II.

Zâmbetul i se stinse de pe buze sub şarja de zgomote care răzbătea prin uşa închisă.

„Dumnezeule! gândi. Sindrofia pentru ziua de naştere a mătuşii Em, şi eu am uitat cu totul!”

Cineva care cânta la pian se opri, urmă o forfotă, o încăierare, un hârâit de scaune pe podea, două sau trei schelălăituri, tăcere, şi pianul se auzi din nou.

„Jocul de-a scaunul furat”, îşi spuse Dinny şi deschise uşa fără zgomot. Cea care fusese Diana Ferse era aşezată la pian. Pe opt scaune rânduite simetric, cu faţa respectiv la est şi vest, erau cocoţate opt făpturi mici şi una mare, cu pălării de hârtie colorată pe cap; dintre acestea, şase tocmai se ridicau în picioare, iar două continuau să şadă pe acelaşi scaun. Dinny îi cercetă de la stânga la dreapta: Ronald Ferse; un băieţaş chinez; mica Anne, mezina mătuşii Alison; Tony, mezinul unchiului Hilary; Celia şi Dingo (copiii Celiei Moriston, sora căsătorită a lui Michael); Sheila Ferse; şi, pe acelaşi scaun, unchiul Adrian şi Kit Mont. Mai departe, Dinny o văzu pe mătuşa Em, în faţa căminului, gâfâind uşor şi purtând pe cap o scufă din hârtie roşie, şi apoi pe Fleur trăgând un scaun de la capătul şirului unde se afla Roland.

— Kit, ridică-te! Tu ai rămas pe dinafară.

Kit stătu nemişcat şi se ridică Adrian.

— Foarte bine, bătrâne, acum te măsori cu cei de-o seamă cu tine. Şterge-o!

— Jos mâinile de pe spetează, strigă Fleur. Wu Fing, nu trebuie să aştepţi până se termină muzica. Dingo, nu sta lipit de ultimul scaun!

Muzica se opri. Forfotă, învălmăşeală, chelălăieli, şi cea mai măruntă dintre toţi, mica Anne, rămase în picioare, fără scaun.

— Foarte bine, scumpo, spuse Dinny, vino aici şi bate toba. Te opreşti când se opreşte şi muzica, aşa! încă o dată. Urmăreşte-o pe mătuşica Di!

Iar şi iar şi iar, până când nu mai rămaseră în joc decât Sheila, Dingo şi Kit.

„Eu pariez pe Kit” îşi spuse Dinny.

Sheila pe dinafară! Înc-un scaun scos! Dingo, cu o mutră atât de scoţiană, şi Kit atât de blond – îşi pierduse pălăriuţa de hârtie – tropăiau de zor în jurul ultimului scaun. Amândoi se aşezară, amândoi se sculară în picioare şi apoi din nou ţuşti pe scaun; Diana se ferea să-i privească; Fleur sta la o parte surâzând vag; faţa mătuşii Em era foarte încinsă. Muzica se opri. Dingo se repezi din nou pe scaun, iar Kit rămase în picioare, îmbujorat şi încruntat.

— Kit! se auzi vocea lui Fleur, învaţă să pierzi!

Kit îşi dădu capul pe spate şi-şi înfipse mâinile în buzunare.

„Un punct în favoarea lui Fleur!” gândi Dinny.

Un glas şoptea îndărătul ei:

— Pasiunea aprinsă a mătuşii tale pentru tineret, Dinny, ne duce la tot felul de dezlănţuiri ciudate. Ce-ai zice de un colţişor liniştit în biroul meu?

Dinny se întoarse şi privi faţa îngustă, uscată, mobilă, a lui Sir Lawrence, a cărui mustăcioară albise cu totul, în timp ce părul îi era doar stropit cu argint.

— Încă nu mi-am jucat rolul, unchiule Lawrence.

— Era timpul să înveţi să nu ţi-l joci. Lasă-i pe barbari să urle. Vino la un taifas tihnit, creştinesc.

