Privește, toamna vine și pune-n trestii flaut-

Eu caut fără vrere și nici nu știu ce caut

Ș-ascult cum vântul bate și sufletul din trestii.

Adâncul umple urna tăcerilor acestii,

Ca liniștea adâncă și fumurie a mării.

Privește cum salcâmii se clatină la poartă-

Pe apa din fântână se strânge frunza moartă

Și paserile zboară ca-n fața unei iniști,

Singurătatea cade ca un fruct copt de liniști,

Arare, sfârticate, de-un chiot din podgorii.

Pe căi de floare arsă, bicisnici, călătorii

S-opresc s-asculte-ntinsul, ca-ntinderile mării,

O roză-și cearcă haina în visul înserării,

Și printr-un geam se uită prin colțurile casii.

Amurgul, plin de taina îndepărtatei Asii,

Adună pomii-n pâlcuri și-i prinde ca-ntr-o cange.

Cireșii cresc ca-n țărmul haoticului Gange,

Își pun scufii de floare și-și cearcă reverența;

Și-atât de calmă-i ora, că parcă-i simți prezența.

Și sufletul ți-l pipăi cu mâinile, eteric.

O clipă, ca de-o umbră, te-ai rupt din întuneric,

Căci iată, toamna vine și-și bate roibu-n pinteni

Și pe aleea-n care dorm pomii albi și sprinteni,

Supt stelele-n priveghe și-al lumii corn bucolic,

În freamătul de frunză, greoi și melancolic,

Ca zugrăviți în șagă cu vârful unei gresii,

Simt umbra unui Faun și râsul Faunesii.