât de frumos” şi „Aridana, cu adevărat încântătoare” sărutându-se; ascultându-le jurămintele, pricep că tinerii acrobaţi sunt „îndrăgostiţi cărora le este, în sfârşit, permis ceea ce îşi doreau de atâta

        1 PLATON, Banquet, 181, b-d.

        2 XENOFON, Banquet, I, 9.

        ' Ibid., II, 3.

        Vreme”1. Atâtea incitări la dragoste îi predispun pe toţi la plăcere: când totul se termină, unii se grăbesc să se întoarcă la soţiile lor, în vreme ce Callias şi Socrate se duc să se întâlnească cu frumosul

        Âutolycos. La această petrecere, unde s-au bucurat împreună de frumuseţea unei fete sau de farmecul unor băieţi, bărbaţi de toate vârstele au fost copleşiţi de dorinţă sau de iubire profundă pe care o vor căuta unii la femei, alţii la adolescenţi.

        În mod cert, înclinaţia pentru băieţi sau fete era uşor recunoscută ca otrăsătură de caracter, bărbaţii putând fi clasificaţi după aceasta2; o chestiune de gust care putea da naştere la glume, dar nu o chestiune de tipologie în care ar fi fost vorba de însăşi natura individului, de sinceritatea dorinţei sau de legitimitatea firească a predispoziţiei sale. Era de neconceput acceptarea ideii a două tipuri distincte de poftă sexuală, existând în indivizi diferiţi sau înfruntându-se în aceeaşi fiinţă; mai curând, se considera că există două moduri de a te bucura de plăcere, dintre care unul li se potrivea mai bine unora, sau se potrivea mai bine anumitor momente ale existenţei. Practicarea iubirii băieţilor şi celei a femeilor nu erau concepute ca nişte categorii de clasificare în care să fie distribuiţi indivizii; bărbatul cu înclinaţii pcntmpaidika nu se considera prin experienţa lui ca un „altul” în raport cu cei interesaţi de femei.

        Cât despre noţiunile de „toleranţă” sau de „intoleranţă”, şi acestea ar fi insuficiente pentru a reda complexitatea fenomenului. Iubirea tinerilor era o practică „liberă”; nu numai permisă de legi, dar şi acceptată de opinia publică (în afara unor împrejurări excepţionale). Mai mult, îşi afla un suport serios în felurite instituţii

        (militare ori pedagogice), îşi afla garanţiile religioase în rituri şi serbări, când în sprijinul său erau invocate puterile divine pentru a o apăra3, în sfârşit, era o practică valorizată cultural printr-o întreagă literatură care îi închina imnuri şi o gândire care-i consolida perfecţiunea. Toate acestea într-o combinaţie cu atitudini total opuse: dispreţul faţă de tinerii prea frivoli sau preainteresaţi, deIbid., IX, 5-6.

        ' Cf. XENOFON, Anabase, VII, 4, 7.

        ' Cf. F. BUFF1ERE, Eros adolescent, pp. 90-91.

        Precierea bărbaţilor efeminaţi, ţintă a ironiilor lui Aristofan şi a altor atacuri', blamarea unor comportări ruşinoase, precum cea a lui

        Cinedes care, potrivit lui Callicles, cu toată îndrăzneala şi vorbirea sa deschisă, era dovada vie că plăcerea nu este bună şi nici onorabilă2. Aparent, deşi acceptată, deşi comună, această practică a iubirii băieţilor era înconjurată de aprecieri diverse şi traversată de un joc de valorizări şi devalorizări suficient de complexe pentru a face ca morala ce guverna o complexitate binecunoscută pe atunci să fie dificil de descifrat; cel puţin aşa reiese dintr-un pasaj al discursului în care Pausanias arată cât de greu este de aflat dacă în cetatea Atenei oamenii sunt deschişi sau ostili unei asemenea forme de dragoste. Pe de o parte, este admisă într-o asemenea măsură – ba chiar i se atribuie o valoare atât de mare – încât la unii îndrăgostiţi sunt preţuite nişte atitudini estimate, în alte cazuri, drept nesăbuinţe sau indecenţe: rugăminţi, implorări, urmăriri înverşunate şi tot soiul de jurăminte false. Pe de altă parte, este evidentăpreocuparea părinţilor de a-şi proteja fiii de încurcături în cererile adresate pedagogilor de a-i feri să-şi audă colegii vorbind între ei despre astfel de relaţii3.

