I.

Clare, de la a cărei căsătorie cu Sir Gerald Corven din Serviciul Colonial, trecuseră şaptesprezece luni, se afla pe puntea unui transatlantic din Orient, oprit acum pe fluviul Tamisa, în aşteptarea acostării. Erau orele zece ale unei blânde dimineţi de octombrie, totuşi Clare se îmbrăcase cu un pardesiu gros de tweed, întrucât călătoria decursese până atunci pe o căldură toridă. Arăta palidă, într-adevăr, era cam galbenă la faţă, dar ochii ei limpezi, cafenii, priveau cu nerăbdare spre ţărm, iar buzele-i uşor fardate erau întredeschise, aşa încât chipul părea iluminat de obişnuita-i vioiciune. Rămase singură, până când un glas rosti:

— Ah, aici erai! şi un tânăr, răsărind de după o barcă de salvare, veni lângă ea.

Fără să se întoarcă, Clare spuse: E o zi absolut încântătoare! Ce frumos trebuie să fie acasă!

— Credeam că rămâi măcar o seară la Londra; am fi putut lua cina împreună, după care am fi mers la un teatru.

— Dragul meu domn, sunt aşteptată.

— Nesuferite-s întâlnirile când se sfârşesc!

— Adeseori sunt mai nesuferite când încep!

Tânărul o măsură lung cu privirea, apoi i se adresă brusc:

— Clare, ţi-ai dat seama, cred, că te iubesc?

Tânăra încuviinţă din cap.

— Tu mă iubeşti?

— S-ar spune că eşti total lipsit de prejudecăţi.

— Aş vrea… aş vrea că măcar o clipă să te poţi aprinde şi tu.

— Tony, sunt o respectabilă femeie măritată.

— Care se întoarce în Anglia din cauza…

— Din cauza climei din Ceylon.

Tânărul izbi cu piciorul în balustradă.

— Aşa cum se cuvine. Eu n-am suflat o vorbă, dar ştiu că soţul tău… Gerald Corven…

Clare îşi înălţă sprâncenele şi rămase tăcută; apoi amândoi îşi îndreptară privirile spre ţărmul care li se impunea din ce în ce mai mult atenţiei.

Când un tânăr şi o tânără s-au aflat aproape trei săptămâni împreună pe puntea unui vapor, ajung să se cunoască mult mai puţin decât au ei înşişi impresia. În vidul apăsător al unei vieţi în care totul stă în loc în afara motoarelor, a valurilor ce lunecă pe lângă coastele vasului şi a soarelui care-şi descrie arcul pe cer, zilnica lor intimitate, de scaun-la-scaun, capătă un impuls ciudat şi un soi de căldură lascivă. Ei ştiu că lumea vorbeşte, dar nu se sinchisesc. La urma urmei, n-au cum să coboare de pe vas, şi nu văd ce altceva ar putea face. Dansează împreună, şi legănarea vaporului, oricât ar fi de uşoară, îi îndeamnă să-şi lipească şi mai mult trupurile. După vreo zece zile se statornicesc într-o viaţă comună, mult mai strânsă decât cea a oamenilor căsătoriţi, cu excepţia faptului că încă nu-şi împart nopţile. Şi pe urmă, dintr-o dată, vaporul se opreşte, şi dânşii se opresc şi, cel puţin în inima unuia dintre ei, sau poate că în a amândurora, încolţeşte sentimentul că acumularea de trăiri a fost suspendată pentru multă vreme. Şi un soi de nerăbdare nervoasă şi scandalizată, dar nu neplăcută, pentru că în cele din urmă suspensia a luat sfârşit, le invadează simţirile; au de înfruntat dilema reală a vieţuitoarelor terestre care s-au aflat pe mare.

Clare rupse tăcerea.

— Nu mi-ai explicat de ce ţi se spune Tony când numele tău e James.

— Uite-aşa. Aş dori să fii serioasă, Clare; nu avem mult timp la dispoziţie, căci în curând afurisitul ăsta de vapor o să acosteze. Pur şi simplu, nu pot îndura gândul de a nu te mai vedea în fiecare zi.

