Capitolul IIDRUMURI ÎNFURCATE

Când liniştea serii îşi întindea imensele-i aripi peste satul Sâmbăta, învăluind Valea Oltului, m-am retras cu octogenarul meu campion lângă focul din găteje.

Auzeam şopocăitul pârâului ce rodea prundişul înaintea vărsării lui într-un braţ al râului Sâmbăta şi hămăitul depărtat al unui câine, îngânate de trosnetele uscăturilor muşcate de vâlvătăi şi de foşnetele tufelor de iasomie aplecate de povara florilor…

Luna urca grăbită pe cer, şi aşezarea se pregătea de înnoptare. La ferestrele caselor începură să scapere amnarele, apoi opaiţele pâlpâiră firave în sticlele geamurilor. Prin pata luminoasă a uşii răzbătură până la noi opt lovituri ale pendulei, ce vesteau orele serii.

Ca şi în alte dăţi, aşteptam înfrigurat să cunosc urmarea aventurilor trăite de fostul marshall în Vestul Îndepărtat. Cu mişcări domoale, îşi aprinse pipa din lemn de cireş, cercetându-mă cu privirile sale metalice, cernute prin deschizătura îngustă a pleoapelor. Vocea lui legănată înfiripă în câmpul meu vizual, asemănător unui ecran panoramic, feericele închipuiri ce acum prindeau viaţă, drapând cu imagini vii întunericul ce cotropise vecinătăţile, relieful văii şi Oltul ce alerga învolburat. Fără să mă pot împotrivi, m-am lăsat purtat peste hotarul lumii reale, pătrunzând în acel univers ce se născuse odată cu depanarea peripeţiilor…

Rămăsesem toată după-amiaza aplecat asupra caietului cu însemnări al fostului poliţist, unde citisem înfrigurat numele lui Gerry Mulligan, şeriful din Blue Town, pe al lui Pedro, ajutorul de şerif, al lui Billy King, Willy Simson, Allison şi Mac, tâlhari scăpaţi din Grota Şacalului şi ascunşi în Mexicul încins de răscoale. Să-mi facă hatârul, Colorado de odinioară a deschis sipetul cu lucrurile purtate în Far West. Am simţit în tot corpul furnicături, văzându-i Colturile grele şi carabina. Mi-a arătat şi tomahawkul cu fierul din argint primit de la prietenul său Yacunda, căpetenia tolsuhnilor cunoscuţi în Mexic. Mi-a povestit istoria wampumului, al acelui colier de scoici alese din Rio San Juan, un dar al indienilor Navayo, mi-a arătat costumul mexican, sarape[4], chaparreras, pantalonii din piele de oaie, huarachos, nişte opinci din piele de bivol, sombreroul şi lasoul său, toate folosite prin înfricoşătoarele coclauri ale podişului Meseta şi prin văgăunile munţilor Sierra Madre…

Stăteam lângă foc, pe o grămadă de frunze, sub stejarul brumăriu şi ascultam cu evlavie. Pe figura bătrânului apărură primele raze ale lunii ce se ridicase din spatele unor stânci, palidă, argintie, nehotărâtă. La răstimpuri, deschidea pleoapele, iar irişii ochilor i se dilatau pentru a străpunge lizierele de sălcii ce însoţeau luncile ori să mângâie apele mânioase ale lui Rio Bravo, Rio Grande dell Norte, cum se mai chema. Praful sidefiu al stelelor fu tulburat de colinda norilor nevătămaţi de vârfurile reci ale Făgăraşilor. Acei aburi îmi părură aidoma celor ce învăluiau învrăjmăşitele piscuri golaşe, ale munţilor mexicani.

Dar trecusem hotarul lumii reale şi mă găseam alături de prietenii fostului marshall Ştefan Şercanu, devenit în Lumea Nouă, Steve Sharkey, ori Colorado, cum primise numele de la indienii ce populau valea fluviului cu acelaşi nume.

Călăreau într-un semiîntuneric lăptos ce acoperise o vale puţin întinsă din masivul Sierra Madre. În dreapta îngustei poteci, albia întortocheată a râului cobora odată cu ei, petrecându-i spre izvoare. Pe versanţii înălţimilor, conifere semeţe se profilau ca nişte coloane de catedrale. Pasul cadenţat al cailor se poticnea rareori în grindul spălat de viiturile râului, în timp ce străbăteau un drum puţin umblat. Răgetul repetat al unui jaguar le-a strâns mâinile pe arme. Animalul flămând îi urma în umbra copacilor, iar la lumina lunii, un oposum traversă fără grabă poteca. Se găseau în şei de peste zece ore şi începuseră să simtă oboseala. Ca să-şi păstreze iuţeala în mers, loviră animalele cu pintenii. Vocea lui Pedro întrecea deseori tropotul cailor.

— S-au petrecut multe de la moartea lui Juarez, seńores. Peste ai mei s-au abătut vremuri vitrege. Viaţa le este nesigură.

— Ţine pânzele sus, amigo! Îi vei găsi pe ai tăi sănătoşi!

Mexicanul, aşa cum îi poruncise glasul sângelui, venise în Texas numai să-l răzbune pe Orantes, fratele său omorât de Harris, stăpânul gaterului, omul lui Billy King. Dar după lichidarea acestuia, s-a angajat ca ajutor de şerif în Blue Town, jurând pe biblie, la primirea stelei de şerif, că-şi va da viaţa dacă va fi nevoie să apere Oraşul Albastru.