        Nişte scheme lineare sau simpliste nu ne-ar îngădui să înţelegem atenţia specială acordată, în secolul al IV-lea înainte de

        Christos, dragostei faţă de băieţi. Vom încerca să enunţăm problema în alţi termeni decât cei de „toleranţă” faţă de „homosexualitate”, în loc să aflăm în ce măsură a fost aceasta liberă în Grecia antică (ca şi cum ar fi vorba de o experienţă, ea însăşi invariantă, repartizată uniform sub mecanismele de represiune care în timp îşi schimbă forma), ar fi mai bine să ne punem întrebarea cum şi sub ce formă plăcerea resimţită în relaţiile între bărbaţi s-a transformat

        Cum ar fi Clisthene din Acharnienii sau Agathon din Thesmophoriile lui Aristofan.

        „ PLATON, Gorgias, 494 e: „Socrate: viaţa desfrânaţilor (ho ton Idnaidon bios) nu e ea oare îngrozitoare, ruşinoasă şi nevrednică? Ai cuteza să afirmi că aceşti oameni sunt fericiţi, dacă au din belşug tot ce-şi doresc?

        — Callicles:

        Nu ţi-e ruşine, Socrate, să vorbeşti despre asemenea subiecte?”

        3 PLATON, Banquet, 182a-183d.

        Într-o problemă; cum a fost considerată, ce întrebări anume a ridicat şi în ce fel a fost luată în discuţie; în definitiv, de ce a devenit obiectul unei preocupări morale speciale şi atât de intense, încât s-a trezit învestită cu importanţă, injoncţiuni, cerinţe, reguli, recomandări şi îndemnuri numeroase, insistente şi în acelaşi timp bizare, din moment ce era o practică răspândită, din moment ce legile n-o condamnau, iar acceptarea ei era în general recunoscută?

        Exprimate foarte schematic, lucrurile ar sta în felul următor: în zilele noastre, tindem să credem că satisfacerea plăcerii între doi parteneri de acelaşisex ţine de o dorinţă cu o structură aparte; dar recunoaştem – dacă suntem „toleranţi” – că aceasta nu este un motiv pentru a fi blamată, cu atât mai puţin pentru a fi supusă unei legislaţii diferite de cea comună nouă, tuturor, întrebarea noastră porneşte de la singularitatea unei dorinţe ce nu se orientează către celălalt sex, dar totodată afirmăm că acestui tip de relaţie nu trebuie să i se acorde nici cea mai mică importanţă şi nici un statut aparte. Or, se parc că, la greci, lucrurile stăteau cu totul altfel: ci credeau că aceeaşi dorinţă se orienta spre tot ceea ce era dczirabil

        — Fie că obiectul dorinţei era băiat sau fată – sub rezerva că pofta era mai nobilă dacă era concentrată asupra a ceea ce este mai frumos şi mai onorabil, dar şi că dorinţa trebuia să genereze un comportament deosebit dacăse manifesta într-o relaţie dintre doi indivizi de sex masculin. Grecii nu-şi imaginau că un bărbat trebuie să aibă o „altfel de fire” pentru a iubi un bărbat; admiteau, totuşi, că plăcerilor procurate astfel trebuie să li se dea o altă formă de morală decât aceea legată de iubirea unei femei, în acest gen de relaţie, plăcerile nu vădeau, la cei care le experimentau, o natură ciudată, doar că practicarea lor necesita o stilistică proprie.

        Este o realitate că iubirile masculine au făcut, în cultura greacă, obiectul unei adevărate efervescenţe de gândire, de meditaţie şi de discuţii privind formele sub care se puteau prezenta sau valorea ce li se putea atribui. N-ar fi de ajuns să fie văzută în acest interes numai transpunerea imediată şi spontană a unei practici libere, exprimate în mod natural, ca şi cum ar fi suficient ca un comportament să nu fie interzis pentru ca el să se constituie ca domeniu de anchetă sau focar de preocupări teoretice şi morale. Dar ar fi la fel de inexact să vedem în aceste texte doar o încercare de a masca iubirea faţă de tineri printr-o justificare onorabilă; aceasta implica o serie de condamnări sau de deprecieri care, de fapt, au apărat mult mai târziu. Ar trebui să aflăm mai curând cum şi de ce această practică a prilejuit o problematizare deosebit de complexă.

