Capitolul 1 CÂNTĂ LĂSTUNII LA DEFILEUL MORŢII

Mă grăbeam spre gospodăria octogenarului Ştefan Şercanu, cu gândul să ajung înainte de înserare. Locuia în celălalt capăt al vetrei satului, iar uliţele întroienite, asemeni unor cărări părăsite de pe altă planetă, le-am străbătut încins de căldura blănii de oaie în care eram încotoşmănit. Am ajuns în apropierea costişei pe care-şi ridicase casa nouă de bârne bătrânul Ştefan şi un suspin de uşurare mi-a scăpat fără voie. Din vârful ţuguiat şi albit al acoperişului, un şarpe vineţiu de fum se topea în siluetele fantomatice ale norilor. M-am apropiat de stinghiile ocolului, iscodind cu privirea zăvorul cioplit într-un lemn de alun, şi l-am tras cu greutate, sfărâmând gheţuşul ce-l lipise de poartă. Pe bătrân l-am aflat în toane bune, la măsuţa lui joasă, cu ulcica de vin alături. Privirile le avea pierdute în para unui buştean ce sfârâia în vatră. Un codru de pită acoperit cu un ştergar făcea bună tovărăşie cu nelipsita slană. În pridvorul casei m-am debarasat de omătul lipit de cizme, iar şuba îngreunată de chiciură am atârnat-o de un piron de lemn.

Mai întâi ne-am dat ziua-bună, iar privirile bătrânului, de obicei reci ca oţelul, se încălziră pe măsură ce i-am destăinuit îngrijorarea ce mă pornise la el.

— Nu mă trec cu firea, băiete, dintr-un fleac ca ăsta. Nu m-am speriat nici de alte ierni mai câinoase ca aici. În Arizona am dormit mai bine de o săptămână în pădure, pe zăpadă, alături de Picior Uşor, bidiviul şi tovarăşul meu de hoinăreală. Nici lupii n-au putut rupe din noi. Când micşorau distanţa de locul taberei, ce să zic, am secerat din ei, de le-am uitat numărul.

Bătrânul vorbea liniştit şi undeva, în sufletul lui, se născuse poate o umbră de recunoştinţă pentru grija ce i-o purtam. Uită de mine un timp lung, după care îmi aruncă o căutătură ciudată. În lumina ochilor săi de oţel avea o strălucire stranie.

Eram de vreo şaptesprezece ani, când l-am cunoscut pe bătrân, sunt mulţi ani de atunci, de când colindam pădurea, pitind în faţa vizuinelor laţuri de prins iepuri. La început am fost rivali, mă simţeam nedreptăţit de norocul lui la vânat, dar curând mă transformai în cel mai sârguincios învăţăcel al neîntrecutului vânător şi traper ce colindase preria şi pădurile îndepărtatei Americi. În vacanţa acelei ierni îl găsisem răcit cobză. Se reparase totuşi singur, într-o seară, văduvind de conţinut o sticlă de palincă. Mă oferisem să-i ţiu şi eu tovărăşie, dar fui nevoit repede să mă întind pe laviţa sa acoperită cu scoarţele şi velinţele lucrate de el.

Citisem cu atenţie caietele cu însemnările lui scrise mai toate în româneşte, din care aflai despre zbuciumata lui viaţă. Trecuse prin întâmplări peste aşteptări de vitrege şi mă bucuram când Ştefan şi prietenii lui reuşeau să iasă din încurcături. Poate dorul meu de fapte deosebite mă apropiase de acest bătrân. Anii ce se adunaseră şi în parte se citeau pe chipul său se risipiseră cu încetul. Ascultându-i povestirile, începusem să cutreier alături de el preria şi cotloanele înfricoşătoare ale văioagelor ce coborau din canioane. Înfăţişarea fostului Steve, cum se numea pe atunci bătrânul Ştefan, a renumitului vânător din Far West, o înlăturase parcă pe cea a moşneagului de care mă ataşasem. În urmă cu două zile, ca şi în seara de care vorbesc, bătrânul fu răpus de amintiri. Cu mişcări domoale vârî un buştean în vatră şi-l aşeză în cruce peste un retevei ce se mistuia. Mă cercetă din nou, cu o curiozitate bolnăvicioasă. Privirile sale tăioase abia lăsau să se prelingă printre pleoape tăişul gândurilor. Mă simţeam ca în camera obscură, sub fascicolele razelor.

— Că prin multe strâmtori am mai trecut prin anii tinereţii, măi flăcăule. Le-am notat când am avut timp, să-mi pot aduce aminte mai lesne de vremurile acelea de luptă neîncetată.

Începuse din nou să povestească şi aproape îmi ţineam răsuflarea. Avea un dar de povestitor, cum rar întâlnisem la dascălii mei din gimnaziu. Se opri însă din senin. Luă caietele de pe măsuţa joasă din lemn de tei şi ridică greul capac al cufărului, o adevărată tainiţă.

— Aici ţin toate lucrurile mele mai de preţ. Priveşte, băiete! apropie bătrânul Ştefan lampa cu petrol, să risipească umbrele neguroase ce stăpâneau acolo. Astea sunt pistoalele mele! Să ştii că nu m-au trădat niciodată! Ele mi-au scăpat deseori viaţa. Şaua o păstrez în cealaltă odaie. O mai folosesc din an în Paşte, să nu râzi de mine, c-aşa fac! Uite, cămaşa din vizon şi pantalonii pe care i-am purtat ultima oară în prerie.

Privirile mele însetate mai desluşiră o seamă de obiecte printre sumedenia celora din sipet. Un colac din frânghie, în care recunoscusem un lasso, o pereche de pinteni, o toporişcă, o sită, o carabină, pe al cărui pat erau crestate un număr mare de şanţuri. Un săculeţ doldora cu cartuşe şi o insignă cu însemnele unui şerif dintr-un oraş îndepărtat al vestului.

— Lasă acum astea, flăcăule! Să trecem lângă foc şi ţi-oi mai arăta altădată şi altele, că n-au intrat zilele în sac… Mai bine să-mi reînnod povestea…

Din nou mă cuprinse un sentiment ciudat. Izvorul era poate în filele caietelor, pe care le citisem de câteva ori. Aceeaşi bucurie amestecată cu dorinţa nebună să-l ascult pe bătrân îmi produceau dificultăţi în respiraţie. Instalat ca pe ghimpi între droturile unui jilţ, îl priveam din nou ca hipnotizat. La răstimpuri, bătrânul deschidea pleoapele, iar diafragmele viorii ale ochilor săi, mistuiţi de un foc tineresc, se micşorau ca pentru a străpunge preria în lungul căreia Rio Pecos trândăvea între malurile lui înveşmântate cu frunziş. Timpul alerga în trecut cu viteza unei clipe. Sunetele unei nicovale venită din lumea de atunci mă opriră o clipă să le ascult. Dar melodia din câteva note inspirate se destrămă repede şi din măruntaiele alămite ale ornicului din perete, opt lovituri de gong vestiră orele acelei seri. Gazda reînnodă firul povestirii şi din nou se reînfiripară pe ecranul imaginar peripeţiile reale ale vânătorului. Preria, copacii, orăşelul Blue Town, soarele încins al păşunilor fură aduse în universul acelei închipuiri. Vocea povestitorului hrănea lumea născută la câţiva paşi de mine. Lumea reală, cea din jurul meu, se ascunsese în ungherele adormite ale odăii. Glasul acela legănat mă conducea pe drumul ce urca la ranchul lui Mulligan, lăsându-mă purtat de vraja insuflată de octogenarul companion…

Vedeam turmele reunite de la ranchul lui Gallanger, ranchul lui Donnald, al lui Terence Short, Wallie Simson şi Murphy, numărând câteva mii de capete, urcând spre El Paso, cu aproape două mile pe oră. Era tot ce putuseră strânge cowboy-ii angajaţi la rancheri, din preria ce se întindea la dreapta lui Rio Pecos, unde păşunaseră de-a valma cu ale celorlalţi fermieri, aşezaţi pe aceleaşi meleaguri.

Ocoliseră câteva înălţimi muntoase ale Guadalupei, iar acum pătrundeau într-un defileu. Crescătorii de vite îl aleseseră pe Murphy să conducă băieţii de la ferme în lungul drum ce-l aveau de străbătut peste New Mexico şi Arizona, iar afacerea s-o încheie tot el.

