I

ANUMIŢI CĂLĂTORI.

După izbândita sa partidă de vânătoare. Johannes-Pierre Fripp se întorsese de unde a purces, spre a da seama de trofeele sale unor domni a căror grijă – mai ales în zilele acelea de război – nu părea să fie sportul cinegetic. Cu toate acestea, domnii Fabritius şi Jeffries l-au chemat imediat la un sfat de taină, la conacul lor din satul Varniţa, nu departe de tabăra craiului suedez şi de corturile lui Han-tătar, ca să afle cum a fost şi să pună la cale ce şi cum va să fie.

Raportând executarea primei părţi a planului lor reunit, domnul Fripp a omis să le spună colegilor săi mai mari că, depunând în cufăraşul cu pricina desenul umoristic al englezului, îl adnotase cu iniţialele numelui său din trufie, dar şi cu gândul ascuns că de nu s-ar înţelege din preţ cu domnii colegi, să-i propună cândva, el singur, prinţului Cantemir, răscumpărarea. De asemenea, tot de teama împărţelii, nu le-a spus de smaraldul cel frumos cu blazon – o pecete mică, octogonală, săpată-n piatra verde, cu bourul încoronat, înconjurat de o minusculă scriere în slavonă: „Io Dimitrie Voevod, cu mila lui Dumnezeu, domnul Moldovei” – precum nici salba cu două rânduri de rubiele a Hankăi. Domnul Fripp nu grăia slavoneşte, ca să ştie ce sculă de preţ purta la sine, iar salba o stricase, rămânându-i treizeci de galbeni buni pentru zile negre.

Recapitulară: miniştrii unor curţi străine, trei la număr, fuseseră dispuşi să ofere mulţi bani „pe acea lucrare unică în lume”, pândită încă de la Constantinopol, prin mijlocirea unor nobile iscoade. Dar cum socoteala din târg nu se potriveşte întotdeauna cu aceea din casa de la Varniţa, fiindcă încheierea „păcii rezonabile” de pe Prut îi cam derutase pe cumpărători. Colonelul La Mare le făcu cunoscut, o lună mai târziu, de la Dresda, că riga August al Poloniei ieşise din competiţie, dar că el, franţuzul, avea alte speranţe, la curtea de la Versailles, unde de la o vreme istoria intrigilor seraiului părea să preocupe foarte mult anumite persoane. La rândul său, domnul Fabritius avea promisiuni din partea lui Frederic, regele Prusiei. Rămăsese certă şi oferta ducelui de Marlborough, transmisă direct, prin domnul Jeffries, autorul ideii cu desenul menit să-l deruteze pe păgubaş.

Vremea însă trecea, iar Hanul îşi cerea partea, ameninţând cu represalii. În noaptea când aflară că turcii urmau să-l mute de la Tighina pe Carol al XII-lea, cu întreaga-i curte, treimea ţinu sfat, iar Jeffries îi înmână lui Fripp un înscris pe adresa unui bogat negustor din Cameniţa şi îi făcu vânt spre curţile crailor din Apus, cu manuscrisul furat în coburi, dându-şi întâlnire cu toţii la Berlin, peste şase luni. Cei doi rămaşi i-au spus abia a treia zi Hanului că domnul Fripp, necredincios angajamentelor luate, fugise în ţara ungurească. Fabritius l-a rugat chiar pe tătar să arunce după fugar un ceambul, că nu putea fi prea departe, din pricina poverii luate cu el. Dar Hanul, văzându-se tras pe sfoară (şi temător să nu se mai şi afle), s-a mulţumit să răspundă furios, mai întâi pe sine:

— Jokiuze boinuz, ve kuşa kanat iak deildâr – boului coarnele şi păsării aripile, povară nu-i sunt!…

În vremea aceasta la Petersburg sosiseră, o dată cu primul dezgheţ, nişe ciudaţi negustori din îndepărtata Scoţie, fără a mai ocoli continentul pe la Arhanghelsk, cum se făcea înainte de Petru-cel-Mare. În fruntea lor se afla sir Robert Bruce, văr cu familia regală a Stuarţilor.

Ultimul rege „legitim”, Iacob II Stuart, detronat în 1688 de o revoluţie de palat care-l înlocuise cu ginerele lui, olandezul William de Orania se refugiase în Franţa, punându-se sub protecţia lui Ludovic al XIV-lea, căruia Stuarţii îi făcuseră mari concesiuni pe continent. Cu ajutorul acestuia şi al „iacobiţilor” – partid clandestin destul de puternic care ralia, în Anglia, opoziţia, „anti-olandeză” – fugarul încercase să-şi redobândească tronul părinţilor săi, dar fusese înfrânt de armata anglo-olandeză şi murise nu mult după aceea. Fiul său, Iacob al III-lea Stuart, instalat la Saint-Germain, a fost atunci proclamat de Ludovic al XIV-lea moştenitor al Regatului Unit, împotriva Anei, – regina de la Londra – pentru că în timpul acesta Franţa ţinea piept, pe uscat şi pe mare, coaliţiei anglo-olandeze-germane, în războiul pentru moştenirea imperiului spaniol destrămat.