Din pata opacă a vegetaţiei se desprinse o pasăre de noapte, fâlfâind zdrenţuroasă pe deasupra călăreţilor, pentru a se mistui de cealaltă parte a râului. Uitară de cucuvea când răgetul jaguarului se repetă în preajma potecii urmate de ei. Apoi, scântei în forma unor licurici scăpărau din piatra prundişului atinsă de fierul potcoavelor. Urcară pieptiş, lăsând grindul într-o parte şi un chip de lună gălbui ce se râzgâia prin frunzişul rar al copacilor. Drumul deveni mai uşor.

Copitele cailor alunecau deseori pe piatra de râu rătăcită în calea presărată de hârtoape. Intrară în sat trecând pe lângă siluetele caselor ce semănau cu nişte fantome spoite cu varul lunii.

Străbătură o uliţă. Locuinţe mici, străjuite de garduri vii şi pomi cu coroane joase, mai toate albe, învelite cu trestie, prindeau viaţă…

Între timp, cerul se pătase de nişte nori enigmatici. Intrară pe o uliţă strâmtă, ridicată de mijloc. Într-un loc, o magnolie întorcea generoasă lumina nopţii. S-au lăsat purtaţi în mers domol, în timp ce luna alerga negrăbită prin rămurişuri şi dezvăluia orătănii picotind de somn. Cotiră apoi spre o altă stradă, unde li se înfăţişă o privelişte ce-i reţinu locului. Văzură prin uşa larg deschisă flăcărui, ferite în palme, arzând molcom şi afumând sfinţii locaşului de închinăciune.

Pedro îşi struni murgul; se apropie de zidurile triste şi albe, crezând că va întâlni pe vreunul dintre ai săi. Gerry şi Colorado îl urmau. Privirile blânde şi plecate ale celor ce nu încăpeau în naos s-au întors spre ei. Se trădau de la o poştă că sunt străini. Se auzea glasul smeritului padre, când înalt şi unduios, când jos şi grav, cerând mila Domnului pentru sufletele pe care gloanţele cârmuitorului le împuţinau şi invocând ascultare celor din jilţurile cu spătare înalte. Privirile texanilor desluşiră şi spinări gheboşate de indieni convertiţi la credinţa creştină. Lumini înmănuncheate de feştile prefirau raze peste trupul lui Christ ce agoniza pe cruce. Familia lui Pedro nu era acolo.

Întoarseră caii. Străbătură mai iute o bună distanţă printre uliţele unde mirosul greu al grajdurilor se combina cu cel al florilor de noapte. Câinii, sculaţi din somn de tropotul potcoavelor, se aruncară la uluci. Pe acoperişuri se desluşeau ochii pisicilor rotindu-se pe lângă hornuri.

Călăriră în monom pe o stradă nepavată, cu case din lut învelite cu paie, cu streşini din lemn, înşirate la stradă, pe lângă zidurile leproase ale curţilor, pe lângă o faţadă falsă şi prăvălia unui sardinez. Trecură o podină din lemn, acoperită cu prund, aşezată peste un pârâu zgomotos…

Am ajuns. Gospodăria lui Cordura era înconjurată de un gard viu din cactuşi candelabri, năpădit de tufe sălbatice de păducel. Un câine se aruncă la poartă, lătrând furios. N-a fost chip să-l îmbuneze. Pedro îl părăsise puiandru, dar acum dulăul se ţinea dârz, deşi peonul îl striga peste împletitura de verdeaţă. Nu trecu mult, şi din pata umbroasă a uşii se arătă silueta robustă a unui bătrân. Mexicanul cu înfăţişare de patriarh, tatăl lui Pedro, era înarmat. Se apropie de ei, iar puşca, după cum era ţinută strâns, arăta gata pentru a fi descărcată. De la câţiva metri, cu carabina în mână, îi luă la ochi şi strigă limpede, fără urmă de teamă:

— Dacă vreţi să vă fie moale, spuneţi-vă numele şi plecaţi!

— La poarta ta este Pedro Cordura, fiul tău, cu doi prieteni de nădejde! răspunse grăbit ajutorul de şerif, temându-se ca celălalt, tatăl său, să nu scape degetul pe trăgaci, aşa cum arăta încă mahmur de somn.

A urmat o clipă de linişte, apoi a izbucnit bucuria revederii. Mai apărură şi alte umbre, glasurile alor săi se amestecară. Se aprinseră lumânări din seu.

Intrară în curte, călări. Câinele fu legat în spatele casei, unde-şi uni lătratul cu alţi dulăi. La multe ferestre vecine se arătară chipuri întunecoase. Mai toţi au înţeles că lui Cordura îi veniseră neamuri de la drum lung.

Nu după mult timp, se găseau laolaltă în jurul mesei scunde, cioplită în lemn. Oaspeţii şi ai casei luară loc, pe scăunele. Erau de faţă fraţii lui Pedro, amândoi însuraţi. Primul, Emilliano, se îmbogăţise chiar cu şapte copii. Avea cinci cu „la grande”, femeia de sub acoperişul bătrânilor, şi doi făcuţi cu alta, „la chica”, în clipa aceea abandonată. Braţul energic al Amarillei, mama lui Pedro, îl readusese la Rosita. Bătrâna, sculată în toiul nopţii, le prăji la repezeală o tocătură de carne şi le-o întinse pe foi de aluat copt, cu garnitură de varză şi sos picant. În străchini le mai deşertă ciorbă groasă de linte. Hrana caldă fu binevenită. Muharra, una dintre surorile lui Pedro, aduse o sticlă pântecoasă cu bere din agavă. Fiul venit de la drum istorisi întâmplările petrecute printre străini. Cordura asculta atent, ţintuind cu privirea ulcelele prinse pe tencuiala zidurilor. În odaie era linişte, nimeni nu scotea o vorbă.