Învăţat cu viaţa grea de cowboy şi cu asprimea Vestului îndepărtat, Murphy nu făcuse nazuri, mai ales că peste o mie de vite din turmă erau însemnate cu dangaua ranchului său.

Fluviul vineţiu, mişcător, având în frunte câteva taurine care-l conduceau ca nişte sergenţi-majori disciplinaţi, era vegheat cu străşnicie de cowboys. Până acum nu înnoptaseră decât de cinci ori. Călăriseră în fiecare zi cel puţin câte douăsprezece ore.

Locul vegetaţiei îl luaseră făgetele ce înverziseră poalele munţilor, prin văile cărora treceau. Preria fusese lăsată mult în urmă şi înlocuită de stânci dezolante şi pământ acoperit de pietre, ce arăta ca după o veritabilă ploaie cu meteoriţi. Alunişuri sălbăticite şi tufe de păducel formau adevărate oaze ale binefacerii. Din loc în loc întâlneau fâşii de păşuni sărăcăcioase, căţărate pe platouri, presărate cu insule de corcoduşi. Băieţii, trecând peste cicălelile lui Murphy, se abăteau sub frunzişul încărcat de fructe galbene şi roşii, să-şi umple calota pălăriilor.

Firele stinghere de salvie căpătaseră culoarea alburie, iar mirosul ei parfumat şi încins de soare se amesteca pe alocuri cu izul greu şi înăbuşitor al oazelor răzleţite de cactuşi.

Urcaseră şi o spinare uşor înclinată a podişului dintre Rio Pecos şi Rio Grande del Norte, iar aerul devenise înăbuşitor. La răstimpuri, câte un vultur negru, urmat de alţi fârtaţi hămesiţi descriseseră cercuri mari şi scrutaseră tufele sărăcăcioase de mărăcinişuri, în căutarea vreunui viţel părăsit.

Turma trecu ceva mai târziu prin albia unui râu, călcând prin grohotişuri, unde câteva vite îşi sângerară picioarele, după care ore în şir fluviul de spinări, căruia abia i se zărea începutul, se căţără curgând domol şi anevoie pe podiş. În jurul ei călăreau cowboys încercaţi. Printre ei erau Clarke şi Whitey Roy de la ranchul lui Donnald, doi vlăjgani închişi la culoare, care îmblânzeau cai nărăvaşi neîncălecaţi. Veniseră şi Hyde Burt şi Wilkins, ambii băieţi de vaci la ranchul lui Terence Short, Shadow şi Olson de la Wallie Simson şi Gavin. Mai erau Gerry şi Wide, însărcinaţi cu această treabă de Gallanger.

Gerry folosise prilejul să-şi strângă vitele rătăcite în turma imensă ce păşuna în valea râului Pecos, cam o sută de capete, toate. Însemnul lui Mulligan, ce-l zărea rareori, îi amintea de vremurile lor mai bune, când bătrânul Tom Mulligan, într-o turmă mânată spre California, număra cel puţin cinci sute de vite. Drumul îl făcea a doua oară. Rareori, întinsele pământuri aride sau frumuseţea locurilor pe care le recunoştea îi aţineau atenţia.

Oricât a încercat să se gândească la altceva, nu a izbutit. Figura omului care i-a salvat viaţa îi revenea deseori în faţă. Prietenul său, Steve, dispăruse într-un chip cât se poate de misterios, fără să-i fi destăinuit nimic din intenţiile sale nici măcar Anniei, care petrecuse nopţi în şir veghindu-l la căpătâi. Nu lăsase nici un fir care să ducă la el. Este adevărat că a doua zi, după ce plecase, şeriful Warner le făcuse o vizită, iscodindu-i şi vârându-şi nasul prin toate cotloanele ranchului. A încercat să scruteze cât a putut cu privirea sa vulturească şi spre corral. Nu din întâmplare a intrat în casă, făcându-i-se subit sete iar ochii şi i-a plimbat prin toate ungherele. Era răspândită vorba în Blue Town că vânătorul se luptase cu moartea trei săptămâni încheiate după ce Timber îl adusese în ascuns la ranch. Ca un făcut, chiar în după-amiaza aceea, după vizita lui Warner, mai mulţi indivizi, cu cârpe negre la ochi, au pătruns în ranch şi, cu pistoale în mâini, au cotrobăit toate tainiţele în căutarea lui Steve. Annie şi Cecilly au asistat neputincioase la percheziţia făcută. Negăsind nimic, indivizii n-au pus de fel întrebări, au dispărut înspre ţarcuri, pe urmele lui Steve.

Gerry cunoştea câteva lucruri din destăinuirile Anniei. Îi mărturisise că i-a rămas vie culoarea viorie a ochilor vânătorului şi că nu va uita până la capătul vieţii tremurul glasului lui cu o zi înainte de plecare. Tânărul Mulligan ştia că Annie nu mai întâlnise un alt băiat, iar pe Steve nu era uşor să-l alungi din închipuire. Toate acestea îi treceau lui Gerry prin gând, fără însă a găsi vreo explicaţie în care să creadă, dispariţia vânătorului rămânând în continuare o enigmă. Oare să fi aflat Steve că viaţa îi este din nou în pericol? Să-l fi prevenit cineva din Blue Town şi neavând altă scăpare să fi dispărut amânând deocamdată explicaţiile? Nici el, Gerry, deşi intra aproape zilnic în Blue Town, chiar la Pearson în saloon, nu reuşise să afle ceva. Nici chiar Timber, care nu mai bătuse beat potecile ţintirimului, nu ştia mai mult decât el. După percheziţia de la ranch, unde bandiţii n-au lăsat semne mai de loc, Gerry a venit însoţit de trei băieţi de la Gallanger. Warner, adus de această dată la reclamaţia sa, a dat din umeri, privind nesfârşirea preriei, deasupra căreia se roteau cormoranii, cu ochii aţintiţi spre bălţile vecine Pecosului. Nu era de loc simplu să se aventureze pe urmele lui Steve şi ale hăituitorilor lui…

Gândurile lui Gerry fură întrerupte de vacarmul imensei turme la apropierea unui râu. Animalele obosite au fost lăsate în voie să se adape, mai bine de două ore. Băieţilor le-a trebuit încă pe atât să le strângă din albia apei şi din văioagele unde se căţăraseră după smocuri răzleţite de iarbă sârmoasă. După destulă caznă, turma era pusă în mişcare şi îndreptată pe drumul croit de cirezile care treceau în New Mexico.

Lăsaseră de acum mult în urmă spinarea stâncoasă a Guadalupei, iar înălţimile scăzuseră. Rio Grande i-a întâmpinat cu apele destul de bogate, pentru acel timp, trebuindu-le să mai piardă o zi, să coboare pe valea întinsă a fluviului, mai sus de locul de trecere, lângă El Paso. Au înnoptat într-o vâlcea bogată cu iarbă, unde lăsară vitele în voie. Hrană şi apă fiind la îndemână, cowboy-ii şi-au aprins focuri de popas. Şi-au pregătit cina şi făcând cu rândul de pază s-au odihnit, în aşteptarea dimineţii.

A doua zi au trecut Rio Grande cu multă trudă, călări şi făcând o baie în toată legea. Prin locurile mai adânci, animalele înotară, într-un pod de spinări roşiatic, mişcător. Pe margini, cowboy-ii călărind în jurul imensei cirezi, hăuiau împingând cu ţepuşa vitele nevolnice, ce se lăsau târâte în josul apei.

Se aflau de acum în New Mexico şi mai aveau un drum greu în faţă de străbătut. La primul popas făcură un scurt bilanţ. Pierderile nu erau alarmante: cam o duzină de vite, rătăcite sau sacrificate pe teritoriul texan. Asprimea ţinuturilor prin care trecuseră îşi obţinuse tributul de vieţi din uriaşa turmă.

Mai urcară câteva zile malul drept al lui Rio Grande, străjuiţi de apa fluviului, al cărei vad întortocheat ducea în direcţia Fortului Fillmore.