Plenipotenţiarii iacobiţi veniseră acum la Petersburg, să-şi asigure sprijinul Rusiei, fiindcă unele zvonuri de pace între beligeranţii apuseni ameninţau dinastia Stuarţilor cu eliminarea definitivă din arena politică. Sir Robert Bruce aducea ţarului un mesaj cordial din partea curţii în exil de la Saint-Germain, precum şi unele documente, destul de compromiţătoare pentru regina Ana, în legătură cu planurile ei faţă de Rusia. În acelaşi timp, „negustorul” ţinea să înmâneze personal prinţului Cantemir o scrisoare plină de curtoazie, din partea lui Sir Percy Honey, baronet de Clyde, în care consilierul ţarului era rugat de prietenul său de la Constantinopol acum la Londra, să intervină pentru buna primire a „negustorilor” scoţieni.

Petru i-a primit fără ceremonial, la un pahar de vodcă într-o cârciumă din port şi le-a promis că va trimite răspunsul mai târziu, printr-un om al său. Iar fiindcă doi dintre ei aveau şi patente legale sa trateze câteva tranzacţii comerciale, le-a dat imediat tot ajutorul, să facă afaceri bune. Şiret şi bănuitor, Petru Alexeievici înţelegea importanţa atuului iacobit în lupta diplomatică pentru „echilibrul puterilor”, dar dacă tratativele secrete anglo-franceze reuşeau, scoţianul de la Paris devenea un balast supărător pentru un protector insuficient de informat. Hotărî deci ca răspunsul să fie scris de Cantemir, diplomat priceput, şi adresat prietenului său din Anglia, iar ca transmiterea acestui mesaj îl însărcină pe un destoinic ofiţer de marină şi curier încercat, Mihail Galaţin, cunoscut pe toate mările pe numele de „căpitanul Pamberg”, iar odinioară la curtea Moldovei ca Mihuţ al căpitanului Petrea Gălăţeanul.

Mihuţ urma să călătorească, tot timpul ca un paşnic negustor moscovit, având asupră-i o scrisoare-ucaz la care n-avea să recurgă decât în caz de mare nevoie. Această scrisoare îi asigura oriunde sprijinul solilor ruşi şi al furnizorilor comerciali de peste hotare, şi-l împuternicea să ia comanda pe orice, navă sub pavilionul Sfântului Andrei.

În duminica Paştilor anului 1712, se aflau adunaţi la conacele Cantemireştilor de lângă Moscova câţiva prieteni de seamă ai principelui, sa ciocnească oua roşii. Mai dinainte fuseseră poftiţi doi cărturari ruşi: slavistul Teofan Procopovici, rectorul Academiei din Kiev şi istoricul Tatişev. Şi-apoi picaseră nişte moldoveni pe care gazda a fost fericit să-i vadă la uşa casei lui din pribegie. O dată cu Toma Cantacuzino, vărul Casandrei, venise şi Mihuţ să vorbească nişte lucruri cu prietenul său domnesc mai înainte de a porni în a lui tainică ambasadă.

După ce s-au înfruptat din bunătăţile praznicului bogat, iar setea şi-au potolit-o din roada unor viţe de soi şi le-au lăudat, musafirii au purces să tăinuiască şi de-ale sufletului. Cărturarii au dezbătut o părere a napolitanului Gianbatista Vico, după care o nouă ştiinţă critică va lua naştere prin unirea filosofiei cu filologia. În astă vreme, Toma se sfătuia cu Casandra despre ale neamului lor. Era bucuros că-şi va sărbători, de duminica Tomii, ziua numelui în cinstită casă de moldovean şi de cimotie.

La alt colţ al mesei, pe Mihuţ îl luaseră cu asalt copiii, sa le spună poveşti marinăreşti: dacă e adevărat că balaurul mărilor înghite corăbii întregi, cu oameni şi încărcătură cu tot, dacă în ţara lui Por-împărat mai sunt struţi cu ouă de diamant şi câte altele. Cel mai mare dintre băieţi, Ilieş, zicea că vrea să se facă şi el marinar.

Puiul de moldovean nu-l slăbea pe „căpitanul Pamberg” cu întrebările cele mai felurite. Întrerupându-l la fiecare minută:

— Adică cum, bădie, „arborele artimon”?… Artimon e un flăcău din Dimitrovca, de la noi…

Mihuţ râdea şi-i arăta, cu cărbunele pe hârtie, că aşa-i zicea catargului de la pupa corăbiilor. Şi altă poveste urma.

— Bădie Mihuţ, – sărea iarăşi Ilieş, – adică cum „vântul maschează velele”? Că doar n-o umbla, bată-l pustia, cu obrăzare negre, ca lotrii…

— Asta-nseamnă, musule, că vântul îşi schimbă direcţia şi le bate pe dos. Atunci e lată rău!

Ilieş punea atâta patimă în a deprinde vorbirea şi – meşteşugul corăbierilor, încât căpitanul îi făgădui că-l va lua cândva cu sine pe mare.

După masă, musafirii au trecut să se odihnească în cămările lor, iar copiii – două fete şi patru băieţi – în cap cu Ilieş, au ieşit la plimbare şi la joacă în livada înflorită.

Dimitrie Cantemir i-a poftit, pe Toma şi pe Mihuţ, în odaia lui de lucru, poruncind slujnicei un nou rând de cafele. Acea slujnică eră o tătăroaică, un neam de-al lor de departe, şi-o urma pe Doamna în tot locul, iar cafele ca dânsa nimeni nu ştia să facă, de la Marea Albă şi până la cea de Azov.