Răsuna doar vocea lui Pedro.

— Azi mănânc pâine la şeriful Gerry Mulligan, aici de faţă şi-mi convine şi slujba şi simbria consiliului.

Tăcerea mai domni puţin în odaie, toţi ascultaseră cu multă atenţie, şezând pe rogojini, şi în acest timp flăcările lumânării le jucaseră pe figurile oacheşe. Bătrânul îşi aprinsese a treia ţigară răsucită în ziar, mai trase un fum, vocea i se auzi domoală:

— Vremurile s-au stricat pe la noi, Pedro. Nu ştim dacă apucăm lumina zilei şi n-ai unde te jelui. Nimeni nu te ascultă. Pământul ne este furat de moşier. Ce ne-a dat Juarez, azi plătim cu sânge. Suntem purtaţi prin judecăţi, şi armata ne ucide. După asta, vechilul ne vlăguie ca lipitoarea, ajungem foaie de ceapă. Bogătanul ne împinge peste albia râului, unde locurile crapă de uscăciune, acolo nici şopârla n-are viaţă. Pe avutul nostru au pus ochii cei ridicaţi în jilţuri. Nu ştim pe ce căi să apucăm. Tu ai văzut şi ai întâlnit destule peste Rio Bravo. Dă-ne o povaţă!

— Am trecut să văd dacă sunteţi în viaţă. Acum, de vă ştiu la adăpost, mi s-a îmbărbătat inima. Am de dus la capăt multe, apoi mă întorc să stăm de vorbă. În Blue Town, unde-mi fac un rost, este loc şi pentru voi. La urmă, veniţi şi voi peste Rio Grande!

— Te-ai rupt de noi, Pedro, tocmai acum, când mare foc se adună asupra noastră şi când trebuie să ne unim, să-i putem dovedi. Pe tine, paşii te duc unde-ţi aflaşi norocul. Nu-mi părăsesc satul, băiete! M-ar râde şi pruncii nenăscuţi. Tu, du-te cu Dumnezeu! La fel ca strămoşii noştri indienii şi spaniolii, urmează-ţi soarta fără să pregeţi. Unii au colindat mările, iar locurile pe care asudăm astăzi au fost călcate pe fiecare bucăţică de mocasinii aztecilor. Mie însă, în lutul ăsta roşu şi ars îmi vor putrezi oasele, ca şi bătrânei tale şi celorlalţi ai mei.

Pe cei de faţă îi impresionase durerea lui Cordura. Pentru el, Pedro era pierdut. Un lucru rămăsese limpede: vremuri grele apăsau satul Santa Rosalia şi nu vedeau nici o cale de scăpare.

— Seńor Colorado, îţi reînnodă vorba cu vocea sa domoală Cordura. Ne ducem viaţa ca nişte câini, păzindu-ne avutul de moşieri. În loc să ne pietruiască drumuri, să ne ridice şcoli, să ne sape canale să aducem apa râurilor pe ogoarele arse de secetă, ei ne jecmănesc, ne fură pământul puţin ce-l mai avem. Potecile sunt pângărite de bandiţi şi de jandarmi. Unii-s mai ticăloşi ca alţii. Tâlharii şi poliţiştii călări sunt laolaltă ca tusea cu junghiul…

— E adevărat! Este greu! îi dădu dreptate Colorado.

— Seńores, ţi la un aţa foc, nici marea nu-i destulă să-l stingă. Urmele arsurilor nu se vindecă, că nu-i timp de oblojit, iar domnii din Mexico City n-au ochi să ne înţeleagă durerea!

Au mai discutat despre multe altele, apoi se îndreptară spre paturile cu saltele făcute din pănuşi de cucuruz şi pernele umplute cu fân. Când astrul selenar se pitula dincolo de porţile nezidite ale aşezării, s-au dăruit somnului, legănaţi de ţârâitul câtorva grillos, nişte insecte asemeni greierilor, ce-şi frecau elitrele în rosturile chirpiciului casei lui Cordura…

Ultimele găini zburaseră din pomi, şi un porc sfrijit, cu un mers împleticit de bătrân nevolnic, se mistui pe poartă. O dată cu zorii, Sergio a înhămat catârul la cotigă şi mână spre bucata lor de loc să recolteze agave. Câţiva ari de pământ semănaţi cu fasole arăcită pe tulpini de porumb, unde se cultivau ignami[5], brazde de ceapă, răsaduri de usturoi şi o mulţime de vrejuri cu roşii, erau tot ce-i mai rămăsese lui Cordura. Restul pământului îi fusese luat cu japca de Jiquerillo, latifundiarul vecin. Sergio şi Emilliano asudau o bucată mare din zi pe moşia boierului, iar cealaltă, cât mai rămânea, trebăluiau pentru ei. Cumnatele lui Pedro prăşeau porumbul de pe o parcelă lucrată în parte. Amarilla, chiar atunci venea aplecată de greutatea unei poale de tomate culese pentru străini.

