I.

În 1930, la scurt timp după discutarea bugetului în Parlament, în vecinătatea gării Victoria s-ar fi putut observa cea de-a opta minune a lumii: trei englezi, de tip total diferit, contemplând simultan o statuie londoneză. Veniseră separat şi acum stăteau la oarecare distanţă unul de celălalt, în colţul de sud-vest al pajiştii defrişate, unde îşi puteau feri ochii de lumina târzie a unei după-amieze de primăvară. Unul dintre cei trei privitori era o tânără de vreo douăzeci şi şase de ani, al doilea, un bărbat în floarea vârstei, care să tot fi avut treizeci şi patru de ani, iar al treilea se plasa pe undeva între cincizeci şi şaizeci. Tânără, suplă şi cu o expresie inteligentă, îşi ţinea capul uşor înclinat într-o parte, în timp ce un zâmbet vag îi adia pe buzele întredeschise. Bărbatul mai tânăr, care purta un pardesiu albastru, strâns încins cu un cordon în jurul taliei subţiri, de parcă vânticelul de primăvară îl înfrigura, avea culoarea gălbuie a pielei de pe care păleşte bronzul; expresia gurii, mai curând dispreţuitoare, îi era contrazisă de ochii aţintiţi, cu reală intensitate, asupra statuii. Omul mai în vârstă, un bărbat foarte înalt, într-un costum cafeniu şi pantofi din antilopă cafenii zăbovea alene, cu mâinile în buzunarele pantalonilor, şi cu un soi de scepticism rafinat pe faţa-i prelungă, consumată, dar plăcută la vedere.

În acest timp, statuia, care-i înfăţişa pe Mareşalul Foch1 călare, se sumeţea în faţa celor trei priviri, mai calmă decât fiecare dintre ei.

Bărbatul mai tânăr vorbi pe neaşteptate:

— Eliberatorul nostru.

Această încălcare a normelor de conduită avu efecte diverse asupra celorlalţi doi; bărbatul mai vârstnic îşi înălţă sprâncenele şi făcu un pas înainte, ca şi cum dorea să examineze picioarele calului. Fata se întoarse spre cel ce vorbise şi-l privi deschis, apoi, pe dată, faţa ei reflectă surprindere:

— Dumneata nu eşti Wilfrid Desert?

Tânărul se înclină.

— În cazul ăsta ne cunoaştem, reluă ea. Ne-am întâlnit la nunta lui Fleur Mont. Erai cavaler de onoare, dacă ţii minte, primul pe care l-am văzut vreodată. N-aveam decât şaisprezece ani pe atunci. Desigur că nu-ţi aminteşti de mine, Dinny Cherrell, Elisabeth pe numele adevărat. În ultimul moment m-au făcut şi pe mine domnişoară de onoare.

Buzele tânărului îşi pierdură grimasă de dispreţ.

— Îmi amintesc perfect de părul dumitale.

— E singurul lucru pe care-l reţine lumea în legătură cu mine.

— Nu-i adevărat. Îmi aduc aminte că-mi spuneam că i-ai pozat lui Botticelli. Văd că încă îi mai pozezi.

Dinny gândea: „Ochii lui mi-au dat primul fior. Într-adevăr sunt frumoşi”.

Respectivii ochi se întoarseră din nou spre statuie.

— El ne-a eliberat, repetă Desert.

— Te aflai acolo, fără îndoială.

— Ca aviator, şi sătul până peste cap.

— Îţi place statuia?

— Calul.

— Da, murmură Dinny, e un cal adevărat, şi nu un butoi cu dinţi, nări şi o spinare arcuită, cabrându-se pe picioarele dindărăt.

— E un ansamblu iscusit, ca însuşi Foch.

Dinny îşi încreţi fruntea.

— Îmi place calmul cu care se înalţă printre copaci.

— Ce mai face Michael? îi eşti verişoară, dacă nu mă înşel.

— Michael e foarte bine. Tot în Parlament; are un loc pe care pur şi simplu nu-şi poate îngădui să-l piardă.

— Şi Fleur?

— Înfloreşte. Ştiai că a născut anul trecut o fetiţă?

— Fleur? Hm! E al doilea copil, nu?

— Da; şi o cheamă Catherine.

— Eu n-am mai fost în ţară din 1927. E ceva! S-a scurs multă vreme de la nunta aceea.