Apoi închişi în odaia căptuşită cu rafturi de cărţi, parcă soră geamănă cu aceea părăsită la Istanbul, cei trei bărbaţi începură a cântări şi-a chibzui întâmplarea cu furtul cel fără de seamăn. Şi până nu i-au prins firul, nu s-au lăsat, că erau tustrei oameni umblaţi şi hârşiţi în toate cele.

Mihuţ se căi iarăşi amarnic că nu fusese mai cu luare-aminte în călătoria aceea, pe nava englezească, de lăsase bună pierdută hârtia cu vulpoiul, dar pe de altă parte, însuşi voevodul păruse a dori să facă o şotie iscoadei ce-şi va fi vârât nasul în al său „răspuns către domnul tunar”! Că turcii întorseseră batjocura în paguba lui Cantemir, era altă socoteală.

— Am crezut şi eu, la început, că mi-au făcut-o turcii, din răzbunare, vorbi păgubaşul. Dar nu ei sunt hoţii, şi cred asta din două pricini puternice. Mai întâi, fiindcă dacă voiau să mă pedepsească îmi luau capul, după cum li-i năravul, şi nu un coş cu hârţoage, pe care nu ştiu să pună preţ! Mehmet putea, dar n-a făcut-o, preferind să-şi potolească mânia cu pungile de ruble. Asta-i una. Şi mai e ceva. La treburi politiceşti şi subţiri, turcii nu-i folosesc pe tătari, ştiind că-s lesne de cumpărat. Lucrează singuri. Şi în nici un chip la porunca unui ghiaur, cum a fost cu ceambulul tâlharilor de la Iaşi.

— Asta-i foarte adevărat, grăi Toma, admirând claritatea judecăţii vărului său.

Pe Mihuţ îl fulgeră un gând.

— Atunci, măria-ta Dumitraşcule, e limpede ca lumina zilei că hârtia ta cu vulpoiul a fost pusă înadins ca să arunci vina pe turci şi să-ţi iei gândul de la redobândire. Da, da… Atunci cine-i străinul acela, capul răutăţilor? Ia să-mi aduc aminte cu cine-am stat eu ca prostul, la taclale, pe „The Duchess”…

Începu să-i numere pe degete rostindu-le numele, după cum îi veneau în memorie. Când zise: „Jeffries” Toma Cantacuzino tresări şi-l întrebă repede:

— Jeffries? Nu-i cumva acela solul englez de pe lângă Carol Şvedul?

— El e, adeveri Mihuţ.

— Atunci, fraţilor, suntem pe drumul cel bun!

Şi Toma Cantacuzino purcese a povesti, pe scurt, cum, după cedarea Brăilei, fugise în ţara ungurească, apoi luase drumul Poloniei, către Ţar-Petru. Ca unul ce mai fusese pribeag şi cunoscuse pâinea amară a străinătăţii şi primejdia răspântiilor bântuite de hoţi, lăsase mai demult nişte bani în păstrare la un zaraf din Cameniţa. Şi mai-nainte de-a lua calea spre miazănoapte se oprise acolo, la acel zaraf, să şi-i ridice.

— Şi cum vă spun, fraţilor, – urmă Toma – omul meu m-a amânat o săptămână. Zicea că n-are bani peşin, că a trebuit să mai plătească unui străin, pe un înscris. Eu am crezut că mă amăgeşte şi i-am pus hangerul la gât. Atunci mi-a arătat acel înscris, în care jupânului Zlatowski – acesta-i e numele – i se cerea a plăti aducătorului cinci sute de galbeni venetici şi am văzut că era iscălit de acel Jeffries. Zaraful era supărat că străinul care-i luase banii nici nu-i dăduse măcar o ţidulă; se mulţumise doar să scrie mai jos „Am primit” şi să iscălească, cu trei litere de tipar. Era grăbit, că pleca la Varşovia. Am aflat, pe urmă, că şi curtea lui Carol se pustiise toată, îl mutaseră turcii pe şved la Adrianopole. Pe urmă…

— Trei litere de tipar ai zis? întrebă Dimitrie, tulburat. Ia vezi, n-or fi astea?

Şi-i întinse hârtia cu vulpoiul.

— Sfinte Sisoe… J.-P. F.! L-am dibuit, fraţilor! Cum de nu mi-a venit în cap de la început?… Dar cine-i mai dă ticălosului ăstuia de urmă prin Europa?

O săptămână mai târziu, cu învoire de la Petersburg, „Vântură-lume” apuca drumul Cameniţei, ca să facă două treburi de taină dintr-o singură călătorie prin Europa. Lua cu sine, într-un buzunar sub rubaşcă, scrisoarea prinţului Cantemir către sir Percy Honey, şi ucazul special al împăratului. Mai fu rugat de Dumitraşcu, dacă are drum prin Berlin, să transmită un salut, din partea lui, filosofului Leibniz care-i scrisese nu de mult. Avea să călătorească, până la ţintă, cu un singur tovarăş de cale – un flăcău destoinic, care se rugase, în genunchi, de Dumitraşcu-Vodă şi de Mihuţ să-l ia şi pe el: Ilieş, „musul” său.

Târgul şi cetatea Cameniţei roia de lume; ostaşi saxoni şi leşi, moldoveni şi ruteni. Ocupaseră turcii cetatea Hotinului şi-o făcuseră raia, în coasta Rusiei şi Poloniei şi fugeau locuitorii încoace, care cum puteau şi cu ce aveau, să scape de robie, iar armia crăiască şedea în aşteptare, umplând uliţele de larmă ziua şi noaptea.