Deseori străbăteau tăpşane inundate de violete şi zambile sălbatice. Pe aria lată de aproape o sută de picioare, pe unde trecea tăvălugul de copite, nu mai rămânea decât un glod mocirlos, din ierburi amestecate cu nisipul şi prundişul văii. Vitele îşi aleseseră parcă înadins căpetenii mai leneşe, pe care Clarke şi Olson le împungeau cu ţepuşele, să păstreze iuţeala de înaintare a turmei, ce se deplasa cu peste patru mile pe oră.

Aproape de înserat, Murphy ochise un loc pentru înnoptare într-o uriaşă văioagă, acoperită cu iarbă şi străjuită pe margini de lizierele unor pâlcuri de arţari şi plopi scămoşi. La capătul văioagei, un afluent neînsemnat al lui Rio Grande îşi purta apele printre pereţii prăvăliţi şi întortocheaţi, pentru a se risipi apoi în fluviul care-l înghiţea ca pe o sorbitură.

Câteva focuri de popas îşi legănau acum flăcările, iar legăturile de găteje adunate de băieţi asigurau pentru noapte îndepărtarea musafirilor nepoftiţi. De serviciu fiind Wilkins şi Wide, ei se apucară să pregătească cina. De fapt erau şi cei mai flămânzi din grupul cowboy-lor şi de fiecare dată se încărcau de bună voie cu această mult aşteptată corvoadă.

Gerry şi Clarke dispăruseră în liziera plopilor scămoşi, de unde ajunsese până la ei grohăitul înfundat al unui mistreţ. Ideea lui Gerry de a schimba meniul obişnuit al cărnii de vită conservată, cu o friptură proaspătă de porc sălbatic a fost îmbrăţişată de Murphy, care îi scuti de corvoada ce le revenea la aşezarea taberei. Le făcu însă recomandarea să fie atenţi.

— Am uitat gustul vânatului, zise Gerry, căruia îi şi venise apă în gură, iar Clarke plescăi de parcă tocmai înfulecase o ciozvârtă zdravănă de ţap sălbatic.

— Tu ai răpus până acum vreun râmător de pădure, Gerry?

— Să fiu sincer, nu mă pot lăuda cu prea multe trofee şi nici n-am făcut indigestie din carne de vânat. Dar mai ştii! Poate reuşesc vreodată să nu mănânc un timp altceva decât fripturi de porc, să mi se aplece de atâta vânat proaspăt. Trebuie însă linişte, Clarke! Altfel nici măcar n-o să-i vedem culoarea!

— Îhî! îl aprobă Clarke.

— Dacă nu ne simt, avem noroc chior, îl încurajă Gerry. Era mai bine să fi fost încălţaţi cu cizme din piele de bizon, am fi făcut mai puţin zgomot.

— Ar fi bun un indian, îi şopti Clarke. Ăla se târăşte ca un şarpe şi abia după ce-ţi ia scalpul, îl simţi c-a fost lângă tine.

— Sst! îl făcu atent Gerry. Ascultă!

— Ce, ai adulmecat ceva? râse Clarke.

Zgomotul făcut de un roi de sturzi se îngâna cu al unei codobature. Peste ele se adăuga foşnetul unei familii de raccooni care se zbenguiau pe craca joasă a unui stejar. Arborele secular se ridica sfidător dintre câţiva plopi, al căror puf albicios se desprindea din încremeneală la adierea vânticelului pornit din creasta văioagei.

— Hai pe aici, Clarke! îl trase după el Gerry prin spărtura unui hăţiş ce le răsărise în faţă. Tata a vânat o groază de curcani. Fac pariu că pe această potecă trec şi înaripaţii spre locul de adăpare al mistreţilor.

Se târâră cam o sută de paşi, spre un luminiş împânzit de o vinariţă cu floarea alburie, atenţi să nu le scape nici un zgomot. Vântul le bătea în faţă şi pe deasupra luminişului părea că ninge cu zăpadă diafană.

— Nu mişca, Clarke! porunci Gerry încordat la culme.

În faţă, la numai douăzeci de paşi, poiana era împânzită de ferigi şi înconjurată de un lăstăriş de aluni. Ca un simbol de adevărată bărbăţie, trei goruni străjuiau o viroagă înecată de umbrele pădurii. Deodată, arma lui Gerry detună de două ori, şi un mistreţ tânăr făcu un salt în aer, pentru a se pierde în desişul protector. Alte câteva râmătoare se răspândiră spre muchia viroagei, înecând vinariţa cu pămătufii scămoşi ai plopilor treziţi din culcuşul ales în faptul acela de seară.

— Eşti grozav, Gerry! râse flegmatic Clarke. Puteam înnopta şi chiar dormi lângă el, că tot nu-l deosebeam dintre frunzele astea uriaşe de ferigi. Nu mă dumiresc cum l-ai văzut, când eu habar n-aveam că e la câteva picioare de noi.

— Nu-i mare scofală! vorbi înciudat Gerry. Totul este să ai miros de copoi! glumi fiul lui Mulligan, deşi râsul nu-i venea la socoteală. Adevărul este că Archie, bunul, şi mai ales un vânător a-ntâia mi-a vândut nişte secrete, peste ce ştiam de-acasă. Aş fi reuşit cu siguranţă, de nu mă mişcam ca dracu’, şi m-a simţit.

Fără să mai aştepte răspuns de la Clarke, Gerry, urmat de tovarăşul său de vânătoare, porni pe urmele porcului mistreţ dar nici un semn nu arăta că ar fi fost atins.

Se întoarseră în tabără mofluzi. Gerry şi Clarke ar fi vrut să se mândrească cu vânatul atârnat pe un trunchi mlădiu de alun, cu care să intre în tabără iuhăind. Nefăcând nici o ispravă, reveniră pe tăcute, ascunşi de umbra crescută a nopţii.

La unul din focurile de popas, într-un ceaun, Wide fierbea cafeaua, iar Wilkins tocmai scotea bucăţile de carne de la fiert, rânduindu-le pe o faţă de masă din frunze de ferigă. În lipsă de vânat proaspăt, Murphy sacrificase un viţel ochit de cu ziuă că şchiopăta. Sub mâinile meştere ale lui Wide şi Wilkins, partea din spate a animalului începea să se rumenească la para unui foc hrănit de Gerry şi Clarke. Pentru că nu se întâlneau prea des cu aşa ceva, nici un băiat nu s-a lăsat până nu şi-a mâncat porţia de carne, stropită cu o cană de apă rece ca gheaţa de la izvorul ce clipocea în apropiere, la rădăcina unei stânci. Caii, după ce păscuseră în voie şi se adăpaseră pentru noapte, fură legaţi la conovăţ.

Pe câteva pături aşternute pe un strat gros din frunze de arţar, rupţi de oboseală, băieţii se culcară. Conform obiceiului şi îndatoririlor stabilite de Murphy, Gavin şi Shadow începură primii garda. Mergând călări şi înarmaţi cu carabine dădeau ocol vitelor ce ocupaseră mijlocul văioagei, aducându-le de fiecare dată pe cele ce se încăpăţânau să se răzleţească de grosul cirezii. Oricând, indienii nomazi puteau să le despartă de turmă şi să le mâie spre locurile lor de tabără.

Gerry se foia în culcuşul său, nereuşind să adoarmă. Gândurile îi zburau fără voie la prietenul său. Steve n-ar fi putut rata vânatul. Oare îl va mai întâlni vreodată? Bandiţii l-au ajuns oare? Sau poate chiar l-au ucis? Oricum ar fi fost, Gerry ştia că nu va avea odihnă, până nu va risipi vălul aşternut peste aceste întâmplări. Medalionul primit în dar de la Steve îi reaminti că nu cedase rugăminţilor insistente ale Anniei de a i-l lăsa ei. Îl iubea oare cu adevărat?

Se gândi la transformările petrecute cu Annie, chiar Cecilly încredinţându-l că sora lui devenise peste măsură de visătoare.

Dar oboseala acelei zile îl copleşi…

Noaptea trecu fără nici un incident. Numai chelălăitul îndepărtat al coioţilor şi în două rânduri răgetele îndepărtate ale unui cerb spintecară liniştea nopţii. Ţipetele jalnice ale unor răpitoare şi vaietul somnambulic al unei raccoon le-au însoţit visele în somn.

