Capitolul XVIIITimber se însoară

Era din nou cald. Anotimpul primăverii alungase ultima iarnă pe vârfurile înalte ale munţilor Guadalupe. Pomii se îmbrăcaseră în floare, iar livezile din jurul lui Blue Town se albiseră, păreau acoperite de omăt. Corolele agrişelor erupseseră în explozii roşcate pe arbuşti, ca un pojar. Frunzişul peren se trezise şi el din amorţeală. Preria îşi îndreptase mădularele firoase după zăcutul la care fusese condamnată de implacabila împărţire a timpului. Un soare tihnit îmbobocise salvia şi primele flori mijiseră în straie albăstrui. Râul Pecos îşi căuta dornic malurile. Apele lui leneşe, înmulţite de ploile adunate pe întinsul Podişului Texan, se legănau ca după beţie.

Oraşul Albastru se primenise ca pentru o nouă viaţă. Cetăţenii se grăbeau să întâmpine cum se cuvenea prima duminică a primăverii. Thomson dădea ghies credincioşilor, să-i intre în sfântul lăcaş, pentru a le îngriji sufletele. Sărbătorirea Florilor bătea la poarta nezidită a orăşelului, încercările la care fuseseră supuşi de banda lui Billy King nu se uitaseră nici cât facerea lumii.

În fostele prăvălii ale banditului se mutase unul Jeff Butter, mânat în Blue Town de mirajul unui chilipir. Venise din Austin, fiind din tată în fiu negustor. Plătea chirie şi dările la Consiliu, pentru un fel de „Store for all things”, ce s-ar fi vrut un magazin universal. Îşi împodobise vitrinele cu tot felul de mărfuri alese. Înlăuntrul prăvăliilor, ţesături, de felurite desene, erau tăiate în cupoane respectabile pentru femeile texanilor din Blue Town. Metrajele le ambala în hârtii strident colorate şi legate cu rafie sau fir de bumbac împletit; căuta să le facă ştiute şi în alte oraşe.

Veşnic stăpânit de febra negoţului şi excesiv de curtenitor cu clientele, nu permitea nimănui să-i treacă pragul fără să-i lase în tejghea monedă forte în pesos ori dolari.

Oraşul îşi schimbase şi el înfăţişarea în bine. Faţadele caselor din strada mare fuseseră cârpite meşteşugit. Micile ori hidoasele cratere unde plumbii muşcaseră din tencuieli, parcă nici n-ar fi existat vreodată.

Sulemenite apoi cu tot felul de vopsele, se învioraseră, erau de nerecunoscut. Portocaliul intens, azurul de toate felurile, verdele ţipător, maroniul agasant şi roşul, de la culoarea sângelui de bivol până la nuanţe pale, leşiatice, fuseseră întinse alandala într-un pestriţ amalgam. Se vedea că proprietarii se întrecuseră în a-şi etala nediscutabilele lor preferinţe. Nici trotuarele nu fuseseră date uitării. Bucăţile de dulapi roase de umezeală şi slăbite au fost scoase definitiv din stradă. Piatra cărată dintr-o margine secată a Pecosului şi bătută cu maiul în lutul străzii reprezenta o iniţiativă curajoasă a lui Guernnsey. Împrejmuirile gospodăriilor din orăşel fuseseră şi ele reîntregite, înţepenite în cuşaci potriviţi din lemn sănătos de arţar, deveniseră vânjoase, rivalizau celor din chirpici. Profesorul Guernnsey îşi mai văzuse un vis cu ochii. Pe întreaga lungime a şcolii sădise arbuşti ghimpoşi din măceşi şi agrişi. Consiliul din Blue Town avea motive îndreptăţite să fie satisfăcut.

Saloonul era de nerecunoscut. După focul ce-i tăciunise pereţii pe dinăuntru, fusese renovat de noul proprietar. Numele de Happy Saloon rămăsese neschimbat, iar reclama cu cele patru girls, renovată de Turnney, a fost înţepenită sănătos deasupra uşilor batante. Tejgheaua nouă nu se putea compara cu cea veche, barul din lemn de acaju strălucea.