Clare îi aruncă o privire fugară, apoi îşi întoarse din nou ochii către ţărm. „Ce puritate!”, îşi spuse în gând. Într-adevăr faţa arămie a tânărului avea un oval pur; o faţă hotărâtă, care părea să ştie însă de glumă, cu ochii de un cenuşiu închis, îngustându-se sub povara gândurilor, şi cu părul întunecat; era zvelt şi vioi.

Tânărul o apucă de un nasture al pardesiului.

— N-ai scos o vorbă despre viaţa ta de acolo, dar nu eşti fericită, o ştiu.

— Nu-mi plac oamenii care trăncănesc despre problemele lor intime.

— Uite ce-i, făcu el punându-i o carte de vizită în mina. La clubul ăsta sunt oricând de găsit.

Clare citi:

Dl. James Berbard Croom, The Coffee House.

Str. St. James

— Clubul „Coffee House” nu-i foarte desuet?

— Ba e, dar a rămas încă cel mai bun. Taică-meu m-a înscris acolo de îndată ce-am văzut lumina zilei.

— Am şi eu un unchi prin alianţă care-i membru al clubului. Sir Lawrence Mont, un tip lung, slab şi mofluz; îl recunoşti după monoclul cu ramă de baga.

— O să încerc să-l descopăr.

— Ce-ai de gând să faci odată întors în Anglia?

— Să găsesc o slujbă. Şi nu-i lucru prea uşor, pare-se.

— Ce fel de slujbă?

— Orice, numai profesor sau agent comisionar, nu.

— Dar se mai pot găsi astăzi şi altfel de slujbe?

— Nu. Perspectivele sunt sumbre. Ce mi-ar plăcea mie ar fi o agenţie de proprietăţi funciare sau ceva legat de cai.

— Şi proprietăţile şi caii sunt pe ducă.

— Cunosc bine vreo doi crescători de cai de curse. Dar, după toate probabilităţile, o să sfârşesc prin a deveni şofer. Tu unde ai de gând să locuieşti?

— La familia mea. Cel puţin la început. Dacă, după o săptămână de patrie, vei mai dori să mă vezi, sunt de găsit la Condaford Grange, în Oxfordshire.

— Mai bine nu te întâlneam! exclamă tânărul cu o bruscă amărăciune.

— Mulţumesc.

— Ah, ştii prea bine ce-am vrut să spun. Dumnezeule! Ancorează! Uite pasarela! Oh! Clare!

— Domnul meu?

— Pentru tine n-a însemnat nimic?

Clare îi susţinu privirea înainte de a-i răspunde.

— Ba da. Dar nu ştiu dacă va continua să însemne. Şi dacă nu, îţi mulţumesc că m-ai ajutat să trec peste trei săptămâni de caznă.

Tânărul tăcu, aşa cum tac numai cei ale căror sentimente ţipă să li se dea glas.

Începutul şi sfârşitul tuturor activităţilor omeneşti sunt dezordonate; construirea unei case, scrierea unui roman, demolarea unui pod şi, mai cu seamă, încheierea unei călătorii.

Clare, coborând de pe pasarelă în mijlocul harababurii obişnuite, ajutată însă de tânărul Croom, poposi drept în braţele surorii ei.

— Dinny! Ce drăguţ din partea ta să înfrunţi tot vârvarul ăsta! Sora mea, Dinny Cherrell – Tony Croom. Tony, totu-i în deplină ordine. Du-te să vezi de bagajele tale.

— Sunt cu maşina lui Fleur, o anunţă Dinny. Unde ţi-s valizele?

— Le-am expediat la Condaford.

Atunci putem porni imediat.

Însoţindu-le până la maşină, tânărul le spuse un „la revedere” cu o veselie care nu putea amăgi pe nimeni; şi maşina părăsi cheiul.

Aşezate alături, cele două surori se priviră, scrutându-se îndelung şi cu drag; mâinile lor, strâns împletite, se odihneau pe pledul care le învelea picioarele.

— Ei, puişor, rosti Dinny în cele din urmă. Mă bucur că te văd. Mă înşel dacă citesc ceva printre rânduri?

