Capitolul XVIIRăfuiala

— Slavă Domnului, şerifule! Uite-i, sunt amândoi în viaţă. Cine ar mai fi crezut că vor ieşi pe aici?

Vocile se auziră stridente ca sunetele oţelului. Ele făceau parte din lumina zilei care-i orbea, ameţindu-i şi îmbătându-i cu semnele acelei neaşteptate realităţi. Silueta zveltă a lui Gerry se desprinse de celelalte, apoi braţele vânjoase şi odihnite ale şerifului, purtară trupul epuizat al lui Pedro în afara grotei.

— Trăiţi, prieteni! Asta este o adevărată minune!

Colorado găsi resurse să se ridice. Capul îi vâjâia, iar privirile întrebătoare ale peonilor îl oboseau.

Pedro se întinsese pe stâncă şi, ajutat de compatrioţi, se descotorosea de îmbrăcămintea udă, ce i se lipise de corp. Peonii aprinseseră pe stâncă un foc straşnic, la care cei doi îşi zvântară hainele. Câteva guri zdravene de whisky şi cuvintele de îmbărbătare le-au redobândit în parte puterile.

Mare i-a fost bucuria lui Colorado când şi-a zărit, la câţiva paşi, pagul ce păştea, alături de catârul lui Pedro, câteva fire de iarbă zgribulite, crescute într-o crăpătură a stâncii.

— Priveşte, prietene! Uite ce s-a ales din averea lui Allison, strânsă din jafuri, îl făcu atent Gerry pe Colorado.

Cercul peonilor se desfăcu într-un loc, iar privirile prietenilor noştri contemplară spectacolul ce li se înfăţişa. Cât ţinea ranchul lui Allison, preria fumega, cuprinsă de flăcări. Tăvălugul de fum şi vâlvătăi muşca lacom din tot ce întâlnea în cale.

Limbile de foc alergau prin ierburile uscate spre gater unde urmau curând să ajungă. Un roi de călăreţi, peoni şi cowboys de la ferme, trăgeau găleţi de apă din cracul râului deviat la gater, şi cu ele, spânzurate de frânghii, le aruncau înaintea flăcărilor. Acest prag de umezeală avea să stăvilească urgia pârjolului.

— Nu trebuie să-i lăsăm pradă distrugerii, îi dădu o explicaţie utilă lui Colorado starostele. Gaterul a fost făcut pentru folosul oamenilor din Blue Town, iar Harris l-a acaparat pe nimic. A vrut să ne sărăcească. Când ne abăteam să despicăm copaci la fierăstrău, ne lua şi pielea de pe noi.

— Cine a făcut isprava, şerifule? se interesă Colorado, deşi bănuia cam ce fel de răspuns va primi.

— Peonii, ţăranii năpăstuiţi, mai mult ca sigur. Au o veche răfuială cu purtătorii cârpelor negre ce s-au pripăşit pe aici… Mâine este ziua sorocită de întins sforile. Astfel îşi reiau ţarinile luate prin înşelătorii de bandiţi… Priveşte, Colorado!

Vânătorul se uită în direcţia arătată de Gerry.

Cabana lui Allison lăsa impresia că se înalţă ca trasă în văzduh de o mână uriaşă, iar în clipa următoare se prăbuşi nevolnică, împroşcând în jur scântei şi cărbuni aprinşi.

— Este o pedeapsă meritată, prietene! i se adresa Colorado, impresionat, lui Gerry. Vocea starostelui, hotărâtă şi cavernoasă, îi făcu pe cei doi amici să asculte atenţi. Starostele le relată prin cuvinte simple istoria nescrisă a locului, ce abunda cu suferinţele ţăranilor spanioli. Dreptul lor sacru la rodul pământului a fost în mai multe rânduri subliniat.

— Buruianul l-am aprins, să curăţăm tot răul, vorbi starostele domol. Focul acesta sfânt spală pământul de blesteme şi de răutatea cărată de picioarele bandiţilor, ce au înveninat iarba. Acum, pământu’ curat de spurcăciuni poate fi muncit de noi, uniţi ca înainte, vorbi starostele. Au furat pământul nostru la cărţi, cu vicleşug şi cu spirtu’ din sticle, ce fumegă la Pearson. Le-au întunecat la ai noştri, slabi de înger, minţile şi au pus pe ei să semneze acte. A luat pământ de la noi, apoi ne-a aruncat înjunghiaţi în prerie dacă n-am muncit ca robii.

Starostele se pornise pe vorbit şi nu se mai putea opri. Hainele de pe cei doi începuseră să se usuce, iar Colorado ascultă cu interes poveştile starostelui. În acel timp, un peon îi oblojea rănile de pe spate cu foi de pătlagină unse cu grăsime de soc.

