Femeie luminoasă ca șesurile-n toamnă,

dă-mi gâtul tău, cuib moale cu paseri de azur,

dă-mi mânele, mai pure ca pietrele din râuri —

femeie cu gândirea ca un polen netrebnic

și carnea ca oricare gândire mai zămoasă.

Femeie, pământ negru, te vreau și te iubesc,

aș vrea să-l ar, să-l semăn, să-l secer și să-l macin,

pământ proaspăt în care dormiră toți ai mei,

pământ tânăr în care mi-i tânără chemarea,

pământul unde-n urmă vreau să adorm și eu.

Și vreau — în ciuda celui ce seamănă-n deșert

nisip și foc, cu umbra la brâu și soare-n ceafă —

grăuntelui lumină să-i dăruiesc și apă;

aș vrea să-l ar, să-l seamăn, să-l secer și să-l macin

și-aș vrea s-adorm cu grâul cel bun la căpătâi,

pământ, matrice dată din ziua cea dintâi,

în care mă așteaptă, ca-ntr-o oglindă, chipul.