— Nu. Nu mă mai întorc la el, Dinny.

— Niciodată, pe vecie?

— Niciodată, pe vecie.

— O, scumpa mea! Sărăcuţa de tine!

— N-am să-ţi istorisesc toate amănuntele, dar convieţuirea devenise imposibilă. Clare păstră o clipă de tăcere, apoi adăugă brusc, dându-şi capul pe spate: Absolut imposibilă!

— El a fost de acord cu venirea ta aici?

Clare scutură din cap.

— Am fugit. Era plecat. I-am telegrafiat şi după aceea i-am scris din Suez.

Urmă o nouă tăcere. Apoi Dinny îi strânse mâna şi-i spuse:

— Mi-a fost teamă de la bun început că aşa se va întâmpla.

— Şi ce-i mai rău e că n-am o leţcaie. Dinny, se mai poate câştiga azi ceva cu pălăriile?

— Pălării în exclusivitate britanice”, mira-m-aş.

— Sau poate că aş putea creşte câini – terieri; ce părere ai?

— Deocamdată nu ştiu nimic. O să ne interesăm.

— Cum merg lucrurile la Condaford?

— De bine de rău, o scoatem la capăt… Jean a plecat înapoi la Hubert, dar ne-a lăsat copilul, a împlinit un an. Cuthbert Conway Cherrell. Cred c-o să-i spunem „Scrobitu”. E o bomboană.

— Slavă Domnului că n-am şi eu complicaţii de felul ăsta! Anumite situaţii îşi au avantajele lor.

Faţa ei avea duritatea unui chip de pe o monedă.

— Ai primit vreo ştire de la el?

— Nu, dar o să primesc când o să-şi dea seama că nu glumesc.

— E altă femeie la mijloc?

Clare înălţă din umeri.

Mâna lui Dinny îi încleştă din nou mâna.

— Dinny, nu vreau să fac mare tapaj cu problemele mele conjugale.

— Îl crezi în stare să vină după tine aici?

— Nu ştiu. Dacă vine, nu vreau să-l văd.

— Dar, iubito, ai să fii legată de mâini şi de picioare.

— O! Hai să nu mai vorbim despre mine. Ce faci tu? Îşi măsură sora cu o privire critică. Arăţi mai botticelliană ca oricând.

— Am devenit o adeptă a strânsului curelei. Şi am început să cresc albine.

— Rentează?

— În prezent, nu. Dar la o tonă de miere putem câştiga vreo şaptezeci de lire.

— Cita miere aţi obţinut anul ăsta?

— Vreo două sute de kilograme.

— Cai mai aveţi?

— Da, până acum am reuşit să salvăm caii. Mai am eu un plan să fac o brutărie la Condaford Grange. Ferma produce de două ori mai mult grâu decât putem vinde. Mă gândesc să-l macin şi să coc pâine pentru noi şi pentru satele din împrejurimi. Cu câteva lire, am putea repune moara cea veche în funcţiune, şi există o clădire pe care o putem transforma în brutărie. Ne-ar trebui vreo trei sute de lire ca să punem afacerea pe picioare. Aproape că ne-am hotărât să mai tăiem din pădure.

— Brutarii locali or să turbeze.

— Aşa-i.

— Şi crezi că va renta?

— Ţinând seama că se poate scoate o tonă de grâu la pogon, vezi Whitaker1 şi punând la socoteală grâul de pe treizeci de pogoane ale noastre, plus atâta făină canadiană cât să facă o pâine bună şi pufoasă, am putea scoate vreo opt sute cincizeci de lire şi mai bine, din care trebuie scăzute cinci sute, să spunem, costul măcinatului şi al coptului. Ar însemna să coacem o sută şaizeci şi două de livre de pâine pe zi şi să vindem cam 56.000 de pâini pe an. Ar însemna să aprovizionăm vreo optzeci de gospodării, ceea ce, mai mult sau mai puţin, înseamnă satul nostru. Şi am face pâinea cea mai gustoasă şi cea mai albă.

— Deci un profit de trei sute cincizeci de lire pe an; mă cam îndoiesc.

