Capitolul I CORBUL MARIN

Eram la mine acasă, lângă opaiţul ce mă necăjea mai rău decât în alte dăţi, cu straiul greu, pe umeri, lucrat în casă de ai mei. Mi-ar fi fost greu să ghicesc ora când mi-am reînceput truda în faţa dreptunghiului imaculat de hârtie. Luminile buturii şi trosnetele focului în vatră mă îndemnau să scriu, nu era timp să mă odihnesc. Aveam caietul cu însemnări al lui Ştefan Şercanu şi-i citeam scrierea măruntă, unde descopeream aventurile trăite în Vestul Îndepărtat. Întâmplările pe care le retrăiam se petrecuseră însă pe malul texan al lui Rio Bravo.

În timp ce lemnul ardea molcom, iar luminile prelungi dansau pe împletitura rogojinii ce acoperea podeaua, pana îmi alerga urmărind vocea legănată a bătrânului Ştefan Şercanu, ce mă purta ca aievea lângă focul aprins de Pedro la ultimul popas, înaintea intrării în Ysleta.

Era primăvară, spre mijlocul ei, iar soarele înclina către chindie, împurpurând un cer vânăt şi rău. Bătea un vânt înecăcios şi zădufit. Păşunea, altădată unduindu-se cu firele-i voinice, adăpostea o salvie cu floarea alburie şi migdali pitici, arşi de secetă. Măgurile cu vârfurile golaşe zimţau cerul pătat de nori, pe care lopătau graţioşi flamingo. Conturul oraşului, desenat în pata maronie a solului într-o amestecătură de case şi vegetaţie, părea o lavă ce se revărsa spre fluviu. Gerry frigea chachalacas, păsări asemănătoare găinilor sălbatice, date jos dintr-un stol ce împuiase văzduhul de cârâituri. Pedro improvizase o pirostrie din crengi vânjoase, iar acum păzea cicoarea. Caii fuseseră împiedicaţi şi păşteau în voie. Băieţii întinseră o hartă primită de la marshallul  ² din Phoenix, pe care figurau drumurile apucate probabil de Billy King. Desluşiră şi locurile unde se dăduseră lupte între insurgenţi şi trupele federale, locuri ce trebuiau ocolite.

— Să ne reamintim încă o dată numele noastre de împrumut. N-are ce să ne strice! – privi gânditor Colorado panglica plumburie a fluviului mărginită de vegetaţie.

— Repetăm iarăşi, seńor? trase Pedro cafeaua de pe foc.

— Sunt Joe Heavy, vorbi Gerry, din Old Fort Tulerosa, New Mexico, ştiut de toată lumea. Este pe hartă!

— Iar eu sunt Miguel Laredo din Burnet, Texas.

— Numele meu este Stevens Bill! Din Tucson, Arizona. Aşa glăsuiesc actele, amigos. Ne-am văzut prima oară figurile în Texas.

Se amuzară pe seama noilor lor identităţi şi băură pe rând din sticla cu whisky. Stinseră focul şi săriră în şei. Soarele se pitula în dosul munţilor, ce păreau decupaţi pe un cer aprins. Treptat, lumina începu să scadă, deveni viorie, iar dincolo de fluviu, pe graniţa mexicană, stăruiau tonurile roşietice. Un stol de tordos, păsări asemănătoare sturzilor, se ridică spre cer.

Călăriră în trap iuţit, având ţintă Ysleta. Străbătură o fâşie de prerie cu o iarbă ce foşnea şi se frângea sub copitele cailor…

Saloonul hanului „Corbul Marin” vuia de harababura glasurilor, când îi trecură pragul. Ca la o comandă, vorbăria slăbi, rumoarea se subţie, chiar se frânse, degetele lungi, reumatice ale lui Vance, pianistul, încetiniră melodia, o chinui în stilul său, după care o reanimă. Fetele, care dansau un cancan fierbinte, vânturându-şi jupoanele foşnitoare la o insolentă altitudine, încetiniră şi ele, pentru ca la urmă totul să se revitalizeze, ritmul muzicii să-şi recâştige vigoarea. Mai multe perechi de ochi se aţintiră tulburi la muşteriii pătrunşi în saloon. Mica talangă sunase enervant, a râcă, cu tang-tangul ei, izbită de uşile batante. Vădind un mers plictisit, Colorado se apropie de bar cu pasul legănat, cu mâinile apropiate de plăselele pistoalelor. Îl urmau Gerry şi Pedro, cu şeile atârnate de umeri, fără să le pese că sunt priviţi. Ajutorul de şerif venea agale la o masă. Erau la un loc, în fine. Fără să-şi vorbească, săltară şeile pe muşamaua udă, suflând-o de sub nas unui cowboy venit cu alţi doi vlăjgani soioşi, ce miroseau a ciurdă.