        S-a păstrat puţin din ceea ce au scris filosofii greci despre dragoste în general şi despre aceasta în special. O concluzie desprinsă de aici nu poate fi decât destul de incertă, deoarece nu a ajuns până la noi decât un număr redus de texte; aproape toate ţin de tradiţia socratico-platoniciană, în vreme ce lucrări precum cele amintite de

        Diogenes Lacrtios, ale lui Antisthenes, Diogene Cinicul, Aristotel, Theofrast, Zenon, Chrysippos sau Crantor nu s-au păstrat. Totuşi, 'prin intermediul discursurilor mai mult sau mai puţin ironice relatate de Platou, putem avea o idee despre ce era vorba în acele reflecţii şi discuţii despre iubire.

        L. Trebuie să notăm, în primul rând, că reflecţiile filosofice şi morale pe tema iubirii dintre bărbaţi nu acoperă întregul domeniu posibil. Se acordă atenţie în special acelui gen de relaţie „privilegiată” – focar de probleme şi dificultăţi, obiect al unei preocupări speciale: este vorba de relaţia care presupune o diferenţă de vârstă între parteneri şi, în corelaţie cu aceasta, o anumită diferenţă de statut. Nu relaţia dintre doi adulţi deja maturi, sau doi băieţandri deşteaptă interesul şi este dezbătută, ci relaţia stabilită între doibărbaţi (nimic nu-i împiedica să fie amândoi tineri şi destul de apropiaţi ca vârstă) apreciaţi ca aparţinând unor clase de vârstă distincte, din care unul, încă foarte tânăr, nu şi-a terminat studiile şi nu a atins un statut definitiv1. Existenţa acestui decalaj care marDacă textele discută adeseori diferenţa de vârstă şi de statut, să reţinem că recomandările privitoare la vârsta ideală a partenerilor sunt în mod frecvent variabile (cf. F. Buffiera, op. Cit., pp. 605-607). Mai mult, apar personaje care au rolul de îndrăgostit faţă de unii şi de iubit faţă de alţii: aşa ar fi Critobul, din Banchetul lui Xenofon, care îşi cântă iubirea pentru Clinias, un tânăr ca şi el, cunoscut la şcoală (despre aceşti doi băieţi şi mica diferenţă de vârstă dintre ei, v. Platon. Euthydeme, 271 b).

        Chează relaţia, îi preocupă pe filosofi şi moralişti. Dar nu trebuie ca în virtutea acestei atenţii aparte să desprindem concluzii pripite nici asupra comportamentului sexual al grecilor, nici asupra specificităţii gusturilor lor (deşi numeroase elemente de cultură sugerează că adolescentul era în acelaşi timp indicat şi recunoscut ca un obiect erotic foarte preţios). Oricum, să nu ne închipuim că doar acest tip de relaţie era practicat; există multe referiri la iubiri masculine care nu se încadrau în acest tipar şi nu comportau acea „diferenţă de vârstă” între parteneri. La fel, ar fi inexact să presupunem că alte forme de relaţii practicate nu erau bine văzute şi că erau sistematic apreciate ca fiind necuvenitc. Relaţiile dintre adolescenţi erau considerate drept foarte fireşti şi chiar presupuse de condiţia lor1. Invers, se putea aminti fără dezaprobare iubirea intensă, durabilă a unui cuplu de bărbaţi amândoi trecuţi de prima tinereţe2. Desigur, din raţiuni care vor fi arătate – şi care schimbă polaritatea, estimată drept necesară, a manifestării active sau pasive – legătura dintre doi bărbaţi maturi va deveni mai lesne ţinta criticii sau ironici: deoarece pasivitatea nu este niciodată bine văzută şi devine deosebit de gravă când este vorba de un adult. Fie că sunt acceptate cu uşurinţă ori sunt suspecte, se observă că – fapt important pentru momentaceste relaţii nu fac obiectul unei preocupări morale sau al unui interes teoretic considerabil. Fără a fi trecute sub tăcere, ele nu intră în domeniul problematizării active şi intense. Atenţia şi preocuparea se îndreaptă asupra relaţiilor care se credeau a fi purtătoare a mai multor mize: raporturile stabilite între adultul pe deplin format – căruia se considera că îi revine rolul activ, din punct de vedere social, moral şi sexual.