— Până vede la voi vraciul din Blue Town, senor, leacurile mele ţin mai bine decât descântecele din ţinut. Noi ne arătăm mai puţin în oraş şi, uite, suntem tari ca piatra. Ce rău ţi-au tăbăcit pielea guzganii de apă!

La insistenţele starostelui şi ale lui Gerry, Colorado povestise scurt întâmplările din grotă.

Gerry asculta mut, confirmându-i-se bănuiala că Billy King era cea mai mare lepădătură din toate câte colindaseră ţinutul.

— De Pearson nu ştiu ce s-a ales, continuă Colorado. L-am înfundat sub nişte troace după ce l-am expediat să viseze. Tot ce este posibil, să se fi înecat odată cu grota.

Lui Harris, continuă Colorado, i-a fost naş Pedro, aşa cum nu visase. Restul de bandiţi, în frunte cu Billy King urmat de Allison cred că au plecat spre Mexic. Distanţa ce ne separă de ei n-ar fi mai mare de patru ore de mers călări. Sunt împovăraţi de lucrurile jefuite şi n-or să poată înainta prea repede. Peste câteva nopţi urmează să treacă Rio Grande, în Mexic. E posibil să călărească şi noaptea, să câştige timp, mai mult ca sigur însă că le vor slăbi caii.

— Ai noştri s-au dus în urmărirea lor, şerifule? se interesă Colorado, destul de nemulţumit că-i scăpase printre degete Moreira.

— O întreagă trupă, Colorado, în frunte cu Murphy şi băieţii care au fost cu mine în California. Mai sunt cu ei pe puţin încă douăzeci de peoni.

— Şerifule, şi noi ne-am întins la poveşti. Eu am zburat după ei, Gerry. Pentru acest bandit am bătut drumurile până la Blue Town, şi nu face, după toate întâmplările, să-l las să-mi scape printre degete.

Şeriful făcu ochii mari. N-apucă să spună nimic, întrucât Colorado era în picioare, părând mai înalt decât îl cunoştea.

— Trebuie, Gerry, amigo, auzi vocea fermă a lui Colorado. Buruienile starostelui mi-au lecuit arsurile. De altfel, am mai încasat nişte bice zdravene de la omul unui grof când eram copil. Nu m-am temut să-i strig c-a avut inimă de câine. Pe Moreira trebuie să-l duc viu la marshall-ul din Phonix.

— Asta înseamnă să călărim împreună, prietene. Şeriful nu poate tăia frunză la cotei atunci când bandiţii hălăduiesc în ţinut.

— Merge şi Pedro cu senorii! Locul lui Pedro e lângă senori.

— Iar restul de oameni nu părăsesc ţinutul, porunci şeriful. Oraşul trebuie apărat. Se vântură destui răufăcători prin Blue Town…

Starostele rămăsese în cumpănă şi sporovăia cu oamenii săi. Se sfătuiau care dintre ei să-i urmeze.

— Ne descurcăm noi trei, îi linişti Gerry. Nu-i nevoie de nimeni. Iar cu băieţii noştri, care-i urmăresc, suntem destui să venim bandiţilor de hac. Avem cai buni şi-i ajungem mâine la ora asta dacă nu se va încăiera până atunci Murphy cu ei.

Primiră la iuţeală ceva merinde din cele aduse de peoni, deşi nu-i ardea nimănui de mâncare. Aveau însă drum întins în faţă de străbătut şi nu le ardea să-şi procure hrană proaspătă.

Ocolind mult Blue Town, cei trei călăreţi trecură prin vadul afluentului lui Rio Pecos, la câteva mile de oraş. De acolo voiau să ţină drumul un timp pe lângă marele râu Pecos, apoi să se abată spre dreapta, mult, spre Rio Grande.

Nu călăriră mai mult de un sfert de ceas că norii strânşi deasupra Şacalului, aţâţaţi de un vânt ce măturase coastele munţilor Guadalupe, culcă preria sub răpăiturile în rafale ale ploii. Încercară să se apere sub păturile luate la drum, dar fură udaţi ciuciulete. Apoi ploaia se opri la fel de brusc cum începuse.

— Sunt la fel de ud cum am ieşit din grotă, prietene! Ca un făcut, astăzi nu reuşesc să mă usuc, râse Colorado, deşi nu era nimic de făcut haz.

Gerry lăsă frâul liber lui Blaky şi căută să stoarcă pătura îngreunată de apă.

— Ce bine a fost, senor! vorbi ca pentru el Pedro. Apa a stins focul de la Allison. Gaterul nu mai poate arde. Acu’, norii stau numa acolo. Şi ploaia a venit iute ca şi focul. Norii s-au făcut iute din sufletu’ lu’ Paulo, care a fost peon şi vrut să răzbune pe ticăloşi ce spânzurat la el, în strada mare…

— Multe mai îndrugă şi Pedro ăsta! îl privi cu prietenie Colorado. Dar nu se dă în lături să-şi rişte viaţa, s-o salveze pe a altuia. I-am rămas dator, îi reaminti Colorado şerifului fapta eroică a peonului.