— Şi eu, răspunse Dinny. Experienţa nu mă învaţă că orice calcul de profit trebuie redus la jumătate, pentru că n-am nici un fel de experienţă în materia asta, bănuiesc însă că aşa o fi. Dar chiar şi jumătate din sumă ar înclina balanţa în favoarea noastră şi, treptat, am putea extinde operaţiunile. Cu timpul am putea strânge şi mari cantităţi de furaje…

— Planul e bun, aprecie Clare, dar satul o să vă sprijine?

— Din câte am discutat eu cu ţăranii, da.

— O să aveţi nevoie de cineva care să conducă treburile.

— Mda. Ne-ar trebui cineva care să fie gata să efectueze orice fel de muncă. Desigur, va avea perspective dacă treburile vor merge bine.

— Mă întreb… zise iar Clare încreţindu-şi sprâncenele.

— Cine era tânărul acela? întrebă brusc Dinny.

— Tony Croom? O! A lucrat la o plantaţie de ceai care s-a desfiinţat.

Şi îşi privi sora drept în faţă.

— Simpatic?

— Da, foarte drăguţ. Apropo, caută o slujbă.

— Mai sunt vreo trei milioane de oameni care caută o slujbă.

— Inclusiv eu.

— Nu te-ai întors într-o Anglie prea veselă, iubito.

— Am înţeles, cât eram la Marea Roşie, că nu mai avem acoperire în aur2, sau aşa ceva. Ce înseamnă acoperire în aur?

— E ceva ce e bine să ai când n-ai şi să n-ai când ai.

— Pricep.

— Se pare că tot necazul vine de la faptul că exporturile noastre, profiturile de pe urma transporturilor de mărfuri şi câştigurile din investiţiile făcute în străinătate, nu mai acoperă costurile importurilor; ceea ce înseamnă că ne mâncam tot capitalul. Michael spune că oricine şi-ar fi putut da seama că ne paşte aşa ceva; dar ne aşteptam ca lucrurile să se îndrepte peste noapte. Şi nu s-au îndreptat. De aici, Guvernul Naţional şi alegerile3.

— Dacă rămân la putere, pot să mai facă ceva?

— Michael pretinde că da; dar el e un optimist notoriu. Unchiul Lawrence spune că pot stăvili panica, pot preveni ieşirea capitalurilor din ţară, pot să menţină lira sterlină forte şi să pună capăt speculei; dar că nimic altceva nu poate salva cu adevărat situaţia, decât o bine definită reconstrucţie pe plan general, ceea ce ar necesita douăzeci de ani; şi în tot acest timp, noi am sărăci din ce în ce mai mult. Din nefericire, spune el, nici un fel de guvern nu ne va putea împiedica să facem sport în loc să muncim, să strângem banii la ciorap ca să plătim impozitele îngrozitoare, sau să fim mai preocupaţi de prezent decât de viitor. Mai zice că dacă ne facem iluzii că poporul va munci cu acelaşi efort ca în timpul războiului ca să-şi salveze ţara, greşim; pentru că, acum, în loc să fim un singur popor împotriva unui inamic extern, suntem două popoare împotriva inamicului din noi înşine, fiecare dintre ele având vederi opuse în ceea ce priveşte mijloacele de salvare.

— Socoate că socialiştii au vreun remediu?

— Nu; zice că socialiştii au uitat că nimeni nu-ţi dă de mâncare dacă nu produci sau nu plăteşti pentru hrană. Unchiul Lawrence spune că într-o ţară care se hrăneşte singură, numai comunismul sau liber-schimbismul4 pot avea vreo şansă. Vezi, pe toate le-am învăţat. Şi cu toţii folosesc mereu cuvântul Nemesis5.

— Pfiuu! Unde mergem acum, Dinny?

— M-am gândit c-o să-ţi facă plăcere să iei prânzul la Fleur; după-masă, putem prinde trenul de trei cincizeci spre Condaford.