Stăpânul saloonului, senor Amarildo, cu pretenţiile şi gusturile aduse, din Bridge Town, schimbase tot ce nu-i convenise din mobilierul muşcat de incendiu cu altul nou, cumpărat la o licitaţie în oraşul Magdalena. Oftase din adâncul sufletului pentru dolarii ce i se scurgeau printre degete, dar gândul că făcuse o teribilă afacere îl consola.

Îşi vânduse în Bridge Town toate lucrurile greu de urnit, stabilindu-se în Blue Town, mânat de obsesia unei nemaipomenite pricopsiri. Era ferm convins că oraşul va înflori. Al doilea saloon nu exista, rancherii şi cowboy-ii nu se uitau la bani. Amarildo preluase afacerea saloonului de la Dona Hilda, după ce Pearson îşi sfârşise viaţa bicisnică în strada mare. Meritul îl avusese Colorado în aşezarea lui Amarildo în Blue Town. Vânătorul îl înduplecase pe spaniol să nu dea cu piciorul la o asemenea mănoasă afacere. Hotelierul spera ca Oraşul Albastru să fie ultimul thriving town în care îşi căuta norocul. Lui Amarildo i se mai propusese o afacere în Las Vegas. Investise chiar o sumă frumuşică acolo, dar lăsase totul baltă… Argumentele lui Colorado învinseseră. Faptul că faimosul gunman se statornicise în Blue Town era supra-asigurator pentru prosperitatea afacerilor lui. Umbra neînduplecatului pistolar îl apăra de toate relele. Mulţimea peonilor îi hrănea şi ea mulţumirea că nu trăieşte printre străini, cum simţise în Bridge Town. Colorado a fost invitatul de onoare la inaugurarea teribilei sale bucătării. Gerry n-a lipsit nici el. Şeriful din Blue Town s-a declarat mulţumit. Niciunul din cvasi-bucătarii angajaţi de Pearson n-ar fi reuşit să le pregătească un meniu de o asemenea suculenţă. Cu băuturile şedea la fel de bine, fiind aprovizionat de cărăuşii ce băteau drumurile de la El Paso la San Antonio. Stabilise câteva prospere legături care-i îndestulau beciul. Amarildo avea de toate: bere proaspătă de Bruxelles, Porter, Brandy, şi o sumedenie de inofensive licori aromate, ce fumegau pe gâtlejuri…

Dar, să urmărim succesiunea întâmplărilor distrugerii bandei lui Billy King. Constatăm cu mărturisită satisfacţie că Sammy fusese anunţat de şerif să-şi reia în stăpânire pământul. Ai lui Sammy s-au mutat cu toţii la ranch. Fermierul având autorizaţia consiliului, şi-a deosebit vitele dăngăluite cu însemnul său din cirezile bandiţilor confiscate şi trecute în proprietatea peonilor şi a fermierilor păgubiţi. Dona Hilda plecase spre neascunsa fericire a consoartei lui Amarildo. Îşi adunase lucrurile în prima duminică înainte de Crăciun într-un morman de valize, umplând aproape singură diligenţa. A dispărut din Blue Town tot aşa cum apăruse la angajarea ei la saloon. Comitetul de femei din Blue Town a sărbătorit plecarea cantorei. Şezătoarea organizată pentru strângerea de fonduri a fost dedicată neuitării acelei zile. Thomson a fost şi el mulţumit, parohia lui beneficiind de dărnicia femeilor.

Spaniola trecuse frontiera în New Mexico şi nu lăsase nici cea mai şubredă urmă, unde poate fi găsită. I se oferise un contract cu Santa Fe, iar altul la Fort Sumnar, însă Dona Hilda s-a decis pentru un angajament la un saloon din Salt Lake City din Utah. Lăsase o scrisoare lungă, cu un conţinut rarefiat, lui Gerry. Nu izbutise să-şi explice rostul acelei plecări. Deosebirea de vârstă invocată nu reuşise să-l convingă că reprezentase un solid argument. Îi mai scrisese şi despre o pacoste de amintiri legate de Pearson şi de ultimele întâmplări. Rândurile l-au chinuit pe Gerry mai rău decât bătaia încasată la gater, la Harris.

