Am ajuns în cealaltă parte a satului destul de târziu. Ai mei se culcaseră. Flăcăruia feştilei dormita în opaiţ, şi dansa pe mâncarea păstrată caldă în cârca cuptorului. Am uitat de datoria ce o aveam faţă de mădularele mele rebegite şi n-am mâncat. Eram purtat de aceleaşi gânduri ce mă păstrau captiv. Plecasem de la bătrânul Şercanu cu inima plină de satisfacţie. Drumul înapoi l-am parcurs fără să-mi pese de omătul prin care treceam. Era o noapte sticloasă şi rece. Crăcile pomilor se acoperiseră de chiciură, în văgăunile munţilor urlau lupii, iar câinii hămăiau somnambulic în somn. Isprăvile lui Gerry mă purtaseră într-o lume unde eroismul se naşte spontan pentru a izgoni o moarte impusă şi ticăloasă. Salvatorul băieţilor de la ferme îmi rămăsese imprimat pe retină, aşa cum arătase în ultima clipă, cu arma fumegând deasupra unui colţ uriaş de granit. Dar eram acasă şi noaptea avansase spre mijlocul ei. M-am dezbrăcat şi mi-am apropiat opaiţul de căpătâiul patului. În încăpere nu era prea cald şi mi-am pus pe umeri un strai lucrat în casă. Mi-am tras lângă căpătâi măsuţa pe care îmi făceam dintotdeauna lecţiile. M-am îngrijit şi de foc şi curând câteva flăcări lingave se îndestulară dintr-o butură potrivită ca mărime. Lumina lor prelungă dansa pe împletitura rogojinii ce astupa podeaua, când am redeschis caietul cu însemnări al lui Şercanu. Numele lui Gerry Mulligan era scris pe prima foaie. Apoi cel al Salonului Fericirii. După care alte nenumărate nume, cel al lui Pearson, al lui Harris, al lui Alfred Timber şi al Donei Hilda. Am mai citit şi alte însemnări legate de faptele lor. Ochii mei înfriguraţi de a cunoaşte au desluşit peripeţiile deja ştiute din povestirea lui Şercanu şi însăilate la începutul acelui caiet cu scoarţe îmbătrânite.
Mi-am luat câteva foi de hârtie, iar pana de gâscă şi-a început plăcuta trudă în faţa dreptunghiului imaculat de hârtie. În casă era o linişte deplină, vag tulburată de arderea buturii. Auzeam aievea vorbele bătrânului, apoi glasul lui deveni mai limpede, mai puternic. Era, de fapt, prima povestire auzită de la Şercanu cu multe zile în urmă, când se hotărâse să-mi istorisească viaţa lui plină de peripeţii.
Scriam cu înfrigurare tot ce aflasem despre acele întâmplări trăite, iar ochii minţii le dădură viaţă. Pe nesimţite m-am transferat în lumea acelor gânduri, şi viaţa aceea de care luasem cunoştinţă mi s-a arătat din nou aşa cum era ea. Aveam în faţă preria albită de florile salviei, iar în depărtările neasemuitei panorame, ţiglele solzoase ale Oraşului Albastru dansau în zăduful zilei.
Vârfurile stâncoase ale Colţilor Şacalului tremurau de arşiţă. Mă găseam iarăşi în lumea povestirii, o lume pe care o simţeam însă materială, situată dincolo de pragul imaginarului ecran. Aceeaşi neschimbată mişcare leneşă a ierburilor sărutate de palele uscate ale vânturilor preriei şi trăinicia cactuşilor întortocheaţi şi bizari îmi hrănea convingerea că mă aflam alături de eroi…
…În ziua aceea era o căldură afurisit de sâcâitoare. De când se ştia, oraşul nu mai întâlnise aşa caniculă. Zăpuşeala se revărsa de pretutindeni. De sus din aer, din pereţii de chirpici ai caselor, din tinicheaua încinsă a acoperişurilor, din uscăciunea străzilor. Încremenise aşa, parcă se lipise de oraş. Pe strada mare, pustie la ora aceea, trecuse sacaua orăşelului, şi apa împrăştiată cu zgârcenie se prelingea printre pietrele rătăcite în lutul drumului, dispărând de parcă n-ar fi fost.
