Eu sânt ca un sălbatec, prăpăstios castel,

Din care cavalerul e dus în cruciadă.

Se năruie clădirea și stâlpii stau să cadă.

Și-au prins rugină roibă lăcățile de-oțel.

Ah, surlele sonore din zilele de pradă!

S-a ros desenul sombru pe vechi tapițerii,

Și-au devenit postume chitarele truvere.

Prin bolți, ruina-și cântă fatalul "miserere".

Și nu mai ies la geamuri virginele zglobii.

Ah, nopțile nebune de patimi și plăcere!...

Departe, ceru-i roșu ca sângele de brav.

Departe-s oști în zale și lupte-nsângerate...

Târziu, o gheunoaie a prins grăbit a bate;

Și-i miros de carnagiu și plângere de sclav.

Ah, clopotele păcii în inimi picurate!...

Cohorți de foi dansează prin goluri de cavou;

Fotolurile-așteaptă și sapă-n ziduri carii,

În lunga așteptare sânt înțelesuri varii,

Și liniștea se umple de nălucit ecou.

Ah, oștile sosite cu flamuri la fruntarii!