Au urmat pentru şerif un şir de zile proaste, când şi-a nesocotit legământul făcut, să nu mai bea. Pe un colţ al biroului din oficiu, alături de Timber, şi-a ostoit din amarul neaşteptatei deziluzii. Ajutorul de şerif l-a dezarmat şi l-a culcat în dosul gratiilor.

Gerry a băut şi la saloon. Pianina mecanică adusă de Amarildo nu făcea două parale faţă de cântecul Donei Hilda. La bar îi servise Buxton, păstrat de Amarildo tejghetar în continuare.

Oficiul fusese renovat pe cheltuiala consiliului, iar Gerry îşi cumpărase o uniformă nouă. Încasase câteva simbrii. Premiile pentru Pearson le împărţise Colorado cu el. Banii pentru Harris îi primise Pedro. Peonul era de câtva timp angajat temnicer la oficiu. Premiul îl cedase femeilor văduve ale peonilor căzuţi în bătaia cu bandiţii. Iniţiativa spaniolului fusese curând urmată de Gerry şi Colorado.

După ce Pearson a fost răpus de peoni, şi liniştea a fost întronată în oraş, Gerry şi-a întocmit un raport amănunţit, pe care l-a dus în Fort Saint. Judecătorul şi marshall-ul i-au încuviinţat toate actele întreprinse. Tot atunci, judecătorul din Fort Saint a trimis o depeşă în statele din West, cu semnalmentele bandiţilor. Tipograful din Fort Saint, cu puţină trudă, încropi două portrete cu mutra lui Billy King şi a lui Willy. Hârtia mai veche, primită de la Colorado, i-a fost şi ea de ajutor.

Blue Town n-a rămas mult fără judecător. După aproape două luni de la plecarea lui Willy, sosi în oraş noul judecător de pace, aşteptat ca un lan copt de agave. Era originar din Dodge City şi se numea William Styrky. Înlocuitorul lui Willy era înalt şi uscăţiv. Îşi pieptăna părul rar, încărunţit, peste cap. Cu nasul noduros, destul de lung, având un obraz albicios şi uscat, şi ochii înconjuraţi de cearcăne negricioase, aducea cu un arhivar ce nu scosese capul dintr-o încăpere umbroasă. Poseda braţe nesfârşit de lungi, cu palmele la fel de uscate şi terminate cu degete subţiri. Prin pielea străvezie şi lipsită de grăsime a mâinilor se zăreau venele, ca într-o planşă de anatomie. Umbla totdeauna îmbrăcat într-o haină lucioasă peste o cămaşă albă descheiată la gât.

William Styrky părea un om crescut drept şi nu-ţi dădea motive să-i eviţi uitătura. Gerry şi Colorado credeau în probitatea noului judecător. Apărarea legilor în Blue Town era încredinţată în mâini straşnice.

Colorado n-a mai plecat din Blue Town. Cum era de aşteptat, s-a căsătorit cu fata lui Tom Mulligan. Cecilly le-a dat binecuvântarea. Cel care stârpise oraşul de bandiţi fusese primit la ranch ca un izbăvitor al ţinutului. În acest timp, Colorado lipsise din Blue Town aproape două luni în şir, timp în care şi-a dus raportul la marshall-ul din Phonix. Steve îşi îndeplinise misiunea primită de la mai marele său. Descoperise locul unde se fabricau banii falşi ce erau trecuţi în Mexic, banda lui Billy King era ca desfiinţată, mulţi dintre ciracii lui Billy fuseseră pedepsiţi pentru fărădelegile săvârşite. Pricina morţii lui Tom Mulligan în sfârşit nu mai plutea în întunecime. Bătrânul rancher primise la joc bancnota falsă şi, furios pentru pierderea de bani, îl ameninţase pe stăpânul lui Happy Saloon că-l va înfunda.

Poliţia mexicană urma să aresteze bandiţii. Existau certe dovezi că cei scăpaţi de Murphy trecuseră fluviul Rio Grande del Norte. Prinderea lui Billy King, a lui Allison, a lui Mac şi Gunn nu putea să întârzie prea mult. Şi pe capetele lui Mac şi Gunn se puseseră recompense frumuşele.

