I.

Episcopul de Porthminster se stingea văzând cu ochii: trimiseseră după cei patru nepoţi ai săi, după cele două nepoate, precum şi după soţul singurei dintre ele care era măritată. Nu credeau că o să mai apuce zorii.

Cel care prin 1860 fusese Cherrell (căci aşa se pronunţă numele Charwell) „Scrobitul” pentru colegii de la Harrow şi de la Cambridge, apoi reverendul Cuthbert Cherrell pentru cele două parohii londoneze ale sale, canonicul Cherrell pe când oficia ca predicator în plină glorie şi Cuthbert, episcop de Porthminster în ultimii optsprezece ani, nu fusese niciodată căsătorit. Din cei optzeci şi doi de ani cât trăise, vreme de cincizeci şi cinci – deoarece fusese hirotonisit destul de târziu – îl reprezentase pe Dumnezeu pe anumite porţiuni ale pământului. Acest fapt, precum şi controlul asupra instinctelor fireşti pe care-l exercita de la vârsta de douăzeci şi şase de ani, conferiseră chipului său o demnitate reţinută, pe care vecinătatea morţii nu o tulburase. Ai fi zis că-şi aşteaptă sfârşitul aproape amuzat, judecând după mişcarea sprâncenelor şi după tonul cu care-i şopti, stins, sorei de caritate:

— Mâine ai să poţi trage un somn zdravăn, soră. Promit să fiu punctual, şi-apoi n-o să am de îmbrăcat nici un fel de odăjdii.

Cel care purta cu atâta eleganţă odăjdiile şi era cel mai distins din întregul episcopat, ca înfăţişare şi ţinută, păstrând până la sfârşitul vieţii nota de dandysm care-i atrăsese porecla de „Scrobitul”, zăcea acum liniştit, cu păru-i cărunt bine periat şi cu faţa ca de fildeş.

Era de atâta vreme episcop, încât nimeni nu mai ştia ce gândeşte cu adevărat despre moarte, sau despre orice alt subiect, cu excepţia Protocolului, în privinţa căruia dezaprobase categoric cea mai mică schimbare. În acest om, care nu-şi dăduse niciodată osteneala de a-şi dezvălui sentimentele, ceremonialul vieţii estompase reticenţa firească, aşa cum broderiile şi juvaerurile ascund adevărata ţesătură a veşmântului.

Zăcea într-o odaie cu ferestre zăbrelite, o încăpere ascetică dintr-o clădire ce dată din secolul al XVI-lea, în vecinătatea Catedralei, şi al cărei iz de vechime nu era decât în parte diluat de briza de septembrie care-şi făcea drum înăuntru. Câteva flori, într-un vas vechi, aşezat pe pervazul ferestrei, alcătuiau singura pată de culoare, de la care, observă sora, episcopul nu-şi desprindea ochii decât ca să închidă, din când în când, pleoapele. Pe la şase seara fu informat că sosise întreaga familie a fratelui său mai mare, de mult răposat.

— Ah! Ai grijă să se simtă bine. Aş dori să-l văd pe Adrian.

Când, peste o oră, deschise din nou ochii, privirile îi căzură pe nepotul său Adrian, aşezat la piciorul patului. Timp de câteva minute contemplă culoarea arămie a unei feţe înguste, împodobită cu o barbă, o faţă slabă şi brăzdată de cute, încununată de un păr cenuşiu; o cercetă cu un soi de vagă mirare, ca şi cum îl descoperea pe nepotul lui mai bătrân decât se aşteptase. Apoi, înălţându-şi sprâncenele, se adresă cu aceeaşi notă amuzată în vocea stinsă:

— Dragul meu Adrian! Ce drăguţ din partea ta! N-ai vrea să vii mai aproape? Ah! M-au cam părăsit puterile, dar aş dori să profiţi de restul de forţă care mi-a mai rămas; sau poate invers, vei fi spunând tu. Trebuie să trec de-a dreptul la subiect sau să mă las păgubaş. Tu nu eşti cleric, aşa că voi încerca să exprim cele ce am de spus prin cuvintele omului de lume care am fost eu cândva, dacă nu chiar întotdeauna. Am auzit că nutreşti o afecţiune sau, ca să spun aşa, că eşti îndrăgostit de o doamnă care nu se află în situaţia de a-ţi putea deveni soţie – adevărat?