Ajutorul de şerif, când încă nu se crăpase bine de ziuă, dăduse ocol curţii. Gardul din cactuşi candelabri crescuse vânjos, îndărătnic. Năravul de a înţesa curtea cu spini era curmat de satârul ucigaş. Veniseră în vremea când rodiul se acoperise cu granadas cărnoase, ce acum se coceau. Prin iarba răzleţită a curţii, o broască râioasă, îngreunată de ouă, sărea printre toporaşii sălbatici şi printre cele câteva tufe de azalee. În grajd, Pedro văzu caii cu harnaşamentele pregătite pentru drum. Bidiviii aveau capetele înfundate în sacii cu tărâţe. Ochii uleioşi ai lui Blaky se ridicară peste marginea ţesăturii. Pedro bătu crupa voinică a mustangului, iar animalul fornăi urmat de Picior-Uşor, bidiviul lui Colorado. Trecu în patio, curtea interioară, şi strivi o viperă ieşită de sub temelie. Tălpoaiele dintr-o parte a casei erau lăsate pradă furnicilor roşii. Mirtul, oleandrii cu flori albe şi vişinii păreau că-şi întind frunzişurile ca după un somn lung. Simţea în jurul său sărăcia, greu de alungat afară din ogradă…

Când pe nesfârşitul cerului alergau năucitoare fuioare alburii de nori, se găseau adunaţi pe prispă la un păhărel de tegrita. Răcoarea stăpânea încă dimineaţa. Între timp, ziua crescu, albind văzduhul, iar un cocoş cocoţat pe o butură îşi aruncă capul pe spate, cântând solemn cerului. Şi-au potolit foamea cu o ciorbă acrişoară de ştevie şi cu tortillas, nişte turte din făină de mălai, scoase din cuptor. Pedro reveni odată cu Catoche, fiul lui Sergio, de nouă ani. Totdeauna gata de joacă, cârn, cu părul zburlit a gâlceavă, cu obrazul rotund şi ochii uşor apropiaţi, mânca dintr-o rodie seminţe rubinii şi aromate şi se ţinea după el, lăudându-i pistoalele. Gerry se înduplecă şi-i dădu un Colt golit de cartuşe. Catoche alergă dincolo de prispă, trecu în stradă şi se făli picilor cu arma şerifului. Se reîntoarse, deschise micul corral[6][7]şi ieşi să ducă la păscut, prin şanţurile drumului, câteva capre. Gerry, mai înainte, se jucase cu el, îl cocoţase pe grumaz şi alergaseră timp îndelung. Îi închipuise şi o turcaleaţă din hârtie, o biată pasăre scălâmbăiată, ce luase înălţime, planând peste ogradă, ca să cadă şi să rămână prizonieră într-un cactus.

Venise ora prânzului şi bărbaţii se găseau la masă, Sergio nu se întorsese, în schimb venise Emilliano. Închinară un rachiu înainte de pozole, capul de porc afumat şi fiert în zeamă de porumb, garnisit cu ceapă crudă, apoi plăcintele umplute cu flori de dovleac au fost binevenite. Cordura, pricepând că nu-l va îndupleca pe fiul său să rămână, îşi înecă oful în tegrita, aşa cum, de fapt, nu era obişnuit s-o facă…

Vremea nu şedea pe loc, şi soarele se înfipsese într-o coastă a cerului. Femeile casei îşi vedeau de treburi, în timp ce bărbaţii urmăriţi de ochii curioşi ai copiilor zăboveau la taifas. Catoche mai ceru pistolul lui Gerry şi-l primi, odată cu un pumn de bomboane din melasă cumpărate de la sardinez.

Să se fi deşirat din caierul timpului un ceas, două, când dinspre o margine a satului răzbătură larmă de voci înfricoşătoare şi împuşcături. Cordura ieşi în poartă, schimbă o vorbă cu un vecin, apoi trase pe cei mici în ogradă. Pedro a înţeles printre primii cauza zarvei. Se revoltă, dar Cordura îl apucă de piepţii cămăşii, să-l aşeze la locul său, şi simţi nevoia să explice străinilor din nord:

— Seńores, este Tuerto din banda lui Alvala! Un ucigaş blestemat! La un ceas depărtare, vine furgonul să ridice tributul!

— Scârboasă parascovenie, Colorado! se indignă Gerry.

— Dacă ne aşezăm contra lui Alvala, ticălosul n-ar uita!

— Poliţiştii din Santa Rosalia dorm, amigo? Unde sunt acum?

— Jandarmii nu-l împiedică, seńores! Ei în schimb vânează ţăranii fugiţi din şerbie, să-i aducă îndărăt la hacienda[7]! Asta fac!

Gerry şi Colorado îşi pregătiră armele. Figurile lor deveniră treptat grave. Privirile li s-au încrucişat şi s-au înţeles.

— Nu ne vârâm, seńores! se rugă de ei Pedro. Ai noştri rămân şi mai departe cu Alvala. Să lăsăm totul în seama poliţiştilor!

Emilliano se gârbovi sub povara unui sac cu porumb, şi aşa, cu el în spate, se duse la poartă. Cordura trimise într-o pânză de sisal soia, preţ de o baniţă, şi în alta o arroba[8][9]cu linte. Figura cutată a bătrânului ascundea greu paguba.

— Ne facem părtaşi cu tâlharii, Pedro! Intrăm în horă?

— Nu e treaba noastră, seńor! Ai mei îţi cunosc necazul…

Ce se petrecea nu era pe gustul său. Satul întreg umplea harabaua. Ţăranii se arătau înspăimântaţi, iar jandarmii parcă îşi astupaseră urechile, cu pământ. Revolta îi clocotea în piept.

— Pentru ce nu dosiţi mâncarea? îi iscodi mânios.

— Ce-i dăm acum este dezgropat din câmp. Cei care nu mai au, duc la târg lucruri din casă, să-i achite neisprăvitului birul.