Dimineaţa, după ce se răcoriră în apa mereu primenită a izvorului, mâncară ceva la repezeală, apoi săriră în şei. Întreaga turmă se mişcă întâi încet, apoi din ce în ce mai repede, până intrară în ritmul voit al băieţilor care o îndemnau cu ihuituri şi împunsături de ţepuşe.

Puhoiul vineţiu se revărsa pe partea ridicată a platoului Sierra Madre, prin sudul lui New Mexico, trecând la o distanţă apreciabilă de bătrânul Fort Thorn. Ţinutul devenise din nou arid pe cea mai mare întindere şi peticit cu oaze de salcâmi, ierburi ţepoase şi cactuşi giganţi. Folosiră câteva văi ale unor râuri, unde vegetaţia era mai bogată, iar apa pentru adăpat cireada, la îndemână.

După alte şapte zile, caravana vie, condusă de Murphy, înaintase pe neregularităţile terenului din New Mexico, trecând printre şeile unor munţi împăduriţi dincolo, în Arizona, pe un timp în care părea că toţi norii, adunaţi asupra văilor, se rupseseră şi se prăvăleau peste ei din înalt. Pentru a ocoli o spinare muntoasă, aşezată ca o barieră în calea convoiului, tăiaseră drumul ce lega Demingul de Fort Lowell. Animalele înaintau într-o curmătură cu pământul tare, pe faţa căruia adevărate râuri se scurgeau în val. Cowboy-ii călăreau tăcuţi şi înfricoşaţi de trăsnete şi de ecourile înspăimântătoare ce huiau în imensitatea sihlei.

Gerry, ca şi ceilalţi băieţi erau uzi până la piele. Hainele li se îngreunaseră de apă, iar şeile muiate erau reci şi greu de suportat.

Spre ora prânzului, timpul se îndulci, iar faţa îmbietoare a soarelui se arătă după creştetul îndepărtatului Pichacho. Un pod de funii multicolore se ridica dinspre albia nehotărâtului Gila, prăvălindu-se dincolo, în pânzele albăstrii ale râului Magdalena din Mexic.

Drumul devenise şi mai obositor, după ploaie.

Din spinarea unui munte, acoperit pe versante de o sihlă măruntă de făget, se ridicau figuri curioase de aburi, în timp ce norii se spărgeau în vârfurile stâncoase, deasupra văilor peste care treceau. Prin văioage, apa spăla grohotişurile, cărând resturi de lemne, ferigi desprinse de pe stânci şi conuri căzute din pinii ce bravau pe stâncile golaşe. Trecuseră prin văile munţilor Chiricahua şi văile Dragoonului, urmând de aproape albia unui râu leneş.

Când cerul se limpezi, puhoiul de animale coborî într-o curmătură, unde oamenii făcură un popas bine meritat. Nu departe de ei, câteva izvoare susurau din peretele stâncos, oferindu-le apă proaspătă din belşug. Un viţel fătat cu două luni înaintea plecării, rătăcit în turmă şi cărat pe şa de Shadow, le-a asigurat carnea proaspătă, îndestulându-i pe toţi. Au fost însă obligaţi să sacrifice şi un mânzat ce-şi rupsese un picior, alunecând într-o viroagă. După ce l-au jupuit, i-au tăiat numai pulpele, restul aruncându-l într-un lăstăriş, pradă vulturilor negri.

— Cum merge, Gavin? îl întrebă Murphy pe tânărul cu ochii de culoarea florilor de salvie. Din câte ştiu, aceasta este prima ta trecere prin New Mexico şi Arizona.

— Ca pe roate, şefule! Parcă am călătorit de când mă ştiu pe aici! Mai mulţi arţari, ceva mai multă răcoare decât pe la noi şi stâncile astea care nu se mai termină…

— Arăţi clasa-ntâi, nenişorule, îl zeflemisi Clarke. N-am strâns noi toţi atâta praf, cât duci tu pe tine. L-ai cărat taman din Texas şi de nu era ploaia, tulburai fluviul Colorado cu el.

Murphy, văzând buna dispoziţie a băieţilor, îi lăsă să sporovăiască, iar el se aruncă în şa, să dea o raită în jurul imensei cirezi aşezată în curmătura aleasă, treabă pe care numai el însuşi trebuia s-o facă.

Gerry, venit în apropiere, auzi ultimele cuvinte ale lui Clarke şi nu-şi putu stăpâni un zâmbet văzând cât de muiat arăta Gavin.

— Nici cu noi nu mi-e ruşine, căută Gerry să-i ia parte lui Gavin, mai ales că înfăţişarea celorlalţi nu strălucea.

— Încă zece zile şi suntem la Colorado. Facem o baie prima întâi, se bucură Clarke. Asta de astăzi n-a făcut decât să ne vâre mai bine praful în piele.

— Mă îmbăiez în bere, se amestecă Wide, terminându-şi treaba şi strângând împreună cu Wilkins proviziile pe care le încărcară pe samarul catârilor.

— Altceva mai ştii, pistruiatule? Dacă ar fi pe aici barul lui Buxton, ai fi deşertat pe gât un butoi cu bere.

— Să ajungem acolo şi o să vedem în ce ne spălăm, se răţoi Murphy, care nu plecase încă, fiind obligat să-şi strângă o curea la şa, slăbită din cauza udăturii.

— În regulă, şefule! Nu mă spăl în bere! Dar un butoi, cum spune Clarke, tot îl deşert pe gât.

— Îhî! îl aprobă Murphy. N-ar fi rău pentru nimeni. Până una alta, luaţi-vă păpurişurile de pe mutrele voastre împădurite, că speriaţi vacile cu ele şi înţarcă…

Murphy porni întâi la trap, pentru a se depărta în galop, intrând pe arcul ocolului ce voia să-l facă turmei.

După ce sorbiră cafeaua din gamele, Shadow, Clarke, Burt şi Gavin, urmaţi de Gerry, îşi arătară bărbile pe rând într-un ciob de oglindă, canonindu-se să nu se ciopârţească. Cu această ocazie se spălară şi până la brâu.

Wide şi Olson, la un semnal al lui Murphy, dădură şi ei o raită printr-o parte a cirezii, de unde aduseră aproape treizeci de vite răzleţite. Wilkins cercetă şi el cum erau împărţite merindele şi troacele de gospodărie ale băieţilor pe şeile de povară. Murphy, revenit în tabără, înteţi unul din focuri, atârnând la uscat pălăriile băieţilor şi câteva bluze din stofă.

— Ce-o mai fi şi asta? se minună Burt, venit primul de la izvor, unde-şi lăsase podoaba roşcovană de barbă.

Tocmai îşi încheia bluza care se zvântase pe nişte pietre de prundiş încălzite de soarele ce se răsfăţa acum pe cer. Burt privea uimit la cercul descoperit în iarba măcinată şi bătătorită, care avea diametrul de peste douăzeci de picioare.

— La ce te holbezi, spilcuitule? îl râcâi Clarke, scărpinându-se după ceafă. Privea şi el mirat, şi nu se dumirea ce minune pământeană ar fi putut trage o asemenea roată în iarbă. Ocoli roata aceea suspectă, căutând să găsească locul a niscaiva ţăruşi, pentru vreo tabără. Aşa ceva îi umbla prin minte! Nu reuşi să înţeleagă tâlcul drăcoveniei, dar tăcu cunoscător şi privi flegmatic la Burt. Ce, n-ai mai văzut aiureli de astea, spilcuitule?

Burt, simţindu-se mai totdeauna în inferioritate faţă de Clarke, crezând că acesta cunoştea rostul acelei afaceri sau se dumirise, aproape strigă la el. Îi era ciudă pe Clarke chiar din şcoală, unde învăţaseră amândoi, avându-l pe Guernnsey învăţător. Burt, aşteptând nerăbdător răspunsul lui Clarke, se jurase că nu mai văzuse niciodată aşa ceva. Deşi la ultimul lor popas, acolo în curmătură ar fi putut să vadă, dacă ar fi avut ochi pentru asta.

Murphy, trecând prin apropiere, mirosi că aerul este pe cale să se încingă, cei doi fiind gata de harţă, ca de obicei.

— Ce-i, Clarke? Burt? Aţi crezut c-aţi descoperit o mină de aur şi v-aţi înşelat, de-aţi făcut moacele astea prăpăstioase?