Faţa nepotului său, binevoitoare şi ridată, reflectă un blând interes.

— Adevărat, unchiule Cuthbert. Îmi pare rău dacă lucrul ăsta te necăjeşte.

— E o afecţiune reciprocă?

Nepotul ridică din umeri.

— Dragul meu Adrian, din vremea tinereţii mele şi până acum lumea şi-a mai schimbat felul de a gândi; totuşi, în jurul căsătoriei pluteşte încă un nimb sfânt. Oricum, asta e o chestiune care priveşte conştiinţa ta şi nu pe mine. Dă-mi puţină apă…

După ce sorbi din paharul înălţat la buze, urmă cu voce mai slabă:

— De când a răposat tatăl tău, eu am fost, într-un fel, în loco parentis1 pentru voi toţi, şi principalul depozitar, presupun, al tradiţiei care se leagă de numele nostru. Voiam să-ţi spun că numele nostru are rădăcini foarte adânc împlântate în trecut şi foarte onorabile. Şi singurul lucru pe care-l mai pot păstra acum familiile foarte vechi este un anumit simţ al datoriei, moştenit din ţâţă-n fiu; unele fapte care ar putea fi scuzate în cazul unui tânăr, nu sunt scuzabile la un om matur şi cu o anumită poziţie socială, cum eşti tu. M-ar durea să părăsesc viaţa pământească cu gândul că numele nostru ar putea fi terfelit prin ziare sau purtat din gură în gură. Iartă-mă că mă amestec în viaţa ta intimă şi îngăduie-mi să-mi iau rămas bun de la voi toţi. Va fi mai puţin dureros dacă vei transmite tu celorlalţi binecuvântarea mea, atât cât preţuieşte ea – ceea ce, mi-e teamă, e destul de puţin. Bun rămas, dragul meu Adrian, bun rămas.

Glasul se stinse într-un murmur. Episcopul închise ochii şi Adrian, după ce rămase un minut în picioare, contemplând chipul scofâlcit, ca de ceară, se furişă, înalt şi puţin adus de spate, către uşă: o deschise şi dispăru.

Sora de caritate se întoarse. Buzele episcopului se mişcau şi sprâncenele-i zvâcneau când şi când, dar nu vorbi decât o dată:

— Aş dori să fii bună să vezi ca gâtul să-mi stea drept şi dantura să fie la locul ei. Iartă-mi aceste amănunte, dar nu vreau să ofer un spectacol dizgraţios…

Adrian coborî în încăperea lungă, lambrisată, unde aştepta familia.

— Se stinge. V-a trimis, tuturor, binecuvântarea lui.

Sir Conway îşi drese glasul. Hilary îl strânse pe Adrian de braţ. Lionel se îndreptă spre fereastră. Emily Mont scoase o batistă minusculă şi-şi strecură cealaltă mână în mâna lui Sir Lawrence. Doar Wilmet vorbi:

— Adrian, cum arată?

— Ca fantoma unui războinic culcat pe scut.

Sir Conway îşi drese din nou glasul.

— Straşnic băiat! rosti Sir Lawrence cu glas scăzut.

— Ah! făcu Adrian.

Rămaseră în tăcere, care aşezat, care în picioare, împresuraţi de inevitabila stinghereală ce pluteşte într-o casă vizitată de moarte. Li se servi ceaiul dar, ca printr-un acord tacit, nimeni nu se atinse de el. Şi apoi, deodată, se auzi clopoţelul. Cei şapte adunaţi în încăpere îşi înălţară ochii. Privirile li se întâlniră şi se încrucişară într-un punct în gol, suspendate parcă de ceva ce se afla şi totuşi nu se afla acolo.

Un glas rosti din uşă:

— Vă rog, dacă doriţi să-l vedeţi…

Sir Conway, cel mai în vârstă, îl urmă pe capelanul episcopului; ceilalţi îl urmară pe Sir Conway.