        — Şi cel mai tânăr, care încă nu ajunsese să aibă un statut definitiv şi avea nevoie de ajutor, de îndrumare şi de sprijin. Această diferenţă aflată în centrul relaţiei o făcea, de fapt, valabilă şi dădea de gândit. Dato-

        1 în Charmides (153 c), Plafon descrie sosirea tânărului urmărit cu privirea de toţi – de la adulţi şi băieţi „până la cei mai tineri”.

        A fost mult citat exemplul lui Euripide, care-l mai iubea pe Agathon, ajuns în puterea vârstei. F. Buffiere (op. Cit., p. 613, nota 33) aminteşte, referitor la acest subiect, o anecdotă spusă de Elian (Histoires variees, XIII, 5).

        Rită ei se valoriza raportul, datorită ci se iveau întrebările, iar acolo unde nu era evidentă, se încerca aflarea ei. Vechilor greci le plăcea să vorbească despre legătura dintre Achile şi Patrocle, pentru a afla prin ce erau ei diferiţi şi care dintre ci avea un ascendent asupra celuilalt (în această privinţă, textul luiHomer era ambiguu1). O relaţie masculină năştea o preocupare teoretică şi morală atunci când se întemeia pe o diferenţă destul de importantă în j urul pragului de vârstă ce separă adolescentul de bărbat.

        2. Se pare că atenţia dată acestui tip deosebit de relaţie nu constituise opreocupare numai pentru moralişti sau a filosofi animaţi de o îngrijorare pedagogică, în lumea greacă a acelei epoci se considera de obicei că iubirea pentru tineri este strâns asociată cu procesul educaţiei şi cu învăţământul filosofic. Personajul lui

        Socrate ne invită la această reflecţie, la fel ca şi portretul care i-a fost făcut frecvent în Antichitate, în realitate, la aprecierea şi conceperea relaţiei dintre bărbaţi şi adolescenţi contribuia un context foarte larg. Gândirea filosofică care o va prelua ca temă îşi are originea, de fapt, în nişte practici sociale frecvente, admise şi relativ complexe: spre diferenţă de alte relaţii sexuale sau, în orice caz, mai mult decât ele, cele care unesc bărbatul şi băiatul, dincolo de un anumit prag de vârstă şi de statut care-i separă, făceau obiectul unui soi de ritualizare care le impunea numeroase reguli, le dădea o formă, valoare şi interes. Chiar mai înainte de a intra în atenţia gândirii filosofice, aceste relaţii erau deja pretextul unui întreg joc social.

        În jurul lor se născuseră practici „de curtare”: desigur, acestea nu aveau complexitatea altor arte ale iubirii, cum vor fi cele din

        Evul Mediu. Dar erau cu totul diferite de ritualul desfăşurat pentru a obţine, după tradiţii, mâna unei fete. Aceste practici de curtare determină un întreg ansamblu de conduite convenite şi admise, făcând din această relaţie un sector supraîncărcat din punct de vedere

        1 în textul lui Homer, unul avea avantajul originii, iar celălalt pe al vârstei; unul foiţa, celălalt forţa gândirii (lliada, XI, 786). Despre discuţia privind rolul fiecăruia, cf. Platon, Banchetul, 180 a-b; Eschines, Contre Timarque, 143.