Înfrângându-şi instinctul de a se face utilă prin simplul gând: „Mi-ar plăcea să discut despre Wilfrid Desert”, Dinny se duse după el.

— La ce lucrezi acum, unchiule?

— Pentru moment mă odihnesc şi citesc Memoriile Hariettei Wilson – o tânără remarcabilă, Dinny. În timpul Regenţei, nu prea existau în înalta societate multe reputaţii care să poată fi distruse; dar ea a făcut tot ce i-a stat în putinţă. Dacă n-ai auzit de ea, îţi pot spune că credea în iubire şi a avut o sumedenie de amanţi, dintre care, însă, nu a iubit decât pe unul.

— Şi totuşi credea în iubire?

— Da, era o femeie cu inimă generoasă şi bărbaţii o iubeau. Exact opusul lui Ninon de Lenclos4 care-i iubea pe toţi; amândouă au fost făpturi vitale. Ce-ai zice de un dialog între acestea două pe tema „virtuţii”? Merită să-ţi dea de gândit. Ia loc.

— Unchiule Lawrence, azi după-amiază, în timp ce mă uitam la statuia lui Foch, am întâlnit pe un văr de-al dumitale, domnul Muskham.

— Jack?

— Da.

— Ultimul dandy. E o deosebire că de la zi la noapte, Dinny, între „crai”, „dandy”, „sclivisit”, „filfizon”, „spilcuit”, „fante”, şi cum se cheamă ultima varietate? – niciodată nu ştiu. A avut loc un continuu descrescendo. La vârsta lui, Jack aparţine perioadei „filfizon” dar stilul lui a fost întotdeauna pur „dandy”, un tip snob total, gen White Melville5. Ce impresie ţi-a făcut?

— Cal, piquet şi imperturbabilitate.

— Scoate-ţi pălăria, draga mea. Îmi place să-ţi văd părul.

Dinny îşi scoase pălăria.

— Am mai întâlnit pe cineva acolo; cavalerul de onoare al lui Michael.

— Cum? Tânărul Desert. S-a întors?

Şi sprâncenele groase ale lui Sir Lawrence se înălţară.

O uşoară roşeaţă coloră obrajii lui Dinny.

— Da, răspunse ea.

— Pasăre ciudată, Dinny!

Dinny se simţi năpădită de un sentiment diferit de tot ce încercase până atunci. N-ar fi putut să-l descrie, dar îi evoca o piesă de porţelan pe care o dăruise tatălui ei în urmă cu două săptămâni, la ziua lui de naştere: un grup frumos modelat, înfăţişând o vulpe cu patru pui grămădiţi sub ea. Expresia din ochii vulpii, duioasă dar mereu la pândă, reprezenta perfect simţământul ei din acel moment.

— De ce ciudată?

— Poveşti care nu-s pentru copii, Dinny. Totuşi, faţă de tine… Nimic n-o să-mi scoată din cap că acest tânăr s-a înamorat de Fleur, la un an sau doi după căsătoria ei. Fapt care l-a determinat s-o pornească de-a rostogolul, ca un bulgăre de zăpadă.

„La asta să se fi gândit când a pomenit de Esav?” Nu! Nu-i venea a crede, dată fiind nepăsarea cu care-i vorbise de Fleur.

— Dar lucrul ăsta s-a întâmplat în urmă cu secole, spuse Dinny.

— O, da! Poveste veche; dar se mai aud şi altele. Clubul este mama neîndurării.

Partea de duioşie din simţământul lui Dinny descrescu, partea de pândă se ascuţi.

— Ce alte lucruri?

Sir Lawrence clătină din cap.

— Mie îmi place tânărul; şi nici măcar faţă de tine, Dinny, nu vreau să repet anumite lucruri despre care nu ştiu nimic. E de-ajuns ca un om să ducă o viaţă mai neobişnuită, pentru ca scornelile lumii să nu mai cunoască limită.

Sir Lawrence se uită brusc la ea; dar ochii lui Dinny erau limpezi.

— Cine-i băieţaşul chinez de sus?