Urmă un răgaz de tăcere, în timpul căruia fiecare dintre cele două surori se gândi cu gravitate la cealaltă, şi niciuna nu se simţi fericită. Căci Clare intuia în sora ei mai vârstnică acea schimbare subtilă care survine atunci când ţi-au plesnit arcurile Şi le-ai reparat pentru ca, de bine, de rău, să poţi merge înainte. Iar Dinny gândea: „Biata copilă! Amândouă suntem „rănite-n războaie„. Ce-o să se facă? Şi cum pot s-o ajut?”

II

— Ce prânz admirabil! exclamă Clare, răzuind zahărul de pe fundul ceştii de cafea. Cea dintâi masă pe uscat e încântătoare! Când te îmbarci pe un vapor şi vezi primul meniu, îţi spui: „Doamne! Câte bunătăţi!”, ca pe urmă să te rezumi la jambon rece aproape la fiecare masă. Cunoşti această ascunsă deziluzie?

— O cunosc! răspunse Fleur. Totuşi, mâncărurile gătite şi mai ales curry6 erau gustoase.

— Nu într-o călătorie de întoarcere. În viaţa mea nu vreau să mai aud de curry. Cum decurge Conferinţa Mesei Rotunde? 7

— Târâş-grăpiş. Ceylonul se interesează de India?

— Nu în mod special. Michael e interesat?

— Amândoi suntem.

Sprâncenele Clarei se înălţară încântător de brusc.

— Dar voi doi nu ştiţi nimic despre India.

— Eu am fost în India şi, într-o vreme, cunoşteam foarte mulţi studenţi indieni.

— Ah, da, studenţi! Tocmai ăsta-i necazul. Studenţii sunt atât de înaintaţi, iar poporul e atât de înapoiat!

— Fleur, dacă sora mea vrea să-i vadă pe Kit şi pe Kat înainte de plecare, ar trebui să ne ridicăm, observă Dinny.

După ce făcură vizita în camera copiilor, surorile se urcară din nou în maşină.

— Fleur îmi face întotdeauna impresia unui om care ştie exact ce vrea, comentă Clare.

— De obicei şi obţine ce vrea; dar au existat şi excepţii. M-am îndoit întotdeauna dacă pe Michael l-a vrut cu adevărat.

— Crezi că a avut vreo iubire ratată?

Dinny dădu din cap. Clare privi pe fereastră.

— Mă rog, nu lasă să se observe.

Sora ei nu răspunse.

Când se aflară în compartimentul gol de clasa a treia, Dinny remarcă:

— Acum, în trenuri, găseşti mereu vaste spaţii deschise.

— Dinny, aproape că mi-e groază să-i revăd pe mama şi pe tata după un eşec atât de total. Va trebui să-mi găsesc neapărat o ocupaţie.

— Da; tu n-ai să te simţi bine dacă rămâi mai mult la Condaford.

— Nu-i vorba de asta. Vreau să dovedesc că nu sunt complet imbecilă. Mă întreb dacă aş putea conduce un hotel. Hotelurile englezeşti sunt încă destul de înapoiate.

— Bună idee. E o activitate care te solicită, şi ai prilejui să cunoşti o mulţime de oameni.

— E o ironie?

— Nu, iubito, e numai o judecată serioasă; ţie nu ţi-a plăcut niciodată să te îngropi.

— Şi cum se poate ajunge la aşa ceva?

— O să te ajut eu. Dar acum, mai mult decât oricând, nimeni nu are mijloace să călătorească. Mi-e teamă că în conducerea unui hotel există o latură tehnică ce trebuie învăţată. S-ar putea să te ajute faptul că ai un titlu nobiliar.

— N-am să mă folosesc de numele lui. O să trec drept „Doamnă Clare”.

— Înţeleg. Eşti convinsă că n-ar fi bine să-mi dai câteva amănunte în plus?

Clare păstră o clipă tăcerea, apoi izbucni:

— E un sadic.

Privindu-i faţa îmbujorată, Dinny îi răspunse:

— N-am înţeles niciodată prea bine ce înseamnă acest lucru.

— E în căutare de senzaţii tari, pe care le gustă cu atât mai din plin cu cât răneşte persoana de la care le obţine. Soţia-i cea mai convenabilă pentru asemenea lucruri.

— O! Draga mea!

— Au fost întâi o sumedenie de chestii, iar cravaşa mea de călărie a fost ultima lovitură.

