III.

Dinny „avea grijă” de mătuşa Em. Ceea ce nu era foarte simplu. Cu oamenii obişnuiţi te lansezi în întrebări şi răspunsuri şi treaba-i gata. Dar cu Lady Mont, cuvintele nu puteau avea consecuţie logică. Stătea cu un săculeţ de verbină în mină, trăgând parfumul pe nări, în timp ce Dinny îi desfăcea valizele.

— E minunat, Dinny. Clare e cam galbenă la faţă. Nu-i însărcinată, nu?

— Nu, scumpo.

— Păcat! Când am fost noi în Ceylon, toată lumea avea copii. Şi puii de elefant, atât de fermecători! în camera asta ne jucam întotdeauna de-a preotul catolic care era hrănit cu ajutorul unui coş lăsat în jos de pe acoperiş. De obicei, taică-tu se cocoţa pe acoperiş, şi eu făceam pe preotul. Dar niciodată nu găseai ceva bun de mâncat în coş. Mătuşa-ta Wilmet stătea ascunsă într-un copac ca să ne strige „cuue! 10” în caz c-ar fi apărut protestanţii.

— Strigăt prematur, mătuşă Em. Pe vremea reginei Elisabeta, Australia nu fusese încă descoperită.

— Nu. Lawrence spune că pe vremea aceea protestanţii erau nişte diavoli. Dar la fel erau şi catolicii. Şi mahomedanii.

Dinny tresări şi-şi ascunse faţa pe după un portjartier.

— Unde să-ţi pun lenjeria?

— Indiferent unde, numai să fie la vedere. Nu te mai apleca atâta. Toţi erau nişte diavoli pe atunci. Se purtau îngrozitor cu animalele. Clare s-a simţit bine în Ceylon?

Dinny se ridică ţinând un maldăr de rufărie pe braţ.

— Nu prea.

— De ce? Ficatul?

— Mătuşico, dacă-ţi spun, nu-i aşa că n-ai să repeţi nimănui în afară de unchiul Lawrence şi de Michael? S-a petrecut o ruptură.

Lady Mont îşi îngropă nasul în săculeţul cu verbină.

— Oh! făcu ea. Se vedea după mutra maică-şi. Tu crezi în „cum e mama aşa-i şi fiul”?

— Nu prea.

— De la început mi-am zis că şaptesprezece ani e o prea mare diferenţă de vârstă, Dinny. Lawrence spune că lumea exclamă: „Ah! Jerry Corven!” şi că pe urmă nu mai adaugă nimic. Dar ce-a fost între ei?

Dinny se aplecă deasupra unui sertar şi rândui rufăria.

— Nu pot da amănunte, dar se pare că-i o bestie.

Lady Mont vâri săculeţul în sertar, murmurând:

— Biata Clare!

— Aşadar, mătuşico, s-a întors acasă din motive de sănătate.

Lady Mont se aplecă pe deasupra unei vaze cu flori.

— Boswell şi Johnson le numesc „ochiul Domnului”. N-au miros. Şi ce boală ar putea să aibă Clare? Nervii?

— Climă, mătuşico.

— Dar atâţia anglo-indieni se duc mereu într-acolo, Dinny.

— Ştiu, dar asta-i scuza de moment. Lucrurile vor trebui să se lămurească într-un fel. Aşa încât te rog nici lui Fleur să nu-i sufli o vorbă.

— Fleur o să ştie indiferent că-i spun eu sau nu. Aşa-i ea. Clare are vreun curtezan?

— O, nu!

Dinny luă în mâini un capot purpuriu şi-şi aduse aminte de expresia tânărului aceluia când le spusese la revedere.

— Pe puntea vaporului, nimic? murmură mătuşa ei cu îndoială.

Dinny schimbă vorba.

— Unchiul Lawrence e foarte preocupat de politică în momentul de faţă?

— Da, e atât de plicticos! Lucrurile sunt întotdeauna plicticoase când stai să le discuţi. Candidatul vostru de aici e serios, aşa ca Michael?

— E nou, dar o să facă treabă.

— Căsătorit?

— Nu.

Lady Mont îşi înclină uşor capul pe un umăr şi-şi cercetă nepoata pe sub pleoapele pe jumătate lăsate.

Dinny scoase ultimul obiect din valiză. O cutie de antiflogistină.

— Asta nu-i un obicei englezesc, mătuşico.

— Pentru piept. Delia mi le pune. Le iau de ani de zile. Ai stat de vorbă în particular cu candidatul vostru?

— Da.

— Câţi ani are?

— Sub patruzeci, aş spune.

— Mai face şi altceva în afară de politică?

— E avocat.

— Cum îl cheamă?

— Dornford.

— Când eram eu fată am cunoscut câţiva Dornford. Unde a fost? Ah! La Algeciras! 11 Era colonel la Gibraltar.

— Presupun c-o fi fost taică-su.

— Deci n-are bani.

— Numai ce câştigă la bară.

— Dar nu prea câştiga… când au sub patruzeci de ani.

— El câştigă, cred.

— Energic?

— Foarte.

— Blond?

— Nu, brun. Anul ăsta a câştigat proces după proces. Spune-mi, iubito, vrei să-ţi facem focul acum sau rabzi până te îmbraci pentru cină?

— Rabd. Vreau să văd copilul.

— Foarte bine, cred că tocmai l-a scos din cărucior. Sala de baie e la capătul scărilor, te aştept în odaia copiilor.