— Pedro n-a îndeplinit mare lucru! Senorul făcut totul pentru peoni. Pedro aruncat bine un cuţit, atât. Dar senorul scos Pedro din apă adânc ca un puţ de catran. Senor Colorado a pus pe fugă liota spurcată de tâlhari care furat pământ la peoni.

— Totul a fost un iad, Gerry! Pe cinstea mea! Îmi luasem adio de la viaţă. Pedro m-a făcut să uit că moartea era aproape. Dându-i speranţe lui şi luptând pentru amândoi, m-a păstrat întreg! Totuşi, şerifule, astăzi am primit o nouă viaţă, de care n-am să-mi mai râd, ca până acum. Astăzi am înţeles că viaţa înseamnă totuşi foarte mult când eşti pe cale s-o pierzi.

— Mi-am dat seama că vă aflaţi în încurcătură, Colorado, înainte de a porni pe urmele lui Billy King, am vrut să văd ce-i cu grota aceea blestemată. Am bănuit că ne trag pe sfoară cu diligenţa, şi am evitat momeala. Am aşteptat să iasă grosul bandei şi apoi le-am aruncat şandramaua în aer…

În acest timp, mica trupă călărea pe un drum drept, şi urmăritorii îşi îmboldiră trăpaşii la un galop întins. Colorado recunoscu încă odată calităţile pagului său. Rămăsese tot un cal sprinten şi de rezistenţă. Bidiviul alerga încordat, muşcând din zăbală, fără să piardă teren în întrecerea cu Blaky! Au galopat în această cavalcadă mai bine de o oră, dar oboseala cailor îi obligă să încetinească din goană. Drumul cotea mult spre est; după toate aparenţele, se apropiau din nou de Rio Pecos. Terenul era nisipos, pe alocuri pietros, iar vegetaţia sărăcise. Întinse suprafeţe de pământ arid înlocuiseră veşmântul vegetal al pământului.

Se opriră. Lăsară animalele să se odihnească, iar ei încercară să desluşească nişte urme. Pedro deosebi copitele catârilor călăriţi de peoni şi ale celorlalţi cai. Roţile diligenţei le-a adeverit că Billy King apucase acelaşi drum.

După un scurt popas, porniră la un galop întins, cu convingerea că câştigă din avansul celorlalţi. În timp ce umbrele înserării se târau pe văile Guadalupei, cei trei călăreţi se grăbiră să mai parcurgă o bucată de drum.

Ţinutul ce se întindea în faţa lor era dezolant. Cât cuprindeai cu ochii, nu vedeau decât o vegetaţie pipernicită şi sărăcăcioasă. În partea dreaptă a văii se profilau şiruri deluroase. Ridicăturile se întindeau până spre înălţimile ce se pierdeau în zare…

Cu ochii la urmele care abia se desluşeau, trecură pe lângă hacienda lui don Carumpas, ce se întindea pe o suprafaţă bunişoară. Ferestrele de sus ale locuinţei erau luminate, semn că ai casei se pregăteau să aştearnă masa. Câţiva vaqueros în slujba lui don Carumpas trecură la trap, ca din întâmplare, pe lângă ei. Aveau priviri bănuitoare, iar mâinile le păstrau încleştate pe paturile carabinelor. Recunoscând însemnele şerifului din Blue Town, îl salutară şi se reîntoarseră spre poarta ce adăsta înnegurată în zidul din piatră.

Lăsară mult în spate hacienda, iar urmele începură să se ascundă în catranul nopţii. Îşi aleseră locul de tabără lângă un aluniş, încropindu-şi la repezeală un foc. Pedro strânsese un morman de crengi. N-a fost chip să adoarmă însă. Frigul se lăsase brusc şi le pătrunsese în oase. N-au fost lăsaţi să se dăruiască odihnei nici de brotăceii ce orăcăiau într-un concert impertinent, din apele mâloase, vecine. Hainele de pe ei fiind încă ude, au pierdut prima parte a nopţii, să le usuce. Cât despre pături, ele erau în aceeaşi stare. Pedro hrăni focul o mare parte din timp. Nu se gândea la somn şi-i veghea pe Colorado şi Gerry.

Dimineaţa s-au trezit cu membrele corpului amorţite.

Soarele se ridica pe sticla cerului, răsărind rece din stufărişurile Pecosului. Urmăritorii îşi dezmorţiră mădularele înţepenite pe lângă focul de popas. Prima grijă a lui Pedro a fost să le îmbărbăteze sângele la toţi trei cu aproape un bidon de whisky. De jur-împrejur, câmpia se învăluise într-o pătură albicioasă, iar aburii vătuiţi se ridicau spre cerul coborât mult, foarte mult, ce se aprindea spre îndepărtatul lui.

