II.

Condaford Grange trecuse în anul 1217 din proprietatea familiei De Campfort (de la care i se trăgea numele) în posesia familiei Cherrell, al cărui nume era ortografiat pe atunci Kerwell şi uneori Keroual, după dispoziţia scribului. Istoria acestei treceri avea o notă romantică, pentru că tânărul Kerwell care căpătase domeniul în urma căsătoriei cu o tânără De Campfort, se căpătuise cu acea domnişoară salvând-o de un porc mistreţ. Era un tip lipsit de avere, al cărui tată, un francez din Guyana, venise în Anglia după cruciada lui Richard; iar ea era moştenitoarea moşierilor De Campfort. Mistreţul fusese încorporat în blazonul familiei şi unii se întreabă dacă nu cumva mistreţul din blazon a generat povestea, mai curând decât povestea să fi scos la iveală mistreţul. În orice caz, unele porţiuni ale clădirii fuseseră certificate de către constructori experţi ca datând din secolul al XII-lea. De bună seamă, casa fusese înconjurată pe vremuri de un şanţ de apărare; dar sub domnia reginei Anna4, un Cherrell adept al restauraţiilor, convins poate că va urma un mileniu de pace, eventual incomodat de insecte, drenase locul, aşa încât acum doar câteva urme mai indicau existenţa, cândva, a unui şanţ.

Răposatul Sir Conway, fratele mai mare al episcopului, căruia i se conferise în 1901 rangul de Cavaler odată cu o numire în Spania, fusese în serviciul diplomatic. Drept care lăsase domeniul de izbelişte. Cavalerul murise la postul său în 1904, şi procesul de neglijare al casei a fost continuat de către fiul său mai vârstnic, actualul Sir Conway, care, aflat permanent în cadrele armatei, nu avusese decât prilejuri rare de a locui la Condaford, până după Războiul Mondial. Acum însă că se mutase acolo, conştiinţa că oameni de acelaşi sânge cu el vieţuiseră în acele locuri încă de pe vremea lui Wilhelm Cuceritorul îl stimulase să facă tot ce-i va sta în putinţă pentru a restaura clădirea, astfel încât la vremea această casa arăta, fără mari pretenţii, îngrijită la exterior şi confortabilă în interior, iar Sir Conway era aproape prea sărac ca s-o poată locui. Terenul era năpădit de prea multe hăţişuri pentru a fi rentabil şi, cu toate că nu era grevat de ipoteci, nu producea un venit net mai mare de câteva sute pe an. Pensia de general şi venitul cam anemic al soţiei sale (prin naştere onorabilă Elisabeth Frensham) nu-i îngăduiau lui Sir Conway să suporte decât o foarte mică doză de cheltuieli suplimentare, să ţină doar doi paznici de vânătoare şi să trăiască liniştit, la limita extremă a posibilităţilor sale. Soţia lui era una dintre acele englezoaice care par să conteze prea puţin, dar care tocmai din această pricină contează foarte mult. Era modestă, blajină, şi întotdeauna ocupată. Într-un cuvânt, alcătuia „fundalul”; iar faţa ei palidă, odihnitoare, sensibilă, puţin timidă, constituia un permanent memento că bunul simţ depinde în foarte mică măsură de avere sau de intelect. Soţul şi cei trei copii ai săi aveau o încredere deplină în înţelegerea ei plină de tact. Erau cu toţii temperamente mai vioaie, fiind înzestraţi cu o personalitate mai puternică, pentru care mama însemna o sursă de reconfortare.

Nu-l însoţise pe general la Porthminster, drept care acum îl aştepta să se întoarcă. Mobila din jur se cam ivea din husele de creton şi, şezând în sufragerie, Lady Cherrell se întreba tocmai dacă cretonul o să mai reziste încă un sezon, când în cameră pătrunse un terier scoţian, urmat de fiica ei Elisabeth – cunoscută drept „Dinny”. Dinny era subţirică şi mai curând înaltă; avea un păr de culoarea castanelor, un nas imperfect, o gură botticelliană, ochi ca albăstrelele, depărtaţi unul de celălalt, şi înfăţişarea unei flori susţinute de un lujer lung, lesne de frânt, dar care nu se frângea niciodată. Expresia feţei îţi sugera că Dinny trecea prin viaţă străduindu-se să nu o considere doar o simplă glumă. Îţi evocă, de fapt, o fântână arteziană sau un izvor din care apa se revarsă plină de bulboane. „Balonaşele de spumă şi clipocelile lui Dinny”, cum le numea unchiul ei, Sir Lawrence Mont. Avea douăzeci şi patru de ani.

— Mamă, trebuie să ne îmbrăcăm în negru din cap până-n picioare pentru unchiu' Scrobitu?