Obişnuiţii locului vedeau pentru întâia oară pe cei doi albi şi pe acel metis trecând pragul saloonului. Paznicii de cireadă, fără tragere de inimă, plecară, lăsându-se păgubaşi. Tejghetarul, atinse cu mâna patul armei pitite la locul ei şi măsură din priviri noii clienţi. Pedro arăta ca orice mexican, cu un obraz frumos, cu pomeţii reliefaţi şi ochii puţin alungiţi. Pielea feţei palidă, fără multă barbă, bătând în arămiu, părul negru-albăstriu, buclat, îi trădau originea de încrucişare. Coburii de pe şolduri adăposteau două Colturi grele, ce i se legănau în direcţia fâşiei de piele ancorată de coapsă. După vesta cu franjuri şi pantalonii din meşină de capră, aducea cu un vânător de capcane. Mulţi ochi îl cercetau în schimb pe Gerry. Şi el avea obrazul rumen, ars de vânturile şi ploile preriei, înalt, cu umerii laţi, cu un mers uşor leneş, semăna ca oricare westman deprins cu viaţa grea în şa. Înfăţişarea-i nu displăcea. Părul bălan, cârlionţat, ochii albaştri-cenuşii, ca cerul de februarie, glăsuiau de firea lui iute. Colorado, cel cu vocea rară şi legănată, un lungan zdravăn clădit, întrecând puţin în înălţime pe ceilalţi doi, îşi purta părul negru lăsat peste gulerul bluzei din antilopă, după moda cowboy-lor. Expresia feţei tăioasă şi ochii-i sfredelitori, jumătate închişi, îi păstrau ascunse gândurile. Niciunul dintre ei nu părea dispus să se spovedească vreunui pastor de bazilică. Înfăţişarea îi trăda, semănau cu oamenii trăiţi pe frontieră, adaptaţi legilor aspre ale Westului.

Colorado vorbi primul.

— Trei măsuri cu whisky! Să nu fie trezit, tejghetare!

— Pe căldura asta, când iei foc pe din afară, să te aprinzi cu tărie pe dinăuntru! îi ţinu isonul Gerry.

— Aveţi preferinţe, sir? spuse puţin răstit omul casei. E Old Fine Scotch Whisky, 1870! Arde ca iadul!

— E fain, tejghetare! aprobă Gerry.

Barmanul, oţărât la început, oftă în mustaţa-i întoarsă în formă de melc şi-i servi. Colorado aruncase doi dolari cu un vultur pe fiecare faţă şi primise rest cincizeci de cenţi. O jumătate de dolar paharul. Toate reintrară în matca lor. La mese se reluară taclalele. Mai trecuseră prin oraş şi alţi gură-mare, indivizi trufaşi, ce se încingeau ca focul în savană, ca la urmă să iasă valvârtej, aruncaţi prin uşile batante de stăpânul localului. Muşteriii ciocniră însetaţi. Colorado îşi şterse alene gura cu dosul palmei, de parcă băuse ambrozie. Ochii îi luceau misterios. Schimbase o privire cu Gerry Mulligan.

— Se poate înnopta în magazia asta, tejghetare?

— Jupânul hotărăşte lucrul ăsta! Dacă-i vorbiţi aşa, vă dă în brânci în Rio Grande. Muiaţi-vă glasurile în tărie, dacă voiţi adăpost! Este un bărbat domol, dar dacă îi frigeţi obrazul cu vreo ocară, să ştiţi că nu-l întinde pe celălalt. Vă sfătuiesc să părăsiţi mai bine oraşul. Căutaţi ceartă fără pricină! Norocul vostru este că eu sunt pentru o viaţă paşnică, dar Trace, jupânul, ia foc iute. Eu zic să rămâneţi, că saloonul este stimat în ţinut, turui fără să se oprească tejghetarul.