Pedro aţâţă focul, încălzind câteva bucăţi de carne rămasă din seara precedentă. Apoi luă de dârlogi caii, ducându-i spre un huceag vecin, unde se adăpară dintr-un pârâiaş nevolnic ce se pierdea într-o mlaştină.

După ce mâncară pe săturate, săriră în scări şi porniră la drum, conduşi de urmele amestecate de-a valma între ele. Nu după mult, se aşternură într-un galop întins. După aproape trei ore de urmărire, dădură peste focurile de popas ale lui Murphy. Şi băieţii înnoptaseră acolo. Toate indiciile glăsuiau că porniseră în dimineaţa aceea la drum, în acelaşi timp cu ei. După altă oră de mers, lângă o lizieră de salcâmi descoperiră focurile de popas ale bandiţilor. Drumul de aici cotea şi mai mult spre stânga, apropiindu-se de râul Pecos. Îşi struniră caii, iar cei trei bidivii se aşternură pe un galop însufleţit. Gerry şi Colorado erau siguri că nu peste mult îl vor ajunge pe Murphy. Se depărtaseră din nou de Pecos, în dreptul oraşului Pecos – pe care-l lăsară în urmă. Galopară câteva ore bune, după care beneficiară de un binemeritat popas. Au mâncat nerăbdători, odihnindu-şi un timp caii.

Suiră apoi în scări şi continuară această urmărire îndrăcită.

Între timp, în faţa lor ploua. Alergară în urma câtorva nori buimaci, ce-şi scuturau coamele cătrănite fără ca nimic să-i stânjenească.

N-au mai ţinut seama cât călăriseră în acest galop frenetic. În depărtare, se afla trecătoarea Wild Rose, de care se apropiau.

Îi mai despărţea de punctul de trecere spre bătrânul Fort Davis ore bune de galop, când ecourile unor împuşcături îndepărtate ajunseră la ei din spatele unui şir de măgure. Ocoliră câteva ridicături de pământ, iar împuşcăturile se auziră mai clar, pentru a se transforma într-o adevărată canonadă. Afară, ploaia îşi făcuse toanele, iar acum încetase.

Călăreţii începură să desluşească într-o vale străjuită de două rânduri de cucuie pietroase o buluceală de cai ţintuiţi de tirul pornit din ambele versante. Pricepură pe moment că bandiţii erau încolţiţi, fără şanse de scăpare.

Izbânda surâdea celor din spatele meterezelor. Murphy îi vâna ca pe bizoni.

Au ajuns şi ei, când ultimele focuri de armă se stingeau, iar câţiva bandiţi răniţi fură adunaţi pe un loc încins de soarele ce zvântase cerul. Învingătorii recunoscură noii călăreţi şi lăsară armele în jos. Se salutară în tăcere, iar Colorado şi Gerry îşi rotiră atenţi privirile în jur. Cei mai mulţi dintre înrăiţii locului fuseseră ucişi. Rămăseseră numai trei, pe care peonii cu nici un chip nu voiau să-i lase în viaţă. Într-unul din ei, Gerry recunoscu pe Ace. După o mică sfadă, îi târâră spre un copac zdravăn, de la poalele unui colnic, căutând din ochi o cracă pe măsura lor. Gerry a vrut să intervină, dar hotărârea de pe feţele oamenilor l-a făcut să renunţe. Ticăloşii erau cunoscuţi bine de ţăranii jefuiţi, iar plata pentru fărădelegi nu ar fi fost alta nici în Blue Town.

— Unde este Moreira, sau Billy King cum îşi spunea în Blue Town? sună prima întrebare a lui Colorado.

N-a putut nimeni din cei de faţă să dea un răspuns.

Billy King ştersese putina, lăsându-i pe ai săi, cu înjurături pe buze. Alături de şeful bandiţilor, mai erau Willy, Allison, Mac şi Gunn. Chiar de la primul popas al bandiţilor, cei patru călăriseră fără răgaz toată noaptea. Grosul banilor îl îndesaseră în samarul unui catâr iute de picior, luat cu ei. Gerry şi Colorado încercară să citească urmele tâlharilor fugari prin împrejurimi. Constatară că nu trecuseră pe aici. Se întoarseră la locul ambuscadei în momentul când Ace, ultimul dintre supravieţuitori, urma să fie atârnat în ştreang. Şeriful îl convinse pe Murphy că aveau nevoie de el, să le divulge locul viitoarei reşedinţe, sau poate măcar punctul de întâlnire ales. Făcură roată în jurul lui Ace. Dar la întrebările lui Gerry nu primiră răspunsuri prea clare. Banditul era înfricoşat; toţi ai lui fuseseră lichidaţi. Billy King plecase undeva, în Mexic, şi atât.