— V-a ajuns cuţitul la os, cum mai răbdaţi?!

— Alvala este un ticălos fără pereche, Colorado! L-aş jupui!

— Din păcate, Pedro are dreptate, dar nu-i singura necinste săvârşită în lume, şerifule! N-avem ce face!

— La dracu cu Alvala! Scorpionul merită strivit. Aşa-i?

— Să nu ne grăbim, seńor ţerif! îl potoli Pedro. Cu Alvala ne dondănim numai dacă ne caută harţă! În rest, zic să stăm liniştiţi!

— E-n regulă, prietene! Nu-ţi fac neajunsuri!

Locotenenţii Cribar şi Pedro intrară în ogradă şi-i măsurară din pinteni până în Stetsonuri. Aşa cum arătau, ca toţi texanii, în costume de cowboy, zeflemitori şi înarmaţi, nu prevesteau a bine. La un semn al lui Cribar, mai apărură câţiva, şi la o comandă neauzită, vreo trei pistoale se îndreptară spre ei. Poliţiştii schimbară o părere în şoaptă.

— Nu tragem decât dacă n-o scoatem altfel la capăt! Orice gest pripit ne poate costa! propuse, Colorado.

— Se încurcă treburile, prieteni! Ochii pe ei!

Dar, contrar obiceiului, de această dată capul bandei însoţise ciracii. Aflând că la Cordura se petrec lucruri ciudate, îl strigă pe bătrân în stradă. În glas i se citeau surprinderea şi indignarea.

— Îmi umbli cu fofârlica, Cordura? Pe cine găzdui eşti?

— Am oaspeţi de peste Rio Bravo, veniţi cu Pedro, Alvala!

— Seńor Alvala, Cordura! N-am mâncat dintr-o strachină! Iar voi ăştia lustruiţii, gringos, ia daţi-vă încoace! Fără gărgăuni! Ai mei trag chiar dacă vreţi să vă alungaţi musca de pe nas!

— Sunt prieteni de-ai băiatului, seńor Alvala!

— Să ne înţelegem, străinilor! Staţi liniştiţi, că m-aprind iute! îi privi tâlharul pe sub streaşina sombreroului, cu una dintre mâini pitită sub sarape. Vin eu la voi, veneticilor!

Şeful răufăcătorilor era ajuns la cincizeci de ani, uşor adus de spate, mătăhălos, cu un obraz buhăit de băutură, pe care i se citeau multe porniri nestăpânite spre rău. Era încă în putere, arăta ca unul care cu greu poate fi întrecut la bătaie şi în trasul cu arma. Un pistolar sadea mexican!

— La dracu cu Alvala ăsta! mârâi printre dinţi, Gerry.

— Ştiu că nu-ţi trecură pragul ageamii, Cordura! spuse hoţul cântărind din ochi pe texani ca un geambaş.

Scoase pistolul din locul unde-l dosise şi-şi scărpină cu ţeava ceafa. Pe faţa lui lătăreaţă se vedea o neascunsă uimire. Ochiul său mai mic clipea.

— Gringos, sunteţi voi vaqueros, cum le ziceţi la bouari peste Rio Bravo, cum sunt eu popă! Din câte ştiu, văcarii au în ţeastă în loc de creier, rumeguş, şi la mai toţi li s-a rupt praporele de călărit. Arătaţi mai curând a pistolari. Este că v-am citit?

— Gazda a spus adevărul, Alvala! vorbi fără grabă Colorado.

— Hârtii că hălăduiţi prin Mexic purtaţi la voi, străinule? Madera, Tuerto, Perro, deşertaţi-le buzunarele!

— Să ne fie cu iertare, Alvala. Ca oaspeţi ai lui Cordura, nu se cade să ne buzunăriţi! La noi, peste Rio Bravo, se aud lucruri frumoase despre seńor Alvala. Se spune c-aţi fi un tâlhar-gentlemen!

Capul bandei, plăcut impresionat, aruncă o privire spre ciracii săi şi zâmbi misterios. Se voia un şef de nelegiuiţi aparte, calitate ce nu putea fi atinsă de ceilalţi, ştiindu-le metehnele.

— Scoţi miere pe limbă, străine! Te vrei cu haz, dar mi-s vulpe şireată, până una-alta, întoarceţi-le buzunarele pe dos! Şi palmele pe capete! Hai, la treabă!

— Cârmuirea de peste Rio Grande se va zburli, Alvala! O să ai neplăceri cu ai noştri! Am anunţat că dăm prin Santa Rosalia.

— Domol, domol, frăţioare! Mexicul acum este încins în podiş şi nu numai Alvala face îngeri din veneticii nepoftiţi.

Le-au fost scoase la iveală hârtiile cu numele de împrumut. Banditul îşi micşoră ochiul aproape scurs de lovitura cuţitului, şi-l apropie de acte, buchisi cu greu înscrisul şi nu observă că Pedro nu purta numele lui Cordura. Altceva îl frigea.

— Bălane, se adresă lui Gerry, ceva money căraţi cu voi? Să fie rotunzi, să meargă oriunde! Doar n-oţi fi plecat cu chimirele iască! Madera, înfige-ţi adânc mâna în pantalonii veneticilor!

N-apucară să-i buzunărească, deoarece cei trei îşi răsturnară buzunarele în praf. Căzură cam o duzină de dolari din argint şi o hârtie de zece. Faţa tâlharului, uimită la început, se roşi de ciudă.

