Onoarea unui adolescent

        Dacă este comparat cu cele două mari Banchete (ale lui Platon şi Xcnofon) şi cu Phaidros, Eroticos al lui Pscudo-Dcmostenepare relativ sumar. Discurs oficial, este în acelaşi timp apologia unui tânăr şi un îndemn adresat acestuia: avea astfel funcţia tradiţională a elogiului – evocată în Banchetul lui Xcnofon – „să-l farmece pe tânăr” şi „să-l înveţe ceea ce trebuie el să fie”1. Aşadar, elogiu şi lecţie. Dar din banalitatea temelor şi a tratării lor – un fel de platonism cam insipid – se pot detaşa câteva trăsături comune reflecţiilor asupra iubirii şi felului în care se ridica chestiunea „plăcerilor”.

        L. O anumită preocupare animă întregul text. Ea este subliniată printr-un vocabular care, în mod constant, se referă la jocul onoarei şi al ruşinii. Pe parcursul discursului se discută problema lui aischune, acea ruşine care este şi dezonoare, care îşi poate pune pecetea asupra cuiva, dar poate fi şi evitată; este vorba de ceea ce este urât şi ruşinos (aischron), prin opoziţie cu ceea ce este e frumos, sau frumos şi drept în acelaşi timp. Se stăruie asupra lucrurilor care antrenează blamul şi dispreţul (oneidos, epitime), ori dimpotrivă, onorează şi nasc un bun renume (eudoxos, eutimos).

        De la început, îndrăgostitul Epicrat îşi afirmă intenţia: aceea ca apologia sa să-i aducă iubitului onoare şi nu ruşine, aşa cum se întâmplă când laudele sunt aduse de candidaţi indiscreţi2. ReaminXENOFON, Banqnet, VIII, 12. Despre raporturile dintre elogiu şi precept, v. şi Aristotel, Rhetorique, I, 9.

        2 DEMOSTENE, Eroticos, L

        19Î teste cu insistenţă: este important ca tânărul să ţină minte că, potrivit familiei din care provine şi statutului său, cea mai mică încălcare a unei chestiuni de onoare poate să-l acopere de ruşine: să-şi aducă aminte permanent, ca de o pildă, de cei care, foarte atenţi fiind, şi-au menţinut onoarea nepătată pe tot timpul legăturii lor1; trebuie să fie atent să „nu-şi înjosească însuşirile naturale” şi să nu dezamăgească aşteptările celor care sunt mândri de c! 2.

        Comportamentul tânărului ne apare, aşadar, ca un domeniu deosebit de sensibil, cu clasificări între ruşinos şi acceptabil, între onorabil şi dczonorabil. Aceasta este preocuparea celor care meditează asupra tinerilor, asupra iubirii ce li se poartă şi asupra conduitei căreia aceştia trebuie să li se conformeze. Pausanias, în Banchetul iui

        Platou, vorbind despre diversitatea moravurilor şi a tradiţiilor referitoare la adolescenţi, arată ce este văzut ca „ruşinos” ori „frumos” în Elida, Sparta, Theba, în lonia sau la barbari şi la Atena3. Iar

        Phaidros aminteşte principiul vrednic de urmat, în problema iubiriitinerilor, ca şi în viaţă, în general: „De faptele urâte se leagă dezonoarea; de cele frumoase dorinţa de cinstire: lipsa lor nu lasă cetatea să îndeplinească ceva măreţ şi frumos”4. Trebuie remarcat faptul că această preocupare nu era doar a câtorva moralişti severi.