Pe margini, unde ar fi trebuit să fie trotuarele din dulapi, câteva fire de iarbă mijiseră în umbra pălimarelor. Păreau că fac zâmbre să treacă dincolo, spre stănoaga din faţa prispei clădirii, în care-şi păstrau economiile cetăţenii Oraşului Albastru, Blue Town, cum se numea pe aici.
Câţiva cai legaţi din scurt de cuşac îşi întindeau fără speranţă gâturile năduşite. Boturile le tremurau ca de febră după smocurile de iarbă, ce înverziseră drumul până la parapet.
Căldura ostoia mersul, îl lenevea, înmuia braţul celor care trebăluiau, ferindu-se de arşiţă, prin atelierele presărate pe strada mare.
Sunetele nicovalei, pocnetele ciocanelor familiei Weslley, tată şi copii, care roboteau laolaltă, hârşâitul fierăstrăului lui Timber, împiedicându-se în lemnul muiat şi el, toate sunau alene, răzbăteau obosite.
Un peon din partea locului, ascuns sub un sombrero, desculţ, cu picioarele răpănoase, vârâte în două fâşii dintr-o fostă piele de bizon, aduse de vârfuri, abia păşea peste praful încins al străzii, în căutarea unui strop de răcoare. O găsi şi se aşeză fericit pe coşul în care-şi cărase marfa rânduită în grămăjoară. Pe căldură, agrişele se căutau mult pe aici.
Prin curţi şi spre râu, orătănii împăunate în straie porumbace picoteau pe lângă frunzele cărnoase, ţintuite în vrejuri, sau în lungul potecilor răcorite de ierburi. Nici umbra sărăcită a vreunui cactus înarmat cu spini lemnoşi nu era de lepădat.
Lângă pompele cu apă, femeile texanilor, înalte şi mlădii ca trestiile, bălane în obraji şi cu părul de culoarea mătăsii porumbului, clăteau albiturile în apa strânsă prin putini.
Altele, după obiceiul locului, băteau pânzele şi straiele de câteva pietroaie lătăreţe, înfipte în prundişul râului ce curgea lenevit. Primenirea liotei de copii care le umpluseră bătăturile nu era o treabă făcută fără caznă. Taţii, mulţi din ei peoni, strângeau recolta de pe loturile sărăcăcioase, răcorindu-se sub coviltire cu câte o duşcă de pulca, băutura lor tradiţională.
Înşiraţi pe mal la câte o lungime de braţ, o ciurdă de copii, unii cu feţele smeade, alţii aducând cu mamele şi taţii din nord, pescuiau din balta formată de meandrele râului, un fel de păstrugi. Cei care nu-şi încropiseră un crâsnic, îndesau peştii în ce aveau: în câte un crac de pantalon legat cu rafie sau spânzurau pe câte o sârmă şiruri de raci. Nerăbdători aşteptau seara, să-i vadă înroşiţi în unda tuciului atârnat de pirostrie, în faţa prispei, cu ochii la flăcările jucăuşe ce lingeau funinginea de pe fundul oalei.
Aruncându-ţi privirile în lungul pălimarului, în faţă, la doi paşi de Banca Oraşului se găsea Happy Saloon, dar numai Salon al Fericirii nu era. Ridicat din bârne, pe un brâu din piatră, cu două caturi, nu se putuse apăra nici el de caria vremii, care-şi lăsase şi aci amprenta ei dezolantă.
Muzica unei pianine dezacordate se lupta să-şi învingă şubrezenia. Părea că o anemie, gata să-i gâtuie notele leneşe şi răguşite, a cuprins-o. Zgomote de pahare, glasuri, înjurături şi un fum străveziu, ce plutea pe sub firma agăţată strâmb, răzbăteau în strada mare. Deasupra uşii din două foi, cele patru fete, fiecare cu un picior spânzurat la aceeaşi înălţime, lăsau descoperite privirilor danteluţele şi panglicuţele mov, ce le treceau puţin mai jos de genunchi. De obicei, surâsul imortalizat pe tablă ademenea pe cowboys şi localnici să treacă pragul saloonului. Acum păreau că lâncezesc, că se întind alene, ca după o noapte de nesomn petrecută în camerele de sus.