— Şefule, e aici un cerc bătătorit, de parcă l-a tras cu compasul învăţătorul din Blue Town pe tablă. Taman la lecţia asta a lipsit Burt, iar acum i s-a oprit mintea în loc şi nu pricepe unde a stat ţepuşa drăciei care l-a croit, vorbi Clarke în glumă, în timp ce Burt se aprinse mai tare în obraz.

— Parcă tu ştii mai multe, Clarke! căpătă glas Burt. La vreuna din lecţii oi fi fost eu lipsă, dar mă prind pe ce vrei, că la asta nu-i cunoşti rostul nici tu.

Murphy deveni curios şi se apropie şi el de locul la care se holbau cei doi. Se aplecă, privi încordat terenul şi deodată obrazul i se lumină.

— Să mai beţi lapte, băieţi. Şi la întoarcere să nu mai mâncaţi cozonac cu mac. Ar fi bine să vă pună în rachiuri agrişe sau coacăze. Aţi auzit ce sunt alea „hore ale zânelor”? Ei bine, ăsta este clenciul! E în regulă! Ştiţi acum şi voi!

Cum lui Clarke şi Burt abia acum li se lungiseră de-a binelea figurile, privind speriaţi spre desişul de arţari şi lăstărişul de ferigi, în aşteptarea unor necruţătoare zâne care să-i preschimbe în ţapi sau alte drăcovenii, Murphy se scărpină în cap contrariat că cei doi n-au priceput tâlcuirea dată de el. Îi făcu să creadă că este supus unor dificile eforturi mintale, oftă, şi ridicând din umeri continuă rar, cu o exagerată bunăvoinţă.

— Bizonii fac treaba asta grozavă, măi ţâncilor! Ce nu-i clar în vorba mea? Mai bine zis, el, bizonul, bărbatul, când îşi apără femeia, ce vreţi, jumătatea lui, şi puii, se învârteşte în jurul lor şi azvârle cu picioarele dindărăt, când se apropie vreo puma să-i împuţineze familia. E în regulă acum?

— La dracu! Bizonii ăştia îşi păzesc femeia mai abitir ca mexicanii, se strâmbă Clarke, scuipând într-o parte şi prinzându-şi mâinile în centură. Pe Sfântul Laurenţiu, dacă nu-i grozavă întâmplarea! mai boscorodi Clarke. Muream, şi asta nu ştiam…

Când Clarke se apropie de focul de popas, Gerry tocmai arunca în foc o creangă de pin, al cărui miros îi amintea de sărbătorile de iarnă când, după ce Annie, despodobea pomul, în odaie rămânea un miros persistent de răşină. Gândurile îi zburaseră acum la Cecilly lăsată singură cu Annie şi cu toate angaralele gospodăriei, când se auzi strigat. La umbra unui jugastru, pe o pătură stăteau Shadow, Gavin şi Wide. Jucătorii despărţeau cărţile de joc pe figuri şi puncte, să se asigure că nu lipseşte niciuna. Gerry refuză să joace lăsându-i locul lui Clarke, care era totdeauna mai amator decât el.

— Te ţin paralele, Clarke, pentru unul mic? îl luă în primire Shadow.

— Unul în glumă, Clarke, îl îmbie şi Wide. Ne mai omorâm timpul.

— Ori jucăm serios, ori îmi pun pălăria pe faţă şi trag un pui de somn!

— Uită-te, Wide! Clarke a luat-o razna! Hai la un dolar deschiderea, sau la un dolar nu te ţine punga? Mă faci din nou să-ţi spun Bot de Peşte, dacă te faci că n-auzi. Clarke?

— Foloseşti vorbe de hâră, pistruiatule, dar astăzi n-am chef de tine. Vă scot din mocasini, dacă mă încurc cu voi la joc. Până la Colorado şi înapoi, în Texas, îmi fac şmotru’ cu paralele voastre.

— Jucăm fără să manipulăm cărţile! sări Wide. În caz contrar îl găuresc pe necinstit. Arătând că nu glumeşte, îşi scoase pistolul din toc, aşezându-l alături, după ce-l rotise în jurul degetului de câteva ori.

Gavin, Shadow şi Wide, parcă vorbiţi, îi zâmbiră liniştitor lui Gerry, care-i privea contrariat. Numai Clarke luase jocul în serios şi era atent la pumnul de mărunţiş, pe care încerca să-l aşeze după mărimea monedelor.

— Aţi înnebunit cu toţii, băieţi! râse Gerry. E mai tare ca la Pearson, pe legea mea!

Nu-i răspunse nimeni. Shadow deschise, iar Clarke, Gavin şi Wide primiră cărţi. Primul anunţă că este servit.

— Te crezi deştept mare, botosule, îl râcâi Gavin pe Shadow, care împărţise cărţile. Ţi-o fi intrat carte tare dintr-o dată, aşa, la prima mână?

Gavin dorea să-l scoată din sărite pe Shadow, dar acesta, absent, cu o figură pe care nu tresărea nici un muşchi, privea aiurea spre lăstărişul de ferigi, de unde venise Clarke, urmat de Burt.

— Şi eu am mers cinstit, făcu Wide. Am luat caravana şi să vedem care ne aruncăm mai lung…

— Am luat şi eu caravana, făcu Gavin. Dă-ţi drumu’ la plisc, Shadow, c-ai fost servit. Ce grijă am de tine, buzatule! îl mai întărâtă în continuare Gavin.

La trei dolari ceruţi de Shadow, Wide se aruncă, iar Clarke plusă cinci.

— Ţin şi eu, sobolilor, şi daţi-mi zece pe deasupra, aşa, să vă gonesc, clipi şiret Gavin.

— Puh! Te-am plătit sec, pistruiatule, făcu Clarke, aruncând zece dolari peste cei de jos şi încă cinci, cât era partea lui. Tu nu mergi, botosule, se adresă lui Shadow, frământându-se pe pătură şi arătându-i cărţile lui Gerry şi lui Olson, care chibiţau pe margine.

Shadow se aruncă şi câştigă Clarke cu un full cinstit de valeţi, faţă de trei regi cât arătase Gavin şi trei aşi ai lui Shadow.

— Te foloseşti de cacialmale, botosule, îl luă în balon Wide, care se aruncase, dându-i cărţile lui Shadow să le împartă.

Între timp se aşeză lângă ei şi Olson, care-şi sprijini capul pe o pătură făcută sul. Să se apere de suliţele fierbinţi ale soarelui, îşi pusese pălăria pe faţă de părea că doarme.

După ploaia din dimineaţa aceea, căldura atât de mult aşteptată mângâia înălţimile acoperite cu făget şi pâlcuri de pini. Aerul înmiresmat de respiraţia pădurii şi de mirosul crud al ferigilor inundase curmătura, dăruindu-le prospeţime şi voie bună. Pe tot cuprinsul văii, vitele, după ce au dat iama în tufărişurile întinse şi sălbatice, se adăpară din găvanele şi pârâiaşele izvoarelor ce susurau în iarba câtorva tăpşane. Multe din animale se odihneau sătule cu boturile întinse, rumegând şi apărându-se de muştele aduse din prerie. Altele, mai tinere, cuprinse de neastâmpăr, se fugăreau, împiedicându-se în mulţimea celorlalte, transformând joaca în veritabile încăierări stinse de căldura moleşitoare aşternută între timp.

Marea de trupuri roşiatice şi vineţii era din nou în mişcare. Trecuseră două zile de când părăsiseră curmătura, unde Burt şi Clarke învăţaseră de la Murphy sensul ocolurilor bătătorite. Drumul lor urma acum o veche potecă de bizoni, ştiută de Murphy, ce tăia un întins podiş, pe unde cetele acestor coloşi hălăduiau odinioară libere.

Intraseră pe valea unui râu mărişor, să aibă apă la îndemână şi mâncare la fel. Lungimea cirezii era acum de câteva sute de picioare, pătând în maroniu întinderea de salvie pitică ce îi însoţea. În dreapta şi în stânga, în văile prin care se vărsau afluenţi în râul ce-l urmau, se profilau stânci semeţe. Vântul îşi făcea mendrele pe înălţimi, iar siluete îndepărtate şi înfricoşătoare de stânci vitregite de vegetaţie se înecau în cerul închis la culoare. Din desimea pădurilor de stejari căţărate pe versantele văioagelor răsunau chemări enigmatice. Clipocitul ademenitor al apei era acoperit de izbiturile copitelor ce o tulburau, călcând pe marginea mai puţin adâncă a râului. Lăstărişuri de ferigi erau făcute una cu pământul de tăvălugul viu, ce şerpuia molcom, dar ameninţător şi de neînfruntat.

