În seara asta capul ca o lampă 

își arde restul fumegos de gaz — 

și cineva a pus mâna pe clampă, 

și cineva m-atinge pe obraz.

În seara asta lungă, cineva 

tușește-n mine, scuipă și-și dă duhul, 

și nici măcar n-aș vrea să fug — n-aș vrea 

s-ajung din nou cu mânele văzduhul!

Stau în odaie ca-ntr-un tren în care 

aștept în geam să crape-un peisaj, 

și-mi țin în mână sufletul de soare — 

sărmanul pașaport pentru voiaj.

Mă doare liniștea crescută-n mine — 

mă doare întunericul crescut, 

ca o mocirlă-n care dorm pe vine 

bivolii negri de necunoscut.

O umbră parcă mi-a fugit din trup,

și-n seara asta mi-i atât de bine,

că parcă-aș vrea cu mânele să rup

urzicile care-au crescut în mine.