II.

OMUL DIN AMSTERDAM.

După ce a lăsat-o pe Hanka în grija Saskiei Ivanovna Mihuţ a încălecat şi scară la scară cu Ilieş se îndreptară spre Amsterdam, pe şoseaua nisipoasă, brăţiş cu ţărmul Mării Nordului. După trei ceasuri de cale, pe vreme umedă şi cer schimbător, trecură prin Leyda, fără să se oprească, iar după alte trei, la căderea serii, au intrat în Haarlem, unde drumul mare cotea la dreapta. Începuse o ploaie rece şi subţire. S-au oprit la o cârciumă de margine. Mirosea a cârnaţi fripţi şi-a „brandewijn” – un rachiu olandez aspru. Într-un colţ, chefuiau zgomotos nişte flăcăi bălani, cu capete mari şi ochi spălăciţi. „Înmormântau” burlăcia unuia dintre ei, care avea a doua zi nuntă. Cântau cântece fără perdea şi, din când în când, cel mai tânăr, scoţându-şi dintre dinţi pipa cu cap de porţelan, urlă cât îl ţineau bojocii:

— Leve!… Vivat mirele!…

Se vede treaba că mirele nu era prea avut, şi pesemne că tocmai se plânsese de perspectivele nu prea luminoase ale fericirii sale pământeşti prietenului său apropiat, pentru că acesta, un uriaş cu obrazul tăiat de o cicatrice, dădu cu pumnul în masă, filosofând cu glas tare:

— Armocde is geene schande… sărăcia nu-i de ruşine!…

În încăpere era cald. Flăcările căminului luminau pânza afumată care reprezenta, pare-se, un groaznic naufragiu. Pictorul prinsese cu fidelitate scena tragică şi culoarea sumbră a mării şi cerului din largul coastelor olandeze, în anotimpul furtunilor.

Ţârâitul ploii încetase. Mihuţ se sculă şi plăti brânza şi berea consumată. Către ieşire, aruncându-şi ochii asupra iscăliturii din josul tabloului, citi: Iacob Ruysdaël. Hangiul din Haarlem se apropie de el, cu un zâmbet de mulţumire, ca să-l asigure că autorul tabloului, răposatul artist, fusese vărul tatălui său.

Un ceas mai târziu, călăreţii intrară în marele oraş lăsând în urmă cele două şantiere ale amiralităţii, în care se construiau vasele de război şi navele comerciale de cursă lungă, Traseră către un han din partea de nord a oraşului. În lumina mohorâtă a serii la dreapta se întindea până-n zare, abia unduind, cearşaful murdar al mării Olandei, Zuiderzee, străbătută de felurite vase, în toate direcţiile. La mal, o pădure de catarge, cu pânzele strânse, împungea cerul scund, şi un furnicar de oameni se îngrămădeau, urcând şi coborând de pe punţi, fluierând, cântând, sau chemându-se pe nume, pe uliţele strâmte şi lunecoase ale portului.

De-a lungul malului, tot către nord, socotind cam la un ceas de vâslit pe o luntre bună, se vedeau prin pâclă, presărate ca mărgelele pe-o aţă, satele-şantiere navale: Saardam – unde ucenicise cândva şi Petru Alexeievici, – Kog, Ost Zanen şi alte cel puţin cincizeci de aşezări de meşteri buni, neîntrecuţi constructori de corăbii. Casele cu acoperişurile ţuguiate, morile de vânt, luntrile acestea cotind pe canaluri, printre pajişti de lalele fragede, mirosul umed de răşină şi catran şi vorba tărăgănată a locuitorilor, dar mai ales rumoarea specifică a porturilor olandeze, forfota de străini îndrăzneţi, căliţi în furtuni şi bătălii, îi reaminteau lui Mihuţ anii de pribegie ai primei lui tinereţi. Îşi aduse aminte şi râse singur cum şi-a încercat puterile, la trântă, cu Alexandru Danilovici Menşikov şi se ruşină că a cutezat atunci să-l arunce sub masă pe feldmareşalul de azi, guvernatorul general al Ingriei Kareliei şi Estlandei.

Potrivit consemnului primit de la Haga, coti, la pas, pe o uliţă dosnică, ferindu-se să nu dea peste nişte marinari beţi şi se opri dinaintea tavernei cu firma Meermin16.

