Zorii

au primenit izvoarele din jgiaburi,

au spălat gâtul mierlei din pădure,

au spart cu plugul proaspăt arătura,

au pus în dosul plugurilor oameni,

și-au pus în palmieri atâtea flăcări,

de parcă ești în orice palmier,

de parcă-n orice flacără ești, Doamne.

Aș vrea să cad trăznit în fața ta,

tu, care n-ai nici început, nici capăt. Și-aș vrea 

să te sărut în palmieri și-n flăcări,

dar teamă mi-e să nu-ți mânjesc pământul,

să nu-ți mânjesc curata buruiană,

să nu-ți mânjesc gândacii de prin coji, 

și lucrurile de lumină, toate,

pe care le-ai făcut în șase zile. 

Căci trupul meu se crapă de buboaie,

și din obraji

vinete coji au curs vânăt puroaie;

și ochiul meu e de privire scurs,

și mâna mea se razimă în bâtă.

Sunt o mocirlă-n care cântă broaște

și-s raci de lut și lipitori murdare,

pucioasă e de secetă și soare.

Și sufletul meu, broască, de urât

orăcăie, o, Doamne, către tine.

O, dac-ai fi și tu ca mine, Doamne!

O, dac-ai fi și tu lepros ca mine

și de-ai avea și tu buboaie multe

și ochii scurși de lacrima luminei!

O, dac-ai plânge când se surpă seara,

când vitele se-ntorc din scăldătoare,

când oamenii vin câte doi din câmp,

când plânsul tău nu-i nimene să-l stângă...

O, de-ai porni și tu pe drum, bicisnic...

Câinii cei ciolănoși te-ar strânge-n garduri,

drumeții din șosea te-ar ocoli,

nu te-ar primi la rugă sinagoga.

Fecioare, la fântâni, cu șolduri dure,

de greață ar scuipa în sânii albi,

și pruncii care au vorbit în rugă:

“fii proslăvit, o, Doamne, ce-ai creat

pământul și făpturile dintr-însul”,

ar sta să-ți scuipe-n fața de văzduh

și te-ar goni cu blèsteme și pietre.

Da, Doamne, dac-ai fi lepros ca mine,

ai fi gonit cu pietre.

Au ce-am făcut eu, Doamne, că mă bântui

cu bube, ca pe broaștele cu râie,

cu ce-am păcătuit

ca să mă rupă-n incisivi dulăii,

ca să nu fiu primit în sinagogă,

ca pân’ și pruncii tăi să-mi svârle pietre,

și ca fecioarele cu șolduri dure

sperios să-ntoarcă-obrazul de la mine?

Mă miluiește, Doamne, miluiește,

și, dacă poți, mă curăță de boală.

Dar nu-mi lua și bulgărul de viață

ce-și risipește-n mine untdelemnul – 

cum nu-l iei nici furnicei, nici lăcustei.

Știu bine, Doamne,

că tu ești teafăr fiindcă-s eu lepros,

că am ieșit egal din neființă,

că prosternarea mea îți dă mărire,

că neștiința mea îți dă știință,

că slăbiciunea mea îți dă putere,

că murdăria mea îți dă lumină.

Și lasă-mi plânsul, frunză clătinată,

tu, ce mi-ai scris să fiu cuibar de șerpi,

tu, care-ai hotărât să fiu lepros,

tu, care-ai pus în sufletul meu ura,

tu, care-ai vrut să fiu ca dobitocul

din împuțite vizuini de codri,

fără de pui și fără fericire...

Tu n-ai voit să fiu ca pomul tânăr,

crescut vânos la curgere de ape.

Tu n-ai voit să am și eu cocioabă,

să pot intra și eu în sinagogă,

să pot avea și eu copii sălbateci

și vreo fecioară-n prag cu dure șolduri,

și câni la gard, pe care să-i asmut

când trec pe drum leproșii cu buboaie.

Și, dacă vrei, atunci ascultă-mi voia,

lasă făptura mea necurățată

și dăruiește-mi moartea pământească,

așa precum e hotărârea ta.

Și-atuncea când mă voi desface-n noapte,

prieten bun cu viermii cafenii,

grâu pentru încolțirea care vine,

când voi muri și eu ca și ceilalți,

când n-am să-ți mai mânjesc pământul, Doamne,

n-am să-ți mânjesc curata buruiană,

n-am să-ți mânjesc din lucrurile toate – 

făcute-n șase zile de scriptură – 

atunci când voi veni la tine, Doamne, 

și când puroiul o să-mi fie sevă,

o, pentru vina de-a fi fost lepros,

tu, Doamne, dacă vrei să-mi faci dreptate,

pe toți acei ce-mi asvârliră ură

(ura celor puternici pentru slab)

o, nu-i trimite-n flăcările roșii, 

o, nu-i supune dureros la cazne,

ci cheamă laolaltă toți bărbații

(acei din câmpuri și din sinagogi),

drumeții care-mi ocoliră drumul, [...]

dulăii care-au vrut să-mi rupă trupul,

și lasă-i, Doamne, ca să mai învie,

să mai trăiască înc-o dată-n lume,

și, ca să știe ce e fericirea,

îi fă pe toți leproși.

Da, ca să știe ce e fericirea,

îi fă pe toți, o, Doamne, fă-i leproși! [...]

Dar iartă pe fecioarele cu șoldul

de lapte alb și țâtele de lapte,

că ele n-au vrut nici un rău să-mi facă,

că ele, Doamne, nu știau ce fac,

și chiar dacă-mi fugeau sperios din cale,

eu mă opream din drum,

și în genunchi, pe urma din pământ,

le sărutam picioarele desculțe.