— Fiul unui fost mandarin care şi-a lăsat familia aici din cauza ciocnirilor de-acolo, de la ei, curioasă mutrişoară! Un popor plin de calităţi, chinezii. Când soseşte Hubert?

— Săptămâna viitoare. Vin cu avionul din Italia. Jean zboară mult, după cum ştii.

— Ce se mai aude cu fratele ei?

Şi din nou se uită la Dinny.

— Alan? E plecat la o bază din China.6

— Mătuşă-la nu mai conteneşte să se vaiete din pricină că n-ai marşat la povestea cu Alan.

— Unchiule dragă, aş face aproape orice de dragul mătuşii Em, dar cum faţă de Alan mă simţeam ca o soră, prescripţiile religioase mi-ar fi stat împotrivă.

— Eu unul nu-ţi doresc să te măriţi, o asigură Sir Lawrence, şi să te văd plecând în cine ştie ce sălbăticie.

Prin mintea lui Dinny fulgeră gândul: „Unchiul Lawrence e enigmatic”, şi ochii îi deveniră mai limpezi ca oricând.

— Blestematele astea de funcţii oficiale, continuă el, par să ne absoarbă toate neamurile. Cele două fiice ale mele, Celia şi Flora, sunt una în China, cealaltă în India; fratele tău Hubert în Sudan; sora ta Clare o să-şi ia zborul de îndată ce s-o cununa, Jerry Corven a căpătat un post în Ceylon. Aud că Charlie Muskham a fost numit ataşat la ambasada din Capetown; băiatul mai mare al lui Hilary intră în administraţia din India, iar cel mai tânăr pleacă în marină. Zău aşa, Dinny, tu şi cu Jack Muskham sunteţi singurii pelicani7 din pustietatea mea. Bineînţeles, în afară de Michael.

— Deci îl vezi des pe domnul Muskham, unchiule?

— Destul de des la Burton, sau vine el la mine la The Coffee House; jucăm piquet – am rămas ultimii. Asta se întâmpla în afara sezonului, de aici înainte nu-l mai văd până după cursele din Cambridgeshire.

— Se pricepe bine să judece un cal?

— Da. Dar la nimic altceva, Dinny. Amatorii de cai, rar se pricep să mai judece şi altceva. Calul e un animal care pare să închidă porii spiritului. Prea te obligă să stai mereu la pândă. Trebuie să pândeşti nu numai calul, dar şi pe toţi cei care vin în legătură cu el. Cum arăta tânărul Desert?

— Oh! făcu Dinny luată prin surprindere, un fel de brun-gălbui.

— Asta-i reflexul nisipului. E un soi de beduin, ştii… Taică-su e un pustnic, aşa că are oarecum înclinaţia în sânge. Cel mai bun lucru pe care-l ştiu despre el e că Michael îl îndrăgeşte, în ciuda celor ce s-au întâmplat.

— Şi poezia lui? se interesă Dinny.

— Contradictorie, distruge cu o mâna ce înalţă cu cealaltă.

— Poate că încă nu şi-a găsit făgaşul. Are ochi frumoşi, nu găseşti?

— De gura lui îmi amintesc cel mai bine, sensibilă şi amară.

— Ochii sunt ceea ce eşti, gura ceea ce ai devenit.

— Gura şi pântecul.

— N-are, am observat eu.

— Deprinderea de a te hrăni cu un pumn de curmale şi o ceaşcă de cafea! Nu că arabii ar bea cafea, slăbiciunea lor e ceaiul verde cu mentă. Dumnezeule! Uite-o pe mătuşa-ta. Când am spus „Dumnezeule!” m-am referit la ceaiul cu mentă.

Lady Mont îşi scosese scufa de hârtie şi îşi redobândise suflul.

— Scumpo, i se adresă Dinny, am uitat că-i ziua dumitale de naştere şi nu ţi-am adus nimic.

— Atunci dă-mi o sărutare, Dinny. Am spus întotdeauna că sărutările tale sunt cele mai dulci. De unde ai răsărit?

— Am venit să fac cumpărături pentru Clare.

— Ţi-ai adus lucrurile de noapte?