Firma de tablă, pictată grosolan, legăna în bătaia vântului trupul unei femei blonde, cu un bust enorm şi coadă de peşte, întinzând braţele spre un marinar cu pălărie şi în mână cu o cană de bere. Mihuţ mai fusese pe aici, şi de câte ori „ancorase” la „Sirena”, se lăsase cu scandal. De data asta îşi făgădui să nu se atingă de cuţitul din tureatca cizmei, orice ar fi. Lăsară dârlogii cailor în mâna rândaşului care le ieşise în întâmpinare şi pătrunseră în tavernă. Se aşezară la o masă, drept în dreptul tejghetarului. Arăta întocmai ca omul descris de Matveev şi Mihuţ nu voia să-şi mai piardă vremea cu ocolişuri, fiindcă remarcase în cârciumă câteva mutre cunoscute. Omul roşcovan se prezentă imediat şi-i întrebă ce poftesc. Mihuţ îl privi în obraz şi-l trase spre sine, întrebându-l glumeţ, ca unul pus pe chef şi cimilituri:

— Ia ghici: cacoie pridaneic u dacirei Van Haaga?17

Cârciumarul dădu din umeri plictisit, ca la o întrebare de beţiv, apoi se aplecă să şteargă masa şi răspunse repede, în şoaptă:

— Oh… Torgovoe sudno.18

Olandezul rostise vorbele ruseşti cu un uşor accent, dar foarte lămurit.

— Koopraardijschip „Draak”19 încheie, în olandezi, Mihuţ. Apoi, cu acelaşi glas de negustor vesel, porunci să le pregătească o cina copioasă şi o odaie bună. Tradusese ultima parte a parolei, pentru că zărise în aceeaşi clipă apropiindu-se de masa lor nişte cunoştinţe mai vechi care vorbeau limba ţării. Se ridică, le strânse îndelung mâinile râzând cu hohote, ca omul cu chef şi cu bani, îi pofti pe noii veniţi să ciocnească în sănătatea lui câte un stacan de brandewijn, tăria ursului, prezentându-li-l pe Ilieş ca musul său.

Până la miezul nopţii; toţi obişnuiţii „Sirenei” cântau şi închinau la masa moldovanului:

— Leve-vivat… Trăiască viteazul Kapitein Miguel Pamberg, uraa…

Mihuţ îi întâlnise pe cei mai mulţi slujind sub acelaşi pavilion şi se împrietenise cu câţiva dintre ei în împrejurări care pun la încercare vrednicia oamenilor. Unora le era cu adevărat drag, alţii se temeau de cuţitul lui fără greş. Erau printre ei: corsari în libertate, sau căpitani şi şefi de echipaje fără angajamente, marinari încercaţi, mai tineri şi mai vârstnici. Olandezi, franţuji – cu unul servise sub Jean Bart – suedezi, portughezi, mauri; unii legaţi la cap cu basmale colorate şi cu cizme trase pe piciorul gol, alţii în uniforme părăduite, cu perucă şi ciorapi de mătase şi cu sabia atârnând de cureaua lată, trecută peste piept în diagonală, alţii în picioarele goale şi cu câte un pistol sau un cuţit la brâu, alţii în haine scurte de piele, cu pălării pescăreşti şi o secure mică la şold, sau sprijiniţi în cange. Beau şi cântau, legănându-se în ritmul cântecului, de parcă apele golfului ar fi rupt zăgazurile şi-ar fi luat taverna „Sirenei” la un joc care o smucea din toate încheieturile.

La întâia cântare a cocoşilor, lăsându-şi oaspeţii o minută singuri, Mihuţ răspunse la un semn al lui Ilieş care în vremea asta fusese trimis de el sa schimbe nişte vorbe cu tejghetarul şi trecu într-alta odaie. Roşcovanul îi dădu acolo cele două ştiri aşteptate. Se vedea că e un informator cu experienţă. Fregata „Poltava” era gata şi urma să ridice pânzele, la Texel, a doua zi, pe itinerarul stabilit. Rămânea însă de văzut cum avea să-şi acopere lipsurile din echipaj, fiindcă zece dintre marinarii străini cu contract – dintre care doi ofiţeri şi şeful de echipaj – refuzau să vină la bord: fuseseră, pesemne, cumpăraţi de cineva. În privinţa „omului de la Berlin”, el fusese semnalat ieri la Utrecht şi, dacă până azi nu intervenise nimic neprevăzut, în noaptea asta trebuia să tragă aci, la „Sirena”, de unde avea să-l ia cei doi englezi de colo, să-l conducă pe bordul vasului „The Hawk”, o navă de linie care – în drum spre Sud – va face o escală la Portsmouth.