        Cultural şi moral; aceste practici – documentate de KJ. Dover1 în urma studierii a numeroase texte – fixează comportamentul reciproc şi strategiile corespunzătoare respectate de cei doi parteneri pentru a da ataşamentului lor o formă „frumoasă” din punct de vedere estetic şi valabilă din punct de vedere moral. Ele stabilesc rolurile de erast şi de eromen. Unul are iniţiativa şi înfăptuieşte, ceea ce îi conferă drepturi şi îndatoriri; el trebuie să-şi arate pasiunea, dar şi s-o potolească, să facă daruri şi favoruri celuilalt; are anumite funcţii faţă de iubit; toate acestea îi dau dreptul la răsplată. Celălalt, cel iubit şi curtat, trebuie să evite să cedeze prea devreme sau să accepte prea multe omagii diferite, ori să-şi dăruiască farmecele fără nici o raţiune şi din interes, fără să cunoască valoarea partenerului; tot astfel, se cuvine să-şi manifeste recunoştinţa pentru tot ce face pentru el iubitul său. Prin el însuşi, acest mod de curtare demonstrează că relaţia sexuală dintre bărbat şi adolescent „nu mergea de la sine”; trebuia să fie normată de convenţii, de reguli de comportare, de procedee, de un întreg joc al amânărilor şi ai obstacolelor menite a amâna împlinirea iubirii şi de a o integra într-o scrie de activităţi conexe. Asta înseamnă că acest tip de relaţii, perfect acceptat, nu era „indiferent”. A vedea înprecauţiile de care sunt înconjurate şi în atenţia care li se acordă doar dovada că era o iubire liberă, înseamnă a omite esenţialul, a nega deosebirea dintre acest comportament sexual şi toate celelalte care nu reclamau deloc o supraveghere a modului în care se desfăşurau. Este limpede că relaţiile de plăcere dintre bărbaţi şi adolescenţi reprezentau deja în societate o problemă delicată şi un punct atât de nevralgic încât era imposibil să nu existe o preocupare faţă de comportamentul lor deopotrivă.

        3. Se remarcă, însă, o diferenţă considerabilă faţă de celălalt focar de interes, cel pe care îl reprezenta viaţa matrimonială, între bărbaţi şi băieţi avem de a face cu un joc „deschis”, cel puţin până la un punct. Deschis „sub raport spaţial”.

        În Economic şi în arta gospodăriei era vorba de o structură spaţială binară, unde locul celor doi soţi era distinct (exteriorul

        K. J. DOVER, Homosexualite grecque, pp. 104-116.

        Pentru soţ, interiorul pentru soţie, domeniul bărbaţilor de o parte, cel al femeilor de cealaltă). Cu adolescentul, jocul are loc într-un spaţiu mult diferit: unul comun, cel puţin în momentul când copilul ajungea la o anumită vârstă – cel al străzii şi al locurilor de adunare, cu câteva puncte strategice importante (cum ar fi gimnaziul); dar şi unul unde fiecare se mişcă liber1, astfel fel încât băiatul trebuia urmărit, pândit pe unde trece, acostat în locul unde se afla; necesitatea de a alerga prin gimnaziu, de a-l urmări şi de a asuda împreună cu el la exerciţii pentru care nu mai ai vârsta potrivită; toate acestea au fost mereu o temă de lamentare ironică din partea îndrăgostiţilor.

        Jocul este deschis mai ales prin faptul că asupra băiatului – doar dacă nu cumva este născut dintr-o familie de sclavi – nu se poate exercita nici o putere statutară; el este liber să aleagă, să accepte sau^ă refuze, să aibă înclinaţii şi să ia hotărâri. Pentru a căpăta de la el ceea ce are dreptul să nu acorde, bărbatul trebuie să fie în stare să-l convingă; cine vrea să fie preferat altora trebuie să-şi înfrângă rivalii, dacă aceştia există, şi să se distingă prin prestigiu, calităţi sau cadouri; decizia finală, însă, este a băiatului: în acest joc niciunul nu este sigur de victorie. Or, tocmai în această incertitudine rezidă interesul jocului. Nici o mărturie nu este mai elocventă decât Lamentarea lui Hieron, tiranul, aşa cum o înfăţişează

        Xenofon2. A fi tiran, explică el, nu-ţi creează nici un avantaj nici în relaţia cu soţia, nici în cea cu băiatul. Un tiran nu-şi poate alege soţia decât dintr-o familie inferioară, pierzând astfel toate foloasele de a fi unit cu o familie „mai bogată şi mai puternică decât el”, în privinţa băiatului – Hieron este îndrăgostit de Dailochus – faptul de a poseda o putere despotică determină alte piedici; favorurile dorite atât de mult de Hieron trebuie acordate de bunăvoie; dacă „i le-ar răpi cu forţa”, n-ar mai simţi nici o plăcere „şi nu şi-ar face

        În şcoli, libertatea aceasta era supravegheată şi îngrădită. Cf. celoramintite de Eschines în împotriva lui Timarhos, referitor la şcoli şi'la precauţiile pe care trebuia să le ia conducătorul şcolii (9-10). Despre locurile de întâlnire, v. F. Buffiere, op. Cit., pp. 561 sq.