Fiindcă era la prânzişor, călăreţii nu mai umblară să tragă la han, ci-l căutară de-a dreptul pe pan Zlatowski la adresa indicată de Toma. L-au aflat, fără multă trudă, fiind, după cât se părea, un om mai de frunte în bătrânul târg de la hotarul Moldovei.

Avea o casă cu două rânduri, din cărămidă şi grinzi, ca-n burgurile nemţeşti, cu acoperişul ţuguiat, şi curţi mari, împrejmuite cu ziduri, ca o mică cetate, în cea mare a Cameniţei.

Îi întâmpină un om scund şi gras, în cap cu tichie de blăniţă de jder, cu toate că pentru toată lumea asta venise vara, purtând caftan lung de postav de Lipsea, peste care un chimiraş de piele de căprioară, cu bumbi de aramă, îi strângea pântecele rotund. I-a iscodit, frecându-şi mâinile, negustoreşte:

— Cu ce vă pot fi de folos, stimaţi călători?

Vorbise ruseşte, arătând că avea darul cunoaşterii oamenilor după semne care altora le scapă.

Şi cunoscând, după aceleaşi semne, că muşteriii aceştia nu erau nişte oameni de rând, vru să le cadă în voie, poftindu-i să şadă, până ce-şi va ruga copila să-l mai adaste cu masa. Pan Zlatowski trecu în odaia de-alături şi schimbă, în poloneşte, câteva vorbe cu, cineva, grăind blând şi cu oleacă de teamă. Glasul de dincolo, al femeii, curat şi dulce, era parcă stăpânit de o mare supărare.

Ilieş ciuli urechile:

— Bădie Mihuţ, eu am mai auzit glasul ăsta undeva. Şi bag mâna-n foc că, dacă aista-i târgul Cameniţei, apoi numai duduca Hanka a noastră grăieşte astfel.

Mai înainte ca Mihuţ să se gândească a-l opri, Ilieş se strecură pe urmele negustorului leah. Se auziră strigăte şi râsete şi într-o minuta „musul” ieşi de mână cu tânăra văduvă a Tigheceanului. Ea era fiica regăsită a lui pan Zlatowski, iar zaraful nu mai ştia cum să-i intre în voie, de azi-dimineaţă, că să-l ierte de un mare şi de neînţeles necaz pe care i-l pricinuise.

Hanka îl cunoscuse pe Mihuţ şi aflându-le ţelul călătoriei, le spuse că hoţul căutat era tocmai vrăjmaşul ei, şi că-i scăpase din mâini, în chiar dimineaţa aceea, din pricina slăbiciunii tatălui ei.

— Am vrut să-l omor şi nu m-a lăsat porni ea repede să povestească. Dumnezeu mi-l trimisese să scap lumea de-o fiară şi tata m-a încuiat în casă, ca pe-o nebună, şi l-a scăpat… Aici a fost, la masa asta a stat şi pe scaunul ăsta, ucigaşul…

— Bine, duducă, – întrebă Ilieş, – dar cum de l-ai cunoscut cine era? Dacă te-ai fi înşelat?

— El era, ucigaşul lui Postolache, Ilieş, străinul acela în haine tătăreşti, de la Iaşi, care mi-a luat salba, nu ţii minte?… După inel l-am cunoscut că purta smaraldul Casandrei-Doamna, şi-a luat zapisul şi a ieşit ca-mpuşcat. Şi când am început a striga: „Săriţi, hoţul, ucigaşul!” tata m-a închis în casă…

Pan Zlatowski recunoscu, prea târziu, că apărându-şi „onoarea firmei”, îşi nedreptăţise amarnic copila, lăsându-l slobod pe domnul Johannes-Pierre Fripp să-şi continue drumul, după ce zăcuse, o lună de zile la Cameniţa, de gălbenare. Se temu chiar că, aflând riga August de treaba asta, l-ar putea da pe mâna ruşilor, să-l pedepsească pentru ajutorarea acelui primejdios vrăjmaş al aliaţilor săi, iar de el, de firma lui şi de onoarea amândurora s-ar fi ales praful.

Fugarul trebuia prins din urmă fără nici o clipă de zăbavă. Zaraful încuviinţă, clănţănind din dinţi dar sperând în sinea lui că trimisul deponentului său avusese răgaz să dispară.

Hanka luă o neaşteptată hotărâre, cu aceeaşi îndărătnică voinţă şi nepotolită patimă cu care fugise după dragoste, în casa răzeşilor din Ghergăuşani, părăsind sipetele de aur ale lui pan Zlatowski.

— Tată, eu plec în lume cu flăcăii ăştia, şi până nu dau plată ucigaşului, acasă eu nu mai vin, că tihnă-n lumea asta n-aş mai avea şi nici pe ceea lume!… Şi pentru că nu-s fata oricui, n-ai să îngădui tu să mă ţină la drum, tovarăşii mei, pe punga lor!…

Negustorul din Cameniţa îşi cunoştea fata, că semăna cu şleahta din partea maică-si, şi ştiu că aşa va face precum a spus, iar trufia lui de leah, amestecată cu „onoarea firmei”, fu atinsă dureros de gândul că fiica lui pan Zlatowski ar fi putut să umble prin lume ca un copil de om sărac, pe banul unor străini.