— Nu.

— Nu face nimic. Îţi împrumut eu. Mai porţi cămăşi de noapte?

— Da.

— Ce fată bună! Mie nu-mi plac femeile în pijama, nici lui unchi-tău de altfel. Îţi omoară talia, ştii. N-ai încotro, încerci, n-ai ce face. Michael şi Fleur rămân la cină.

— Mulţumesc, mătuşă Em. E mai bine să înnoptez aici. Azi n-am reuşit să cumpăr nici jumătate din lucrurile de care are nevoie Clare.

— Dinny, nu-mi place că soră-ta se mărită înaintea ta.

— Dar e firesc să se întâmple aşa, mătuşico.

— Aiurea! Clare e sclipitor de deşteaptă şi fetele de acest gen se mărită târziu. Eu m-am măritat la douăzeci şi unu de ani.

— Păi vezi, scumpo, că n-ai dreptate?

— Îţi râzi de mine. Eu n-am strălucit decât o singură dată. Îţi aduci aminte, Lawrence, când cu elefantul acela, am vrut să-l fac să se aşeze, şi el se lăsa în genunchi. Toate patru picioarele i se înclinau în aceeaşi direcţie, Dinny. Iar eu am spus că trebuie lăsat să-şi urmeze înclinaţiile.

— Mătuşă Em, chiar şi fără acel prilej eşti femeia cea mai sclipitoare pe care o cunosc. Femeile, în general, sunt prea coerente.

— Nasul tău e reconfortant, Dinny. M-am săturat de ciocuri, ca al mătuşi-ţi Wilmet, al lui Hen Bentworth şi că al meu.

— Al dumitale e numai uşor acvilin, iubito.

— În copilărie mă temeam să nu ajungă mai rău. Obişnuiam să-mi apăs vârful nasului de un dulap.

— Şi eu am încercat, mătuşico, numai că eu îl apăsam în jos.

— O dată, când mă lipisem în felul ăsta cu nasul de dulap, taică-tu, care se cinchise deasupra, ca un leopard, s-a năpustit peste mine şi şi-a muşcat buza. M-a umplut de sânge pe gât…

— Ce urât!

— Da. Lawrence, la ce te gândeşti?

— Mă gândeam că Dinny, probabil, n-a luat masa la prânz. Nu-i aşa?

— Îmi spuneam c-o s-o iau mâine, unchiule.

— Poftim! exclamă Lady Mont. Sună-l pe Blore. Niciodată n-ai să fii îndeajuns de trupeşă până nu te măriţi.

— Să treacă mai întâi Clare prin încercarea asta, mătuşă Em.

— La St. George! Bănuiesc că-i cunună Hilary.

— Desigur.

— Am să plâng.

— De ce plângi dumneata la cununii, mătuşico?

— Ea o să arate ca un înger. Şi el o să fie în frac cu cozi negre, şi c-o mustaţă ca o perie de dinţi, şi n-o să simtă ceea ce crede că simte. E deprimant.

— Dar poate că simte mai mult. Sunt sigură că aşa a simţit Michael când s-a căsătorit cu Fleur, sau unchiul Adrian cu Diana.

— Adrian are cincizeci şi trei de ani şi poartă barbă. Şi-apoi, e Adrian.

— Recunosc că asta e o mare deosebire. Dar eu cred că ar trebui mai curând să plângem pentru bărbat. Femeia trăieşte în fond cele mai frumoase clipe din viaţa ei, în schimb poţi fi sigură că pe bărbat îl strânge vesta.

— Pe Lawrence nu-l strângea. El a fost întotdeauna slab ca un tir, iar eu eram subţire ca tine, Dinny.

— Cred că arătai minunat cu văl de mireasă, mătuşă Em. Nu-i aşa, unchiule?

Expresia melancolică şi bizară care miji pe cele două chipuri măture din faţa ei o făcu să nu mai stăruie, şi adăugă:

— Unde v-aţi cunoscut prima oară?

— La vânătoare, Dinny. Eu mă aflam într-un şanţ, şi unchiului tău nu i-a plăcut şi a venit şi m-a scos de acolo.