Gerry se gândi că putea să-l lase pe Murphy să-şi termine treaba începută, dar Colorado îl sfătui să-l judece pe Ace în Blue Town, mai ales că-i fusese gâde lui Paulo…

Au rămas un număr de oameni să se îngrijească de îngroparea bandiţilor căzuţi. Cu toate fărădelegile lor, cetăţenii din Blue Town au găsit de cuviinţă să nu-i lase pradă fiarelor sălbatice.

Mica trupă se puse în mişcare, întorcându-se pe drumul ce ducea în Blue Town. Poposiră două nopţi în câmpie, iar focurile aprinse le încălziră mădularele răcite de frigul nopţilor ce se înăspreau. Avură un mic incident. Unul din cai îşi rupsese piciorul. Conform unor legi nescrise, îl sacrificară. Făceau un ultim popas. Hălci proaspete de carne sfârâiră, muşcate de foc. Mirosul făcu ocolul micii tabere, iar cuţitele ascuţite pentru bandiţi lucrară paşnice, împărţind carnea pătrunsă de dogoare. Noaptea a trecut fără nici un incident. Toţi au dormit în jurul focurilor de bivuac. Murphy trăsese la sorţi schimburile de pază, iar liniştea taberei n-a fost de nimeni tulburată.

A doua zi se sculară cu noaptea-n cap, pornind-o zoriţi la drum. În zare, ţiglele roşietice ale oraşului Blue Town băteau în albăstrui şi mai toţi zoreau să-şi reia îndeletnicirile părăsite vremelnic.

Trupa începu să urce panta ce suia spre Colţii Şacalului. Curând fură părăsiţi de băieţii de la ranchuri şi de peoni. Gerry, Colorado şi Pedro urcară spre Peştera Şacalului. Găsiră sus câteva străji din peoni printre care însuşi starostele şi Guernnsey îi aşteptau.

— Mâine, ai noştri ce ştiu înota, caută Harris şi Pearson. Ei lipsă sunt din haită, vorbi starostele după ce aflară că Pearson nu fugise cu ceilalţi. Toţi erau convinşi că stăpânul saloonului rămăsese în grotă. Senor şerif, continuă căpetenia, pleava asta zice de peoni că ar fi catâri buni de poveri… nişte paria. Bătrânul vorbise fără urmă de duşmănie în glas. Noi nu lăsăm la ei să-i întindă coioţii, cum merită. Noi respectăm lege făcută cu pământ în care ne întoarcem… Şi fiindcă ştim cum este adevăr, adevărat, mâine mergem la ţintirim şi cerem lui Thomson să îngropăm Paulo la loc de cinste, nu hoţeşte, aşa cum vrut ticălos de Billy King. Şi Thomson să-i facă dezlegare de pământ peste cea făcută de noi atunci. Să fie două, că Paulo merită cu prisosinţă asta…

Acum când banda era ca lichidată, gândurile celor doi prieteni se îndreptară spre Timber. Ştiau de la Harris că ajutorul de şerif fusese împuşcat. Spusese că-i trimisese chiar el un glonţ în inimă, să nu lase treaba altuia, care ar fi putut greşi. La întrebările lui Gerry, starostele răspunsese ceva încâlcit, din care n-au înţeles mare lucru. Coborâră deci spre Blue Town extrem de grăbiţi. Când au ajuns la oficiu, au constatat cu amărăciune că Harris nu se lăudase deloc. Bandiţii se distraseră, nu glumă. Uşa era ciuruită, pereţii erau afumaţi. Urmele luptelor se vedeau pretutindeni.

Între timp apăruse şi Mayer. Ca niciodată, nu era băut. Cu o figură obosită şi deprimată, doctorul îi conduse la infirmerie. Gerry încercă să-l descoase pe doctor de soarta lui Timber, însă Mayer rămase de nepătruns. Cu cât se apropiară de infirmerie, cutele de amărăciune umbreau şi mai tare obrazul nebărbierit al doctorului. Gerry şi Colorado aşteptară. Întreaga atmosferă ce sălăşlui în jurul lui Mayer îi pusese pe gânduri. Când se dumiriră cam cine putea fi ascuns într-un balot de feşe ce puteau ocoli Blue Town, rămaseră posaci. Timber zăcea în patul infirmeriei, părând un vierme mare de mătase, învăluit în gogoaşă. Barba lui ţepoasă se încâlcise peste măsură, iar ochii îi căzuseră în fundul capului. Cei doi prieteni se apropiară de Timber, cu feţele îndurerate, pe care cu încetul îşi făcea loc speranţa. Vocea lui Mayer îl asigură pe Timber că nu era pradă vedeniilor. Ajutorul de şerif încercă să vorbească, dar cel care-i veghea sănătatea îl opri. Ţi-ai găsit însă cu Timber!

— Ah, şerifule, bine că te văd!… vorbi el slab, abia auzit, făcând pauze lungi. Era să dau ortu’ popii… Povesteşte-mi şi mie, şerifule, prin ce isprăvi aţi trecut, şi pe urmă pot muri în tihnă. Thomson m-a împărtăşit, iar Guernnsey mi-a promis că mă va trece în cartea cu eroii ce au murit să apere Blue Town.