— Devine interesant, prietene! Dacă jupânul tău este un om cum pretinzi, hai să frângem împreună gâtul la o sticlă!

Îi umplu şi lui un pahar.

— Popasul vostru pare că s-a cam terminat! Vine Trace!

— Să ne aşezăm la o palavră, jupâne! îl invită, cu vocea scăzută, Gerry pe hangiul ce rămăsese în faţa lor, înalt, mătăhălos, cu ochii roşii de la jocul unde pierduse ceva parale, şi gata de ceartă.

— Vrem să ne răcorim picioarele în apă, la malul celălalt, jupâne! îşi zise păsul, fără altă introducere Colorado.

Stăpânul saloonului îi privea bănuitor. Bruce, şeriful, asculta fără să se amestece. Vorbele străinilor sunaseră iuţi şi limpezi. Figurile lor serioase nu mai trebuiau să fie tălmăcite.

— Ascultă-i bine, Trace! se arătă binevoitor Bruce, clipind. Băieţii nu-s răi! Buenas noches, seńores! le ură el şi-i salută cu mâna la pălărie.

— Poposiţi peste noapte la „Cuervo Marino?” vorbi molatic Trace. Am odăi cu vedere la Rio Grande! La „Cormoran” găsiţi paturi pe măsură, învelitori de Navayo, chiar pentru texani, că-s lungi! Pentru cai, am un grajd de întoarce expresul Texas-Pacific şi încape cavaleria lui Robert Lee în el!

Hangiul servise ca matelot în tinereţe. Îi plăcea să poarte bluzele vărgate, ce abia îl mai încăpeau, spatele îl avea lat ca de urs grizzly, iar braţele şi picioarele nesfârşite. Se ghemuise de plăcere sub masă, când primise invitaţia; le zâmbi, dezgolindu-şi dinţii cariaţi.

Începură apoi o altă vorbă.

— Prietenii noştri ţi-au spus de noi? La tine au venit cu o diligentă. Mai îţi aminteşti ceva?

Urmă o pauză lungă. Hangiul bătea cu degetele pe masă. Părea că-şi munceşte gândurile să-şi aducă aminte, fuma agale…

— Nu suntem prea deocheaţi, Trace! C-alde noi au trecut o groază peste tulbureala asta de gârlă. Sunt de atunci douăzeci de luni şi mai bine. Zi-i! Vorba asta îţi risipeşte neîncrederea?

— Acum glăsuieşti în texană, sir! Spune-i numele lui el Jefe[2]!

— Manuel Moreira ori Billy King, cum şi-a zis în Texas, ori cel de Gunn, de Willy, de Mac, ori Allison. Le-am spus pe toate?

— Bethléeme! a exclamat Trace! M-ai plimbat prin Utah, prin Nebraska, şi acum vorbeşti limpede, Stevens! Vă mirosise matrozul din mine! Mari pişicheri îmi mai sunteţi voi ăştia din Depărtatul-Apus! Hai să-mi trăiţi şi să-i ajungeţi repede din urmă! ciocni el.

Hangiul a cerut un preţ destul de piperat, pe care texanii cu greu au acceptat măcar să-l discute.

— Nici o reducere, băieţi! De nu, bălăciţi-vă în Rio Grande.

Până la urmă s-au înţeles şi băură pentru târgul încheiat. Gerry comandă o sticlă nouă cu Gold Scotch Whisky. Trace deveni vorbăreţ. Între timp, Pedro părăsise saloonul, să vadă cum sunt adăpostiţi caii pentru noapte. Zăbovi acolo o grămadă de vreme. Trace dădu şi el un rând. Căuta să cumpere ştiri, răspundea în doi peri, şi-i iscodea cu felurite şiretlicuri. Îl fulgerase gândul că ar putea fi copoi, dar nu-l privea! Afacerea îi venea la timp. Însăilă o seamă de poveşti, printre care şi una cu un şerif jurat să atârne în arţar nişte bandiţi, apoi se lăudă cum îi pică lui parale de la mexicanii ce trec Rio Grande să lucreze pe plantaţii. Treaba o aranja cu grănicerii mexicani, şi fapta asta o făceau noaptea: pentru fiecare om trimis la nord de fluviu îi reveneau trei dolari, başca târguielile şi câştigul ce-i rămânea de la aceştia.