Încă două ore de mers şi geana asfinţitului îi va surprinde într-un loc de păşunat ştiut de Murphy. Acolo aveau apă şi vânat din belşug. Locul de odihnă ocupa fundul unei văi cunoscută sub numele de Valea Raconului, poreclită aşa pentru sumedenia de ratoni ce o populaseră cândva.

Se găseau încă departe de confluenţa râului Gila cu Salt River. Înălţimile îndepărtate se apropiaseră mult. De acolo vor avea numai de coborât, până la râul Colorado, hotarul natural între partea cea mai de jos a Californiei şi Arizona.

Pe deasupra lor săgetau văzduhul stoluri de turturele. Din cuiburile făcute prin crăpăturile stâncilor şi în micile cratere din peretele drept al râului, ajungea până la ei vuietul puilor acelei veri.

— Numai cu şapte decenii în urmă, ţinutul era stăpânit de bizoni şi indieni, se minună Murphy, scuipându-şi ghemotocul de tutun. Ce n-ar fi dat alde nevastă-mea să-mi mut ranchul de lângă Blue Town în acest stat! Am fi putut creşte pe puţin zece mii de capete, iar hrană şi apă erau din belşug.

În timp ce Murphy admira dărnicia naturii, torentul de trupuri în mişcare se prelingea înainte. Un stol de păsărele ce însoţeau înainte bizonii în peregrinările lor, invada spatele câtorva rumegătoare, uşurându-le de muscăria care sugea din sângele adunat în rănile căpătate de la ţepuşele ascuţite ale băieţilor. Gerry călărea nu prea departe de marginea peretelui abrupt, bucurându-se de răcoarea lui binefăcătoare. În spatele turmei, călăreau Wide, Gavin, Shadow şi Whitey Koy. În faţă mergeau Murphy, Burt şi Clarke, iar în partea stângă, unde viroagele erau mai puţin abrupte şi vitele s-ar fi putut căţăra destul de uşor, călăreau Wilkins şi Olson.

Încă o jumătate de oră de coborâş forţat şi liniştea virgină a ţinutului nu va mai fi tulburată de zgomotul surd al miilor de copite care sunau înăbuşit şi monoton. La răstimpuri, chemările stinghere ale vacilor căutându-şi viţeii rătăciţi în turmă erau întrecute de ihuiturile cowboy-lor ce forţau cireada să nu încetinească mersul. Animalelor obosite nu li se lăsa timp de odihnă, fiind mânate laolaltă cu celelalte viguroase, care păşeau neostoite pe valea largă a râului.

Gerry avu la un moment dat senzaţia că în apropiere mai călăresc şi alţi oameni. Bănuiala i se accentuă şi începu să cerceteze împrejurimile. Presimţirile i se adeveriră mai curând decât se aştepta. Câteva umbre îşi profilau siluetele pe crestele peretelui abrupt, de dincolo de râu. Cu ce intenţii călăreau pe stâncă nu putea ghici. Nu putea deduce nici dacă sunt răufăcători sau indieni răzleţiţi de vreun trib pornit la vânătoare. Gerry bănui, după modul în care îşi trăgeau umbrele ce dansau în pânzele subţiate ale râului vecin, că nu puteau avea intenţii bune. „Să fie nişte pierde-vară, sau greenhorni care calcă cu nasul pe sus? Aşa ceva poţi întâlni foarte rar chiar şi în prerie. Nu prea se încumetă ei pe muchia stâncilor, unde prăpastia îi poate înghiţi. De ce nu se alăturau lor? Pe aici, călăritul este oarecum mai puţin anevoios. Sau fac ocolul să mai câştige din timp? Foarte puţin probabil! Mai mult ca sigur că oamenii sunt certaţi cu legea şi n-au gânduri curate sub sombrerouri, îşi spuse în gând Gerry. Hai să-i anunţ pe băieţi! Dacă pun la cale niscaiva treburi necurate? Dacă sunt nişte desperados porniţi pe tâlhării? Să nu ne găsească nepregătiţi!”…

— Wide! Clarke! Roy! Pe cinstea mea, dacă nu suntem păscuţi! strigă Gerry, să acopere zgomotul ciurdei.

— Ce-ţi veni, Mulligan? se amestecă Shadow care, nefiind prea departe, auzise odată cu ceilalţi.

— Nişte bravos călăresc pe sus şi mi-e frică să nu fure năravul ăluia care aruncă pietroaie din nori, când cerne ploaia toamna peste prerie, de-ţi vine lehamite să scoţi capul de la adăpost. Astfel de bandiţi sunt în stare de orice.

— Mai curând hoţi de vite ar putea fi, Gerry! îşi dădu cu presupusul Clarke. Şi să nu-i pară cumva rău că n-a ascultat un sfat bun, scoase carabina din oblâncul şeii, ţinând-o pe braţ.

— Faceţi-vă că habar n-aveţi de nimic! mai mult mârâi Wide, spre cei trei prieteni. I-am zărit şi eu. Pe legea mea, dacă indivizii nu sunt hoţi de vite. Mi-a arătat unu’ obrazul. Parcă-i o arătare de speriat viţeii!

— Nu e rău să ţinem puştile pregătite, propuse Gerry. Şi-şi pregăti arma, imitându-l pe Clarke. Să meargă cineva să-l anunţe pe Murphy şi să dăm de ştire şi celorlalţi.

Clarke se duse el să facă acest serviciu, iar toţi ceilalţi deveniseră din cale afară de prevăzători.

— Dacă au în tărtăcuţă gânduri rele, probabil ne vor ataca la popas.

De fapt, mai aveau vreo opt nopţi până să iasă din Arizona. Mai trebuiau să străbată o bucată zdravănă de deşert, după aceea ajungeau la Colorado. Între Gila City şi Castle Dome, mai sus de rezervaţia indienilor Yuma, îi aştepta Matt Clame, negustorul originar din Mohave, pentru a încheia târgul.

Cât s-a străduit Gerry să mai zărească vreo mutră sau măcar un sombrero, n-a reuşit. E adevărat că i s-a mai năzărit că zăreşte două siluete, dar s-au amestecat cu rămurişurile sărăcite ce acopereau stânca. Apoi silueta unui pag şi a unui călăreţ voinic, ale cărei plete închise la culoare îi ieşeau de sub sombrero, îi trecură prin faţa ochilor ca o nălucă născută în faptul acelei după-amiezi. Gerry privi cu atenţie şi fu nevoit să se frece la ochi. Pe creasta defileului nu mai era nimeni.

„Drace, Gerry băiete, ai început să ai vedenii ca Archie bunul… Cel puţin, el născocea, pe drept cuvânt, indienii care-i râvneau scalpul. Eu văd numai desperados azvârlind în mine cu plumbi. Ce-aş râde să fie nişte vânători de curcani fricoşi şi nu tâlhari de drumul mare. Aşa cum arătăm, au motive să ne asemuie cu o bandă de hoţi, care a dat o lovitură grasă, iar acum mână prada pe drumuri neumblate, spre California.”

Trecuseră binişor de confluenţa apei mărunte, cu a râului vecin ce-i răcorise până atunci. Undele de culoarea chihlimbarului se rostogoleau peste prundişul cărat de puhoaie. Se traseră în partea stângă a apei, lărgimea defileului crescuse mult. Samarele de pe catâri fură descărcate de Gavin şi Clarke. Proviziile începură să apară pe vegetaţia săracă încinsă de soare. În afara unui roi de lăstuni care săgeta aerul răcorit al zilei, nimic nu tulbura salvia răzleţită şi tufărişurile de pe înălţimi. Cât cuprindeai cu ochii, pe versantele defileului, arţari şi molidişuri semeţe hălăduiau în voie. Pe muchiile înalte ale pereţilor stâncoşi ce mărgineau albia râului vecin, stăpâneau pâlcurile de pini.