Gerry se aşezase pe o canapea din faţa patului, alături de Colorado. Pe scurt îi înfăţişă faptele mai de seamă de când se despărţiseră.

Timber mai voia să se învinuiască pentru uşurinţa cu care s-a lăsat doborât de Mac şi Gunn, că totuşi bandiţii nu-i luaseră arma, dar Mayer aproape îi astupă gura cu mâna.

— Şerifule, lăsaţi-l pentru numele lui Dumnezeu! O nouă hemoragie îi va fi fatală. Abia peste o săptămână are voie să vorbească, şi atunci numai câteva minute pe zi…

Cei doi prieteni au înţeles recomandările lui Mayer. Se sculară de pe canapea când Timber adormise, biruit de slăbiciune. Când să părăsească infirmeria, Gerry auzi din nou vocea ajutorului, mai clară şi lipsită de şuieratul ce-l speriase înainte.

— Da, da, ţi-am spus, eu, doctore! Şeriful nostru e tare deştept, doctore! Are capul mare ca de bizon, oricât ar spune el că mă înşel…

Gerry râse din toată inima, alungându-şi întunecimile strânse în suflet în aceste ultime zile. Fără să mai piardă timpul în Blue Town, unde deocamdată nu era nevoie de ei, se aruncară în şei… Apucară mai întâi drumul spre ranch. După ce au lăsat în urmă Colţii Şacalului şi se apropiau de gater, fură ajunşi din urmă de Chirk, fiul cel mai mare al lui Weslley. Cei doi prieteni vorbiseră de foarte multe, mai ales de ciubărul cu apă încălzită în care vor face o baie zdravănă, şi de mâncărurile pe care, în special Gerry, le jinduia. Colorado era nerăbdător s-o vadă pe Annie, s-o privească în tihnă, să se retragă lângă piersici, unde să-şi povestească întâmplările petrecute de când se despărţiseră la Pedro.

Dar ştirile lui Chirk le răsturnară planurile. Fără să stea pe gânduri, se întoarseră din drum, zburând toţi trei într-un veritabil galop spre Blue Town. Aflaseră că Pearson apăruse în orăşel şi se pregătea chiar atunci s-o şteargă. Deci nu murise înecat în grotă…

Localul fusese închis de mult, iar Buxton nu mai servise pe nimeni la tejghea. Dona Hilda scoase numai de câteva ori capul la fereastra dinspre balcon.

Chirk le spusese că Pearson fusese pe cale să încarce geamantanele pe un cal, iar Turnney, ai lui Weslley şi Guernnsey îl somaseră să se predea. Profesorul fusese rănit la mână de un glonţ tras de Pearson. Apoi, stăpânul saloonului se ascunsese în dosul obloanelor.

Intrară ca vântul tustrei pe strada mare. Ştirile lui Chirk se confirmau. Printre ţiglele de pe acoperişul saloonului izvora un fum gros, negru, dovadă că podul clădirii fusese cuprins de flăcări.

— Drace, cine mai avea nevoie de asta? se minună Colorado, neînţelegând cine incendiase locuinţa lui Pearson.

Curând ajunseră în apropierea saloonului. Prăvăliile lui Billy King ardeau şi ele cu flacără mare, iar obiectele din lemn trosneau, devorate de foc. Oamenii strânşi în spatele gardurilor îl învinuiau pe Pearson că ar fi fost autorul incendiului.

Câteva împuşcături răzleţe ţiuiră, lovindu-se de faţade, semn că Pearson nu avea de gând să se predea fără vărsare de sânge.

Gerry, cu ochi bănuitori, iscodea intrarea în saloon, ferit de gloanţe. De la una din ferestre se auzi un ţipăt, care nu putea fi decât al Donei Hilda. Era sigur că Pearson n-avea şanse să-i mai scape, orice ar fi încercat. În pasăre să se fi transformat, şi tot l-ar fi dat jos de pe cer!

Gerry şi Colorado descălecaseră la vreo treizeci de paşi şi se apropiaseră de saloon adăpostindu-se pe lângă clădiri. Au fost cu siguranţă văzuţi. Câteva gloanţe se şi înfipseră în solul muiat al străzii. Să nu-i ofere o ţintă prea sigură lui Pearson se aruncară la pământ, rostogolindu-se până sub ciotul de zid de lângă fierăria lui Weslley. Ţintiră cu carabinele în geamurile mansardei, care zburară în ţăndări. Pearson răspundea înrăit. Curajul oamenilor din stradă crescuse odată cu venirea amicilor noştri. Timp nu mai era de pierdut. Acoperişul începuse să fie muşcat de flăcări. Câţiva cetăţeni inimoşi, înfruntând bărbăteşte pericolul, se căţăraseră pe casele vecine, de unde aruncau apă pe ţiglele saloonului. Focul trebuia stăvilit. Sacaua oraşului, chemată de Guernnsey, care preluase îndatoririle primarului, se oprise lângă oficiu, într-un loc ferit de bătaia gloanţelor.