Descuie o lădiţă de fier şi scoase din ea trei fişicuri de câte o sută de galbeni fiecare, legate cu fir răsucit de mătase şi întărite cu pecetea firmei sale, în ceară fierbinte. Ascuţi pana şi scrise, pe tăcute, un bileţel pe care-l împături şi-l sigilă cu aceeaşi pecete, apăsând asupra petei de ceară topita inelul gros, de aur, de pe arătător. Hanka, în vremea asta, îşi schimbare rochia de casă şi poruncise rândaşilor să pregătească butca cea nouă, cu patru cai, a stăpânului, pentru drum lung. Când se întoarse în odaia de primire, deşi în haine cernite, era cuviincios îmbrăcată şi frumoasă ca o jupâniţă.

— Faţa mea, îi vorbi negustorul, cu un glas în care se amesteca mândria şi întristarea. Iată ce-ţi dau, ca să nu călătoreşti pe punga nimănui. Dacă banii nu-ţi sunt de ajuns, această scrisoare să o înmânezi lui pan Rauţky din Varşovia, zaraful din uliţa mare. El îţi va da încă trei fişicuri, la fel, cu pecetea firmei sale. Un asemenea zapis i-am dat şi domnului Fripp. Scrisoarea ta însă are o putere mai mare. Dacă va trebui să plecaţi mai departe – şi mă tem că veţi pleca, fiindcă clientul meu, fugarul, mi-a cerut… of! informaţii despre bancherii din apus – atunci pan Rauţky, oprind în sipetele sale scrisoarea asta, îţi va da alta, către o firmă cunoscută de dânsul, la Berlin, unde vei primi alte trei fişicuri cu pecetea firmei nemţeşti… „Vântură-lume” fu de-a dreptul uluit de acest lanţ cu verigi de aur care părea să nu se mai sfârşească. Îşi dădu seama abia acum ce însemna pentru tatăl Hankăi „onoarea firmei” de care îşi bătuse joc în sinea lui. Compromiterea ei l-ar fi expulzat din lanţ, pentru totdeauna, chiar dacă motivul ar fi fost onorabil în înţelesul adevărat şi curat al cuvântului. „Onoarea” aurului se conducea după alte legi, mai necruţătoare decât oricare altele, pentru că rânduiala lor nu cuprindea o singură ţară, ci douăzeci.

Neîncrezător totuşi, Mihuţ întrebă într-o doară:

— Şi lanţul ăsta unde se termină?

Zaraful zâmbi, însufleţit şi puţin ironic:

— Al meu e scurt… Un ultim fişic, de o sută de galbeni, poate fi ridicat, la nevoie, la Amsterdam sau la Haga. Hanka trebuie sa notifice însă acest lucru lui pan Rauţky… Dar lanţul cel mare, în care eu, umilul negustor din Cameniţa, n-am avut încă cinstea; să fiu îngăduit, ocoleşte întreg pământul, iubite domnule Galaţin!… Eu vă urez drum bun. Dar înainte de plecare vă cer din suflet un hatâr, pentru părul meu alb şi pentru ce mi-i mai drag pe lume.

Glasul părintelui Hankăi părăsise orice trufie şi ochii i se umeziseră.

— Hanka, fata mea dragă, tu ştii că eu pe lumea asta numai pe tine te mai am. Jură-mi că după ce îţi vei face dreptate ai să te întorci acasă, aici, la bătrânul tău părinte.

Hanka îngenunche dinaintea tatălui ei şi-i sărută mâna, iar el o ridică la pieptul său, plângând de-a binelea cu plânsul trist şi dezarmant al bătrânilor.

— Iar domnia-ta, domnule Galaţin, care, după felul cum porţi spada, pari să fii ceva mai mult şi cumva mai puţin decât un paşnic negustor moscovit, cum mi te-ai prezentat, te rog jură-mi că vei fi îngerul păzitor al acestui nesăbuit copil al meu, iar eu te voi răsplăţi împărăteşte…

Mihuţ puse mâna pe straja săbiei şi privindu-l deschis, în ochi, pe bătrân, îi jură că aşa va fi dar nu pentru răsplată, ci pentru că din ceasul acesta erau frăţeşte legaţi, tustrei: el, Hanka şi Ilieş, să izbândească, sărind la rău şi la bine, toţi pentru unul şi fiecare pentru toţi.

Până la Varşovia au schimbat caii de şase ori. Acolo, pan Rauţky, aflând că Hanka e fiica cui era, i-a spus că domnul acela plecase la Berlin. I-a dat apoi bani şi scrisoare pe mai departe. Faţă de Fripp, cei trei aflară că nu recuperaseră întârzierea de la început. Surugiul a întărit legăturile butcii, a schimbat, pentru ultima oară, caii şi a fost trimis îndărăt, cu un bacşiş bun pentru el şi un răvaş pentru stăpânul lui din Cameniţa, cu un convoi de negustori.

Apoi au pornit spre Berlin: Hanka şi Mihuţ, ca doi tineri nobili, frate şi soră, călătorind cu treburi la curtea regelui Prusiei, iar Ilieş, pe capră, ca slujitor de casă mare. La Varşovia îşi completară garderoba, în vederea acestui rol, iar Mihuţ, folosind întâia oară scrisoarea-ucaz, ridicase de la vistiernicul generalului-guvernator cam tot pe-atâta cât primise „sora” lui de la zaraful din Uliţa Mare.

