Și sufletul, în gheara beznei, țipă:

Zadarnic bați în mine ca-ntr-o poartă,

strigoi cu ochii roși ai vremei; spartă

tăcerea bate-n clopote o clipă.

O, dac-un vis ciudat, ca o aripă

ar rătăci ca-ntr-o vioară moartă

în mine cel afurisit de soartă,

bătut de lepră și lovit de gripă.

Atunci, amic cu ploaia și cu vântul,

pleșuv de bucurie și de viață,

voi integra, ca-n Început, Cuvântul.

Și-apoi, ca orice veselă paiață – 

vreau să-mi destram și sufletul, și cântul,

și oasele – ghem animal de ață.