        Comportamentul unui tânăr, onoarea sau dezonoarea sa făceau ţinta curiozităţii publice; se discuta şi se amintea despre asta: ca să-l desfiinţeze pe Timarchos. Eschines nu arc nici un scrupul să nu amintească bârfele care circulau pe seama sa cu ani în urmă, când adversarul său era foarte tânăr5. De altfel, în trecere, Eroticos arată cu câtă atenţie impregnată de suspiciune era înconjurat, în mod firesc, un tânăr de apropiaţii săi; supravegheat, pândit, i se comentau ţinuta şi relaţiile; împrejurul lui stăteau la pândă bârfitorii; dacă manifesta infatuare sau îndrăzneală imediat se găseau răuvoitori să-1

        1 Ibid., 5.

        2 Ibid., 53. În Retorica lui Aristotel (I, 9) se arată importanţa categoriilor kalon şi aischron în elogiu.

        3 PLATON, Banquet, 182 a-d.

        4 Ibid., 178 d.

        ESCHIN, Contre Timarque, 39-73.

        Calomnieze; aceştia se grăbeau să-l critice dacă arăta frivolitate1. Nu putem să nu ne gândim la situaţia tinerelor fete din alte societăţi, când vârsta estimată a fi cea potrivită pentru căsătorie era mai mică pentru femei şi când conduita de dinainte de căsătorie constituia pentru ele şi familia lor o miză morală şi socială însemnată.

        2. Pentru băiatul grec, importanţa onoarei sale nu are nici o legătură – cum se întâmplă mai târziu în cazul fetei din societatea europeanăcu viitoarea sa căsătorie: ca priveşte mai curând statutul său, poziţia pe care urmează s-o aibă în cetate. Există, în mod cert, mii de dovezi că nişte tineri cu un renume îndoielnic puteau îndeplini cele mai înalte funcţii politice; există însă şi mărturii că acest lucru le putea fi reproşat, fără să mai punem la socoteală urmările judiciare considerabile: afacerea Timarchos o demonstrează destul de bine. Autorul lui Eroticos îl avertizează în mod explicit pe tânărul Epicrat: o parte aviitorului său, cu rangul virtual în cetate, era în joc chiar în ziua aceea, în funcţie de modul său onorabil sau nu de a se comporta; de vreme ce nu intenţionează să recurgă la primii veniţi, cetatea va ţine cont de reputaţia pe care fiecare şi-o dobândeşte2; cel care nu va primi un sfat bun va duce toată viaţa povara vinovată a orbirii sale. A fi atent, în fragedă tinereţe, la propriul comportament, dar şi a supraveghea, la o vârstă mai înaintată, onoarea celor mai tineri, sunt două lucruri necesare.

        Vârsta adolescenţei, la care tânărul este atât de dorit, iar onoarea sa atâtde vulnerabilă, reprezintă o perioadă de încercare: atunci îşi dovedeşte valoarea, în sensul că ca se conturează, se exercită şi se măsoară. Câteva rânduri, spre sfârşitul textului, sugerează caracterul de „test” al comportării băiatului şi al acestei perioade a vieţii lui. Autorul elogiului, sfătuindu-l pe Epicrat, îi aminteşte că va fi contestat (agon) şi că dezbaterea va fi de dokimasie3: este cuvântul care desemna examenul sau termenul de acceptare al tinerilor în rândul tinerilor efebi, sau al cetăţenilor în anumite magistraturi.

        1 DEMOSTENE, Eroticos, 17-19.

        2 Ibid., 55.

        3 Ibid., 53.

        Conduita morală a tânărului îşi extrage importanţa şi atenţia acordată de toţi, din faptul că pentru semenii săi este o dovadă de apreciere. Textul o afirmă clar: „Cred. Că cetatea noastră te va alege pentru a conduce unul dintre sectoarele sale şi cu cât însuşirile tale vor fi mai evidente, cu atât mai mult te va considera vrednic de funcţii importante şi cu atât mai repede va voi să-ţi pună la încercare posibilităţile”'.

        3. Ce trebuie, mai exact, să fie dovedit? Şi în privinţa cărui tip de conduită trebuie să fie atent Epicrat să le distingă pe cele onorabile de cele dezonorante? In privinţa locurilor comune ale educaţiei greceşti: ţinuta (a se evita cu gtijarhdthumia, moliciunea, care totdeauna este un semn condamnabil), privirile (se poate citi aidos, pudoarea), felul de a vorbi (tânărul nu trebuie să se refugieze în comoditatea tăcerii, ci să deprindă îmbinarea discursurilor serioase cu cele superficiale) şi calitatea oamenilor frecventaţi.