La Poznan au făcut, un popas mai lung. Bătuseră aproape o mie de verste, pe drumuri mai mult rele decât bune, cu hrană pe apucate şi odihnă pe furate. Atât ei cât şi echipajul lor începuseră să arate destul de îngrijorător pentru o călătorie de plăcere. Ajunseseră într-o vineri seara: a doua zi, sâmbătă, era târg mare. Şi-au făcut cumpărăturile cele de trebuinţă, iar un rotar bun le-a dres trăsura. I-a dat şi un „glanţ” straşnic, de le-a scos-o ca nouă.

Au plecat din Poznan luni dimineaţa, la răsăritul soarelui. La prânz, vameşii prusieni îşi primeau bacşişurile şi le stampilau foile de călătorie, urându-le pe franţuzeşte voiaj bun. Seara, treceau Oderul.

Berlinul trăia ultimul an al unei guvernări prielnice artelor şi filosofiei, mai înainte de a fi preschimbat, o dată cu întreaga Prusie, într-o cenuşie şi seculară cazarmă.

Călătorii au tras în cartierul „hughenoţilor”, la o hostellerie curată şi primitoare, care i-a răsplătit de toate oboselile drumului. Cunoscându-i pe prusieni de la Konigsberg şi Riga, Mihuţ era destul de surprins de firea plăcută şi îndatoritoare a berlinezilor. Explicaţia a aflat-o după aceea. Aceeaşi stimă, nemţească, pentru nobleţă şi ierarhie, îi făcea să imite aici cu toţii – în mic, desigur – moravurile curţii.

Mulţumit că înaintaşul său îi lăsase un stat supus autorităţii lui absolute (nemaifiind vasal regelui polonilor pentru Prusia orientală şi Habsburgilor austrieci pentru moştenirea părinţilor săi din Brandenburg), regele Friederich III, fiul Marelui Elector de Brandenburg, făcuse din ţara lui o veselă monarhie, egală în drepturi cu celelalte monarhii din Europa. Îi plăcea luxul, căutând să întreacă în splendoare „Soarele” de la Versailles, împotriva căruia se angajase în alianţa anglo-olandeză. Balurile lui mascate şi vânătorile, cu sute de gonaşi, erau de pomină în Europa, după cum de pomină era şi sărăcia ţăranilor săi, pe care îi vindea, ca soldaţi, armatelor străine. În frumosul lui palat din Berlin se vorbea franţuzeşte. În schimb la Universitatea din Halle, înfiinţată de dânsul, cursurile în germană le înlocuiseră pe cele latineşti, ca „demodate”. Păstrase latina tradiţională numai la Academia de Ştiinţe, denumită, totuşi, oficial Brandenburgische Sozietät der Wissenschaft, ale cărei temelii fuseseră puse, cu un deceniu mai înainte, de domnul Gottfried Wilhelm Leibniz, cea mai strălucită minte a vremii.

A doua zi, Mihuţ porni să-l caute pe acest domn Leibniz la Sozietät, iar Hanka, însoţită de Ilieş, trecu pe la bancherul din Friedrichstrasse, cu zapisul zarafului Rauţky, siguri că ajunseseră la sfârşitul călătoriei domnului Fripp şi la începutul ispăşirii sale.

Schimbaseră butca poloneză cu o elegantă, „berlină” cu doi telegari, din care Hanka descinse semeţ la biroul bancherului.

Domnul von Wismar, bancherul berlinez, înmână distinsei doamne Zlatowska cele trei fişicuri de galbeni, întărite cu pecetea sa, şi o întrebă dacă doreşte ca scrisoarea pentru suma restantă de o sută de galbeni să-i fie onorată pe loc, sau la o bancă olandeză. Hanka îi răspunse că asta depinde de întâlnirea ei cu o anumită persoană, de urma căreia putea da numai datorită bunăvoinţei domnului von Wismar, care, în schimbul acestei bunăvoinţe, ar obţine pe loc o chitanţă de primire a acelei „sume restante”.

Bancherul zâmbi ţeapăn, profesional, apoi tăcu o clipă, prefăcându-se a nu înţelege prea bine. Hanka puse şovăiala lui von Wismar pe seama accentului saxon cu care ea o rupea pe nemţeşte. Atunci hotărî să i-o spună pe şleau.

— Dumneata opreşti suta de galbeni, iar mie să-mi spui unde-l pot prinde pe domnul Johannes Fripp, care e un ticălos fără margini!

Îndată ce vorbi astfel şi văzu mutra lungă a bancherului, Hanka simţi că a săvârşit o greşeală de neiertat.

După o vizibilă tresărire de spaimă, neamţul îşi reluă zâmbetul profesional şi o informă cu o politeţe rece:

— Gnädige Frau, îmi pare rău, dar nu cunosc nici un domn cu acest nume.

— Bine, dar a fost aici, ieri sau alaltăieri, cu o scrisoare de plată la fel cu a mea!…

— Cine v-a informat, stimată doamnă?

Hanka bănui că de răspunsul ei atârna „onoarea firmei” domnului Rauţky şi a tatălui ei. Dezvăluirea secretului depunerilor însemna pentru ei descalificarea definitivă. Şi-apoi, spunându-i neamţului adevărul, nu avea nici o garanţie că el îi va plăti cu aceeaşi monedă. Se resemnă şi tăcu.