În patul strâmt, aşezat la mijlocul peretelui din faţa ferestrei zăbrelite, zăcea episcopul, alb, drept şi slab, în întreaga-i demnitate de curând sporită de moarte. Făcea onoare acestei din urmă stări, în mai mare măsură chiar decât făcuse onoare existenţei. Nimeni dintre cei de faţă, nici chiar capelanul care era al optulea spectator, nu ştia dacă episcopul Cuthbert de Porthminster fusese cu adevărat credincios, dincolo de vremelnica îndeletnicire bisericească pe care o slujise cu atâta fidelitate. Îl priveau cu toţii, însufleţiţi de feluritele simţăminte pe care moartea le stârneşte în felurite temperamente, şi numai cu un singur sentiment comun: plăcerea estetică în faţa unei atât de memorabile demnităţi.

Conway – generalul Sir Conway Cherrell – avusese prilej să vadă moartea cu toptanul. Stătea acum ţinându-şi mâinile încrucişate, de parcă s-ar fi aflat din nou la Sandhurst2, pe vremuri, în poziţia „pe loc repaos”. Faţa lui, cu tâmple înguste, părea ascetică pentru un ostaş; obrajii arşi de soare şi brăzdaţi se precipitau dinspre pomeţii înalţi către vârful unei bărbii ferme, ochii întunecaţi erau neclintiţi, nasul şi buzele subţiri; purta o mustaţă mică, tunsă scurt, brună-cenuşie – şi faţa lui era poate cea mai nemişcată dintre cele opt chipuri, în timp ce faţa lui Adrian, mai înalt decât dânsul şi aflat alături, era mai puţin nemişcată.

Sir Lawrence Mont îşi petrecuse braţul pe sub cel al soţiei sale, Emily, expresia chipului său îngust şi mobil părând să spună: „Un spectacol foarte frumos – nu plânge, draga mea”.

Feţele lui Hilary şi Lionel, aflaţi de o parte şi de alta a lui Wilmet, o faţă şănţuită şi una netedă, ambele prelungi, înguste şi hotărâte, exprimau un soi de întristat scepticism, de parcă ar fi aşteptat ca ochii aceia închişi să se redeschidă. Wilmet se îmbujorase, căpătând o culoare de un roz aprins; buzele i se ţuguiaseră. Era o femeie înaltă şi subţire. Capelanul stătea cu capul înclinat şi îşi mişca buzele parcă ar fi rostit rugăciuni. Rămaseră astfel preţ de trei minute, apoi, toţi ca unul, cu răsuflarea reţinută, o porniră în şir către uşă. Se îndreptară, fiecare, spre camerele ce le fuseseră rezervate.

Se întâlniră din nou la cină, gândind şi vorbind iarăşi în termeni fireşti. Unchiul Cuthbert, făcând abstracţie de faptul că era căpetenia familiei, nu fusese niciodată prea apropiat de niciunul dintre ei. Se dezbătu chestiunea dacă mortul urma să fie înhumat la Condaford, alături de părinţii lui, sau aici, în catedrală. Probabil că testamentul lui avea să hotărască acest lucru. Toţi din familie, cu excepţia generalului şi a lui Lionel, executorii testamentari, se întoarseră în aceeaşi seară la Londra.

Cei doi fraţi, după ce parcurseră testamentul – scurt pentru că nu exista mare lucru spre a fi lăsat moştenire – se aşezară în bibliotecă şi rămaseră muţi până când generalul rupse tăcerea:

— Vreau să-ţi cer un sfat, Lionel. În legătură cu băiatul meu, Hubert. Ai citit atacul lansat la adresa lui în Parlament înainte de deschiderea sesiunii?

Lionel, în genere reţinut la vorbă şi aflat acum în preajma unei numiri în funcţia de judecător, spuse:

— Am văzut că s-a produs o interpelare, dar nu cunosc versiunea lui Hubert asupra cazului.