        În sfera conduitei amoroase operează în special distincţia dintre onorabil şi ruşinos. Asupra acestui punct trebuie să notăm, în primul rând, că autorul – textul este o apologie a iubirii, dar şi un elogiu adus tânărului – critică opinia potrivit căreia onoarea băiatului ar fi raţiunea respingerii sistematice a candidaţilor: desigur, unii îndrăgostiţi maculează relaţia în sine (lumainesthai toi pragmati) ', dar aceştia nu trebuie confundaţi cu cei ce arată cumpătare. Textul nu trasează o limită de onoare între tinerii carc-şi resping pretendenţii şi aceia care-i acceptă. Pentru un tânăr grec, a fi curtat de îndrăgostiţi nu era o dezonoare; ci, mai degrabă, un semn evident al calităţilor sale; numărul curtezanilor putea constitui motivul unei mândrii legitime, iar uneori al unei glorii deşarte, în lauda adresată lui Epicrat, i se sugerează că a fi frumos şi iubit este un noroc

        (entucheia/de care trebuie să te foloseşti cum se cade (orthos ehresthai).

        — Acesta este locul asupra căruia insistă textul şi unde se marchează ceea ce s-ar putea numi „punctul de onoare”: toate f biţi., 54.

        ' Ibid., 3.

        ' Ibid., 5.

        Acestea (ta pragmata) nu sunt, în sine şi în mod absolut, bune sau rele; ele depind de cei ce Ic practică (para tous chrdmenous)1. Valoarea morală este determinată de „uz”, potrivit unui principiu recurent în alte texte; în orice caz sunt sintagme foarte asemănătoare de cele din Banchetul: „în această privinţă, nimic n-are un caracter absolut; fapta, în sine, nu-i nici frumoasă, nici urâtă; ceea ce o face frumoasă este frumuseţea împlinirii sale, ceea ce o face urâtă este urâţenia acesteia”2.

        Dacă încercăm să aflăm exact cum se face în relaţia amoroasă distincţia onoarei, trebuie să recunoaştem că textul este foarte eliptic. Dacă discursul arată ceea are de făcut Epicrat pentru a-şi exersa trupul şi a-şi forma curajul, sau pentru a căpăta cunoştinţele filosofice necesare, nu afirmă nimic despre ceea ce poate fi acceptat ori respins în materie de relaţie fizică. Un lucru este sigur: nu se refuză orice (tânărul acordă favoruri), dar nici nu se acceptă orice; „Nimeni nu se va simţi înşelat de favorurile talc dacă ele sunt compatibile cu justiţia şi morala; dar dacă ele te acoperă de ruşine, nimeni nu riscă nici să-şi facă speranţe măcar: atât de mare este libertatea acordată de moderaţia ta celor cu intenţii bune şi la fel de mare descurajarea inspirată îndrăzneţilor”3. Cumpătarea – sophrosune – estimată drept o calitate majoră a tinerilor, presupune o discriminare în contactele fizice. Din text, însă, nu se poate trage concluzia care sunt actele şi gesturile care trebuie să fie refuzate de onoare. Este de remarcat căânPhaidros, unde tema este mai amplu dezvoltată, imprecizia este aproape la fel de mare.

        Pe parcursul primelor două discursuri asupra oportunităţii de a-i ceda celui iubit sau neiubit, precum şi în legenda atelajului sufletului cu un cal nărăvaş şi unul ascultător, Platon arată că problema practicii „onorabile” este esenţială; totuşi, actele nu sunt desemnate decât prin expresii ca „a plăcea” sau „a-şi acorda favorurile”

        (eharâzes'thai), „a înfăptui” (diaprattesthai), „a căpăta cât mai multă plăcere”, „a căpăta ce doreşti” (peithesthai), „a culege plă-