Ţipetele Donei Hilda ajunseră din nou în stradă. Gerry, umplut de furia neputinţei, era pe cale să-şi piardă cumpătul.

— Eu urc la el! vorbi, transfigurat de furie Gerry. Este treaba mea, prietene, să mă răfuiesc cu el! Răfuiala este numai a mea. Pielea lui îmi aparţine mie, şi n-o vând nimănui…

Gerry, fără să aştepte vreun răspuns, ţâşni din locul unde se afla. Traversă strada spre saloon, căţărându-se pe burlanul primei case, până sub streaşină, pe care o escaladă. Pearson îl zărise de la fereastră şi trase. Prea târziu; Gerry se aruncase de acum după calcanul zidului. Arma şerifului detunase de câteva ori, iar carabina lui Colorado, pocnind ca o maşină de foc, îi acoperise înaintarea. Gerry se căţără, apărat de tirul lui Colorado, pe acoperişul saloonului, de unde sări pe balconul Donei Hilda. Lucrurile se precipitaseră extrem de iute.

Apariţia lui Gerry în cadrul uşii îi smulse cantorei un ţipăt, auzit probabil şi de Pearson, apoi femeia îi căzu în braţe. De dincolo, vocea lui Pearson îl somă să deschidă. Gerry era în încurcătură. Un glonte trecu prin tăblia subţire a uşii, iar altul sfărâmă broasca. Trase şi el. De dincolo o înjurătură îl înştiinţă că n-a greşit ţinta, şi totuşi uşa zbură, lovită de o cizmă. Gerry se găsi faţă în faţă cu omul care-l omorâse pe Tom Mulligan. Se priviră crâncen, se ochiseră, dar nici un glonţ n-a pornit.

— Ai venit să ne răfuim! mârâi Pearson cu voce sugrumată de veninul ce-l scălda pe dinăuntru. Lasă jos femeia, că numai pe tine te vreau! Vei lua urmele beţivului de Tom!

Gerry înţelese dintr-o ochire că Pearson era rănit la mâna dreaptă. Pistolul îl ţinea în stânga, iar privirile îl arătau ca pe un om turbat. În spate, tavanul saloonului ardea. Flăcările erau aproape de balconul ce răspundea în saloon. Fumul trecuse în camera Donei Hilda.

— Până aici ţi-a fost, asasin nelegiuit! Fă-ţi mai bine rugăciunea! Şeriful îndreptă spre el arma, dar văzu că Pearson aştepta, fără să se apere. Duşmanul său căpătase o privire resemnată, şi pe faţă i se citea neputinţa. În lungul braţului, sângele îi şiroia, şi un rictus de durere îi apăru pe chip. Dona Hilda se trântise într-un jilţ, acoperindu-şi faţa cu mâinile.

— Aruncă arma, Pearson, şi dă-mi chitanţa măsluită la joc! îi porunci Gerry. Judecata va stabili ce ţi se cuvine pentru fărădelegile făcute. Eu te învinuiesc de asasinarea lui Tom Mulligan şi de crimă împotriva lui Warner şi Travie.

Pearson parcă se trezi dintr-un somn de plumb. Faţa îi spumega de furie.

— Piei, blestematule, după Warner ori Travie, să vă întâlniţi în iad! Ridică cu iuţeala fulgerului pistolul şi trase. În aceeaşi clipă, glonţul şerifului îi aruncă coltul din mână. Glonţul lui Pearson se înfipsese într-o bârnă a peretelui, puţin deasupra capului lui Gerry.

— Ţi-am spus să stai cuminte, Pearson. Sângele se spală cu sânge, dar legea să-şi facă auzit glasul mai întâi! Hai, scoate chitanţa! Gerry se apropie de Pearson, care spumega de furie. Întregul corp i se turtise şi căpătase nişte priviri aiurite. Dintr-un buzunar scoase cu mâna teafără chitanţa.

— Dacă numai asta vreai, lasă-mă să plec, şi-ţi voi da o groază de bani.

Şerifului nu-i venea să creadă. Altfel îşi imaginase răfuiala cu ucigaşul tatălui său. Îşi aruncă ochii pe hârtie. Ea era. Gerry întinse cătuşele şi gândi că visase totdeauna să aibă cu Pearson o luptă pe viaţă şi pe moarte. Să-l doboare în ţarină şi să-i spună că a făcut-o pentru Mulligan, bătrânul. Se mai închipuise chiar murind şi el, blestemându-l pe stăpânul saloonului. Acum, Pearson atârna inert în uşă, iar flăcările ardeau undeva în spatele lui. Dona Hilda începuse să plângă, rugându-se de Gerry să-l lase să fugă.