Mihuţ cunoştea nava. În toate porturile creştine, „The Hawk” (Şoimul) era huiduit de marinarii cinstiţi pentru comerţul de „abanos” din care-şi făcuseră avere armatorii reginei Ana, vânzând sclavi în America. Pentru asta îl porecliseră „Hoţul”, şi tot „hoţi” li se spunea şi celor care slujeau sub pavilionul lui. Dar nu era mai puţin adevărat că această navă construită la Deptford, după cele mai noi planuri inginereşti, se dovedise mai sprintenă decât oricare alta de acelaşi tip meritându-şi în privinţa asta numele agerei răpitoare. Avea şi o impunătoare putere de foc: şaizeci de tunuri.

Cumpănind în gând aceste veşti, pătrunse iarăşi în fumul şi larma tavernei şi se aşeză la masă cu un chip nepăsător, nu insă mai înainte de, a fi aruncat o ochire către masa retrasă a englezilor. Spre surprinderea lui, unul dispăruse, iar în locul lui se-ngrămădiseră vreo cinci indivizi din categoria celor pe care marinarii adevăraţi îi adună sub denumirea de „lepra mărilor” şi nu-i îngăduie la mesele lor decât când se află în ultimul hal de beţie sau de singurătate. Mai era unul, îmbrăcat bine şi cu aere de gentleman. Vorbea ceva şi tot zvârlea priviri piezişe spre el. Mihuţ se prefăcu că nu bagă de seamă.

O jumătate de ceas mai ’târziu, uşa se deschise, iar englezul de la masa exclamă uşurat:

— Here you are!… Come on!20

Îşi făcuse apariţia celălalt englez, dar nu singur, ci însoţit de alţi gealaţi, dintre care unul era urât afară din cale, un mut uriaş, buzat, cu pieptul gol, tatuat, şi cu un cercel cu perlă în urechea stângă. Mihuţ se uită la el înfiorat, că avea nişte pumni de câte zece ocale fiecare. Îşi pipai fără să vrea mânerul cuţitului din tureatcă şi răsuflă uşurat aflându-l la locul lui, deşi cu numai puţin înainte îşi jurase să se poarte la „Sirena” ca o domnişoară.

După un scurt schimb de cuvinte cu ceilalţi, cei doi englezi ieşiră, iar tavernierul fu îndată chemat cu un glas ascuţit, arogant, de cel mai arătos dintre cei rămaşi. Acesta purta perucă, tunică albastră cu cravată franceză, brâu persan, sabie la diagonală şi cizme cu carâmbii înalţi. Îi porunci să le-aducă de băut. Gentlemanului aceluia, ceilalţi îi ziceau Moordenaar21 şi-l tratau cu o deferenţă justificată pesemne de acea poreclă foarte grăitoare.

Mihuţ se ridică, prefăcându-se că se clatină şi ieşi, ca omul, pentru o treabă foarte explicabilă. Dincolo, le dădu câteva grabnice instrucţiuni lui Ilieş şi cârciumarului, apoi reveni la masă. Grupul advers se pregătea, vizibil, de scandal. Fără ca ceilalţi să bage de seamă, Mihuţ strecură câte un bileţel câtorva dintre comesenii săi. Aceştia – şase la număr – se sculară de la masă, unul câte unul, la scurte intervale, şi trecură dincolo pe nesimţite, profitând de aprinsa discuţie pe care portughezul o susţinea împotriva suedezului, asupra avantajelor şi neajunsurilor… luteranismului. Avea tocmai cuvântul portughezul, care lua, în felul lui, apărarea bisericii cezariene:

— Nu, căpitane Holt, eu nu-mi pot imagina o turmă fără păstor, fără Papa de la Roma care va să zică… Pe de-altă parte, mă întorc şi zic: adică pentru ce să am eu nevoie de un mijlocitor între mine şi Dumnezeu, că doar nu facem negustorie? Aici aveţi dreptate şi voi, ereticii.

Abia rostise aceste vorbe José, că numitul Moordenaar se repezi la el, îl luă de piept, îi făcu vânt pe podea şi începu să-l lovească cu picioarele.