— O, e mijlocul ideal!

— Prea mult noroi. Tot restul zilei n-am schimbat o vorbă unul cu celălalt.

— Atunci ce v-a unit?

— Una şi alta. Eu mă găseam la familia lui Hen Corderoy şi unchiul tău a venit să vadă nişte căţei. Dar de ce mă supui la interogatoriu?

— Voiam numai să ştiu cum se petreceau lucrurile pe atunci.

— N-ai decât să afli singură cum se petrec lucrurile azi.

— Unchiul Lawrence nu se grăbeşte să se descotorosească de mine.

— Toţi bărbaţii sunt nişte egoişti, cu excepţia lui Michael şi a lui Adrian.

— Şi-apoi n-aş vrea să te fac să plângi.

— Blore, un coctail şi un sandviş pentru domnişoara Dinny; n-a prânzit azi. Şi, Blore, domnul şi doamna Adrian, şi domnul şi doamna Michael rămân la cină. Şi, Blore, spune-i Laurei să pregătească una din cămăşile mele de noapte şi alte lucruri trebuincioase în odaia de oaspeţi albastră. Domnişoara Dinny înnoptează la noi. Ah, copiii ăştia!

Şi, legănându-se uşor, Lady Mont o luă spre uşă, înaintea feciorului.

— Ce scumpă e, unchiule!

— Niciodată n-am negat acest lucru, Dinny.

— Totdeauna mă simt mai bine după ce-o văd. I se întâmpla vreodată să-şi iasă din fire?

— Începe să-şi iasă, dar până să sfârşească a şi sărit la alt subiect.

— Ce binefacere…!

În seara aceea, la cină, Dinny pândi vreo aluzie a unchiului ei la reîntoarcerea lui Wilfrid Desert. Dar nu auzi nimic.

După-masă, se aşeză alături de Fleur, cu acea obişnuită admiraţie, vag derutată, pe care o purta acestei verişoare prin alianţă, a cărei graţioasă stăpânire de sine avea atâta prestanţă, al cărei chip şi trup se modelau atât de frumos, ai cărei ochi limpezi erau atât de clarvăzători, a cărei cunoaştere de sine părea atât de plină de dezamăgiri, şi a cărei purtare faţă de Michael părea să cuprindă în acelaşi timp o atitudine de inferioritate şi una de superioritate.

„Dacă m-aş mărita vreodată, gândi Dinny, n-aş putea să mă port în felul ăsta cu soţul meu. Eu l-aş privi drept în ochi, cum îl priveşte un păcătos pe celălalt.”

— Fleur, îţi aminteşti de nunta ta?

— Îmi amintesc, dragă. O ceremonie dezolantă.

— L-am văzut azi pe cavalerul vostru de onoare.

Ochii limpezi, cu albul frapant, ai lui Fleur se dilatară.

— Wilfrid? Cum de l-ai ţinut minte?

— Aveam pe atunci doar şaisprezece ani şi a făcut să-mi vibreze tinerii mei nervi.

— Ăsta e, de bună seamă, rolul unui cavaler de onoare. Ei, şi cum arată?

— Foarte întunecat şi dezagregant.

Fleur râse:

— Aşa a fost întotdeauna.

Aruncându-i o privire, Dinny hotărî să preseze în continuare.

— Da. Unchiul Lawrence mi-a povestit că a încercat să împingă dezagregarea prea departe.

Fleur păru surprinsă.

— N-am ştiut că Bart a observat acest lucru.

— Unchiul Lawrence e misterios.

— Wilfrid, murmură Fleur cu un zâmbet vag nostalgic, s-a comportat realmente foarte frumos. A plecat, ca un mieluşel, în Orient.

— Dar, fără îndoială, nu asta l-a ţinut acolo de atunci până acum?

— Nu mai mult decât te-ar obliga scarlatina să nu-ţi mai părăseşti camera pe veci. Oh, nu, a rămas pentru că îi place. Probabil că şi-a făcut un harem.