        2 XENOFON, Hieron, I.

        Decât rău sieşi„. A lua ceva de la duşman contra voinţei lui este cea mai mare dintre plăceri; pentru favorurile adolescenţilor, însă, cele mai dulci sunt cele dăruite de bunăvoie. Ce plăcere, de exemplu, „să schimbi priviri cu un prieten care-ţi răspunde la fel! Cât farmec au întrebările lui! Cât farmec au răspunsurile! Chiar micile dispute şi neînţelegeri sunt pline de dulceaţă şi de atracţie. Dar a te bucura de un băiat împotriva voinţei lui înseamnă mai curând piraterie decât dragoste”. In privinţa căsătoriei, dezbaterea plăcerilor sexuale şi a practicării lor se face plecând de la raportul statutar care îi dă bărbatului puterea să conducă solia, să-i conducă pe ceilalţi, să administreze averea sau sospodăria; problema esenţială constă în atenuarea exercitării acestei puteri, în privinţa relaţiei cu băieţii, etica plăcerilor va pune în funcţiune, datorită diferenţei de vârstă, strategii delicate care trebuie să ţină cont de libertatea celuilalt, de posibilitatea sa de a refuza şi de acordul său absolut necesar.

        4. În problematizarea relaţiei cu adolescentul, problema timpului este semnificativă, dar este ridicată într-un mod aparte; ceea ce este important nu mai e, ca în cazul Dieteticii, momentul oportun al actului, nici, precum în Economic, păstrarea continuă a unei structuri relaţionale, ci, mai curând, problema dificilă a timpului precar şi a trecerii rapide. Ea se exprimă sub multe forme, dar în special ca o problemă de „limită”: după cât timp va fi apreciat un băiat ca fiind prea vârstnic pentru a mai fi un partener cuvenit în relaţia amoroasă? La ce vârstă nu mai e potrivit pentru el să accepte acest rol şi nici pentru curtezanul lui să i-l impună? Există o cazuistică binecunoscută a semnelor virilităţii care marchează un prag, afirmat cu atât mai intangibil cu cât în realitate este adesea trecut, creând astfel celor ce-l depăşesc posibilitatea de a fi blamaţi; se ştie că apariţia pilozităţii faciale era considerată ca un semn fatidic, iar briciul reteza şi firul iubirilor1. Menţionăm şi că erau blamaţi nu băieţii care acceptau în continuare un rol inadecvat cu virilitatea lor recentă, ci bărbaţii care-i frecventau2. Stoicii vor fi

        1 PLATON, Protagoras, 309 a.

        1 Cf. criticile împotriva lui Menon din Xenofon, Anabase, U, 6, 28.

        Criticaţi deoarece continuau prea mult relaţia cu iubiţii lor – până când aceştia împlineau optsprezece ani – dar motivaţia lor, o continuare, într-un fel, a argumentării lui Pausanias din Banchetul (unde se susţinea că legea ar trebui să interzică relaţiile cu băieţi prea tineri, astfel încât bărbaţii să nu se lege prin iubire decât de tineri înzestraţi)1, indică faptul că această limită era nu atât o regulă universală, cât o temă de dezbatere prilejuind soluţii destul de felurite.

        Preocuparea pentru perioada adolescenţei şi limitele sale a fost, în mod cert, un factor de intensificare a sensibilităţii în faţa trupului tânăr, în faţa frumuseţii sale deosebite şi a diferitelor semne ale evoluţiei sale; înfăţişarea adolescentină a devenit obiectul unui fel de valorizare culturală foarte persistentă. Grecii nici nu ignorau, nici nu uitau faptul că trupul masculin îşi păstra frumuseţea mult timp după ce farmecul adolescentin trecea; arta statuară clasică e mai mult ataşată de trupul adult; în Banchetul lui Xenofon, se aminteşte că la Atena se alegeau cu grijă, ca thallophori, cei mai chipeşi bărbaţi vârstnici„, în morala sexuală, însă, de obicei, este instituit ca un „bunobiect” al plăcerii, corpul adolescentin, cu fascinaţia pe care o implică el. Ar fi injust să credem că trăsăturile sale erau apreciate în virtutea asemănării cu frumuseţea feminină.