— S-ar zice că ai peregrinat prin locuri bătute de soare, spuse Dinny contemplând culoarea brun-gălbuie a feţei lui.

— Când nu simt soarele am senzaţia că nu trăiesc.

— Michael mi-a povestit o dată că te-ai stabilit în Orient.

— Ei, cam pe acolo am cutreierat. Faţa păru să i se întunece şi mai mult. Se lăsă străbătut de un fior. A naibii de rece e primăvara englezească!

— Mai scrii versuri?

— Ah! îmi cunoşti slăbiciunea?

— Ţi le-am citit pe toate. Cel mai mult îmi place ultimul volum.

Tânărul zâmbi strâmb.

— Îţi mulţumesc că-mi gâdili orgoliul; poeţii apreciază acest lucru, după cum ştii. Cine-i domnul ăsta înalt? îmi pare cunoscut…

Domnul înalt, care ocolise statuia, se întorcea acum spre ei.

— Într-un fel, îl asociezi şi pe el cu nunta aceea, şopti Dinny. Domnul înalt veni drept ia ei.

— Copitele nu-s cine ştie ce, spuse el. Dinny zâmbi.

— Mă simt întotdeauna recunoscătoare că n-am copite. Tocmai încercam să ajungem la concluzia dacă vă cunoşteam sau nu. N-aţi fost acum câţiva ani la cununia lui Michael Mont?

— Am fost. Şi cine sunteţi dumneavoastră, domnişoară?

— Ne-am întâlnit cu toţii acolo. Îi sunt verişoară primară din partea mamei. Dinny Cherrell, Domnul Desert i-a fost cavaler de onoare.

Domnul înalt încuviinţă din cap.

— Ah! Da! Numele meu e Jack Muskham, îi sunt văr primar din partea tatălui. Se întoarse spre Desert. Se pare că-l admiraţi pe Foch.

— Aşa e.

Dinny fu surprinsă de expresia mohorâtă care i se răspândi pe toată faţa.

— Mă rog, urmă Muskham, a fost, incontestabil, un ostaş; şi nu mulţi se pot lăuda cu aceasta. Dar eu am venit să văd calul.

— E partea cea mai importantă, de bună seamă, murmură Dinny. Domnul înalt îi adresă surâsul lui sceptic.

— Pentru un singur lucru trebuie să-i fim recunoscători lui Foch: nu ne-a părăsit niciodată la nevoie.

Deşert se răsuci brusc spre el:

— Aveţi vreo raţiune specială peste această remarcă?

Muskham ridică din umeri, îşi scoase pălăria înclinându-se spre Dinny, şi o porni agale.

După ce se îndepărtă, se lăsă între ei o tăcere ca aceea ce pluteşte peste apele adânci.

— În ce direcţie mergi? întrebă Dinny în cele din urmă.

— În direcţia în care mergi dumneata.

— Mulţumesc din inimă, domnule. O mătuşă care locuieşte pe Mount Street îţi poate servi de direcţie?

— Admirabil.

— Probabil că-ţi aduci aminte de ea, mama lui Michael; e o bomboană, cea mai desăvârşită maestră a vorbirii eliptice, vorbeşte în zig-zag, aşa încât trebuie s-o urmăreşti în salturi.

Traversară şoseaua şi porniră în direcţia Grosvenor Place, pe partea palatului Buckingham.

— Bănuiesc că ori de câte ori revii, găseşti Anglia schimbată, dacă-mi îngădui să fac conversaţie.

— Destul de schimbată.

— Nu-ţi iubeşti „patria mumă”, cum sună zicala?

— Îmi inspiră oroare.

— Faci cumva parte din soiul de oameni cărora le place să fie socotiţi mai răi decât sunt?

— Nu cred. Întreabă-l pe Michael.

— Michael e incapabil de bârfa.

— Michael, ca de altfel toţi îngerii, e în afara socotelilor realităţii.

— Ba nu, se împotrivi Dinny, Michael e foarte real şi foarte englez.

— Asta-i contradicţia lui supărătoare.

— De ce denigrezi Anglia? Au mai făcut-o şi alţii înainte.

— Nu denigrez Anglia decât când stau de vorbă cu englezi.

— Interesant. Dar de ce-o faci cu mine?

Desert râse.

— Pentru că dumneata pari să fii ceea ce mi-ar plăcea să cred că este Anglia.