Odaia copiilor era aceeaşi încăpere joasă, cu ferestre zăbrelite, în care şi Dinny şi mătuşa Em îşi formaseră primele impresii asupra acestui caleidoscop bizar care se numeşte viaţă; aici exersa acum bebeluşul primii paşi. N-ar fi putut încă spune cu certitudine dacă atunci când va creşte va fi un Charwell sau un Tasburgh. Doica, mătuşa şi stră-mătuşa se aşezară într-un triunghi plin de admiraţie, pentru că bebeluşul să poată cădea alternativ în braţele lor întinse.

— Nu gângureşte, constată Dinny.

— Dimineaţa gângureşte, domnişoară.

— Cade! strigă Lady Mont.

— Nu plânge, puişor!

— Nu plânge niciodată, domnişoară!

— Seamănă cu Jean. Eu şi Clare plângeam pe ruptelea până pe la vreo şapte ani.

— Eu am plâns până pe la cincisprezece ani, şi apoi am reînceput pe la patruzeci şi cinci, spuse Lady Mont. Dumneata plângi, doică?

— Noi am fost o familie prea numeroasă, doamnă. N-aveam loc de plâns.

— Dădaca a avut o mamă foarte frumoasă, şi-s cinci surori bune ca pâinea caldă.

Obrajii îmbujoraţi ai doicii se rumeniră şi mai tare, îşi lăsă bărbia în piept, zâmbind timid ca o fetişcană.

— Băgaţi de seamă să nu rămână cu picioarele strâmbe, le sfătui Lady Mont. Gata, ajunge cu tropăitul.

Doica, luând copilaşul care se încăpăţâna să se zbenguie, îl aşeză în pătuc, de unde micuţul se încruntă solemn la Dinny, care comentă:

— Mama nu mai poate după el. Zice c-o să semene cu Hubert.

Lady Mont emise un sunet presupus să placă bebeluşilor.

— Jean când se întoarce acasă?

— Nu înainte de viitorul concediu al lui Hubert.

Privirile Lady-ei Mont poposiră asupra nepoatei ei.

— Pastorul spune că Alan mai are de stat un an la baza aceea din China.

Dinny, care scutură un şirag de mărgele peste capul copilaşului, nu dădu nici o atenţie spuselor mătuşii ei. Din acea seară de vară a anului care trecuse, când se întorsese acasă după plecarea lui Wilfrid, nu mai făcuse şi nu mai îngăduise să se facă vreo aluzie la sentimentele ei. Nimeni, poate că nici ea singură, nu mai ştia ce se petrece în inima ei. Ca şi cum nici n-ar mai fi avut inimă. Atât de îndelung, şi cu atâta seriozitate se împotrivise durerii, încât inima i se înfundase undeva în adâncurile umbroase ale fiinţei, unde abia dacă-i mai simţea bătăile.

— Mătuşico, acum ce-ai vrea să faci? Copilul trebuie să se culce.

— Condu-mă prin grădină.

Coborâră şi ieşiră pe terasă.

— Ah! exclamă Dinny îngrozită. Glover a scuturat frunzele dudului. Erau atât de frumoase, tremurând pe ramuri şi aşternându-se în cunună pe iarbă… Efectiv, grădinarii n-au simţul frumosului.

— Nu le place să măture. Unde-i cedrul pe care l-am plantat eu când aveam cinci ani?

Îl descoperiră după colţul unui zid vechi, un tinerel în plină dezvoltare, numărând doar vreo şaizeci de ani, cu ramuri plate, poleite de lumina domoală a asfinţitului.

— Mi-ar plăcea să mă îngropaţi sub el, Dinny. Dar presupun că n-o s-o faceţi. Ar fi un culcuş stufos.

— Eu aş vrea să fiu incinerată şi împrăştiată în vânt. Ia priveşte-i cum ară câmpul. Îmi place mişcarea lentă a cailor, profilaţi pe fundalul copacilor.

— Mugetul vacilor, zise Lady Mont, fără vreo legătură.

Un dangăt slab veni dinspre răsărit, de la o turmă de oi.

— Ascultă, mătuşico!

Lady Mont îşi petrecu braţul pe sub cel al nepoatei sale.

— M-am gândit de multe ori că mi-ar plăcea să fiu o capră, mărturisi ea.

— Dar nu în Anglia, priponită de un ţăruş şi păscând pe un petic împuţit.

— Ba nu, cu o talangă de gât, sus pe munte. Un ţap, cred, ca să nu mă mulgă.

— Vino să vezi straturile de flori, mătuşico. Desigur, acum n-avem altceva decât dalii, primule, crizanteme, margarete de toamnă, cârciumărese.

— Dinny, rosti Lady Mont dintre dalii, în legătură cu Clare…

— Se spune că acum e foarte uşor să divorţezi.

— Atâta timp cât nu încerci, presupun că aşa e.

— Părăsire de domiciliu, şi aşa mai departe.

— Da, dar trebuie ca tu să fii cel părăsit.

— Mă rog, zici că el a obligat-o.

— Nu-i aceiaşi lucru, scumpo.

— Avocaţii fac atâta caz de lege… Îţi aminteşti de magistratul ăla cu nas lung din procesul de extrădare al lui Hubert?

— O, dar până la urmă s-a dovedit foarte uman.

— Cum adică?

— I-a declarat ministrului de Interne că Hubert spune adevărul.

— Teribilă chestie a fost, dar e plăcut să-ţi aduci aminte.

— Pentru că s-a sfârşit cu bine, adăugă Dinny repede.

Lady Mont stătea locului, privind-o cu tristeţe.

Şi Dinny, examinând florile, spuse deodată:

— Mătuşă Em, într-un fel sau altul, şi pentru Clare lucrurile vor trebui să se isprăvească cu bine.