— Doar nu vrei să spui că… strigă Dinny îngrozită.

— Ba da!

— Clare, dar trebuie numaidecât să scapi de el!

— Cum! Cuvântul meu împotriva cuvântului lui? Şi-apoi, cine se poate da în spectacol cu asemenea bestialităţi? Tu eşti unica persoană căreia i-aş putea vorbi vreodată despre toate acestea.

Dinny se ridică şi trase în jos fereastra compartimentului. Era la fel de aprinsă la faţă ca şi soră-sa. O auzi pe Clare continuând posomorât:

— Am plecat în prima clipă când mi s-a oferit prilejul. Dar nimic nu poate fi dat în vileag. Vezi tu, pasiunea se stinge după un timp, şi acolo e un climat fierbinte.

— Oh, cerule! exclamă Dinny şi se aşeză din nou în faţa Clarei.

— E vina mea. Am ştiu de la bun început că patinez pe o gheaţă subţire, şi iată că gheaţa s-a rupt, asta-i tot.

— Dar, scumpa mea, la douăzeci şi patru de ani nu poţi să duci o viaţă de femeie şi măritată şi nemăritată.

— Nu văd de ce nu; un mariage manqué8 îţi potoleşte temperamentul. Tot ce mă interesează acum este să obţin o slujbă. Nu vreau să atârn ca un bolovan de piciorul tatii. Dinny, el mai izbuteşte să se menţină la nivelul de plutire?

— Nu prea. Până acum ne scufundăm lent, dar cu impozitele astea din ultima vreme ne ducem de-a dreptul la fund. Problema-i cum să mergi înainte fără să reduci personalul. Fierbem cu toţii în aceeaşi oală. Întotdeauna am simţit că noi şi satul suntem una. Va trebui sau să ne scufundăm sau să înotăm împreună şi, într-un fel sau altul, vom izbuti să înotăm. Iată de unde purcede planul meu cu brutăria.

— Dacă nu găsesc altceva de lucru, pot să livrez eu marfa? Presupun că mai există vechea noastră maşină?

— Iubito, tu vei putea să ajuţi în orice fel o să-ţi facă plăcere. Dar e o treabă care trebuie abia de-acum încolo pornită. Ceea ce o să dureze până după Crăciun. Între timp, vor avea loc alegerile.

— Cine-i candidatul nostru?

— Se numeşte Dornford, un om nou, foarte de treabă.

— N-o să aibă nevoie de agenţi electorali?

— Cum să nu!

— Perfect! Asta va fi o ocupaţie pentru început. Guvernul ăsta Naţional face vreo treabă?

— Vorbesc cu toţii despre „îndeplinirea sarcinilor” dar deocamdată nu ni se spune în ce fel.

— Presupun că în momentul în care vor avea de înfăptuit un plan constructiv, or să înceapă să se mănânce între ei. Dar asta mă depăşeşte. Eu pot foarte bine să cutreier ţinutul strigând: „Votaţi cu Dornford!” Ce mai face mătuşa Em?

— Vine mâine la noi pentru o bucată de vreme. Ne-a scris pe neaşteptate că nu a văzut copilul; zice că e într-o dispoziţie romantică, doreşte „odaia preotului”, şi-mi cere să am grijă ca „nimeni să nu se deranjeze şi să nu se ţină de ea” şi alte chestii de astea. E neschimbată.

— M-am gândit adeseori la dânsa, spuse Clare. E teribil de reconfortantă.