— Bruce îşi ţine pleoapele tivite. Nu-i strică şi lui un ban! lămuri el, apoi abătu discuţia la altceva. Moreira al vostru a zăbovit la „Cormoran” să-şi aşeze pe roate diligenţa. Arăta ferfeniţită, de parcă scăpase din războiul civil. I-au reparat butucii şi obezile la două roţi. Le-au schimbat ştreangurile şi orcicurile. Mac dormea în ea, zicea că-i aerul închis în han. Mofturi!

Trace scoase apoi o pereche de cărţi slinoase, le aşternu şi le arătă câteva trucuri. Colorado se gândea la ce auziseră. De la Marshall cunoştea câteva lucruri despre Billy King. Mexicanul intrase clandestin în Mexic, trecuse graniţa apoi îndărăt în Texas, pe la Fort Quitman, pentru a se reîntoarce din nou în Mexic prin Ysleta. În răgazul scurt cât zăbovise în Texas, îşi scosese o sumă mare de bani depuşi în Abilene City, pe un alt nume. Reveni cu gândurile la masă şi lăudă din senin saloonul, mai ales mâna pricepută, de negustor, a jupânului Trace.

— Tot vă expediez dincolo, băieţi! Orice aţi fi, sticleţi sau pistolari. În câteva zile veţi fi la sud de Rio Bravo del Norte.

— Ne ascunzi multe, Trace! Bem pentru prietenia noastră şi pentru Bruce, că este un şerif a-ntâia!

— Încă o sticlă, amigo, că ne-ai pus la suflet!

— Bruce o să mă toace la cap pentru voi abia peste câteva zile, când mi-o cere bani. Are cinci copii, şi cu meseria asta a lui vrea să fie bine cu toată lumea, să-i vadă crescuţi şi la casa lor, vorbi greu hangiul. Limba i se lenevise, saloonul i se părea mai ceţos decât îl ştiuse vreodată, dar străinii păreau treji.

Se făcuse târziu. Soarele se ascunsese după o coamă înaltă a Sierrei Madre, iar în saloon se aprinseră lămpile cu petromax. Afară se lăsase întunericul, iar vântul obişnuit al nopţii încreţise obrajii fluviului. Trace a dat şi el un rând, faţa lui mare se roşise de băutură, mai toţi muşteriii plecaseră la ranchuri şi pe la gospodării. Muzica încetase. Trace se sculă, scoţându-şi picioarele lungi de sub masă, încălţate în nişte cizme simple, şi grosolane de modă veche. Urmăriţi de ochii tulburi, dar prietenoşi, ai fostului matroz, rămas în picioare să termine sticla, suiră treptele din lemn, trăgând după ei incomodele şei, însoţiţi de scârţâitura scării.

Erau în camera lor. Trace se ţinuse de cuvânt. Spânzurase două hamacuri în colţurile odăii, aşa că puteau sta toţi la un loc. Simţind nevoia de aer proaspăt, deschiseră larg ferestrele, iar curentul plimbat de răsuflarea apei îi vizită odată cu răcoarea nopţii. Peste pânzele ca de plumb ale lui Rio Bravo, un ciot de lună spuzită de vărsat luneca fără grabă printr-un cotlon neguros dinspre preria texană, dănţuind în apa întinsă ca o mare în care dormitau ploile podişului. Norii alergau, ascundeau şi descopereau astrul selenar, pentru a se împodobi cu franjuri argintii.