După plecarea de la marshall-ul Stone Mighty, Colorado şi-a abătut pagul pe la Bridge Town. Aici l-a convins pe Amarildo, lăudându-i neaşteptata şi prospera afacere ce îl aştepta în Blue Town.

Faptele se petreceau într-o zi mai însorită decât toate celelalte uitate în nesfârşirea albăstrie a preriei.

Strada mare era înţesată de oameni. Era şi duminică. Din clipă în clipă era aşteptat să sosească convoiul de care din Oklahoma. Un afiş mare, scris de Turnney cu litere de o şchioapă, ura femeilor aşteptate un convins bun venit. Între faţadele apropiate, se agăţaseră de câteva lasouri ghirlande din crăci mlădii de salcie şi crenguţe de arbuşti ţepoşi înfloriţi.

Timber aştepta cu nerăbdare venirea carelor de la drum. Nu-şi găsea astâmpărul, se plimba agitat, era încărcat de emoţie. Îi era chiar frică să nu facă febră.

În urma atacului asupra oficiului, viaţa lui Timber atârnase de un fir de păr. Doctorul Mayer îl salvase printr-o adevărată minune. Incizia largă se închisese iute, o dungă urâtă, vânătă, însemna locul cusăturii.

Iarna nu fusese geroasă. Mayer îl sfătuise pe Timber să îmbrace un cojoc, să nu facă de pază în nopţile geroase ori umede. Acum era sănătos, dar un sâcâitor neastâmpăr îl vântura prin piaţă. Copileţul orăşelului ieşise, îmbrăcat cu lucruri mai alese. Cetăţenii ce-şi pierduseră răbdarea se foiau între barul lui Buxton şi fanfara dirijată de Weslley. Orchestranţii instalaţi în faţa saloonului erau şi ei grăbiţi să-şi sfârşească treburile. Cei trei Weslley şi câţiva cowboys de la Gallanger îşi încercau instrumentele. Pentru cazul când muzica va osteni, Amarildo, prevăzător, scosese pianina mecanică. Cu o polcă, maşinăria îşi începu repertoriul.

Dar să-l urmărim pe ajutorul de şerif. Timber se afla într-o totală nelinişte. Se plimba prin faţa orchestrei ca frământat de colici. Se gătise cu haine cumpărate de la noul magazin. Ajutorul lui Gerry părea scos de la cutie. În urma lui trăsnea mirosul odicolonului. Mergea, folosind o călcătură iuţită de griji. Zvonindu-se prin nişte draci de copii că primul car trecuse cracul Pecosului, Timber se căţărase pe stănoaga din faţa saloonului. Gerry îl dezaprobase, dar nu se putea înţelege nimeni cu el. A coborât bombănind pe şerif. Se apropie iar de panoul unde Styrky afişase fotografiile fetelor ce veneau din Oklahoma să se mărite în Blue Town. Admira voit tihnit poza viitoarei consoarte aleasă prin poştă. Îi reciti a suta oară semnalmentele. Era exact ce-şi dorise. Ar fi preferat totuşi un păr bălai ori negru. În fine, culoarea descrisă de judecătorul de pace din Oklahoma, îl nedumerise la început, dar Annie îl asigurase că în Far West părul roşu la femei va deveni o modă.