După această discuţie, urmă o lungă tăcere, în timpul căreia Dinny se gândi la Clare şi Clare se gândi la ea însăşi. La un moment dat se sătură şi-şi mută privirile la sora ei. Oare Dinny o fi trecut peste povestea aceea a ei, cu Wilfrid Desert, despre care Hubert îi scrisese cu atâta îngrijorare cât era în toi, şi cu atâta uşurare când se sfârşise? Dinny ceruse ca nimeni să nu vorbească despre povestea ei, aşa-i scrisese Hubert, dar asta s-a întâmplat în urmă cu un an. Oare s-ar putea hazarda s-o întrebe, sau o să-şi scoată imediat ghimpii ca un arici? „Sărmana Dinny! gândi Clare. Eu am douăzeci şi patru de ani, deci ea are douăzeci şi şapte!” Şi rămase nemişcată, studiind profilul surorii ei. Fermecător, mai cu seamă datorită nasului cu vârful uşor în vânt, care dădea feţei o notă de aventură. Ochii îi erau la fel de frumoşi ca întotdeauna, culoarea de albăstrea se menţinea bine; şi genele-i apăreau neaşteptat de negre în comparaţie cu părul castaniu. Totuşi, faţa îi era mai trasă şi pierduse ceea ce unchiul Lawrence numea pe vremuri „balonaşele şi clipocelile lui Dinny”. „Dac-aş fi bărbat, m-aş îndrăgosti de ea, gândi Clare; e bună. Dar când nu vorbeşte, are o faţă tristă”. Şi Clare îşi coborî pleoapele, iscodind-o printre gene. „Nu! Nu putea s-o întrebe!” Faţa pe care o iscodea avea un soi de rezervă greu cucerită, pe care ar fi fost de neiertat s-o tulburi.

— Iubito, i se adresă Dinny, doreşti vechea ta cameră? Mi-e teamă că porumbeii s-au înmulţit teribil, şi uguie chiar sub fereastra ta.

— Asta nu mă deranjează.

— Şi micul dejun? Preferi să ţi se aducă în cameră?

— Draga mea, nu-ţi bate capul cu mine. O să mă simt extrem de prost dacă o să văd că vă dau bătaie de cap. Să fii din nou în Anglia pe o zi ca asta! Iarba e într-adevăr un lucru minunat, şi ulmii, şi albastrul cerului!

— Încă o singură chestiune, Clare. Preferi să le comunic eu tatii şi mamei, sau ai vrea mai bine să nu le spun nimic?

Clare îşi strânse buzele.

— Cred că e necesar să ştie că nu mă mai întorc.

— Da; şi unele din motive.

— Atunci: nepotrivire de caracter.

Dinny dădu din cap.

— N-aş vrea să te socotească pe tine vinovată. Celorlalţi o să le spunem că te-ai întors acasă din motive de sănătate.

— Mătuşa Em? întrebă ea.

— O să am eu grijă de ea. Oricum, o să fie absorbită de copilaş. Aproape c-am ajuns.

În raza privirii se iviră mai întâi biserica din Condaford, apoi micul pâlc de case, cele mai multe cu acoperiş de stuf, care alcătuiau nucleul acestei parohii împrăştiate. Se zăreau clădirile fermei, dar nu şi reşedinţa care, clădită pe un teren mai coborât, aşa cum le plăcea străbunilor, era ascunsă îndărătul copacilor.

Clare, turtindu-şi nasul de geam, spuse:

— Simt un fior, Dinny; eşti tot atât de îndrăgostită de casă?

— Mai îndrăgostită ca oricând.

— E curios. Şi mie mi-e dragă, dar n-aş putea locui în ea.

— Un sentiment foarte englezesc, de aici America şi dominioanele. Ia tu trusa, şi eu iau valiza.

Drumul, pe cărarea străjuită de ulmii stropiţi cu auriul frunzelor ruginite, fu scurt şi plăcut în lumina soarelui scăpătat, şi sfârşi cu obişnuita năvală a câinilor izbucnind din holul întunecat.

— Ăsta-i nou, constată Clare privind prepelicarul negru care-i adulmeca ciorapii.

— Da, Foch. A semnat cu Scaramouche Pactul Kellogg9, aşa încât nu-l respectă. Iar eu sunt un fel de Manciuria.

Dinny deschise larg uşa salonului.

— Mamă, iat-o!

Înaintând spre maică-sa, care stătea în picioare zâmbind, palidă şi fremătând, Clare simţi pentru prima oară un nod în gât. Să te întorci acasă aşa cum se întorcea ea, şi să le tulburi pacea!

— Ei, mămico scumpă, iată-ţi oiţa rătăcită, spuse ea. Arăţi neschimbată. Domnul să te binecuvânteze.