Cowboy-ii respirară cu nesaţ aerul curat al zilei, înmiresmat de vegetaţia luxuriantă. Dezbrăcarea chaps-urilor le fusese prima lor grijă. După debarasarea de aceste resturi stingheritoare de piele de oaie, mişcările le deveniră mai iuţi şi îşi luară în primire îndatoririle. Cum nici o mişcare nu se mai simţise pe aproape, uitaseră de incomozii călăreţi, ce-i urmăriseră. Gerry se înhămă la burduful de apă, secat pe drum, să-l umple trecând râul pe la un vad din susul apei. Burt şi Wilkins, cu mâini dibace de profesionişti, încropiră un foc, alimentat de vreascurile aduse de Gavin. Apoi, conform unui ritual împământenit, de la Murphy, hălci respectabile de carne cărate pe samare se rotiră în ţepuşe, la para focului. Shadow, făcând adevărate salturi acrobatice, se ferea de răcăneii ce îi săreau pe carâmbul cizmei. Apa rămasă în găleată era destulă pentru cafea. Din altă traistă cu provizii, Wilkins aşeză în iarbă pesmeţii, ce înlocuiau pâinea băieţilor.

Roy Whitey, Wide şi Olson mânau călări din urmă vitele răzleţite. Masa fu curând gata. După socotelile lui Murphy, în afara celor douăzeci de capete accidentate şi părăsite cu câte un glonţ în cap, cel puţin încă pe atâtea se desprinseseră de cireadă, fiind probabil capturate de indienii nomazi sau căzute pradă pumei sau lupilor de prerie. Nici vulturii negri de prerie, ce-i urmaseră, nu pierduseră nimic din praznicul îndestulător, dăruit de imensa cireadă. Cât priveşte însoţitorii nepoftiţi, ce scrijeluiseră cu potcoavele vârfurile stâncilor, fuseseră definitiv daţi uitării.

Gerry, având puţin timp liber, până la anunţarea mesei de către Wilkins (care bătea, conform obiceiului, cu o lingură soioasă de supă în fundul unei tingiri), se apucă să-l buşumeze şi să-l ţesale pe Blaky. Apa o adusese nu fără osteneală în burduf. Credinciosul animal fusese la înălţime. Primul drum întins pe care-l străbătuse îi priise de minune. Când Gerry îi ţesăla tocmai greabănul, Blaky ciuli urechile, fornăind zdravăn, după obiceiul cailor crescuţi în prerie. La acest semnal, calul lui Murphy îi răspunse; apoi calul lui Wide îi ţinu isonul. Ca la comandă, Gerry şi Murphy întoarseră capetele. Murphy nu zări nimic. Gerry, în schimb, cu privirea sa vulturească, identifică câteva umbre ce coborau printr-o viroagă, tupilându-se la înălţimea buruianului, spre câteva stânci de dincolo de îngustimea râului. Căutând să le numere, nu reuşi. Siluetele dispărură ca intrate în pământ. „Cu siguranţă că acum, acolo după stânci, clocesc planuri viclene”, îl fulgeră un gând pe Gerry. După îmbrăcămintea şi feţele întunecoase ale acestora, înţelese că are de-a face cu indivizi de intenţii nu tocmai paşnice.

— Atenţie, Murphy! Sunt ascunşi după stânca aceea, care aduce cu spatele cămilei. Suntem încolţiţi! mai strigă Gerry, zărind încă trei sau patru bandiţi spre dreapta, adăpostindu-se la ieşirea dintr-o altă viroagă.

Cam în acelaşi timp piui primul glonţ, iar Clarke îşi strânse cu putere braţul stâng, aruncându-se la pământ.

Gavin şi Shadow se rostogoliră cu iuţeală să apuce armele sprijinite mai încolo pe un bolovan. Distanţa era însă prea mare şi renunţară. Wide şi Murphy fură mai norocoşi, îşi rezemaseră carabinele pe un samar la îndemână.

Gerry, aflat lângă Blaky, ordonă bidiviului să se tupileze la firul ierbii. Calul ascultător se supuse poruncii. Pentru a-l feri de gloanţe, Gerry se târî la iuţeală, pe coate, mai departe de animal, la mai bine de treizeci de picioare distanţă. De acolo trimise primul glonţ spre stânci. Situaţia era critică. Bandiţii aveau ca protecţie naturală stâncile prăvălite de pe povârnişuri, adevărate blocuri de granit, de cel puţin patru-cinci picioare înălţime. Cowboy-ii nu aveau nici un fel de adăpost, în afara salviei întreţesute de lăstăraşi de ferigi, unde puteau fi lesne reperaţi.

Detunăturile pornite din spatele pietroaielor se înmulţiră. Cireada începu să se agite, pornind-o spre ieşirea din defileu, unde cei trei băieţi păzeau coborârea. Şi în direcţia aceea răsunară împuşcături. Gerry recunoscu arma lui Olson cu două ţevi. „Ne încercuiesc blestemaţii! Vor să ne taie retragerea şi au de gând să ocupe şi cealaltă ieşire. Doamne, va fi o luptă pe viaţă şi pe moarte… Dar unde sunt blestemaţii, să le vedem mutrele?” înjură printre dinţi Gerry, scrutând stâncile, însă nu zări niciunul dintre asediatori.

— Mi-a găurit pălăria, porcul de câine! se răţoi Shadow, trimiţând spre una din stânci toată încărcătura pistolului. Cincisprezece dolari m-a costat!

La ultima împuşcătură, unul dintre bandiţi îşi arătă obrazul negricios, prilej pentru Wide să-i împlânte un glonte în piept.

— Trageţi, băieţi, spre pietroaie şi cu economie! le dădu Shadow câteva sfaturi, în clipa aceea.

Clarke, cu braţul sfârtecat mai sus de cot, pierdea sânge. Câteva împuşcături detunară consecutiv din spatele unei stânci şi Gavin, cu un strigăt, dădu de ştire băieţilor că acolo ceva nu este în regulă.

Gerry, fiind cel mai aproape, se târî pe coate prin lăstăriş şi ajungând la faţa locului înţelese că venise prea târziu: Gavin fusese rănit mortal şi zăcea în iarbă, fără suflare. Manevra lui Gerry a fost observată de bandiţi şi, în jurul lui, o încărcătură de gloanţe se împlântară în pământ. Tirul ucigaş se abătu apoi spre stânga, iar Shadow înjură înfundat, cu osul frunţii crestat de un plumb.

Lui Gerry i se păru că viaţa le era pecetluită. Orice tentativă de fugă era curată sinucidere. Nu exista nici o şansă de scăpare. Mascarada semăna cu o vânătoare de curcani încolţiţi pe un pământ acoperit de gheţuş.

Murphy, în disperare, împuşcă un catâr de povară şi-şi făcu adăpost în spatele lui. Câteva gloanţe ale bandiţilor împănară urechiatul cu plumb, dar Murphy scăpă teafăr. Adăpostul improvizat îi oferi un loc bun de ochire, şi carabina lui detună de câteva ori.

Vitele se neliniştiseră de-a binelea. Porniră speriate înspre Valea Raconului, de unde le întorceau înapoi băieţii din faţă. Neliniştea se întinsese în cireada ca o molimă, iar animalele se loveau între ele, făcând un vacarm ce acoperea aproape zgomotul împuşcăturilor.

Fără ca nimeni să cunoască ce face, Wilkins se aruncă în şa. Calul său ţâşni înainte, spre a ocoli turma ce se urnise bine la trap, ameninţând să-l transforme într-o goană bezmetică, imposibil de înfrânat. Nu reuşi să se depărteze în galop mai mult de 30–40 de picioare şi un spic de gloanţe îl ajunse din urmă. Calul se poticni şi căzu în grumaz, prăvălindu-se peste Wilkins. În şocul izbiturii, băiatul de la ranchul lui Terence îşi pierdu carabina. Încercă să se ridice în genunchi, dar câteva gloanţe spintecară aerul şi îl izbiră în piept. Wilkins se roti cu faţa spre stânci, având ochii mari, holbaţi de neputinţă, şi se prăbuşi.