Şi Timber îşi croise o fizionomie care-l prindea. Îşi răsese barba, mustaţa şi-o tunsese scurt, iar părul şi l-a potrivit la Gloomy. Frizerul i-a cănit favoriţii, după ce i-a uns din abundenţă cu pomadă, să nu i se zburlească. Prin Blue Town trecuse cu puţine zile în urmă „căruţa-laborator” intitulată preţios „Foto-Texas”. Improvizaţia, de atelier făcea o rută între San Angelo ajungând până hăt departe, la Durango. În Blue Town poposise două zile. O groază de amatori se înghesuiseră în jurul fotografului, să le imortalizeze chipurile pe hârtie lucioasă. Timber se temuse să nu scape acel prilej. Pândise o sumedenie de timp şi dăduse târcoale carului cu coviltir ce servea meşterului şi ca dormitor. Mirosul de colodiu şi al sărurilor ce treceau prin pânza de cort îl atrăgea pe Timber cu o putere de magie. Ajutorul de şerif mai folosi odată oglinda. Indiscutabil, îl privea un alt chip. Era însă pe placul său. Şi-a cercetat, atât cât putea, şi celelalte lucruri de îmbrăcăminte. Cizmele luceau ca niciodată. Vaxul se fixase sănătos, nu se ştersese, pentru că de această dată într-adevăr îşi văxuise cizmele. Vesta nouă îi ţinea pieptul ţeapăn. Insigna de poliţai era la locul său şi strălucea. Era altcineva.

Gerry, Colorado şi Annie se aflau şi ei în faţa saloonului. De cum au sosit, doamna Sharkey devenise centrul atenţiei. Îmbrăcată într-o rochie de catifea neagră, cu părul ca un snop de grâu pârguit şi adunat într-un coc de aur, în care străluceau câteva ace terminate cu flori mărunte de azalee, putea fi considerată cea mai frumoasă nevastă din Blue Town. Colorado îşi admira soţia, nu se mai îndestula s-o privească. Pentru aceasta, nu înţelegea bine ce se petrecea cu Timber. Gerry însă era ferm conştient că ajutorul său îşi pierduse puţin firea. Dar, strigăte pestriţe şi depărtate ajunseră până aici, în faţa saloonului. Fanfara încetă să-şi mai acordeze instrumentele, amuţise. Guernnsey ceru cu insistenţă linişte de la masa unde se afla. Zgomote de împuşcături şi iuhuiturile cowboy-lor, trimişi până la staţia vecină să însoţească la Blue Town convoiul de care, se auziră desluşit. Se făcu din nou un fel de tăcere; convoiul depăşi podul aruncat peste cracul râului Pecos, apoi primul car se arătă la intrarea în oraş. În piaţetă vorbea toată lumea. Guernnsey nu se mai putea face înţeles. Carele se angajaseră de-acum pe strada mare. Din dreptul şcolii, băieţii de la ranchuri îşi descărcară pistoalele în aer. Se făcuse din nou hărmălaie. Animalele domestice aduse ca vai de ele în care, se încadrară în concertul de strigăte şi larmă. Convoiul înainta, descrise un arc în piaţetă şi se opri în faţa saloonului. Sosiseră femeile comandate de bărbaţii becheri din Blue Town. Marşul fanfarei, unde cei trei Weslley deţineau rolul de vioara întâia, începu să cânte strident şi dezacordat. Un adevărat cor, încropit ad-hoc, s-a adăugat muzicii. Alămurile, tobele şi trompetele, făcură cu greu faţă vocilor, toate câte erau. Apoi, o linişte aproape deplină se instală în piaţetă… Vorbea Guernnsey. Scurtul discurs a fost tulburat doar de cotcodăcitul câtorva găini şi de lătrăturile câinilor aduşi de femei. Coborî mai întâi un pastor cu o faţă de beţiv, luat dintr-un oraş apropiat. Prin Blue Town era numai în trecere. Un traper, după îmbrăcăminte, fusese al doilea călător al primei căruţe.

Apoi se dădu jos o femeie corpolentă, ce condusese caii, probabil o fostă ţărancă din Ţările de Jos. Purta într-o mână o geantă de călătorie din care îşi scotea capul lătrând răguşit şi copt un pechinez cu ochii bulbucaţi. Câinele arăta de aceeaşi vârstă cu stăpâna. Din car răsunau tot felul de zgomote. Veniseră cu purcel, cu căţel, orătănii şi tot felul de troace de gospodărie. Urmă o a doua femeie. Mai tânără, de statură mică, destul de rotofeie, cu o rochie strânsă în corsaj, avea un obraz rotund şi doi ochi depărtaţi de nas. Cu părul adunat într-o pălărioară ce aducea cu o scufie de noapte şi o pereche de cizmuliţe roşii înşirate până sus cu două şireturi, şezuse pe două geamantane cât toate zilele. Faţa-i pistruiată se roşise de efortul făcut pe drum.