S-au culcat îmbrăcaţi şi au făcut de pază pe rând. În schimbul său, Colorado ieşi afară şi privi printr-un geam piaţa din faţa saloonului. La oficiul lui Bruce era lumină. Ajutorul lui ieşise în uşă cu ţigara aprinsă şi-şi începuse rondul. În dugheana spiţerului năvălise o femeie mexicană, ducând un copil de mână, şi-l sculase să-i dea un leac pentru pântecariţă. Prăvăliile, fierăria, magazinul-cu-de-toate, brutăria, mica tipografie de unde se scotea foaia oraşului, frizeria, banca, oficiul judecătorului, casa cu o faţadă falsă ce adăpostea pompele funebre, toate înecate în pâcla nopţii. Fanarele ardeau pe sub streşinile cornişelor, luminând anemic trotuarul pietruit. Nu ştia pentru ce, dar gândurile îl duseră în Blue Town. Orăşelul prosperase după izgonirea lui Billy King. Zâmbi mulţumit şi nostalgic. Strada mare se pietruise cu rocă din grind, cât ţinea centrul refăcut. Se ridicaseră multe case din bârne, piatră şi chirpici. Guernnsey plantase trandafiri căţărători, roşii şi albi. Gardul şcolii, din stinghii rare, era altul, acum acoperit de verdeaţă. Amarildo nu făcuse o afacere rea. Cantora şi cele patru girls: Katy, Sally, Betty şi Lola, dădeau spectacole de binefacere, cântau şi dansau în folosul parohiei protestante păstorite de Thomson. Timber predase steaua de şerif şi neguţătorea gaterul. Doamna Timber aştepta un copil. Doctorul Mayer devenise cel mai intim vizitator al familiei. Ca temnicer fusese uns Wide. Argumentul consiliului era mai mult decât convingător. Avea pumnul tare, iar cu pistolul nu trăgeau mulţi ca el. Şi peste toate, îşi ieşea greu din pepeni…

Ziua care a urmat a trecut fără prea multe evenimente. Venise şi plecase diligenţa. Gerry se dusese să-i facă o vizită lui Bruce, după ce expediase o telegramă în Fort Saint şi alta la Phoenix. Pedro şezuse lângă băiatul de grajd când acesta potcovise caii. Colorado sporovăise cu Trace şi o bună bucată de vreme se plimbase prin Ysleta. Privi plantaţiile, casele gospodarilor, se apropie de Rio Grande, intră cu Picior-Uşor în apa de la mal, văzu cum i se potriveau potcoavele. Toate erau bune. Jupânul trimisese un aconto pentru bac, afacerea era încheiată. Fuseseră sfătuiţi să nu se depărteze în împrejurimi, să fie gata în orice moment, dar seara i-a găsit tot în odaie la ei, alegând felurite drumuri în faţa hărţii podişului dintre cele două Sierre. Ideea de a face drumul cu un vagon li s-a părut inconvenabilă, prin gări nu s-ar fi putut interesa de bandit şi ar fi bătut la ochi.

— Seńor Colorado, ţi-au reparat diligenţa de arăta ca nouă, spuse Pedro. Au vopsit-o în culoarea Necuratului, şi d-aci i-au atârnat număr mexican. Băiatul de grajd este dracul gol. Mi-a spus că aveau înhămaţi un cal roib, altul şarg, iar caii înaintaşi erau unul cafeniu şiclit, şi al patrulea murg. Mi-a dat şi semnul potcoavelor.

— Nu-i lesne să ducem la capăt misiunea, prieteni! reflectă Gerry. Drumurile sunt bătute de bandiţi, iar împuternicirile să-i trecem peste fluviu pot să nu fie băgate în seamă de mexicani.

Încercară să adoarmă, vacarmul se stingea treptat, strada se liniştise, saloonul moţăia şi el, Vance plecase la el acasă, iar Trace şi Collby traseră obloanele peste cele două geamuri…

Colorado nu era în apele lui. Rândurile unui articol citit într-o foaie apărută într-un oraş mare din Est şi rătăcită în Phoenix îi reveniră în memorie: „Oamenii aceluiaşi pământ, ridicaţi de nedreptăţile latifundiarilor şi ale clerului, au început să se înfrunte prin văile umbroase, prin văgăunile şi crestele munţilor din Ţara-pământului-rece ori prin pădurile neospitaliere, pentru ca reformele lui Juarez să fie duse la capăt, cum şi-a dorit preşedintele. Steagurile ţesute din plante hrănite de pământul mexican adăpostesc sub falduri arme. Răul vine de la oamenii lui Diaz!”