„Nu ne vor pe niciunul viu, gândi Gerry, cutremurându-se. Dacă nu am neşansa să mă altoiască vreunul, îmi vând scump pielea”. Văzând o mişcare suspectă în spatele stâncilor, Gerry încercă să ghicească ce se întâmplă. „Mai mult ca sigur că vor trimite câţiva în urmărirea cirezii, iar restul ne vor face aici de petrecanie”. O transpiraţie rece îi acoperi fruntea. Simţi că i se usucă gura, iar limba îi înţepenise. Era sigur că-i sunase ceasul. Nu putea crede în nici o minune. Tâlharii erau cu siguranţă de câteva ori mai numeroşi şi apăraţi de meterezele din stânci.

„Mor ca un curcan cotonog, încolţit de nişte câini hămesiţi, îşi căina ursita Gerry. Cu doi băieţi s-a zis! Alţi doi-trei sunt poate răniţi. Noi am redus la tăcere unul. Întregi mai suntem poate trei. Vom putea ţine piept unei duzini de hiene turbate? Oricum, până mă curăţă, trec şi eu frontiera câţiva. Un Mulligan îşi vinde scump pielea!”

Când Gerry se hotărâse să folosească câteva şiretlicuri, să poată vedea mutrele celor tupilaţi după stânci, auzi în spate, la cel mult cincizeci de paşi, zgomote aidoma cu cele făcute de şarpele cu clopoţei. Numai norocul îl făcu să repereze sombreroul banditului ce se târa pe coate, prin iarbă. Gerry îi trimise un glonţ, apoi se rostogoli fulgerător prin ierburi, la mai mult de zece picioare. Locul părăsit fu împroşcat de gloanţe. Sombreroul cenuşiu dispăruse, dar un altul negru se arătă. Lui Gerry i se strânse inima de emoţie. Nu-şi amintea să mai fi tras într-un om şi totuşi o făcuse. „Pe toţi dracii! Vânatul ăsta rar vine drept în bătaia armei mele”. Auzise de la alţii aceste vorbe, şi se înspăimântă cât de uşor le-a rostit. „Să-ţi fie de bine, slujitor la Talpa Iadului!” şi tremurând în străfundul sufletului trase la două palme, sub calota zărită printre ierburi. Se târî cât putu de iute în vecinătatea unui lăstăriş de ferigi. Din nou trosni arma lui Gerry, din nou o pălărie căzu moale în iarbă. Un trup al cuiva râcâi pământul şi se cutremură. Norocul ce nu-l părăsise până atunci îi surâsese din nou.

Situaţia lor era însă precară. Până atunci, Gerry lichidase trei tâlhari, dar ceilalţi, adăpostiţi de stânci, pândeau să-i vâneze. Furioşi pentru pierderea câtorva fârtaţi, transformaseră tirul într-o adevărată canonadă. Shadow şi Clarke încetaseră să tragă şi se adăpostiseră după hoitul celui de-al doilea catâr omorât. O adevărată grindină de foc se abătu brusc asupra ascunzătorii din ferigi şi salvie, ce-l adăpostea pe Gerry. Un glonţ îi crestă umărul, iar altul îi lovi patul carabinei, smulgându-i arma şi aruncându-i-o la câţiva paşi. Plumbii icneau în pământ din ce în ce mai aproape de el.

Murphy terminase muniţia din carabină şi acum trăgea cu pistolul. Wide trimitea la răstimpuri câte o şarjă de şase gloanţe asupra asediatorilor, apoi se oprea să încarce.

Dintre stânci se desprinseră doi bandiţi, târându-se ca nişte şopârle, să le cadă în spate.

Gerry i-a zărit, dar abia îşi mai putea mişca mâna stângă, şi cu greutate îşi reţinea gemetele să nu-i scape. Se târî totuşi până la armă.

Canonada continua din ce în ce mai îndrăcită. Numai o minune cerească îi mai putea salva pe băieţii de la ferme. Când totul părea sfârşit, la concertul împuşcăturilor se adăugă un glas străin de armă. Prin două ţevi fulgerau trăsnete, urmate de blestemele şi înjurăturile înfundate ale bandiţilor. Cei ascunşi în spatele meterezelor de granit încercară să-şi aleagă alte locuri ferite. Însă Murphy, Wide şi Burt nu-i cruţară.

De sus, din spinarea muntelui, arma detună din nou. Urlete şi gemele înfundate însoţiră acest dialog al plumbilor.

Gerry, cu privirile ţintă spre locul unde apăruse un nesperat aliat, nu pierdu din vedere ţeava unei carabine înălţate dintr-un lăstăriş către cel care-i ajuta. Intuind primejdia, trase de două ori, fără să gândească. Din vegetaţia bogată se înălţă un cap inform. Mai zări un obraz spelb, tumefiat, şi doi ochi holbaţi de groază. O înjurătură horcăită îi însoţi bufnitura în iarbă. Din nou, Gerry încercă o senzaţie de vomă. Simţea că toate măruntaiele din el deveniseră rebele.

De pe muchia stâncii se mai auziră trei-patru detunături şi tot atâţia bandiţi se rostogoliră în buruieni. Asediatorii fuseseră lichidaţi. Lupta luase o întorsătură neprevăzută. Lui Gerry i se umeziseră ochii.

Doi dintre răufăcători reuşiră însă să treacă albia râului, la adăpostul unei sihle din pini. Viroaga ce li se deschidea înainte le oferi prilejul să urce teferi spre desişul salvator. Gloanţele trimise de băieţii de la ferme ţiuiră şi se pierdură între pereţii tăiaţi de râu. Bandiţii dispăruseră, însă, în umbra nesigură a câtorva arţari, unde-şi aveau legaţi caii. Gerry recunoscu totuşi vag în unul din ei pe Jacky, fratele lui Ace.

Privi în sus spre locul de unde se trăsese, şi zări o armă ce fumega. Gândurile lui Gerry zburară la salvatorul lor. „Cu siguranţă că nu putea fi decât un mare gunman! Cine ar fi putut să întoarcă pe dos cu asemenea repeziciune planurile mârşave ale bandiţilor?”.

Cei doi fugari se mai arătară o dată. În groaza disperării îşi însângeraseră caii cu pintenii şi zburau ca aruncaţi din praştie. În speranţa că-şi vor pierde urmele, făcuseră şi un larg ocol, urcând şi coborând pieziş versantele câtorva viroage ce dansau în lumina înşelătoare a amurgului, după care bandiţii urmară o potecă de catâri foarte puţin umblată.

Murphy, Burt şi Gerry, după clipele grele prin care trecuseră, erau curioşi să afle cine era necunoscutul care le-a venit în ultimul moment în ajutor. Clarke şi Shadow, deşi răniţi, se ridicaseră privind şi ei înălţimile de unde gloanţele loviseră în bandiţi. Băieţii de la ranchuri îşi zăriră, în sfârşit, salvatorul, a cărui armă mai fumega încă. El dispăru pentru moment din câmpul privirilor, dar în clipa următoare se arătă pe un cal ridicat în două picioare deasupra prăpastiei.

— Adios, hombres! Totul este în ordine, amigos. V-o spune Colorado! Se ridică în scări, fluturându-şi spre ei sombreroul său uriaş, după care se îndepărtă.

Gerry amuţi. I se păru că pieriseră toate în jurul lui şi că se află undeva, într-un vis tămăduitor.

„Doamne, Dumnezeule! bâigui Gerry. Unde am mai auzit acest glas? Tânărul simţea că îşi pierde capul. Cu siguranţă că această voce am mai ascultat-o.”

Călăreţul se mai arătă o dată în şa deasupra unui colţ uriaş de piatră, iar imaginea lui i se întipări pe retină, ca o fotografie tremurată.

Cei cinci băieţi scăpaţi de moarte se ridicară în picioare, chiuind bucuroşi că viaţa le surâdea din nou. Clarke şi Shadow parcă uitaseră că sunt răniţi.

În semn de recunoştinţă pentru necunoscutul salvator de pe coama peretelui stâncos, armele flăcăilor trosniră, iar gloanţele se întrecură între ele, tăind lumina asfinţitului. În timp ce în Valea Raconului o adevărată canonadă de împuşcături sparse tăcerea, Gerry simţi nevoia să se aşeze. Pistoalele grele ale lui Olson şi Roy Withey se întreceau într-o melodie sălbatică a plumbilor, apoi înserarea învălui Defileul Morţii cu aripile-i cenuşii, acoperind arămiul soarelui ce se culcuşa prin frunzişul arţarilor aprinşi într-o mare de scântei.