Timber, cu ochii împărţiţi la cele două femei mai alergă o dată la panou. Nu putea să se fi înşelat. Nu ştia ce să creadă. Era şi nu era, ce ştia el că trebuia să sosească.

Dintr-a treia căruţă coborî o altă femeie. Timber se scuturase ca apucat de friguri. Un glas îi şoptea că aceasta va fi viitoarea lui nevastă. O cercetă atât cât agitaţia ce-l stăpânea i-a permis. Destul de înaltă pe tocurile pe care se căţărase, cu mijlocul subţire, era atât cât îi convenea de împlinită la corp. Umbla cu o călcătură decisă, se păstra ţanţoşă şi târa după ea trena unei rochii de catifea ce-i cădea în câteva falduri peste ghete. Deasupra bluzei albe cu dantele, cu gulerul înalt, îmbrăcase o jachetă tot neagră, încheiată cu nasturi, deasupra pieptului opulent. Pe cap purta o pălărioară cu pene pestriţe, pe spate îi cădea în bucle lungi un păr roşu şi bogat. Avea o faţă ovală, iar peste nasul arcuit de acvilă, ţinea o pereche de ochelari cu rame din argint. Era o femeie la treizeci şi ceva de ani. În mâini avea tot felul de cutii, care mai de care mai caraghioasă. De la una ce semăna cu o colivie, terminând cu alta ce aducea cu o bucată de burlan. Toate aveau încuietori curioase şi agăţători teribil de ingenioase. De sub voaletă sfredelea asistenţa, păstrând cu greu o figură impasibilă. Dădea impresia că este agasată de încetineala bolnăvicioasă cu care Guernnsey făcea oficiul de cap al consiliului. Când femeia se dăduse jos, Timber suferise un neaşteptat avatar. Îi distingea vag obrazul, dar nu se putea înşela. Fotografia era de o dată mai trecută, dar semănau.

Felul în care femeia călca şi îşi păstra capul, deşi era privită ca un urs, îi slăbise curajul. „Are ceva de preceptor hain” scânci în sinea lui Timber. Îi zâmbi lui Gerry, dar nu ştia de ce o făcuse. Şeriful era pus pe gânduri. Înălţimea femeii îl pierduse şi pe ajutorul de şerif, mai ales agitaţia ei… „Trebuie să fie nervoasă” se gândi în continuare Timber. Femeia era neliniştită. Se deplasa plimbând în braţe cutiile acelea fistichii. Se uita îndârjită în jur. Bărbatul ce o ceruse de nevastă întârzia. Normal trebuia, devreme ce o chemase, să fie prezent.

Guernnsey strigase primele femei. Styrky le pusese să semneze în hârţoaga celor ce se legau în Blue Town prin lege. Fanfara intonase pe rând Marşul nupţial. Se bătea din palme, oamenii se distrau copios. Pianina mecanică îşi începuse de la capăt repertoriul.

— Lilly Hoppe! reuşise Guernnsey să întreacă zgomotele adunate într-un vacarm.

Femeia se înălţă. Pieptul îi tresălta, era vizibil emoţionată. Timber avu impresia că pur şi simplu îşi redusese înălţimea. Se simţea transformat subit într-un pigmeu.

— Hai, nu te mai codi, bătrâne! îl îmboldi Gerry. Ţine-te bine în scări, bărbate! Ţi-a venit o cuconiţă a-ntâia! Ranch de stâncă, bătrâne! Îl împinse bărbăteşte în faţă. Toate privirile îl descoperiseră pe Timber.

— Hai, colega, ce dracu, hâc! îl luă în primire şi Mayer, ce se pilise zdravăn. Dacă eram văduv, îţi luam eu bătaia asta de cap.

Guernnsey strigă încă odată. Anunţă şi numele mirelui. În piaţă se bătu din palme, fanfara repetă de trei ori „un an nou fericit”.