Desfăcându-se din calda-i îmbrăţişare, Lady Cherrell îşi privi cu sfială fiica şi-i spuse:

— Tata-i în birou.

— Îl aduc eu, interveni Dinny.

În încăperea sărăcăcioasă, cu atmosfera ei milităroasă şi austeră, generalul îşi făcea de lucru cu un dispozitiv născocit de el pentru economisirea timpului la îmbrăcarea pantalonilor şi a cizmelor de călărie.

— Ei? întrebă.

— E bine, scumpule, Clare e bine, dar a avut loc o ruptură, şi mi-e teamă că definitivă.

— Asta-i rău, rosti generalul încruntându-se.

Dinny îl luă de revere.

— Nu-i din vina ei. Dar în locul tău, nu i-aş pune nici o întrebare, tăticule. Hai să considerăm că a venit doar într-o vizită; şi să i-o facem cât mai plăcută cu putinţă.

— Ce a făcut individul ăla? '

— Oh! Felul lui de-a fi. Ştiam că are o vână de cruzime în el.

— Cum adică… ştiai, Dinny?

— Zâmbetul… buzele lui…

Generalul scoase un oftat stingherit.

— Hai să mergem, urmă el. Îmi povesteşti mai târziu.

Faţă de Clare se arătă deliberat vesel şi deschis, evitând să-i pună alte întrebări decât despre Marea Roşie şi despre priveliştile din Ceylon, în legătură cu care cunoştinţele lui se limitau doar la miresmele picante de pe coastă şi la o plimbare în grădinile Cinnamon din Colombo. Clare, emoţionată încă de întâlnirea cu mama ei, îi era recunoscătoare pentru reticenţa pe care o manifestă. Reuşi curând să se retragă în camera ei unde valizele îi şi fuseseră despachetate. Rămase în picioare în faţa lucarnei, ascultând uguitul porumbeilor, fâşâitul şi fâlfâitul brusc al aripilor bătând aerul, în grădina împrejmuită cu gard de tisă. Soarele, foarte coborât, îşi mai cernea câteva raze prin frunzişul unui ulm. Nu adia nici o suflare de vânt şi nervii ei sorbeau odihnă din liniştea înfiorată de porumbei, parfumată de miresme atât de deosebite de cele ale Ceylonului. Aerul natal, minunat de sănătos, de proaspăt şi de casnic, străbătut de un vag miros de frunze arse! Vedea firul de fum albăstrui despletindu-se din locul unde grădinarii aprinseseră un foc de vreascuri, în livadă. Şi pe dată îşi aprinse şi ea o ţigară. În acest simplu gest se reflecta Clare întreagă. Niciodată în stare să guste odihna şi nemişcarea, era întruna în căutarea acelei senzaţii savuroase ce pare mereu să scape firilor de felul ei. Un porumbel cocoţat pe streaşina acoperişului povârnit o urmărea cu un ochi mic, negru şi catifelat, ciugulindu-şi uşor penele. Era alb şi frumos şi avea mândria propriei lui înfăţişări; ca şi duhul pitic şi rotund, care-şi presărase la rădăcină o jerbă de frunze, picate cu faţa-n jos, smălţuind iarba cu paiete. Ultimele scântei de soare pâlpâiau printre puţinele frunze îngălbenite, aninate încă de ramuri, aşa încât copacul părea învăluit de o vrajă. Şaptesprezece luni trecuseră de când stătuse ultima oară la această fereastră, privind dudul, poienile şi pădurile ce se profilau în depărtări. Şaptesprezece luni de cercuri străine, de copaci străini, de mirosuri, de sunete, de ape străine. Totul fusese nou, excitant, ispititor, nemulţumitor. Fără odihnă. Nici un strop de odihnă în casa cea albă, cu verandă spaţioasă, în care locuise la Kandy. La început îi plăcuse, pe urmă începuse să se întrebe dacă îi place, pe urmă ştiuse că nu-i place şi în cele din urmă o urâse. Şi acum, totul se sfârşise, era din nou acasă. Scutură scrumul ţigării, îşi dezmorţi braţele, şi porumbelul se îndepărtă cu un fâlfâit de aripi.