Un icnet, râsete sinistre, înjurături înfundate şi uşile batante se deschiseră, mai bine zis, ţâşniră în lături. Se mai bâţâiră neputincioase în balamalele în care-şi ferecaseră soarta şi reveniră în încremeneală. Muşteriul cu pălăria atârnată într-o parte îşi legăna capul greu. Se ţinu cât putu, dar căldura şi cele trei trepte care coborau în stradă fură prea mult. Îndoit pe spate, alunecă, se ţinu, scăpă din mână lemnul lustruit, apoi buşi în iarba la care animalele priveau cu jind. Unul din caii legaţi de stănoagă îşi recunoscu stăpânul. Copita bidiviului lovi pământul, voind parcă să-l tragă spre el, să-i arate drumul stăpânului său, lui Gerry, căruia i se urcase din nou rachiul la cap. Din buzunar, cutia de tablă îşi zornăi capacul de tinichea. Tutunul se împrăştie, amestecându-se cu praful de pe jos. Un nechezat uşor, un freamăt al pielii, un scrâşnet al măselelor pe zăbală se legară într-un fel de chemare, ce se repetă de câteva ori. Blaky era cuprins de neastâmpăr. Voia să-l ajute, să-l ducă acasă cu grijă, să-l ţină în şa, dar Gerry, fără voinţă, se mai dădu de-a dura o dată şi încă o dată. Apoi, ridicat într-o rână, trase un colt din tocul de piele.
— Mii de trăsnete, m-au trişat pramatiile din nou! Nu mă las până nu-i dibui. E limpede! Pearson n-a jucat, dar năravul lui a rămas la ceilalţi. Şi ei măsluiesc foiţele mai al dracului ca el. Canaliile! Îi dovedesc eu şi vor înfunda puşcăria din Fort Saint. Ce o să se mai bucure bătrânul Henry Warner, şeriful… Ce pleaşcă pe el! Şi dacă-i dibuiesc, le iau şi banii pierduţi într-un an. Aproape o mie de monede de argint…
De câte ori bea zdravăn, mereu aceleaşi nesuferite umbre i se năzăreau, se zgârceau, apoi se împrăştiau care încotro. Şi acum se adunară, rotindu-se cu pălimar cu tot. Un nechezat, o tinichea lovită de copită i-au limpezit privirile.
— O mie de dolari şi ceva pe deasupra!
Nimic nu s-a ales din munca lui de cowboy la ranchul lui Gallanger. Gerry muncise din greu, şi din nou vântul îi hoinărea prin buzunare. Zi de zi, seară de seară în goană după vite, pe furtuni, cu praful aruncat în ochi de copitele hăituite sălbatic prin hârtoape. Muiat de burniţă şi de apele albastre ale lui Rio Grande, prin New Mexico, apoi prin Arizona, până la graniţa Californiei. Nu o dată se fripsese la mâini cu dangaua, arzând părul şi pielea animalelor cu însemnul lui Gallanger. Gerry trudise din răsputeri, iar acum era lefter. Îi intrase în toate fibrele mirosul de carne arsă a vitelor dăngăluite. Vedea ca prin ceaţă sângele, ca un scrum fărâmicios, şi ochii umezi şi rugători ai animalelor privind neputincioase la fierul ce le pătrundea în carne, sfârâind. Izul cirezii devenise ceva al lui. Îl simţea şi în răsuflare. Făcuse asta pentru bani. Acasă erau ai lui de ajutat… Şi mama, şi Annie, mai mică cu câteva înfloriri de piersici. El, Gerry, devenise stâlpul casei. Şi ce stâlp? Banii îi căra la Pearson, la joc, şi-i pierdea pentru totdeauna la oamenii care, încremeniţi aici, mestecau ţigările în colţul gurii, cu degetele tocite ca şi fundul pantalonilor care miroseau a zăcut.
Parcă stându-i în cârcă, Dona Hilda, cantora, care-i mărea lui Pearson câştigul făcut din whisky, cherry,brandy şi bere de Bruxelles, a rămas în spatele lui, ca o piază rea.
La joc se înfiinţase şi Billy King, stăpânul nemărturisit al oraşului. Director al băncii şi proprietar al câtorva prăvălii, întrecea în avuţie pe toţi ranchmanii, proprietarii fermelor de vite de aici, şi negustorii din împrejurimi.