Timber se zgârcise în hainele ce i se păreau presărate cu praf de scărpinat. Trecând peste pragul emoţiei, se înălţă pe vârfuri. Cu pieptul scos în afară, îşi tăie decis drumul spre Guernnsey. Îl urmară Gerry, Annie şi Colorado. Glasul lui Gerry nu-l slăbea:

— Este mai uşor decât să înfrunţi un Harris ori un Pearson. Las-o încolo de treabă!

Apoi, aplauzele l-au acoperit pe Gerry, l-au astupat pe Mayer ce nu mai sfârşea un cuvânt… toate se topiră într-un învălmăşag care-l ameţi pe ajutorul de şerif.

Dar starea de inconsecvenţă ce şi-o crease durase puţin. Timber se autodepăşise. Cu pasul mai sigur se apropie de femeia sosită în Blue Town să-şi caute norocul. Feţele multora se luminară mai mult decât era necesar. Alfred Timber ajunse în faţa viitoarei sale soţii.

Lilly Hoppe nu-l vedea. Continua să cerceteze neliniştită fotografia primită prin poştă de la Timber.

— Bine ai venit, domnişoară Lilly Hoppe! Dacă nu mă înşel, eu te-am cerut. Şi mai mult ca sigur că nu mă înşel. Te numeşti Lilly Hoppe? Eu sunt Timber, Alfred Timber. Şi cum vezi, sunt ajutorul de şerif aici, în Blue Town.

— Te credeam mai înalt, domnule Timber. Înadins ai ascuns statura dumitale în scrisoare? vorbi, nemulţumită, femeia, neputându-şi ascunde un tremur al vocii.

Vorbele lui Lilly Hoppe îl neliniştiră puţin, dar ajutorul de şerif îşi reveni pe moment. Se pregătise chiar pentru mai mult. În nici un chip n-ar fi acceptat să piardă femeia.

Gerry, Annie şi Colorado se apropiaseră de el. Fiecare încerca să-i sugereze câte o replică fericită. Doctorul îi făcea zile fripte. Semnele lui disperate, să fie bărbat, ori să-l lase pe el să-l reprezinte, îl agasaseră.

— În fine, să lăsăm asta, vorbi cu răceală doamna Hoppe.

Timber transpiră de bucurie. Apele intraseră în matcă.

— Dacă nu mă înşel, întrebă la rândul său Timber, între poza trimisă de dumneata înainte şi cum arătaţi nu este prea mare asemănare.

— Asta este, domnule ajutor de şerif, i-o tăie scurt Lilly Hoppe; eu sunt şi acolo, şi aici în faţa dumitale. Ştiţi totul despre mine. Văduvă, treizeci şi cinci de ani. N-am coadă, hangarale, nimic! Pot să întorc carul şi să iau drumul îndărăt. N-au intrat zilele în sac şi, slavă Domnului, de oase rupte nu mă voi plânge.

— Dar în fotografie nu arătaţi aşa de bine, adică de corpolentă, dacă nu mă înşel! Sunteţi, ce mai, peste ce-mi place mie, vorbi bâlbâit ajutorul lui Gerry…

Guernssey le întinse iute registrul. Timber îşi înscrise numele primul, apoi preluă o groază din cutiile cu pălării ale doamnei Hoppe. Femeia din Oklahoma, în sfârşit, iscăli. Fanfara repetă marşul nupţial, câţiva cowboys de la ranchul lui Gallanger îşi descărcară pistoalele în aer. Pianina râşnea acum un cadril, câteva clipe de vacarm stăpâniră piaţeta.

— Sărută-mă, pentru Dumnezeu, ţipă la ajutorul de şerif proaspăta doamnă Timber, văzând că ultimul act al împreunării nu avea loc. Ce-ai înţepenit aşa ca o momâie. Omule, n-am bătut drumurile din Oklahoma până aici să-ţi văd mutra asta de adventist. Parcă ai înghiţit ricină, omule! Fă ceva, că doar eşti poliţai!

— Hai, bătrâne, ce mai aştepţi? îl înghesui Colorado. Annie îi şoptea şi ea ceva la ureche. Mayer se oferise să-l scape el de obligaţie. Gerry se lupta să-l ţină pe doctor pe loc.