— Tuerto, căutaţi-i la piele! Nu mi-au mâncat şoarecii creierul din ţeastă, să-i cred! Dolari vreau! Dolari! Fiţi oameni de înţeles! Bani valabili! Voi îmi aruncaţi câţiva arginţi, ca la un olog ce aşteaptă milostenia creştinilor la troiţă?! Frăţiorilor, daţi-vă pe brazdă!

— Este tot ce ne-a rămas, Alvala! afirmă Colorado.

— Arătaţi a oameni cu obrazurile subţiri şi dosiţi paralele?! Tuerto, cară-i una bouarului ăsta!

Ofiţerul îşi repezi pumnul în obrazul lui Colorado. Braţul i se destinse, dar încremeni. Încheietura i-a fost prinsă ca într-un cleşte. Scoase neprevăzut pistolul cu cealaltă mână şi trase. Poliţistul însă veghea. Mai înainte de a-şi descărca arma, aceasta îi fu capturată, iar mâna răsucită cu putere şi definitiv imobilizată. Revolverul pocni, dar căzu în praf.

— Ai să crapi, iancheule! mârâi Madera, cu o uitătură de cruzime. Îşi smulse din toc arma, dar detunătura unui pistol cunoscut i-o zbură după surata ce se odihnea în colb.

— Încet, Madera! Ne arunci poterele pe cap! Pe tine nu te ştiam aşa cârpă, Tuerto. Te-ai muiat ca un terci! Nu-i puneţi la inimă că porumbii mei sunt oleacă neciopliţi!

— Nu-i cu supărare, sir!

— Vorbeşti în zeflemea, băiete! Te-aş face un rămăşag pe treaba asta. Uite despre ce este vorba. Dacă îi dovedeşti pe Madera şi pe Cribar, uit ofensa adusă oamenilor mei. Vă bateţi cu pumnii. Dacă nu, capeţi treizeci de vergi la tălpi şi apoi golesc şi ograda lui Cordura.

Lupta s-a încheiat curând. Alvala a crezut că visează. Madera fusese blocat cu un pumn primit în plex. Cribar izbutise să-l lovească slab pe texan. Apoi, ciracul încasă un upercut în vârful bărbiei, de avu impresia că-l izbise un mai de îndesat pietrele în patul drumului. Mai încasă un altul în ficat, căscă gura să înghită aer, şi în cădere îl zări pe Madera azvârlit pe spate de o izbitură de cizmă. În acest timp, Gerry veghease cu mâna pe pistol. Alvala, din venetici şi din văcari nu-i scotea. Pe Rio Pecos, această insultă s-ar fi cerut „răfuită în strada mare”. Îi veni să zâmbească atunci când îl văzu pe Madera rămas în patru labe, năuc, fără să înţeleagă bine ce-i cu el, iar pe Cribar chircit, frânt, lipsit de răsuflare. Se puteau socoti biruitori.

— Ai scos-o bine la capăt, gringo! Altfel, păruiala mirosea a moarte! Madera şi Cribar nu te-ar fi cruţat! Izbânda asta are să te usture la pungă! Ofensa s-a comis în faţa ţăranilor!

Madera şi Cribar, ajutaţi de acoliţii lor, încă ameţiţi, fură săltaţi în şei. Alvala încruntat, îşi muşca buza arsă de ţigară. Faţa i se învineţise, ochiul cel mic se congestionase. Harabaua se întorsese vârfuită din celălalt capăt al satului.

— Vremi nenorocite, străine! Ţăranii ăştia seacă de parcă-s roşi de omizi, dar îmi dau că-i apăr de alţii mai răi ca mine! Dacă socotesc ce-ai făcut tu, în stradă, asta se curăţă cu mult metal galben. Mi-ai batjocorit locotenenţii în văzul satului. Ca să uit de ruşine vă iau caii! Dar nici pe departe nu vă achitaţi!

Că Alvala era un mare ticălos, asta era ştiut în tot ţinutul. Că îşi dădea la spate cuvântul, asta nu. Dacă aşa hotărâse el, trebuia să se supună. Colorado încercă să-l înduplece.

— Îţi retragi promisiunea, Alvala?

— Am făgăduit că nu daţi ortul popii! De avut n-am pomenit. Şi nu mă călca pe nervi, străinule! în vremurile astea se crapă iute în Mexic! Şi ţine minte o vorbă: Tu ai pumn, din câte ai arătat! Eu am „doxă”, dar nu mă laud! Cu pistolul dau jos graurul din zbor! Dar ai noroc că-mi eşti simpatic. Altfel…

— Prietene Alvala! îi zâmbi zeflemitor Colorado, stăpânindu-şi furia. Bidiviii ştiau drumul îndărăt peste Rio Bravo. Fără ei, rătăcim potecile spre casă.

— Vorbeşti în dodii, străine! Sună a ameninţare spusa ta!

— N-am avut gândul ăsta, Alvala!

— Nu-mi pune sare pe rană! Până una-alta, eşti în mâna mea!

Pistolul lui Alvala trosni de sub sarape, şi un centavo[9] zărit de el în praf sări muşcat de plumb. Prin poncho-ul său negru şi ponosit trecu un fum subţirel.

— N-ai tras rău, Alvala! îl lăudă neprefăcut Colorado.

— S-o luăm altfel! zâmbi ştirb Alvala. Voi iancheii şi noi mexicanii suntem oameni de afaceri. Vă iau caii, în schimb vă las viaţa. Caramba![10][11]Şi eu, şi voi ieşim în câştig. Dacă ţineţi la ei, aştept, să mă vizitaţi! Îi am însă de vânzare!