— Frumoasă şi mănoasă, dar nici grasă, nici lăptoasă.

— Ce mă irită pe mine, e încrederea Angliei că este încă „buricul pământului”.

— Şi nu e?

— Ba da, răspunse Desert luând-o prin surprindere, dar n-are nici un motiv ca să gândească astfel.

Dinny îşi spuse în sinea ei:

Frate Wilfrid eşti pervers, gândi tânăra femeie Şi ai o limbă foarte otrăvitoare;

Nu-ţi stă bine când toceşti doar o singură idee Şi atunci de ce-o faci oare? 2

De răspuns, răspunse însă cu simplitate:

— Dacă Anglia continuă să fie „buricul pământului” şi, cu toate că n-are motiv să gândească astfel, o face totuşi, înseamnă oricum că are intuiţie. Oare intuiţia te-a făcut să-l antipatizezi pe domnului Muskham?

Apoi, privindu-i faţa, Dinny gândi: „Am făcut o gafă”.

— De ce l-aş antipatiza? E tipul de gentleman prea ocupat de vânătoare şi de călărie, care mă plictiseşte de moarte.

„Nu ăsta-i motivul”, gândi Dinny continuând să-l privească. Ciudată faţă! Nefericită din pricina unei dizarmonii adânc înrădăcinate, de parcă în străfundurile lui un duh bun şi un duh rău se luptau pentru vecie căutând să se izgonească unul pe celălalt; dar ochii lui îi dădeau acelaşi fior ca atunci, la şaisprezece ani, când, cu pletele fluturându-i pe umeri, stătuse alături de el, la cununia lui Fleur.

— Şi-ţi place într-adevăr să cutreieri Orientul?

— Blestemul lui Esav3 atârna asupră-mi.

„Într-o bună zi, o să-l fac să-mi spună de ce, gândi Dinny. Numai că, după toate probabilităţile, n-o să-l mai revăd niciodată.” Şi o înfiorare rece îi săgetă şira spinării.

— Mă întreb dacă-l cunoşti pe unchiul meu Adrian. A fost în Răsărit, în timpul războiului. Acum prezidează asupra unor oseminte, la un muzeu. Pe Diana Ferse o ştii, probabil. S-a căsătorit cu ea anul trecut.

— Nu cunosc pe nimeni despre care să merite să discutăm.

— Atunci, unicul nostru punct de contact e Michael.

— Nu cred în contactele mediate de o a treia persoană.

Unde locuieşti, domnişoară Cherrell?

Dinny zâmbi.

— S-ar părea că-i indicată o scurtă notă biografică. Încă din secolul al nu ştiu câtelea familia mea îşi are „rezidenţa” la Condaford Grange, în Oxfordshire. Tatăl meu e general la pensie; eu sunt una din cele două fiice; unicul meu frate e militar, căsătorit, şi tocmai îl aşteptăm să sosească din Sudan, în permisie.

— Oh! făcu Desert, şi faţa lui luă din nou o expresie mohorâtă.

— Am douăzeci şi şase de ani, sunt necăsătorită, dar fără copii, cel puţin până în prezent. Mânia mea pare să fie amestecul în treburile altora. Nu ştiu de ce-am fost înzestrată cu ea. Când mă aflu la Londra, locuiesc la Lady Mont, în Mount Street. Deşi am primit o educaţie simplă, am gusturi costisitoare şi n-am nici un mijloc de a le satisface. Cred că pot sesiza o glumă. Acum, rândul dumitale!

Desert zâmbi şi clătină din cap.

— Să încerc eu? urmă Dinny. Eşti cel de-al doilea fiu al Lordului Mullyon; ţi s-a urât de război; scrii versuri; ai instincte nomade şi eşti propriul dumitale duşman; ultimul punct e singurul care are valoare inedită. Iată-ne în Mount Street; intră s-o vezi pe mătuşa Em.

— Mulţumesc, nu. Dar vrei să iei mâine prânzul cu mine şi după aceea să mergem la un matineu?

— Vreau. Unde?

— La Dumourieux, ora unu şi jumătate.

Schimbară câte o strângere de mină şi se despărţiră, dar când Dinny intră în casa mătuşii ei, fremăta toată şi rămase câteva clipe în faţa uşii salonului, surâzând noii senzaţii.