Timber reuşi un zâmbet canonit, ce s-ar fi vrut al unui proaspăt soţ, ce se sacrifica pentru hatârul întregii obşti, şi dispăru la voluminosul piept al doamnei Timber, rătăcindu-se printre cutiile cu pălării. Fanfara nu mai ezită, şi cântă zgomotos pentru încheiere. Lumea din stradă începu să se împrăştie.

Timber sărbătorea două evenimente. Căsătoria lui cu Lilly Hoppe şi patruzeci şi cinci de ani de când văzuse lumina în Wichita, în Kansas unde se născuse.

Ajutorul lui Gerry, încărcat de cutiile acelea fistichii, îşi conduse consoarta la cabrioletă. Colorado, Annie şi Gerry îl însoţeau. Spre uluiala generală, Timber o ridică pe capra cabrioletei pe doamna Timber ca pe un fulg. Mayer aproape se trezise. Urmăriţi de ochii celor apropiaţi lui, Timber dispăru în susul străzii mari în cabrioleta împodobită cu salcie şi crăci tinere de cedru. De trăsură fusese remorcată căruţa în care venise Lilly Hoppe.

Fanfara se retrăsese, însetată, în saloon. În timp ce era transportată la local, pianina mecanică încurcase notele valsului vienez cu cele ale cadrilului.

Mesele erau ticsite cu muşterii, iar Buxton, într-o risipă totală de energie, măsura iute şi îndemânatic o sumedenie de pahare mari, gulerate, cu bere.

Colorado, Gerry şi Annie luară loc la o masă. Comandară trei măsuri cu bere şi o farfurioară cu alune de pământ. Sărbătoarea continuă în saloon. Pe scena renovată apărură cele patru girls. Arătau şi mai proaspete în rochiile lor foşnitoare, cusute în Dogde City. Masa fiind în apropierea estradei, şeriful admiră apatic dantelele dezvelite de cancanul frenetic al fetelor. Negrul Sillver încheie dansul, bătând ultimele note pe clape, iar Sally, Lola, Katty şi Betty îşi drapară graţiile după catifeaua groasă a cortinei.

Stăpânul lui Happy Saloon fuma un trabuc gros. În ochii lui bulbucaţi se oglindea întreaga sală înceţoşată.

La masa de joc nu era nimeni. Juanito, alături de William şi ceilalţi angajaţi făceau adevărate echilibristici cu tăvile încărcate cu pahare gulerate.

În iuhuiturile câtorva cowboys ce luaseră rachiu, îşi făcu apariţia pe scena iluminată slab, noua cantoră angajată de Amarildo. Opunerea nevesti-si nu ajutase la nimic… Nici consiliul femeilor, a cărei proaspătă membră devenise, nu-l înduplecase. Cantora cânta la saloon. Mai presus de toate, stăteau afacerile, iar Gerry a pus o vorbă grea la Guernnsey.

Colorado surprinse, involuntar, privirile şerifului încrucişându-se cu ale noii cantore. Steaua Oraşului Albastru, cântă şi în acea după-amiază, pentru şerif. Bărbatul lui Annie recunoscu că Gerry mai avea încă o calitate peste celelalte. În nici un moment, nu-şi mărturisise gândul de a lua urma Donei Hilda. Apoi, toate câte se petreceau în jur se estompară de tot. Numai glasul Anniei îl stăpânea… Proaspătul rancher ce lucra pământul şi dăngăluia viţeii la ranchul lui Mulligan, a promis în faţa celui mai nevinovat surâs din lume, că, nu mai târziu de câteva zile, vor lua trenul ce făcea ruta Texas-Pacific, pentru a ieşi la portul Galveston. Hotărârea de a o duce pentru un timp în ţara lui, aşa cum îi promisese, de această dată, Colorado o legă cu un jurământ.

Annie trăi clipe de o intensă fericire. Se va întâlni în sfârşit cu plaiurile lui de obârşie şi va asculta cântecul duios al presurii şi susurul Oltului, sărutând pământul Făgăraşilor. De acolo, venise iubitul ei Colorado, copilul de odinioară, Ştefan Şercanu…

SFÂRŞIT