        1 Ibid., 4.

        2 PLATON, Banquel, 183 d; şi 18 l a.

        3 DEMQSTENE, Eroiicos, 20.

        Ceri” (apolauesthai). Discreţie care nu poate lipsi din acest gen de discurs? Bineînţeles, deoarece grecilor Ii s-ar fi părut indecent să fie rostite pe şleau, într-un discurs oficial, lucruri care, chiar în cadrul polemicilor ori alpledoariilor, erau amintite doar prin aluzii şi sugestii. Poate nici nu era nevoie să se insiste asupra unor diferenţe cunoscute de toţi: fiecare ştia ce c onorabil sau ruşinos de acceptat pentru un băiat. O dată cu apariţia Dieteticii şi a Economicului, gândirea morală este mai puţin înclinată să definească în modul cel mai exact codurile şi lista actelor îngăduite şi nepermisc şi cu atât mai mult să caracterizeze tipul de atitudine, de raport cu sine, prescris.

        4. De fapt, textul subliniază, dacă nu formele gcstualc admise şi limitele fizice peste care nu se putea trece, cel puţin principiul general, determinat în această ordine a lucrurilor, a modului de a fi, de a se comporta. Toată apologia lui Epicrat face referire la un context agonistic, unde calităţile şi rcnumclc tânărului trebuie să se afirme prin superioritatea sa asupra celorlalţi. Să considerăm temele care sunt atât de adesea prezente în discursurile de ocazie: cel lăudat este mai presus decât lauda ce i se aduce, iar cuvintele pot să fie mai puţin frumoase decât cel pe care îl elogiază'; băiatul este superior tuturor prin calităţile sale fizice şi morale: frumuseţea sa este incomparabilă, ca şi cum zeiţa Fortuna, reunind într-o singură făptură însuşirile cele mai diverse şi mai opuse, ar fi vrut „să dea un exemplu” tuturor„; nu numai darurile cu care este înzestrat de soartă, ci şi conversaţia îl aşează în frunte3; dintre exerciţiile prin care cineva se poate ilustra, el 1-a ales pe cel mai nobil şi mai bine răsplătit4; sufletul îi este pregătit „pentru competiţia în ale ambiţiei„ şi, nemulţumindu-să să se distingă printr-o singură calitate, el le întruneşte „pe toate cele de care un om cu judecată ar fi stimulat”.

        ^ Ibid., l, 33, 16.

        2 Ibid., 8, 14.

        3 Ibid., 21.

        4 Ibid., 23, 25.

        5 Ibid., 30.

        Meritul lui Epicrat nu rezidă doar în această mulţime de calităţi ce-i îngăduie să-şi îndepărteze rivalii şi să-i onoreze pe părinţii săi1, ci în faptul că, în raport cu cei din jur, el îşi păstrează valoarea deosebită; nu se lasă înrâurit de nimeni. Fiecare doreşte să-l ademenească în intimitatea lui – cuvântul sunetheia are în acelaşi timp sensul general de viaţă împreună şi de raport sexual2 – dar el îi domină atât de mult, are asupra lor un asemenea avantaj, încât pentru toţi este o marc plăcere să-i fie prieten3. Să nu cedeze, să nu se supună, să rămână cel mai puternic, să învingă admiratorii prin rezistenţă, fermitate şi cumpătare (sophrosune): astfel îşi afirmă tânărul valoarea în domeniul iubirii.

        Este nevoie, oare, având această indicaţie generală, să ne închipuim un cod precis, întemeiat pe analogia, atât de familiară grecilor, dintre poziţiile dincâmpul social (cu distincţia dintre „cei dintâi” şi restul, conducătorii şi supuşii, stăpânii şi slujitorii) şi înfăţişarea relaţiilor sexuale (cu poziţiile de dominant şi dominat, rolurile activ şi pasiv, penetrarea exercitată de bărbat şi suportată de partener)? A spune că băiatul nu trebuie să cedeze, să se lase învins de alţii, să accepte o poziţie inferioară, înseamnă, fără îndoială, a exclude sau a blama aceste practici sexuale umilitoare pentru băiat prin care el s-ar afla pus într-o poziţie de inferioritate4.

