Crezi tu c-afară-i toamnă, fiindc-ai toamnă-n suflet,

crezi tu că marea plânge fiindcă-n suflet plângi.

Și crezi că-n cazinouri

se plâng viori obscure în seară, fiindcă-nrouri

cu lacrimi pure ochii?

Afară marea geme, afară marea plânge,

ori un triton năduful și-l vaieră-ntr-o concă.

Sunt sigur c-o femeie s-a înecat și plânge,

și plânge că se îneacă prin alge și prin concă.

Pe val, pătrarul lunii, din fund, îi pare-o sponcă

desprinsă-n val, din rochii.

De aur, peste valuri, plutesc, multipli, ochii.

Dintr-o vioar-un cântec s-a surghiunit în mări,

ori poate-un suflet marea și-l slobodă-n vioare,

căci plâng viori în mare și în viori plâng mări.

Se cerne ploaia-arare.

Afară-i toamnă, toamnă.

Dinspre cetate-o vacă robust și jalnic muge,

sunt mort, o vacă muge; se cerne ploaie; toamnă,

sunt mort; și simt pământul prin infinit cum fuge.