Prin faţa lor, bidiviii au fost târâţi de căpestre. Alvala sări în şa, îşi ridică sombreroul cu ţeava Coltului, arătându-şi dinţii subţiri, neregulaţi. Fără grabă apoi, îşi perie sarapele cu măturica scoasă din coburul şeii. Le vorbi agale:

— Nu fiţi verzi la minte! În locul vostru aş lua primul tren spre El Paso del Norte. Bani de drum mai găsiţi voi la pârliţii ăştia.

— N-aş prea crede! vorbi cu vocea sa legănată Colorado.

Plecară hăuind ca bouarii, slobozind focuri de pistoale în cer. Furgonul luă distanţă, iar bandiţii grăbiră să ajungă harabaua, strunindu-şi caii de frâie. Apoi, pâlcul lor se topi sub copacii înfipţi în umerii lui Rio Perezoso, acoperit de ceaţa depărtării…

Timpul era călduros şi mai toţi gospodarii găsiţi în uliţă îi priviră chiondorâş.

Au ajuns într-o piaţetă. Comisariatul fusese înălţat de curând din piatră şi cărămidă arsă. Înconjurat cu zid gros, cu creneluri pe creste, cu un om al ordinii la uşă şi un altul cocoţat într-un fel de foişor, semnifica puterea, mâna forte, ce apăra legiuirea pământului, munca sătenilor din acel loc de ţară.

Chiar atunci, de sub portal, trei cai trăpaşi urniţi spre stradă erau să-i răstoarne. Plecau în misiune poliţiştii călări ruralii. Apucară să le vadă uniformele cenuşii, sombrerourile largi, lasourile în cârlige, pistoalele în coburi şi ţintele bătute pe şei.

Au fost legitimaţi de un gradat cu uitătura saşie, după ce li s-au sechestrat armele. Sergentul i-a sfătuit să zăbovească un timp scurt, pe o bancă de lemn, deoarece ofiţerul Munos servea prânzul. Neavând de ales, s-au conformat. Le defila prin faţa privirilor o tavă vârfuită cu bucate: tortillas rumenite, umplute cu tocătură piperată o bucată de raţă îndopată, friptă în cuptor pe varză, un peşte rasol mirosind a oţet de vin, a hrean şi a păstârnac, la urmă, două banane completau ospăţul.

— Tot să fii poliţai! scăpă vorbele Pedro. Uite ce stacană de vin i se aşază pe şervet! O fi de Vera-Cruz, că-i ca rubinul!

Şeful poliţiei îşi prelungea înadins desertul. Se răsuci apoi cu scaun cu tot şi privi supus bustul în gips al guvernatorului. Parcă noi puteri i se revărsau în corp. Îşi cadorisi cu un zâmbet de sus vizitatorii, apoi făcu un semn tainic unui subaltern. Două călcâie se lipiră într-un perfect ţac. I se oferi şapca. Fără grabă, îşi potrivi ţinuta, strânse paftaua peste mijlocul îngroşat de trai, îşi mângâie perciunii înfoiaţi, căniţi de curând. La sfârşit, vorbi gâfâit:

— Din câte bag de seamă, veniţi la poliţie cu o plângere. Am auzit că v-ar fi luat Alvala caii! Urâtă treabă!

— Ne bucurăm că aţi aflat, seńor Munos, răsuflă uşurat Sergio.

— Dar a trecut d-atunci un car de timp!

— N-apucă soarele să coboare c-o suliţă, chezăşui el.

— În vremea asta s-au aşezat la adăpost! Şi caută urme în pustiurile astea! ricană ofiţerul. Rio Perezoso este întortocheat, iar malul celălalt este tare şi nu păstrează semne!

— Un poliţist de soi le citeşte şi pe piatră! ripostă Colorado, încercând să-l înduplece să-i ajute.

— Peste o oră se urneşte vântul de seară şi şterge totul! rosti Munos cu o ţigară înfiptă în colţul gurii. Vremea s-a zburlit şi miroase a ploaie! Cu asta am zis tot!

— Atunci, am venit degeaba până aici? vorbi mâhnit Pedro.

— Aveţi dovezi să probaţi c-aţi avut cai?! Gradatul suflă apatic fumul ţigării. Un act doveditor că i-aţi stăpânit! Drumurile colcăie de bandiţi. Poliţia rurală din Santa Rosalia n-are herghelii. Câte coate-goale nu născocesc că-s prădaţi, să se pricopsească c-un cal de soi! Nu-i căutaţi pricină lui Alvala, că daţi de bucluc! Sunteţi de peste Rio Grande, şi mare daraveră să-ntocmeşti hârtii când dă ochii peste cap un iancheu. Mai bine lipsă. Treceţi Rio Bravo, ori bateţi drumurile în alt district. Alvala, spre necazul meu, în parohia asta s-a găsit să tundă oi fără foarfece. Nu vreau ca prefectul să-şi strice părerea despre destoinicia jandarmeriei de aci. Prima gară pentru El Paso del Norte este la câţiva kilometri. Nu zăboviţi, domnilor, soarele este încă sus!

Când au părăsit micul fort, se auzeau strigătele ţăranilor bătuţi la tălpi în beci, trimişi pentru cuminţire de don Jiquerillo, latifundiarul locului…

Înaintau cu spor pe valea râului Perezoso. În jur, în căldura zilei, relieful parcă dansa. Contururi ciudate de steiuri singuratice şi copaci sărăcăcioşi se roteau în iuţeala mersului. Calea, din câte arăta, era puţin umblată, vegetaţia crescuse răzleţită, din loc în loc îşi resfirau spre cer braţele înarmate cu lănci ţepoase, cactuşii, cu lujeri groşi, sfârşind cu braţe sofisticate, înfrăţiţi într-o confederaţie bizară. În unda săracă a râului, soarele scânteia de sub crugul văzduhului.