— Pot să ţi-o înfăţişez eu. Întreaga chestiune e nedreaptă. Băiatul are o fire iute, e adevărat, dar e cinstit şi curat ca un cristal. Şi când îţi spune un lucru, poţi fi sigur că aşa e. Tot ce-ţi pot eu declara e că dacă m-aş fi aflat în locul lui, probabil că aş fi procedat la fel.

Lionel încuviinţă din cap:

— Zi mai departe.

— Ei bine, după cum ştii, băiatul a plecat pe front direct de pe băncile liceului Harrow şi a luptat un an în R. A. F.3, deşi era minor; a fost rănit, s-a întors acasă şi după război a rămas în cadrele armatei. A fost trimis în Mesopotamia, apoi în Egipt şi India. S-a îmbolnăvit grav de malarie, şi în octombrie trecut i s-a acordat un an de concediu medical, care expiră la întâi octombrie. Medicii i-au recomandat să facă o călătorie lungă. A cerut învoire şi a plecat, trecând prin Canalul Panama, la Limă. Acolo l-a întâlnit pe profesorul acela american, Hallorsen, care a venit acum câtva timp aici şi a ţinut, pare-se, o serie de conferinţe asupra unor vestigii ciudate descoperite în Bolivia; urma să întreprindă o expediţie în acele locuri. Expediţia era pe punctul de plecare când Hubert sosi la Limă şi Hallorsen avea tocmai nevoie de un supraveghetor al transporturilor. Hubert se refăcuse îndeajuns în urma călătoriei, şi a profitat imediat de ocazia care i se oferea. Nu suferă să stea inactiv. Hallorsen l-a luat cu el; asta s-a petrecut în decembrie trecut. După un timp, Hallorsen i-a lăsat în seamă tabăra stabilă şi o sumedenie de cărăuşi indieni metişi. Hubert era singurul alb şi a fost cuprins de un puternic acces de friguri. După cum povesteşte el, unii dintre indienii ăia metişi sunt o adevărată pacoste; lipsiţi de orice simţ al disciplinei, se poartă ca animalele, ca nişte adevărate brute. Hubert s-a luat la sfadă cu ei – îşi iese uşor din fire, după cum ţi-am mai spus şi, întâmplător, adoră animalele. Metişii au început să-i scape din ce în ce mai mult din mină, până când, în cele din urmă, unul dintre ei, care fusese biciuit din pricină că maltrata catârii şi care instiga oamenii la răzvrătire, l-a atacat cu un cuţit. Din fericire, Hubert avea revolverul la îndemână şi l-a împuşcat mortal. În urma acestei întâmplări, toată blestemata de tabără, cu excepţia a trei oameni, şi-a luat tălpăşiţa, cu catâri cu tot. Ia aminte, fusese lăsat singur acolo aproape trei luni, fără nici un sprijin şi fără nici un fel de veste de la Hallorsen. Ei bine, băiatul a tras înainte, mai mult mort decât viu, împreună cu oamenii care-i rămăseseră. În cele din urmă, Hallorsen s-a întors, şi în loc să încerce să înţeleagă greutăţile prin care trecuse, s-a năpustit asupra lui cu acuzaţii. Hubert n-a putut răbda una ca asta; i-a răspuns şi el cu aceeaşi monedă şi l-a părăsit. A venit direct acasă, şi acum e cu noi, jos la Condaford. Din fericire s-a vindecat de friguri, dar e încă destul de vlăguit. Şi acuma, individul acela, Hallorsen, l-a atacat în cartea lui; practic, îi aruncă lui Hubert în spinare vina eşecului expediţiei; dă de înţeles că Hubert a procedat tiranic şi nu s-a priceput să mânuiască oamenii, îl numeşte un aristocrat iute la mânie – mă rog, toate balivernele astea care au căutare în zilele noastre. Ei bine, cartea a căzut în mâna unui parlamentar militar, care a venit cu interpelarea aceea în Parlament. E de aşteptat, în genere, ca socialiştii să se arate dezagreabili, dar când un militar, membru al Parlamentului, face aluzii la o purtare incompatibilă cu un ofiţer britanic, asta-i cu totul altceva. Hallorsen e în Statele Unite. Nu există nimeni împotriva căruia să se poată intenta o acţiune; în afară de asta, Hubert n-ar putea găsi nici un martor. Am impresia că povestea asta o să-i distrugă cariera.