— Nu m-a informat nimeni. Aşa am crezut… firma dumneavoastră fiind cea mai cunoscută în răsărit…

Domnul von Wismar surâse flatat, dar repetă că nu-l cunoaşte pe cel căutat, apoi se îndreptă spre uşă, conducându-şi clienta până la portiera berlinei.

Îndărăt, la hanul franţuzesc, cei trei prieteni prânziră amărâţi. Mihuţ nu-l găsise pe filosoful german, plecase pe toată luna, ca să ţină nişte cursuri la Halle. Iar dacă bancherul ştia ceva, greşeala Hankăi îl pusese-n gardă pe hoţ, să se ferească mai bine.

— Ne-am înecat ca ţiganul la mal, conchise, fără chef de şagă, Ilieş, Nu ne rămâne decât să-l căutăm singuri, pe lotrul acela, în bortă de şarpe. Eu, dacă-l aflu, apoi în uliţa mare „îl abordez” şi-i „stric bompresul”… Ilieş se referea, în termeni nautici, la nasul domnului Fripp.

Timp de patru săptămâni încheiate au răscolit Berlinul, cruciş şi curmeziş, prin berării, palate şi biserici, la teatre şi la soareuri, oriunde bănuiau că-i pot da de urmă. S-au dus până şi la o înmormântare. Mortul fiind o persoană influentă, la căpătâiul lui se adunase toată protipendada Berlinului care în absenţa regelui din capitală ducea lipsă de alte distracţii. Se aleseseră doar cu audiţia, neuitată, a unei splendide cantate funebre, un Actus Tragicus, de un compozitor saxon, foarte apreciat de familia regală, Johann Sebastian Bach.

Într-o seară, către sfârşitul lui august, Mihuţ fu anunţat la han că e aşteptat de Leibniz, a doua zi, la orele douăsprezece. În ajun, avusese loc la Palat o reuniune de gală a Academiei, în prezenţa regelui şi a unor „doamne savante”, cu care prilej cărturarul german expusese principiile sale morale.

Luând ca măsură a omului de carte pe Dumitraşcu-Vodă, lui Mihuţ nu-i veni să-şi creadă ochilor văzându-l, în sfârşit, pe marele academician căruia îi aducea mesajul de salut al celuilalt. Îndată ce fu introdus, îl primi un fel de cocoşat bătrân, miop şi pleşuv, cu un gurgui, cât un ou de găină, în creştetul imens al cheliei, slab şi cu picioarele strâmbe.

— Doktor Gottfried Willhelm Leibniz, se prezentă omul cu capul mare. Mi s-a spus că m-aţi căutat în câteva rânduri.

„Vântură-lume”, neştiind nemţeşte, nu înţelese decât numele. I se prezentă, la rându-i, în franceză. Filosoful îşi ceru scuze şi repetă franţuzeşte ce-i spusese mai înainte. Când auzi de unde şi din partea cui vine, ochii lui mici deveniră atât de vioi şi de calzi, încât lui Mihuţ îi pieri pe dată prima impresie şi omul îi plăcu imediat, ba chiar cuteză să-i povestească ce căuta la Berlin şi cât de mâhnit era prinţul Cantemir de pierderea operei sale.

Deşi hazardul nu există, – începu zâmbind filosoful, – fiindcă orice există are o cauză şi un scop, ţiu să te anunţ, cher Monsieur Galatzin, că nu mai de mult decât ieri am fost pus la curent cu aceasta afacere. Majestăţii-sale i s-au oferit spre cumpărare nişte „documente fără pereche în lume”, contra unei mari sume de bani. Ofertantul era domnul Fabritius, însărcinatul cu afaceri al ducelui Holstein pe lângă regele Carol al Suediei, Era vorba de importante date istorice şi de actualitate despre Imperiul Otoman. Cum eu o informasem în prealabil pe Majestatea-sa că asemenea date ne vor fi, furnizate în curând, din cea mai sigură sursă şi gratuit, prin bunăvoinţa prinţului Cantemir care lucrează la o carte serioasă cu acest subiect, intitulată pare-se: Geschichte des osmanischen Reiches nach seinem auwachsen und Abnehmen, nu? Oferta a fost respinsă. Mă tem chiar că la auzul numelui stăpânului dumitale oferta a fost retrasă mai curând decât respinsă.

Mihuţ răsuflă uşurat. Dar iarăşi îl luă disperarea:

— Bine, dar atunci… atunci, unde poate fi găsit acest domn?

Filosoful optimist îl bătu pe umăr, încurajator.

— Nu ştiu exact… decât un singur lucru. Şi nu ţi-l spun decât fiindcă mi-ai creat, cu dezvăluirea acestui caz, o problemă de conştiinţă. Prietenul meu herr Fabritius a făcut o faptă pe care morala mea o condamnă. Iar dacă n-a făcut-o şi e doar părtaşul ei inocent, fapta rămâne totuşi imorală şi-l împinge înainte în eroare: e legea atracţiei intime a lucrurilor. Actul vizibil nu-i decât semnul invizibilei dorinţe…

Neobişnuit cu tăierea firului în patru, dar mirosind urma vânatului său în prelegerea filosofului, Mihuţ asculta ca un discipol studios.

— De aceea, îmi iau libertatea morală de a-ţi face cunoscut că domnia-sa va fi prezent, după toate probabilităţile, săptămâna viitoare, la Utrecht, ca reprezentant al ţării sale la nişte tratative preliminarii dintre marile puteri.

