Ce simplu e amurgul acesta de sfîrșit

de toamnă ! Boi, pe dealuri, duc arătura-n vid.

Septembre strînge-n doniți strugurii toți din toamnă,

și-n tălpile-i desculțe îi calcă sus, în cramă.

Ploaia veni cu sînge și cu furnici, din Sud ;

cîte-un pîndar împușcă tăcerea ca un surd,

și liniștea s-adună din mii de cioburi sparte.

O fată, ici, în cîmpuri, a adormit pe spate,

și-acum o duc țăranii pe umeri,

pe sicriu

un clopot își desfoaie buchetul arămiu,

să prelungească parcă amiaza din vecerne ;

e miros tare umed din fînuri ; e devreme,

și-i lîngă raclă bine oriunde te întorci.

Ca totdeauna, viața-i cu garduri și cu porci,

cu vișini și neveste care au țîța seacă.

În anotimp, simți pasul lui Dumnezeu cum calcă

și numără pe mînă cîștigul din fîneți :

mălai e pentru oameni și mei pentru stigleți.

Cirezi halucinate mugesc pe după vie ;

femei goale, în lanuri, au pielea pămîntie,

și ai putea pămîntul în pielea lor să-l ai.

Un popă — poate Naiba — cu mintea spre mălai,

peste sicriu, cu brațul întins, blagoslovește.

Din curba lui, pămîntul s-a-ntins, se umflă, crește,

și cheamă către dînsul oamenii de noroi.

Și oamenii se culcă cu sufletu-n noroi,

îl scuipă, îl sărută, îl blastămă, îl iartă —

și bulgării de noapte se prăbușesc pe moartă.