        Este, însă, posibil ca principiul onoarei şi al „superiorităţii” menţinute să se refere – dincolo de unele prescripţii precise – la un fel de stil general: nu trebuia (mai ales în perspectiva opiniei publice) ca tânărul să aibă o comportare „pasivă”, să nu se opună, lăsându-se dominat, să cedeze fără luptă, să devinăpartener permisiv al voluptăţilor altcuiva, să-şi satisfacă capriciile şi să-şi ofere trupul cui vrea şi cum vrea, din indolenţă, din voluptate sau interes.

        Sunt dezonoraţi cei care îl acceptă pe primul venit, se afişează fără ruşine, trec de la unul la altul şi oferă totul celui care dă mai mult.

        1 Ibid., 31.

        2 Ibid., 17.

        3 Ibid., 17.

        Despre însemnătatea faptului de a nu fi dominat, precum şi rezervele privind sodomia şi fclaţiunca pasive, în relaţiile homosexuale, cf. K. J.

        Dover, Homosexualite grecque, pp. 125-134.

        Epicrat nu face şi nu va face aşa ceva din preocuparea faţă de opinia celorlalţi, faţă de statutul pe care îl va atinge sau faţă de relaţiile folositoare din viitor.

        5. Este de ajuns să amintim în treacăt rolul atribuit filosofici de autorul Eroticos-ului în această supraveghere a onoarei şi a întrecerilor de superioritate la care tânărul este provocat ca în faţa unor încercări potrivite cu vârsta lui. Această filosofic – al cărei conţinut nu este nicăieri definit decât prin referire Ia tema socratică a epimeleia heautou, „preocuparea faţă de sine” şi a necesităţii, şi ca socratică, de a asocia cunoaşterea cu exerciţiul (epistemc-melete)

        — Nu apare ca un principiu al vechilor greci de a-şi schimba modul de viaţă, nici de abstinenţă de la toate plăcerile. Ea este considerată de Pseudo-Demostene ca un complement indispensabil al altor probe: „Spune că este cum nu se poate mai nesăbuit, pe de o parte arătând o mare dorinţă de a se întrece şi de a ieşi victorios din multe încercări ca să-şi mărească profitul, vigoarea fizică şi toate avantajele de acest fel, iar pe de altă parte arătând că nu caută mijloacele de a-şi perfecţiona facultatea aflată în fruntea tuturor”2.

        Filosofia poate demonstra, cu adevărat, că poţi deveni „mai puternic decât tine însuţi”, iar atunci când reuşeşti acest lucru, aceasta îţi oferă, în plus, posibilitatea de a-l transfera şi asupra altora.

        Filosofia este prin ca însăşi un început de stăpânire, deoarece numai ca este în stare să conducă gândirea: „în problemele omeneşti gândirea conduce totul iar, la rândul ei, filosofia poate s-o conducă pe aceasta”3. Ea este o parte bună, necesară înţelepciunii tânărului; nu pentru a-l abate spre o altă formă de viaţă, ci pentru că-i îngăduie să exercite stăpânirea asupra sa şi izbânda asupra celorlalţi în jocul dificil al înfruntărilor şi în salvarea onoarei.

        Tot textul gravitează, după cum se vede, în jurul problemei dublei superiorităţi, asupra sinelui şi asupra altora, în acea fază delicată când tinereţea şi frumuseţea băiatului îi ispitesc pe atâţia ce

        1 Eroticos, 39-43.

        2 Ibid., 38.

        3 Ibid., 37.

        Încearcă să se apropie de el. In Dietetica era vorba mai ales de stăpânirea de sine şi de stăpânirea violenţei unui act primejdios; în