Cu ochii scrutând drumul, Pedro dibui o urmă. Prin iarba cârlionţată zări boabe de soia scăpate prin rosturile hărăbăii. Roţile apăsate de povară lăsaseră urme noi lângă un şleau mai vechi, în pământul argilos al râului, pe care apa nu le ştersese. O ciocănitoare culegea de pe scoarţa unui copac furnici, nu se tulbură. De mulţi ani se obişnuise să vadă trecând bandiţii lui Alvala. Soarele cădea, mai departe, fierbinte peste călăreţi şi peste un soi de oţetari gârbovi. Drumul continua, apăru un deşert. Agave singuratice presărau locul cu trupuri de caracatiţă. Pedro, ca un bun cunoscător al rosturilor lucrurilor întâlnite, dădea lămuriri:

— Din agava asta, seńores, scoatem sfoară de făcut frânghii, iar din aia – arătă o plantă cu foi grase, în formă de petale mult alungite – dobândim berea noastră, pulque, cum este botezată p-aci. Omul de jos, din aga vă mănâncă şi bea la supărare şi la bucurie, tot din ea se-mbracă, pentru că ea a fost dată de zeul agavei indienilor, locuitorilor de aici…

Dincolo de râu, pe un şes arid, ogoare mărunte fuseseră abandonate. Discul solar, neiertător, ucidea totul…

Trecură peste şapte ore de la plecarea lor când un tumult depărtat, nedesluşit, se transforma parcă într-o chemare insistentă. Ţăranii călări, alţi pedeştri, înaintau, ca un râu într-o revărsare domoală, pe faţa aspră a pământului. Luptătorii, cu picioarele crăpate de mers ori încălţaţi cu mocasini şi opinci, urmau caii, venind de pe un drumeag lăturalnic. Printre ei, multe soldaderas, femei-soldaţi, drumuiau alături de bărbaţii lor, să le spele hainele, să le prepare merinde ori să le încarce armele în timpul luptei. Altele, suite în care cu coviltir, mânau catârii ca încercaţi surugii, ducând cele trebuitoare insurgenţilor porniţi la luptă…

Texanii se ridicară în scări şi cuprinseră cu privirile o parte din drum, dar cotul scurt al râului îi împiedica să vadă cât de numeroasă e oastea. Murmurul creştea, tropotele cailor la pas întins, lătrăturile câinilor ce-şi însoţeau stăpânii umpleau valea râului. O poruncă adresată lor, acoperi larma oastei fără cadenţă. Opriră într-un loc de drumuri înfurcate, lângă a fântână străjuită de o troiţă. Fură împresuraţi. Zeci de puşti îi luară la ochi, fierul ascuţit al coaselor ieşi din cingători ori din cornuri de vite.

— N-arătaţi să fiţi de p-aci! li se adresă căpetenia peonilor.

— Suntem în trecere prin ţinut, răspunse fără grabă Gerry.

— Arătaţi ca aceia ce adună ştiri mincinoase pentru gazete!

— Deloc! Căutăm pe unul Alvala ce ne-a furat caii!

Urmară câteva clipe de tăcere. Numele tâlharului era ştiut. Cel care conducea oastea ţăranilor interveni în discuţie:

— La ce mai duceţi cu voi armele dacă v-aţi lăsat prădaţi?!

— Întreg satul Santa Rosalia nu se ia în furci cu Alvala! spuse Colorado.

— Nu-i lesne să dai foc neghinei, vorbi limpede, comandantul.

— Am fost la poliţistul Munos, dar ne-a trântit uşa în nas!

— N-au timp ruralii de Alvala! Ei ne vânează pe noi!

Fără voia lor, texanii admirară figura hotărâtă a conducătorului, obrazul acestuia ca tăiat în piatră, cu pomeţii proeminenţi, cu nasul acvilin şi favoriţii bogaţi şi însuriţi, fruntea înaltă, înclinată spre spate şi coama de păr cu firul gros, ce-i cădea pe umerii acoperiţi de un sarape negru.

— În locul vostru, m-aş lipsi de cai!

— Ţinem la ei, că ne poartă de tineri, comandante!

— Tâlharul de Alvala are să vă pună pielea pe băţ!

— Încercarea moarte n-are! Cât despre piele, nu ne lăsăm atât de lesne jupuiţi! se înfurie uşor Gerry. Ne-o vindem scump!

— Îndrăzneală văd că aveţi, dar nu-i totuna cu reuşita! Să nu uit însă: Ce interese v-au mânat prin locurile astea?

— Este o poveste încâlcită, asta-i treaba noastră! Suntem cetăţeni liberi de la nord de Rio Grande!

— Nu zic ba, dar ţara asta nu-i stăpânită de ianchei!

— Avem gânduri bune, comandante! Am trecut pe la Cordura, şi Alvala ne-a luat caii. Acum mergem să-i redobândim, fără ajutorul poliţiştilor călări din Santa Rosalia.

— Îl cunosc pe Alvala! Rătăcirea minţii lui de tâlhar l-a împins la necinste. Locul lui este acum în ştreang!

— Asta-i treaba judecătorului, din câte ştiu, comandante!

— Glăsuiţi ca oamenii lui Diaz, străinilor! îndreptă spre ei arma, gata să tragă. Vezi ce hram poartă, părinte Almadia!