Billy King venise în oraş cu ceva parale, pe care le investise grijuliu în câteva afaceri, dar mai ales în saloonul lui Pearson. Nimeni nu putea cârti împotriva lui. Paralele lui King se înmulţiseră, sporindu-i averea şi curând ar fi reuşit să obţină totul. Chiar şi pe şerif putea să-l schimbe, dacă ar fi continuat să umble beat în văzul cetăţenilor. Negustorii din oraş îşi desfăceau cu greutate mărfurile. Celor din Blue Town banii nu le prea făceau purici prin buzunare. Nici magazinele unde se vindeau mărfurile lui Billy nu erau totdeauna asaltate. Preţurile aici erau mai sărate, dar şi obiectele rânduite în galantare erau pe sprânceană.
Multor lucruri petrecute în ultima vreme, cei din orăşel n-au reuşit să le dezlege tâlcul. Nici Warner sau ajutorul său, Travie, cât şi-au muncit frunţile, nu le-au putut da de căpătâi. Nu o dată era găsit în vreun şanţ sau tras sub podeţ câte un localnic sau trecător rătăcit prin regiune, cu ţeasta găurită sau împănat cu plumbi. Dar pe acolo se statornicise un obicei ce făcuse înconjurul Texasului. Chiar înglodat de datorii să fi fost, cei din familia răposatului nu mai plăteau nimic. Legea nescrisă a lui Blue Town era respectată fără crâcnire de toţi. Cel care părăsea lumea altfel decât în pat îşi achita vămile cu ce rămăsese dator pe pământ.
Dar să ne întoarcem la muşteriul nostru părăsit lângă pălimar. Blaky necheza, tropăind şi muşcând zăbala. Tinicheaua suna şi mai a gol. Gerry zări calul ca o pată neagră, lucioasă, din care ochii mari, credincioşi, îl lămuriră ce se petrece cu el.
— Oh, Blaky, tu nu eşti ca ei, cum spune şi Annie. Nişte butii uscate şi buretoase. Nişte dovleci seci şi nesăţioşi, să se umple cu dolari. Tu eşti de treabă, Blaky!
Un nechezat, un clincănit de clopoţel ascuns într-un ghemotoc micuţ de lână roşie, legat de frâu, îl vesti pe Gerry că bidiviul îşi scuturase coama. Om şi animal se înfrăţiră când Gerry se prăbuşi pe spatele calului. Acum era încredinţat că va ajunge la ranch. Un roi de musculiţe beţive, care-l însoţiseră pe Gerry, îl gâdilară pe cal la bot. Un sforăit, un strănut, şi stăpânul îl urni pe Blaky din loc, atârnat de căpăstru, cu puterile vlăguite de scotch-ul aruncat pe gât, cu sodă şi fără, amestecat cu veninul ultimilor cenţi rămaşi într-o cusătură a pantalonilor.
— Hai, Blaky, că sunt din nou gol, fără nimic în piept. Du-mă acasă în trapul tău, să-ţi aud tropotul ca pe ornicul lui Archie, bunul. Blaky, oh… ce găinari sunt…
Cal şi om se-ndepărtară în susul străzii mari, spre ieşirea din oraş. Ultimele case i se părură că ţopăie, că se răsucesc şi, oricât s-a ţinut să le păstreze în picioare, ele se dădură peste cap, alergând în spate; iar plopii aliniaţi pe stradă râdeau, amestecându-şi frunzişul cu cel al câtorva leandri din curţi, în timp ce Blaky tropăia liniştit, cu ochii calzi, umezi, mulţumit că stăpânul se păstra în şa.
Ţarinele se îndesau alergând în locul unde cerul se rezema pe pământ. Plapuma alburie de salvie începuse să se unească, pătând preria nesfârşită ce se unduia mângâiată de vântul ce cobora din Guadalupe. Spre stânga, mult în vale, Rio Pecos, cu unda sa leneşă şi încălzită, îşi risipea apa în câteva meandre. Vreo două luntre încărcate cu buşteni daţi la gater se târau alene din amontele unui crac de apă al Pecosului, apropiindu-se de o dană singuratică, la marginea lui Blue Town.