Colorado îşi trecu mâna peste frunte, voia să alunge sâcâitoarele închipuiri ce-l târcoleau. Luase parte la luptele civile din timpul Secesiunii. Avea încă vii în minte şirurile de morţi adunaţi după lupte, plantaţiile şi hambarele scrumite, soldaţii cu răni cangrenate zăcând prin gări, aşteptând brancardierii, furgoanele să-i care la spitale. Nici Gerry nu dormea. Se sculă în capul oaselor şi veni lângă pervazul ferestrei, de unde vedeau o parte din stradă.

— Cui îi pasă acum în Mexic de Billy King, Gerry?

— Moreira este al Blue Townului! Mexicanii nu ne vor da ajutor. Ei şi aşa nu ne simpatizează, din gringos[3][4]nu ne scot!

S-au culcat pe rând, şi nu după mult, liniştea nopţii îşi intră în drepturile ei fireşti. Când somnul le era mai dulce ca oricând, bătu la uşă un băiat trimis de Trace să-i scoale. Nu ştiau cât putea fi ora. Zorile se revărsaseră peste acoperişurile din ţiglă ale oraşului, iar luceafărul de noapte se topea în apele marelui fluviu, ce mirosea a alge. Dintr-o depărtată meandră, soarele se arătă rotund, trandafiriu şi înfiorat de jilăveala dimineţii, scânteind în firele ierbii, cu infinite picături rubinii şi dănţuind în undele plumburii, în forma unei corăbii de foc. În oraşul de frontieră se năştea o nouă zi…

Au mers toţi patru la fluviu să se spele în apa curgătoare, învioraţi de adierea răcoroasă a dimineţii. Apoi îşi buşumară caii. Tinerele animale fornăiră nerăbdătoare de a porni la drum. Se întoarseră la han şi-l găsiră pe hangiu aşteptându-i, trăgând din trabuc.

— Bethleéme! se minună Trace, aţi dormit ca pruncii!

— Ce se aude cu bacul, patroane? întrebă Colorado.

— Curând soseşte remorcherul. Văd că vreţi s-o ştergeţi iute.

— Ne-ai ţinut ca în paradis, jupâne! Ţi-o jurăm! glumi Gerry.

— Ai să ne lipseşti, Trace! îl flată şi Colorado.

— Vorbele astea trebuie ascultate la un păhărel! se umflă în pene Trace şi le turnă şi lor din sticla cu whisky, destupată, de el.

— Facem rău de fluviu, Trace! Noi n-am fost matrozi ca tine!

— Cui pe cui se scoate, băieţi! Dacă mi-aţi fi fost marinari la Secesiune, şi nu tabacheri de pifani, nu v-aţi teme de un firicel de apă dulce. Când am fost pe mare, am dat la fund două cargouri cu şase tunuri pe ele, să pot sparge blocada iancheilor. Ce ziceţi de mine?

— Ai fost un viteaz, Trace! – îl bătu pe umăr Colorado. Dar pentru ce te-ai sculat cu noaptea-n cap, patroane?

— Mor de plictiseală, băiete! Mi-aţi căzut cu tronc!

— Cred că ne-au văzut destui ochi, jupâne, pe aici! Este vremea să plecăm la treburile noastre.

Între timp veni şi Bruce şi-şi luă rămas bun de la ei. Dispăru imediat să descurce o neînţelegere, la el la oficiu.

Diligenţa trase în faţa „Cormoranului”, şi în saloon intrară câţiva călători. Una dintre cântăreţe se întorsese din oraşul vecin unde făcuse o groază de cumpărături. Fusese prietenă cu Billy King.

Totul era pregătit pentru transbordare. Trace rămase în faţa saloonului şi-i conduse cu privirile până ce dispărură după taluzul coborâşului. Stevens şi Heavy, chiar mexicanul, îi plăcuseră. Înainte de a le strânge mâinile, le spuse coborând vocea:

— Dacă sunteţi sticleţi, feriţi-vă din calea lui Billy King!

— Ar râde Moreira să-ţi cunoască temerea, amigo!

— Nu păreţi să vă fie frică de el, Stevens! Nici eu n-aş vrea să-mi fiţi potrivnici, cu tot ajutorul lui Bruce, care-i cineva aici!

Trecură bidiviii cu greu peste dană. Vasul vechi, închiriat din El Paso del Norte, părea de pe timpul lui tata Noe.

Se desprinseră de mal şi plutiră un timp în derivă, apoi motorul îşi începu hodorogeala. Căldarea cu aburi mâna zbaturile roţii, remorcherul trosnea din măruntaie, dar trăgea încăpăţânat bacul spre malul opus.