— Nu cred, Dinny; sau poate foarte puţin.

— Or să-l planteze aici?

— Cred că la Catedrală, tata trebuie să ştie mai bine.

— Doreşti ceai, dragă? Scaramouche, vino aici şi nu-ţi băga nasul în pasta de sandvişuri.

— Dinny, sunt atât de necăjită din cauza lui Hubert…

— Şi eu, scumpo; parcă nici nu-i Hubert, e ca o schiţă a lui Hubert executată de Thom, pictorul, şi văzut numai dintr-o parte. N-ar fi trebuit să plece în expediţia aceea blestemată. Mamă, în relaţiile cu americanii există o anumită limită, pe care Hubert o atinge mult mai repede decât orice alt om din câţi cunosc. Niciodată nu i-a putut înghiţi. În afară de asta, nu cred că civilii ar trebui să-şi ia militari cu ei.

— De ce, Dinny?

— Militarii au o minte statică. Ei ştiu să facă deosebire între Dumnezeu şi Mammon. N-ai remarcat, scumpo?

Lady Cherrell remarcase. Zâmbi timid şi întrebă:

— Unde-i Hubert? Tata o să vină îndată acasă.

— A ieşit cu Don, să vâneze potârnichi pentru cină. Pun rămăşag zece contra unu că o să uite să tragă în ele, şi, oricum, ar fi prea proaspete. E în starea de spirit în care i-a plăcut lui Dumnezeu să-l cheme la apel; numai că în loc de Dumnezeu trebuie să citeşti dracu. Şi tot timpul cloceşte în minte povestea aceea, mamă. Un singur lucru i-ar face bine, şi anume să se îndrăgostească. Nu i-am putea găsi fata ideală? Să sun să strângă masa de ceai?

— Da, dragă. Camera asta are nevoie de câteva flori proaspete.

— Le culeg eu. Haide, Scaramouche!

Ieşind afară, în lumina soarelui de septembrie, Dinny observă o ciocănitoare verde, pe pajiştea de jos, şi-şi spuse: „Dacă şapte păsări, cu şapte pliscuri, ar ciocăni trei luni de zor, crezi, gândi contesa, că ar găsi vreun viermişor?” Era o vreme uscată. Totuşi dăliile arătau minunat anul ăsta: începu să culeagă câteva. În mâna ei, florile îşi desfăşurau întreaga gamă de culori, de la roşul cel mai aprins la roz sau la galben ca lămâia – flori frumoase, dar reci. „Păcat, îşi spuse ea, că nu ne putem duce la un răzor cu fete moderne şi să culegem una pentru Hubert.” Dinny dezvăluia rareori ceea ce simţea, dar nutrea două sentimente adânci şi de nedezvăluit – unul pentru fratele ei, şi celălalt pentru Condaford; şi ambele erau structural îngemănate. Întreaga coeziune a vieţii ei ţinea de Condaford; avea pentru acest loc o pasiune pe care nimeni n-ar fi bănuit-o din felul ei de a vorbi despre asemenea subiect, şi o încerca o dorinţă intensă şi geloasă de a-l lega pe unicul ei frate în aceeaşi devoţiune. La urma urmei, ea se născuse aici când totul nu fusese decât delăsare şi paragină, dar depăşise această perioadă trecând în epoca renovării. Pentru Hubert, casa nu însemnase decât vacanţe şi un suport în timpul permisiilor. Dinny, cu toate că era ultima persoană din lume care să vorbească despre rădăcinile ei, ori să le ia în serios de faţă cu alţii, avea o tainică încredere în cei din familia Cherrell, în ceea ce le aparţinea şi în înfăptuirile lor, o încredere pe care nimic nu o putea clinti. Fiecare vieţuitoare de pe domeniul Condaford, fiecare pasăre sau copac, chiar şi florile pe care le culegea, făceau parte integrantă din ea însăşi, ca şi oamenii simpli care trăiau în căsuţele acoperite cu stuf, ca şi biserica anglicană unde asista la slujbe, fără să fi fost deosebit de evlavioasă, ca şi zorii cenuşii ce se revărsau asupra Condafordului şi pe care arareori îi vedea, ca şi nopţile scăldate de lună şi bântuite de bufniţe, ca şi suliţele lungi ale soarelui lunecând peste mirişte, ca şi aromele, sunetele şi atingerile văzduhului. Când se afla departe de casă, nu mărturisea niciodată că îi este dor, dar îi era; când se găsea acasă nu mărturisea niciodată că se desfată, dar aşa stăteau lucrurile. Dacă domeniul Condaford ar fi ieşit din proprietatea familiei Cherrell, Dinny nu s-ar fi văicărit, dar s-ar fi simţit că o plantă dezrădăcinată. Tatăl ei nutrea pentru casă afecţiunea indiferentă a omului care şi-a petrecut aiurea partea activă a vieţii; mama ei vădea resemnarea celui care şi-a făcut întotdeauna datoria faţă de ceea ce nu-i aparţinea totuşi întrutotul; sora ei o trata cu toleranţa realistă a cuiva care ar prefera să se afle într-un loc mai atrăgător; şi Hubert – ce simţea Hubert? Dinny nu ştia. Cu braţele încărcate de flori şi cu gâtul mângâiat de razele târzii ale soarelui, se întoarse în sufragerie.