        Ele erau apreciate în sine sau în suprapunerea lor pe însemnele şi garanţiile unei virilităţi în formare: forţa, rezistenţa, ardoarea erau parte a acestei frumuseţi; exerciţiile, gimnastica, vânătoarea, întrecerile le consolidau, ca o asigurare că graţia nu se degrada în moliciune şi efcminarc3. Ambiguitatea feminină, percepută mai târziu

        (dar încă din vremea Antichităţii) ca o trăsătură – mai mult decât un motiv secret – a frumuseţii adolescentului, era cea împotriva căreia, în perioada clasică, băiatul trebuie să se păzească şi să fie păzit. Exista la greci o întreagă estetică morală a trupului băiatului.

        PLATON, Banquet, 181 d-e.

        2 XENOFON, Banquet, IV, 17.

        Despre contrastul dintre băiatul viguros şi cel molatic, vezi Platon, Phedre, 239 c-d şi Rivalii. Referitor la valoarea erotică a băiatului viril şi despre evoluţia gustului spre un fizic mai efeminat, poate chiar în cursul secolului al IV-lea, v. K. J. DOVER, Homosexualite grecque, pp. 88-94. Oricum, principiul potrivit căruia farmecul unui băiat este strâns asociat cu o feminitate care va pune stăpânire pe el va deveni o temă comună mai târziu.

        Ea este revelatoare pentru valoarea sa personală, precum şi pentru dragostea ce i se poartă. Virilitatea, ca amprentă fizică, trebuie să fie absentă din ea, dar să apară totuşi, ca formă precoce şi făgăduială: o prefigurare a bărbatului care încă nu este bărbat.

        Acestei sensibilităţi îi sunt asociate şi neliniştea în faţa transformărilor atât de rapide ale corpului băiatului şi apropierea sfârşitului lor, sentimentul că frumuseţea şi puterea legitimă de a deştepta dorinţa sunt efemere, spaima, dubla spaimă, atât de adesea exprimată: teama îndrăgostitului de a-şi vedea iubitul cum îşi pierde graţia şi a iubitului de a vedea cum curtezanii de altădatăîl ignoră. Problema cave se ridică în acest caz este o posibilă transformare, necesară din punct de vedere moral şi folositoare pe plan social, a legăturii amoroase (sortite să dispară) într-o relaţie de prietenie, de philia.

        Aceasu este diferită de relaţia de iubire în care îşi are originea şi din care este de dorit să provină; philia este de durată, singurul ei sfârşit este viaţa Tnsăşi şi anulează asimctriile presupuse de raportul erotic dintre bărbat şi adolescent. Una dintre temele recurente în gândirea morală pe tema acestui gen de relaţii este eliberarea de precaritatea lor, care înseamnă inconstanţa partenerilor şi o consecinţă a faptului că, maturizând j-se, băiatul îşi pierde farmecul; dai” această temă este totodată şi un precept: nu este bine să iubeşti un băiat care a depăşit o anume vârstă, şi nici acesta nu se cuvine să se lase iubit.

        Această situaţie poate fi evitată numai dacă, în plin avânt al iubirii, ar începe să ia ruiştcrc între cei doi prietenia, philia: care presupune un mod de vii. Ţa şi caractere similare, împărtăşirea gândurilor şi a vieţii, o bunăv. Inţăreciprocă1. Naşterea şi efortul clădirii unei prietenii statornice, din iubire, apare la Xenofon când face portretul celor doi prieteni care se privesc, discută, au încredere unul în celălalt, se bucură sau suferă împreună pentru victorii sau eşecuri şi au grijă unul de celălalt: „Se comportă într-un asemenea mod, încât până la bătrâneţe continuă să se iubească unul pe altul şi să se bucure de această tandreţe”2.