Ziua încărcată de promisiuni albea fără grabă cerul. Pe marginea de pământ situată în pantă, de care se apropiau, păioasele erau gata de seceră, dar tânjeau, abandonate. Cuţitul nu avea să le vadă curând. Stăpânii locurilor luaseră armele în mâini.

Şi-au ales un loc ferit de curent, unde să tăifăsuiască. Caii, domoliţi de Pedro, suportau bine trecerea. Hornul maşinăriei pufăia ca un vulcan, iar scânteile sucombau sfârâind. În timp ce pe firul fluviului alergau umbrele norilor, pe celălalt ţărm, Trace flutura baticul. Dana din faţa lor se tot mărea. Marinarii şalupei, trei lupi de apă dulce, certaţi cu briciul, le făcură semne să se pregătească de acostare.

Fără să vrea, fură încercaţi de emoţii când, dintr-o gheretă a debarcaderului, se iviră ca din pământ grănicerii; i-au recunoscut după culoarea hainelor, după armele cu ţevile lungi şi mustăţile ridicate la colţuri…

Au atins ţărmul. După ce se termină manevra, căpitanul navei sări pe dană şi se duse să discute cu paznicii frontierei. Se auziră vociferări, urmară rugăminţi, cel coborât din şalupă scoase câteva hârtii în pesos, dar fu refuzat. Grănicerii făcură semn că mărfurile pot fi descărcate, iar străinii intraţi în apele teritoriale, să urce malul, pentru a fi legitimaţi. Coborâseră între timp armele şi le cumpăneau pe braţe…

Gluma se îngroşa. Deşi li se strigă să-şi lase caii pe bac, ei şi-i traseră de căpestre şi trecură peste dană. Ajunseră la grăniceri fără să se grăbească şi-i salutară ridicându-şi câte două degete la pălării. Apoi le zâmbiră amical şi întinseră hârtiile de drum, fiecare cu câte o bancnotă de douăzeci de dolari.

Mexicanii nici nu tresăriră. Unul costeliv, care le cerceta cu luare-aminte pe ambele feţe, mormăia numai el ştia ce. Se priviră şi s-au înţeles. Banii erau valabili, n-aveau nici o hibă. Pedro mai trase din coburul şeii o mână de trabuce, dar mai înainte de a le da mexicanilor le duse pe la nas, să savureze aromele. Le înmână celui care părea să fie şeful. Figurile grănicerilor, aspre şi abrutizate, se îndulceau anevoie, dar la sfârşit, dublând numărul ţigărilor de foi, se luminară brusc, dar în aer nu plutea încă învoiala lor…

— Amigos, rar suflete de arhangheli cinstite ca voi! Ne întoarcem, dacă ne porunciţi, peste Rio Bravo, dar nu v-ar strica câţiva dolari pe timpurile astea prăfoase! Ne vânturăm numai câteva zile călare prin Mexic. Acte în regulă avem şi ne-a atras peisajul ţării voastre pe care am vrut să-l admirăm mai de-aproape. Mai mult pentru că ne sunteţi simpatici, ne întoarcem, dar banii şi trabucele opriţi-le, aşa, ca o cinste de la trei cowboy texani!

În minutele ce-au urmat, texanii urcau panta aspră a drumului ce ducea pe pământ mexican. În urma lor, „Los guardias de las fronteras” îşi aprinseră trabucele, şi trăgeau tacticoşi. Negreşit, le plăcuseră călăreţii nababi de la nord de Rio Grande dell Norte.

— Texanii ăştia duc cu ei dovezi convingătoare, chiar dacă au hârtii măsluite! Şi-apoi mi-s deşcă veche, şi tu la fel. Nici n-am văzut, nici nu ştim că au trecut pe la noi copoii.

— Mielul blând suge la două oi! Ştiu eu ce-i de făcut!

Îşi împărţiră hârtiile de 20 de dolari şi mai zâmbiră o dată, recunoscători, după cei trei texani înghiţiţi chiar atunci de un clin al pământului. A treia bancnotă au rupt-o pe din două şi păstrară fiecare câte o jumătate până venea ziua s-o poată schimba.