Prietene, prietene, e toamnă —

un sfert de ceas, și calul ne azvîrle

la via veche unde, lîngă cramă,

e anotimpul cald pentru șopîrle.

Nu-i nimeni în hambare și în șură.

Pustiu. E-o cîrciumă aici. Vom cere,

în sticle vechi, cu lacăte la gură,

puțină reverie și tăcere.

E o podgorie întreagă-n cupă —

ascult, ca-n vremuri vechi și cunoscute,

cum fierbe vinul copilandru după

cuiele puse-n cea din urmă bute.

În cupa asta udă, Amintirea,

imagini, amintiri mai false, cearcă

să puie-n via veche însorirea

și sufletul cel tînăr, de la poarcă.

Tata e-acolo, lîngă crama veche.

Îl văd cum chibzuiește cu vierul

(cu fierberea din vrană la ureche)

dacă sunt semne că se schimbă cerul.

În toamna șeasă ca o apă-ntinsă,

nucii în pace-și desfoiau amarul

pe iazul liniștit, cu apă linsă.

De undeva, din fund, gornea pîndarul.

Veneam cu tata-ngîndurați spre casă.

Tata tăcea. Tăceam. Și toamna numa

ofta uscat, din frunze de mătasă.

Soseam cu liniștea pe noi și bruma.

Ci uită-te, prietene, n-ai teamă :

aracii cad în drumuri ? Via-i gata ?

Și spune-mi : rîde cineva prin cramă ?

Aș vrea, deși — știu bine — nu e tata,

și nu e crama veche, nu-i vierul,

nu-s goarnele în fund, nu-i bucuria,

și uite, poate nu mai vrea nici cerul

să coacă toamna și să coacă via.