        1 Definiţiaphiliei, cf. J.- CI. FRAISSE, op. Cit.

        2 XENOFON, Banquet, VIU, 18. Acest fragment din discursul lui Socrate

        (VIII, 13-18) este specific prin neliniştea în faţa efemerităţii iubirilor masculine şi a rolului pe care-l are aici permanenţa prieteniei.

        Chestiunea relaţiilor cu băieţii capătă, într-o manieră foarte generală, înfăţişarea unei meditaţii asupra iubirii. De aici nu trebuie să se tragă concluzia că, la vechii greci, Eros nu putea fi întâlnit decât în acest tip de relaţii şi că nu ar putea defini relaţiile cu femei: Eros poate lega fiinţe umane de orice sex; am văzut, la

        Xenofon, că Nikcratos şi soţia lui erau uniţi de Eros şi Anteros1.

        Eros nu este în mod necesar „homosexual” şi nici nu apără numai căsătoria, iar legătura matrimonială nu se distinge de relaţia cu băieţii decât prin faptul că ar fi incompatibilă cu forţa iubirii şi reciprocitatea sa. Distincţia trebuie căutată în altă parte. Morala matrimonială, mai exact etica sexuală a bărbatului căsătorit, nu necesită, pentru a se forma şi a-şi fixa regulile, existenţa unei relaţii de tipul

        Eresului (chiar dacă este foarte probabil ca aceasta să existe), în schimb, când e vorba să se determine cum trebuie să fie relaţia dintre un bărbat şi un adolescent, pentru a ajunge la forma cea mai frumoasă şi mai desăvârşită, când trebuie să se definească practicarea plăcerilor în interiorul relaţiei lor, devine necesară referirea la

        Eros; problematizarea acestui raport ţine de o „Erotică”, între doi soţi, statutul legat de căsătorie, administrarea oikos-ului, perpetuarea neamului prin descendenţi pot constitui principii de conduită, pot determina regulile şi formele cumpătării pretinse. Dar, între un bărbat şi un adolescent situaţi unul faţă de celălalt într-o poziţie de independenţă şi între care nu are loc coerciţia instituţională, ci un joc deschis (cu preferinţe, opţiuni, libertate de mişcare, rezultat incert), principiul de reglementare a conduitelor trebuie căutat chiar în relaţie, în natura pornirii care-i îmboldeşte unul spre celălalt şi în ataşamentul care-i leagă unul de altul. Deci, dezbaterea va lua aspectul unei meditaţii asupra relaţiei înseşi: chestiune în acelaşi timp teoretică, referitoare la iubire, şi prescriptivă, referitoare la felul de a iubi.

        De fapt, această artă a iubirii este destinată celor două personaje. Desigur, femeia şi comportamentul ei nu erau cu torul absente din gândirea din Economicul; dar ea nu era inclusă acolo decât în calitate de element complementar al bărbatului; era situată în

        XENOFON, Banquet, VIII, 3.

Puterea lui exclusivă, iar dacă el îi respecta privilegiile, acest lucru era posibil doar dacă femeia se arăta vrednică de acestea; capul familiei trebuia să se păstreze stăpân pe sine, acesta era lucrul cel mai important. Băiatul, însă, se poate menţine în rezerva pe care se cuvine s-o manifeste la această vârstă; prin refuzurile (temute, dar onorabile) şi eventualele sale cedări (dorite, dar uşor suspecte) el constituie în faţa îndrăgostitului un centru independent. Erotica se va desfăşura de la un centru la altul ca un fel de elipsă, în Economic şi în Dietetică cumpătarea voită a bărbatului se întemeia csenţialmcntc pe relaţia sa cu sine însuşi; în Erotică, jocul este mai complex; el presupune stăpânirea de sine a îndrăgostitului, dar şi capacitatea iubitului de a institui un raport de dominare asupra lui însuşi; mai presupune, în sfârşit, o alegere atentă a amândurora, un fel de echilibru între cele două cumpătări. Se poate chiar sublinia o anumită tendinţă de favorizare a punctului de vedere al băiatului; comportamentul lui provoacă dezbateri şi el primeşte recomandări şi precepte: mai mult decât orice, importantă era constituirea unei

        Erotici a obiectului iubit, sau cel puţin a obiectului iubit transformat într-un subiect de conduită morală; astfel apărea ea într-un text ca elogiul lui Epicrat, atribuit lui Dcmostene.