Faţa lungă a lui Lionel Cherrell se lungi şi mai mult.

— A încercat să ajungă la Statul Major?

— Da. Miercuri s-a dus acolo. S-au arătat reci. În ziua de azi îi sperie orice bârfă în legătură cu un act de samavolnicie. Cred că şi-ar schimba atitudinea dacă ar înceta comentariile, dar cum e posibil să le faci să înceteze? A fost criticat în cartea aceea, în mod public, şi acuzat în Parlament de conduită violentă, incompatibilă cu un ofiţer şi cu un gentleman. Asemenea lucruri nu pot fi înghiţite; şi pe de altă parte – ce poate face?

Lionel trase cu putere din pipă.

— Ştii ce, rosti el, cred c-ar face mai bine să nu le acorde atenţie.

Generalul îşi încleştă pumnul.

— Dă-o naibii, Lionel, eu nu văd aşa lucrurile!

— Dar recunoaşte că l-a biciuit şi că l-a împuşcat. Publicul e lipsit de imaginaţie. Con, nimeni n-o să vadă niciodată lucrurile prin prisma lui. Oamenii n-or să accepte decât că într-o expediţie civilă a împuşcat un om şi i-a biciuit pe alţii. Nu le poţi cere să înţeleagă condiţiile sau presiunea la care a fost supus.

— Şi într-adevăr îl sfătuieşti să nu se sinchisească?

— Ca bărbat, nu; ca om de lume, da.

— Dumnezeule mare! Unde o să ajungă Anglia? Mă întreb ce-ar fi spus unchiul nostru „Scrobitul”? Ţinea foarte mult la numele nostru.

— Şi eu ţin la fel de mult. Dar cum s-ar putea răfui Hubert cu acuzatorii lui?

Generalul tăcu câteva clipe, apoi răspunse:

— Acuzaţia asta e o insultă adusă armatei, şi totuşi Hubert are mâinile legate. Dacă ar renunţa la brevetul militar ar putea să înfrunte totul, dar lui i-a rămas inima la armată. E o chestiune păcătoasă. Apropo, Lawrence mi-a vorbit despre Adrian. Diana Ferse e fosta Diana Montjoy, nu-i aşa?

— Da, verişoară de gradul doi cu Lawrence – foarte drăguţă femeie, Con. Ai văzut-o vreodată?

— Pe când era domnişoară. Şi care-i poziţia ei acum?

— Văduvă măritată – are doi copii, iar soţul e într-un ospiciu de alienaţi mintali.

— Asta-i dificil. Incurabil?

Lionel încuviinţă din cap.

— Aşa se spune. Dar, desigur, nu se ştie niciodată.

— Dumnezeule mare!

— Asta-i situaţia. Ea e săracă, iar Adrian e şi mai sărac; afecţiunea lui e foarte veche, datează dinainte de măritişul Dianei. Dacă face vreo nebunie, o să-şi piardă postul de custode.

— O legătură cu ea, vrei să spui? Cum aşa, el trebuie să fi împlinit cincizeci de ani!

— Nu există nebun mai mare decât… Diana e o făptură foarte atrăgătoare. Cei din familia Montjoy sunt renumiţi pentru farmecul lor. Crezi că pe tine o să te asculte, Con?

Generalul clătină din cap.

— Mai curând pe Hilary.

— Bietul Adrian – unul dintre cei mai buni oameni de pe faţa pământului. Am să stau de vorbă cu Hilary, dar el e întotdeauna prins de treburi până peste cap.

Generalul se ridică.

— Mă duc la culcare. La noi, la Grange, nu miroase aşa a vechi ca aicea, cu toate că Grange e mai antic.

— Prea multă lemnărie originală. Noapte bună, bătrâne.

Fraţii îşi dădură mina şi, luând fiecare câte un sfeşnic, porniră spre camerele lor.