Mihuţ se ridică în picioare, – cu mâna pe straja săbiei, după obiceiul său, când lua anumite hotărâri în capul lui. Ochii miopi ai filosofului îi surprinseră, poate, gândurile, fiindcă, conducându-l spre ieşire, găsi de cuviinţă să adaoge:

— Dumneavoastră aveţi, un ambasador la Haga, domnule Galatzin… Mai înainte de a acţiona aşa cum socoteşti că e bine, eu cred că ar fi şi mai bine să-l pui la curent şi pe dânsul, dată fiind importanţa mondială a conferinţei de la Utrecht şi calitatea oficială a domnului Fabritius, acolo… Au revoir et bonne chance15!…

În pragul uşii, Mihuţ îşi aduse aminte că uitase să întrebe dacă domnul Leibniz are a răspunde ceva la mesajul adus de el de la Moscova.

Dar parcă ghicindu-i iarăşi gândul, acesta îi strânse mâna, la plecare, spunându-i:

— Răspunsul meu la mesajul atât de amabil al prinţului va ajunge înaintea dumitale la Petersburg, prin herr Andreas Schlütter, preşedintele Academiei de Arte, care a fost invitat acolo de ţarul Petru I. Îţi mulţumesc şi, încă o dată, bonne chance!

— Eu vă mulţumesc, domnule Leibniz, şi vă rămân îndatorat!

În zorii zilei următoare, petrecuţi de o armată de slujnice, care le încărcară trăsura cu paneraşe pline de tot felul de bunătăţi şi coşuleţe de răchită cu butelii de vin alb de Rin, porniră spre capitala „Ţării lalelelor”.

Alexandra Ivanovna, frumoasa şi deşteapta nevastă a lui Andrei Matveev, solul ţarului Petru în Olanda, se afla de puţină vreme la Haga. Dar parcă nicicând acest vechi şi bogat oraş prin care trecuseră minunăţii fără număr nu fusese atât de zdravăn scuturat din monotonia lui seculară ca de la ivirea acestei femei în centrul atenţiei mondene a capitalei olandeze. Soţul ei, om bun şi aşezat, copleşit de greutatea postului său, nu mai îndrăznea s-o dojenească, de când însuşi ţarul îl sfătuise s-o certe mai puţin şi să fie mai cu luare-aminte la foloasele pe care un diplomat destoinic le poate trage, chiar dintr-un bal mascat.

În cercurile artistice i se spunea „Saskia”, după numele soţiei şi modelului favorit al lui Rembrandt, cu toate că semăna mai mult cu celălalt model al răposatului pictor, cu Hendrikje, slujnica pe care o imortalizase, goală, în „Bethsabée”. Ţinea casa pururi deschisă poeţilor, pictorilor şi muzicanţilor. Primea şi făcea politesse ca doamnele de la curtea lui Ludovic al XIV-lea, de care nu-şi îngăduia să fie mai prejos.

Pe Hanka, nevasta ambasadorului a îndrăgit-o de la prima vedere. S-a mirat că poartă văl negru pe faţă şi a întrebat-o de când e în doliu. Se împlinise un an, la Berlin. I-a scos vălul şi a dus-o la croitoreasa ei, să-i, facă alte rochii, explicându-i fără drept de replică:

— Năravuri barbare fetiţo. Durerea, dacă este, nu-i pe deasupra, ci aici, în suflet. Şi Saskia şi-a apăsat mâna, în dreptul inimii, pe pieptul bogat, pe jumătate gol.

Aflând ce-i aduce la Haga şi citind scrisoarea-ucaz a împăratului, ambasadorul Matveev l-a făcut pe „Vântură-lume” să înţeleagă că misiunea lui la Londra nu-i permite să se expună, aşa cum o face ca un simplu muşchetar, mai ales în actuala situaţie diplomatică. Era cam ceea ce-i spusese şi Leibniz, mai pe ocolite. Îi făgădui că se va ocupa personal de această treabă delicată şi că-i va spune, la vreme, ce are el de făcut. Iar fiindcă, în asemenea cazuri, femeile, prin firea lor nestăpânită, mai mult încurcă decât ajută, îl sfătui să o roage pe Hanka sa primească a o însoţi pe Alexandra Ivanovna la Paris, unde el şi Ilieş o vor regăsi, până-n trei luni, când totul va fi lămurit cum e mai bine.

De voie, de nevoie, cei trei prieteni încuviinţară planul ambasadorului, mai ales că altfel nu se putea.

În săptămână următoare, Matveev îl chemă pe Mihuţ în cabinetul său şi-l instrui ce avea de făcut. Trebuia să plece, neîntârziat, la Amsterdam. Acolo, la locul indicat, avea să se întâlnească cu un roşcovan, un om de taină. I se va adresa cu nişte vorbe anume, în ruseşte. De la el va afla unde e omul de la Berlin şi va hotărî atunci ce are de făcut. Pentru misiunea lui specială, îl aştepta în portul Texel fregata „Poltava”, una dintre cele mai bune nave ruseşti de cursă lungă, abia ieşită din şantierele olandeze.

Terminaseră ce aveau de vorbit, când, pe uşa de lemn aurit a biroului, intră, numai surâs, „Saskia”. care, cu o reverenţă plină de graţie, îi pofti la masă.