Din nou ne cheamă iarna la sobă, să vorbim. 

Ciori au bătut văzduhul ca niște cuie și-mi 

place-n urechi tăcerea cum scârțâie... Pesemne, 

iar au pornit, în uliți, căruțele cu lemne. 

Amurg. De-ar bate-n ușă deodată, cineva, 

desigur că i-aș spune: intră! și ai intra. 

Tăcerea-n noi și-n seara căzută-ntre covoare, 

ar fierbe ca un cântec călduț, de samovare. 

N-ai întreba nimica și-ai aștepta răspuns — 

Ți-aș spune: o lumină din mine s-a ascuns. 

Vrei să ți-i pun la sobă pantofii de mătasă ? 

Ți-aș spune: ai picioare ca iepuri mici de casă; 

și vorbele-ar rămâne limpezi și grele-n noi, 

ca ciorile surprinse de moarte într-un sloi.

Și mi-ar fi poate frică să nu ghicesc ce-nseamnă

făptura ta, împinsă aicea dintr-o toamnă,

cu capu-n mâni visată, deștept, de-atâtea ori!...

 — Am bănuit că-i iarnă afară după ciori,

și-aș fi voit să-l dărui cuiva, ca să-l ascunză, 

sufletul, cât o umbră crescută sub o frunză.