Blaky urmă drumul ştiut, abătându-se mult spre dreapta lui Rio Pecos. Peisajul devenise între timp pietros. Câţiva cactuşi răzleţi se pierdură într-un lăstăriş de lemn câinesc. Preria căpătase culoare cenuşie, iar mirosul încins şi aromat al ierburilor îl ţinuse pe Gerry treaz. Şerpuind printre câteva stânci răzleţite din noianul Colţilor Şacalului, un afluent al Pecosului îşi striga bucuria. Numai la câteva mile se înfrăţea cu râul a cărei undă se pierdea în zare. Locurile erau lăsate în urmă pe negândite. Colţi de stânci din loc în loc, ridicături ţuguiate din piatră, acoperite de pini nevolnici şi săraci în frunziş.
Curând, curând va ajunge acasă! Calul îl ducea la ranchul unde mama, neobosita mamă, trebăluia până noaptea târziu cu vitele, cu livada, cu el, Gerry, cu Blaky, cu tot. Numai Annie o ajuta. Ea îi întărea braţul. El, Gerry, era mai mult plecat, la Gallanger, la ranch, sau la saloon, la Pearson.
Tatăl său, Tom Mulligan, terminase la fel ca mulţi din ţinut, cu stomacul îmbibat cu scotch şi cu două gloanţe în piept, la doi paşi de saloonul unde Pearson măsluia cărţile. Atunci, Gerry avea cu cinci ani mai puţin. Îl obsedase pânza neagră pe care Cecilly, mama lui, a întins-o deasupra uşii şi tristeţea fermierilor din ţinut: era clar că tatăl său a murit şi-l vor duce la ţintirim, din care nu va mai ajunge la ranch atârnat de gâtul pagului…
Blaky îl scutură uşurel, căutând să-şi păstreze cât mai nemişcat grumazul de care Gerry se ţinea încleştat. Câţiva goruni îi jucară prin faţă. Apărură din nou cioturi de stânci înfipte într-o pantă abruptă, profilându-şi siluetele asemănătoare colţilor de şacal. Cerul, pe care câţiva nori în forma unor corăbii dănţuiau şi coborau în umbrii soarelui, deveni de culoarea aramei încinse. În dreapta unei sihle, din alunişuri şi corcoduşi, se arătă silueta ranchului ridicat de Mulligan în primii ani când s-a statornicit în ţinut. Cabana din lemn despicat la gater începu să se apropie, să prindă contur. În spate mult, corralul, odinioară neîncăpător pentru vitele înmulţite de Mulligan, de la un timp părea pustiu. În ţarcul părăginit, vitele se puteau număra pe degete.
Pământul deveni cu încetul arid, iar gaterul lui Harris se pierdu în zare. În dreapta se întindea fosta gospodărie a lui Sammy.
Gerry îşi aminti că un timp le-a mers bine, când prinseseră puţin cheag şi ai lui. A urmat, câţiva ani de-a rândul, o secetă cumplită. Platoul texan fusese pârjolit de arşiţă. Munca şi agoniseala se duseseră odată cu apa care aproape secase în fântâni. Pecosul, altădată mărinimos cu plantaţiile care-i umbreau veşnic valea împădurită, îşi subţiase unda, vlăguindu-se ca niciodată până atunci. Câţiva ani săraci, şi totul se dusese pe apa sâmbetei. O parte din pământ i-a cumpărat-o bătrânului Mulligan, Harris, căruia îi mergeau afacerile. La fel, să nu-i moară de nemâncare animalele, a vândut aproape cinci sute de capete de vite cu preţul de trei ori mai mic decât l-ar fi obţinut în Dodge City sau în California. Cealaltă parte de pământ şi banii de pe vite le-a pierdut bătrânul Tom la cărţi, la Pearson. Din asta se spune că i s-a tras. Văzându-le şolticăriile şi ameninţându-i cu Warner, şeriful, l-au trimis pe ranchman peste frontieră, închizându-i gura, înainte de a striga în strada mare, aşa cum se lăudase.