— Asta a fost totul, Pearson! îi apucă Gerry mâinile, în jurul cărora îi ferecă o cătuşe.

— Atunci încă nu, blestematule! urlă Pearson cu puterea groazei întipărită în ochi. Alese singura cale de fugă, o curată sinucidere, şi se aruncă prin parapetul în flăcări, căzând în saloon. Gerry îl zări prăbuşit printre bârnele şi scândurile ce ardeau. Crezu că Pearson era pierdut, şi se îngriji de Dona Hilda.

— S-a sfârşit cu Pearson, Dona Hilda! aproape o smulse Gerry din locul unde se afla.

Cantora nu răspunse. Tremurând de spaimă, se eliberă din braţele lui Gerry şi privi prin deschizătura uşii în locul unde căzuse Pearson. Îşi acoperi faţa cu mâinile şi începu să plângă.

— Salvează-te, Dona Hilda! o apucă Gerry de umeri. Dacă mai rămânem, suntem şi noi în pericol să ardem.

Fără să ia în seamă văicărelile ei, îi legă un lasou pe sub umeri şi petrecându-l de două ori de după stâlpul pălimarului, o expedie în strada mare. Prin uşa deschisă între timp de Buxton, toţi cei sechestraţi în saloon de Pearson ieşiseră în stradă, înecaţi de fum. Şi, ca printr-o minune a iadului, şi Pearson, ars pe faţă şi mâini, apăru în faţa uşilor batante. Hainele de pe el ardeau în câteva locuri. Privind cu ochii înroşiţi de o furie oarbă, cu gesturi somnambulice, se aruncă în şa. Calul porni în galop în susul străzii. Faţa lui Pearson era crispată, pe ea spaimele morţii se întipăriseră ca pe o mască de groază. Mâna care nu fusese rănită strângea frâul calului, iar cealaltă se rezema de piept. Gerry ridicase arma. Dar ceva mai presus de voinţa lui îl opri să tragă. Pe ucigaşul lui Tom Mulligan îl dorea totuşi judecat.

Colorado coborâse şi el. Câţiva cowboys, printre care băieţii lui Weslley, erau în scări. N-a fost nevoie să-l urmărească pe bandit. Din capul străzii mari, un brâu de trupuri vii, în mâinile cărora luceau flinte lungi încărcate cu pulbere, îi barase fuga. Erau peonii, iar în mijlocul lor se afla starostele! Pearson îşi revenise în faţa pericolului. Stăpânul saloonului se întoarse, înjurând sălbatic. Încercând să dispară în cealaltă direcţie, trecu prin faţa saloonului într-o goană drăcească. Câteva gloanţe trase după el se loviră de faţadele caselor. Weslley ridicase carabina, ţintind spatele lui Pearson, hotărât să-l culce în ţărână.

— Nu, Weslley, Pearson este omul meu! îl opri Gerry.

Şeriful se ridicase în scări, strunindu-l pe Blaky spre mijlocul străzii. Încă odată trebui să renunţe. La celălalt capăt al drumului, Pearson se lovise de un alt zid de peoni şi câţiva cetăţeni ai oraşului, care stăvileau strada mare. Flintele şi pistoalele fură slobozite în aer, iar calul banditului se cabră, aproape să-l răstoarne. O nouă salvă răpăi pe deasupra lui Pearson, iar calul, speriat, se săltă în două picioare, trântindu-l la pământ. De sus, din coburul şeii, zornăiră peste el un râu de galbeni şi arginţi. Se sculă şi, turbat de furie, îşi căută animalul. Calul însă căpătase ospitalitatea unei curţi. Încercă să pătrundă şi el, dar poarta fusese de-acum priponită zdravăn pe dinăuntru. Aruncă o privire plină de blesteme în jur şi înţelese… Pe un arc ce se închidea în spatele său, peonii şi cetăţenii din Blue Town se apropiau cu feţe neiertătoare. Pearson încercă să treacă prin trupurile peonilor. Dar trebui să renunţe. Urlă, tăiat de un cuţit la picior, şi blestemă toţi Dumnezeii din cer, cu faţa schimonosită de frică. Căzu apoi în genunchi, scoţând de sub haina lui neagră, arsă de foc, pachete cu bani, aruncându-le peonilor. Ţăranii, truditori ai pământului, pe feţele cărora se citeau tot felul de sentimente ostile lui Pearson, micşorau distanţa, apropiindu-se de el aplecaţi de mijloc, cu paşi ce aminteau mersul jaguarului…

Pearson ţipă, urlă, scânci de frică, se tăvăli prin praf… iar Dona Hilda îşi întoarse privirile şi-şi astupă urechile, să nu-i rămână în amintire nimic din zvârcolirile şi urletele stăpânului saloonului, ce-şi pierduse cu adevărat minţile…