— Nu, răspunse Dinny, cred că e foarte pretenţios, m-ar mira să fie altfel.

— Adevărat, draga mea; unu la zero pentru tine, împotriva cinismului meu ieftin. Wilfrid e omul cel mai ciudat pe care-l cunosc, dar un om foarte drăguţ. Michael îl iubea. Dar, urmă Fleur uitându-se brusc la Dinny, nu e cu putinţă să fii în îndrăgostit de… dizarmonia personificată. L-am studiat cândva îndeaproape, am fost nevoită s-o fac, ştii… E insesizabil. Pătimaş, dar un pachet de nervi, impresionabil şi amar. Şi, chiar de-ai căuta la microscop, nu găseşti ceva în care să creadă.

— Cu excepţia, poate, a frumosului, se hazardă Dinny; şi a adevărului, dacă l-ar putea afla.

Fleur îi dădu un răspuns neaşteptat:

— Draga mea, cu toţii credem în frumos şi în adevăr, când se găsesc prin preajmă. Necazul e că nu se găsesc, doar dacă… doar dacă se ascund înlăuntrul fiinţei tale. Şi dacă eşti o făptură contradictorie, ce şansă mai ai? Unde l-ai întâlnit?

— Privindu-l pe Foch.

— Ah, îmi aduc aminte că-l idealiza pe Foch. Bietul Wilfrid, nu, el n-are prea multe şanse. Şoc de obuz, poezie, şi apoi ereditatea, un tată care a întors spatele vieţii; o mamă care era pe jumătate italiancă şi a fugit cu alt bărbat. Neastâmpăr. Ochii erau partea lui cea mai tare, te făceau să-ţi fie milă de el; şi-s frumoşi, o combinaţie oarecum fatală. Şi tinerii tăi nervi au vibrat din nou?

Fleur o privi pe Dinny drept în faţă.

— Nu, dar mă întrebam dacă ai tăi o să vibreze când o să-ţi amintesc de el.

— Ai mei? Copilule, am aproape treizeci de ani. Am doi copii, şi – faţa i se întunecă – am devenit imună. Dacă aş povesti vreodată cuiva despre aceste lucruri, Dinny, ţie ţi le-aş povesti, dar sunt chestiuni care nu se spun.

Sus, în camera ei, puţin stânjenită de amplitudinea cămăşii de noapte a mătuşii Em, Dinny privea la un foc aprins împotriva protestelor ei. Îşi spunea că ceea ce simţea era absurd, un zel ciudat, sfios şi cutezător în acelaşi timp, senzaţia unui imbold către o acţiune directă. Şi de ce? Revăzuse un om care cu zece ani în urmă o zăpăcise un pic; după toate probabilităţile, un om nesatisfăcător. Luând o oglindă, îşi scrută faţa, aşa cum se ivea pe deasupra broderiilor fastuoasei cămăşi. Văzu ceea ce ar fi putut s-o mulţumească, dar n-o mulţumi.

La un moment dat te saturi de acest mereu acelaşi artificiu botticellian:

Nasul cu vârf ridicat, Ochii ca de albăstrea!

Păzeşte-te de tine, nimfă cu păr roşcat Fereşte-te de însăşi imaginea ta!

Şi-apoi el era obişnuit cu Orientul, ochi negri, languroşi, pe după văluri; rotunjimi ispititoare camuflate; senzualitate, mister, dinţi ca perlele – hurii8 planturoase. Dinny îşi privi dinţii în oglindă. În privinţa asta se afla pe teren sigur, cei mai sănătoşi dinţi din familie. Şi nici părul nu-i era propriu-zis roşu, nu mai mult decât ceea ce numea domnişoara Braddon acaju. Frumos cuvânt. Păcat că nu mai e la modă. Cu toate broderiile astea pe ea, nu avea rost să examineze şi ce se ascundea sub lenjeria victoriană. De ţinut minte acest lucru mâine, înainte de baie. Pentru ceea ce urma să examineze, Dinny putea fi cu adevărat recunoscătoare. Lăsând, cu un suspin, oglinda din mină, se vârî în pat.