Acum, Gerry, purtat de Blaky, se strecura pe sub portalul din scândură, scris odinioară cu vopsea. Lemnul scorojit şi mâncat de carii abia lăsa să se desluşească: „Ranchul lui Mulligan”, mâzgălit de Turnney, tipograful din oraş, care mai folosea şi pensula cu vopsele, afară de culegarul şi presa de imprimat. Ţarina ciuntită în lături şi în partea din spate, spre măguri, părea că împinge cabana cu livadă, cu grădină, cu tot, de-a berbeleacul, pe drumul pe care venise Gerry până aici.
— Gerry, băiete! În ce hal te-ai prăfuit, şi nici azi nu te-ai dus la lucru. A doua oară ţi-a trimis vorbă de la ranch Gallanger, printr-un om. Să te întorci la muncă, auzi vocea supărată a mamei.
Blaky se opri. Gerry, cu ochii în jos, alunecă strâmb şi pintenii, de nichel zornăiră. Calul bătu cu copita din faţă, arătând aşa, cu capul plecat, el mai vinovat parcă decât stăpânul.
— Fugi, Blaky, din faţa mea, fugi la şopron, că te jordăiesc şi pe tine! îl ameninţă Cecilly cu o codirişte ce o găsi proptită de un zarzăr. Deşi tu ai rămas, după Annie, cel mai cuminte.
— Ma-ma-mă… Pear… Pear-son este un ticălos, fără pe-pereche, se luptă Gerry să explice ceva.
— Ştiu, ştiu, Gerry, se dumiri femeia pe loc. Ţi-am spus să-l ocoleşti… Şi Aghiuţă mereu te îndeamnă spre el, spre taverna lui… Hai să te lecuiesc niţeluş, că-ţi înghiţi vorba. La Gallanger, la ranch, nu poţi merge aşa, că n-are ce face cu tine, te mai şi concediază. Îţi înghiţi vorba, băiatule…
Gerry o urmă, străduindu-se să aleagă numai două cărări dintr-un păienjeniş afurisit de încâlcit. Pompa de apă îi era în drum şi oricum ar fi ajuns la ea. Annie îl aştepta cu o găleată plină ochi, pe care o împinse spre mâna încercatei mame. Gerry încremeni cu faţa la pământ, părând căinat, cu părul său blond. şi ondulat atârnându-i în şuviţe pe frunte. Cele două colturi cu mânere nichelate, rămase de la bătrânul Mulligan, se iveau stinghere din tocurile ce-i atârnau pe şolduri. Baticul înflorat, legat într-o parte, flutura în bătaia vântului de seară. Apa îl stropi de sus în jos, intrându-i în cizmele colbăite. De greutatea apei, Gerry fu împins un pas îndărăt. Tocurile înalte de la cizme l-au ajutat să rămână ţeapăn. Flăcăul se burzului, se strâmbă, căută să tragă câteva palme valului de apă. N-a reuşit decât să-şi bălăbănească braţele prin aer, să atingă câţiva stropi rămaşi pe fundul găleţii. Din faţa grajdului, Blaky necheză, părând că dă semne de bucurie. Ştia că numai duşul rece îi era leac. O a doua găleată urmă, când cealaltă mai şiroia pe Gerry. Pe aceasta, tânărul o văzu mai bine. Zări şi pe Annie cu mâna pe mânerul pompei, şi pe mama cătrănită, pe obrazul căreia câteva cute se adânciseră mai mult ca de obicei. Îl desluşi pe Blaky păscând mulţumit câteva smocuri de iarbă de pe tăpşanul din dreapta casei. Simţi cum spatele i se îndreaptă, iar lucrurile înconjurătoare încetară să mai înoate în apă.
— E în regulă, mamă! Acum a trecut. Mă duc la Gallanger.
— Schimbă-te, Gerry. Un Mulligan nu trebuie să arate aşa. Şi câtă vreme mănâncă Blaky, trage un pui de somn, îţi place să te poarte prin toate coclaurile, dar numai eu şi Annie avem grijă de el. Săracul taică-tău şi alde bunul nostru să trăiască, să vadă ce-a ajuns un Mulligan! El, Archie, care în fiecare moment îşi apăra casa de foc şi scalpul de indieni, când a primit prima oară pământ în Nevada! Tu, Gerry, ce eşti? Un nimic, un bursuc puturos, care rătăceşte în prerie!