        Economic era luată în discuţie puterea exercitată asupra sinelui în cadrul puterii exercitate asupra femeii, în Erotica, din momentul când aceasta îşiapropriază punctul de vedere al băiatului, problema este de a afla cum îşi va putea asigura dominaţia fără a le ceda altora. Eşti în ordine, nu când îi supui pe alţii propriei puteri, ci când afli cel mai bun mod de a te întrece în putere cu ceilalţi, stăpânindu-te în primul rând pe tine însuţi. Ca pentru a corobora acest lucru, o scurtă relatare de la mijlocul discursului capătă valoarea unui simbol. Este vorba de ceva obişnuit: descrierea unei întreceri de care. Dar mica dramă sportivă relatată este în relaţie directă cu încercarea publică la care este supus tânărul în faţa admiratorilor; Epicrat îşi conduce atelajul (referirea la Phaidros nu este forţată); aproape că este învins, iar carul este pe cale să fie distrus de atelajul unui rival; mulţimea, deşi în general are o înclinaţie către accidente, îl ovaţionează pe erou, în vreme ce el „mai puternic chiar decât atelajul, îi înfrânge pe cei mai înzestraţi dintre rivali”1.

        Proza despre Epicrat nu este, desigur, una dintre formele cele mai înalte ale gândirii greceşti despre iubire. Dar, cu toată banalitatea sa, evidenţiază unele aspecte semnificative referitoare la „problema greacă a băieţilor”. Tânărul – între ieşirea din copilărie şi momentul atingerii statutului viril – reprezintă pentru morala şi gândirea grecească un element delicat şi dificil. Tinereţea şi frumuseţea sa (la care este firesc ca orice bărbat să fie sensibil prin natura sa), precum şi statutul pe care-l va avea (pentru aceasta este dator să se pregătească, cu ajutorul şi cu garanţia mediului din care provine) constituie unpunct „strategic”, în jurul lui dcsfâşurându-se un joc complex; onoarea sa, care depinde parţial de felul în care îşi va folosi coipul şi în funcţie de care i se va determina, într-o oarecare măsură, renumelc şi viitorul, este o miză importantă. Pentru el este o încercare care necesită abilitate şi exerciţiu, iar pentru alţii un motiv de îngrijorare şi de preocupare. La sfârşitul apologiei, autorul mai spune că viaţa tânărului, bios-ul său, trebuie să fie o

        Ibid., 29.30.

        Operă „comună”; şi cum era vorba despre o operă de artă pe cale de a se desăvârşi, îi roagă pe toţi cunoscuţii lui Epicrat să dea acestei figuri în devenire „cea mai mare strălucire posibilă”.

        Mai târziu, în cultura europeană, fata sau femeia măritată, cu comportamentul, virtutea, frumuseţea şi sentimentele lor, vor deveni teme privilegiate ale preocupării; o nouă artă de a Ic curta, o literatură cu formă cscnţialmcntc romancscă, o morală pretenţioasă şi atentă la integritatea trupului şi la durabilitatea angajamentului matrimonial vor atrage curiozitatea şi dorinţele. Oricare ar fi fost inferioritatea menţinută a poziţiei lor în familie şi societate, va avea loc o accentuare, o valorizare a „problemei” femeii. Natura sa, comportamentul, sentimentele inspirate sau trăite de ea, relaţia permisă cu ca vor deveni teme de reflecţie, de cunoaştere, de analiză, de îndrumări. In Grecia antică, se parc că băiatul s-a bucurat de problematizarea cea mai activă, menţinând în jurul frumuseţii sale fragile, a onoarci trupeşti, a înţelepciunii şi a uceniciei impuse, o intensă preocupare morală. Bizareria istorică nu rezidă în faptul că grecii aflau plăcere în relaţiile cu băieţii, nici măcar faptul că o admiteau ca legitimă, ci în faptul că acceptarea acestei plăceri nu era simplă, ci era prilejul unui întreg eşafodaj cultural.

        În termeni schematici, de aici trebuie să înţelegem nu de ce grecilor le plăceau băieţii, ci de ce aveau o „pcdcrastic”, adică de ce au construit în jurul acestei înclinaţii o practică a curtării, o gândire morală şi, vom vedea mai departe, un ascetism filosofic.,