Mama ei stătea în picioare lângă măsuţa de ceai.

— Trenul are întârziere, spuse ea. Aş vrea ca Clare să nu conducă maşina cu atâta viteză.

— Nu văd legătura între una şi alta, scumpo.

Dar de fapt vedea legătura. Maică-sa era întotdeauna agitată când tata întârzia.

— Mamă, eu sunt de părere că Hubert să trimită versiunea lui ziarelor.

— Să vedem ce-o să spună tata – o fi stat de vorbă cu unchiul Lionel.

— Se aude maşina, exclamă Dinny.

Generalul intră în cameră urmat de fiica lui mai mică. Clare era cel mai vioi membru al familiei. Avea un păr brun, frumos şi tuns scurt, o faţă palidă, expresivă, cu buze uşor înroşite; ochii cafenii, cu o privire directă şi ageră, fruntea joasă şi foarte albă. Expresia ei părea matură pentru o fată de douăzeci de ani, vădind în acelaşi timp calm şi dorinţă de aventură. Avea un trup admirabil şi un mers majestuos.

— Mamă, acest sărman om n-a luat nimic în gură.

— O călătorie îngrozitoare, Liz. Tot ce-am gustat de la micul dejun şi până acum e un whisky cu sifon şi un biscuit.

— O să-ţi aduc un coctail de ou, dragule, spune Dinny şi ieşi din încăpere.

Clare o urmă. Generalul îşi sărută soţia.

— Bătrânul arăta foarte distins, draga mea, deşi, cu excepţia lui Adrian, noi ceilalţi nu l-am văzut decât după aceea. Va trebui să plec din nou pentru înmormântare. O să fie o chestie cu pompă, aşa cred. Mare figură – unchiu' Scrobitu. Am discutat cu Lionel despre Hubert; el nu prea vede ce s-ar putea face. Dar am mai chibzuit şi eu.

— Da, Con?

— Problema este dacă autorităţile militare se vor sesiza sau nu de atacul din Parlament. S-ar putea să-i ceară să-şi dea demisia. Asta i-ar fi fatal. Decât să ajungă în asemenea situaţie, mai bine şi-ar înainta singur demisia. Concediul medical i se termină la întâi octombrie. Dar noi n-am putea trage unele sfori fără ştirea lui? Băiatul e mândru. Eu m-aş putea duce să stau de vorbă cu Topsham, şi tu ai putea să te duci la Follanby, nu?

Lady Cherrell se strâmbă.

— Ştiu, urmă generalul, e neplăcut; dar singura şansă adevărată ar fi Saxenden, numai că nu ştiu cum se poate ajunge la el.

— Poate ţi dă Dinny vreo idee.

— Dinny? Ei da, presupun că ea are mai multă minte decât oricare dintre noi, cu excepţia ta, scumpa mea.

— O, eu nu am minte deloc, protestă Lady Cherrell.

— Aiurea! A, uite-o!

Dinny înaintă spre el, ţinând în mână un pahar cu un lichid spumos.

— Dinny, îi spuneam maică-ţi că trebuie să luăm contact cu lordul Saxenden, în legătură cu situaţia lui Hubert. Nu poţi sugera vreo cale?

— Printr-un vecin de domeniu, tăticule. Are vreunul?

— Proprietatea lui se mărgineşte cu cea a lui Wilfred Bentworth.

— Poftim! Deci prin unchiul Hilary sau prin unchiul Lawrence.

— Cum?

— Wilfred Bentworth este preşedintele Comitetului de asanare a mahalalelor, înfiinţat de unchiul Hilary. Puţin nepotism judicios, dragule.

— Hm! Hilary şi Lawrence au fost amândoi la Porthminster – trebuia să mă fi gândit la asta.

— Vrei să vorbesc eu cu dânşii în locul tău, tată?

— Pe Dumnezeul meu, dac-ai vrea s-o faci, Dinny… Mie îmi repugnă să insist când e vorba de interesele noastre.

— Da, iubitule. Asta-i o treabă de femeie, nu-i aşa? Generalul îi aruncă fiică-şi o privire plină de îndoială.

Niciodată nu ştia când vorbeşte serios şi când nu.

— Vine Hubert, anunţă Dinny pripit.