— Cum îndrăzneşti, hijo de puta22, să batjocoreşti astfel numele Domnului?…

Apoi, în tăcerea ameninţătoare care se lăsă dintr-o dată, se întoarse spre căpitanul Holt şi scoţându-şi mănuşa stângă, îl fulgeră cu ea de două ori peste obraz, apoi trase sabia:

— Monsieur, en garde!23

Suedezul, stacojiu de furie, trase şi el sabia şi se năpusti ca un turbat asupra arogantului filfizon. Ca la, un semn, „lepra” sări în ajutorul „ucigaşului”, iar José, odată cu ai săi, luă partea celuilalt. După plecarea tainică a celor şase, cu Ilieş, raportul de forţe era acum evident favorabil agresorilor. Şi se porni o larmă şi o bătaie cum de lungă vreme nu mai apucase mult încercata locandă, de sub firma voluptoasei femei-peşte, din Amsterdam.

Mihuţ zâmbi în sinea lui de prevederea ce-o avusese dejucând la vreme planurile inamicilor săi şi se pregătea să-şi facă o ieşire onorabilă, mai ales fără vărsare de sânge, când simţi pe la spate apucându-l o labă, ca o menghină. Se-ntoarse pe călcâie şi dădu faţă cu mutul. Monstrul cu cercel de mărgăritar îl ţintuia cu o privire tâmpă şi rea. Un rânjet de bestială satisfacţie îi întinsese gura către urechi, fără să-i dezgolească dinţii. Ridicase o ghiulea mică cu colţi de fier, legată de-un lanţ scurt, al cărui mâner masiv îl ţinea-n palmă. O armă barbară folosită de piraţii mărilor sudului în lupta corp la corp.

În clipa următoare nimic nu l-ar mai fi putut salva pe Mihuţ de lovitura mortală. Îşi aminti atunci de o mişcare învăţată de ia un malaez care fusese bucătar pe „The Duke”, un om firav şi mic de statură, dar neîntrecut de nimeni la trântă, şi o aplică întocmai, îl apucă brusc pe uriaş de umeri, îi propti un picior în pântece şi se aruncă pe spate, trăgând namila peste el. Surprins, mutul nu-şi lăsă imediat prada, ci doar scăpă din mână acel groaznic buzdugan, iar în secunda următoare fu proiectat ca dintr-o catapultă pe lespedea podelei, cu burta-n sus. Mihuţ sări în picioare, culese ghiuleaua de pe jos şi croindu-i pe câţiva peste părţile mai moi ale trupului, îşi făcu pârtie spre ieşire.

Întinsese mâna spre clanţă, când vocea unui prieten îl avertiză:

— Miguel, prends garde!24 1

Se făcu ghem. Cuţitul mutului se înfipse adânc în scândura groasă a uşii, la numai o şchioapă mai sus şi la stânga de creştetul său. Ţintise inima. Privirea ştearsă a gigantului încă mai urmărea traiectoria cuţitului, când ghiuleaua zbură şi îl izbi între ochi, lungindu-l, de data asta definitiv, pe podea.

Afară se crăpa de ziuă. Mulţumi roşcovanului – care potrivit înţelegerii îl aştepta de-un sfert de ceas la poartă cu calul înşeuat – încalecă şi, trimiţând un sărut de bun-rămas femeii rubensiene de pe firmă, porni la galop; în direcţia Helderului. De-abia dădu colţul uliţei, şi auzi, după el tropot de cai şi strigăte de alarmă:

— Houdt den dief!… Prindeţi hoţul!

Era limpede că urmăritorii săi intenţionau acum să facă totul ca să fie oprit din drum cu orice chip, chiar de forţa publică. Deci avusese dreptate.

La ieşirea din uliţă, doi guarzi de noapte, alarmaţi de strigăte, îşi încrucişară halebardele de-a curmezişul drumului. Mihuţ strânse pulpele, slăbi dârlogii şi înfipse pintenii, calul icni şi sări lung peste obstacolul neprevăzut, apoi îşi continuă goana, cu sporită iuţeală, până ce ieşiră din oraş.

Cei trei urmăritori nu-l slăbeau însă de fel. La lumina zilei, le distinse chipurile. Erau – aşa cum bănuise – Moordenaar, cu doi ciraci de-ai lui. Calul său nu dădea încă semne de oboseală, dar Mihuţ ştia că nu va putea rezista mult la alura aceasta, după atâtea drumuri câte le bătuse în ultima vreme. De aceea recurse la o stratagemă (folosită încă din antichitate – dacă ar fi stat să creadă povestea ce i-o istorisise cândva, în cetăţuia Ieşilor, Dumitraşcu-beizade, despre lupta Horiţilor şi Curiaţilor!). Micşoră alura şi aşteptă să-l ajungă duşmanii, unul câte unul. Atunci îi şuieră un plumb pe la ureche.

Mihuţ trase pistolul din coburi. Avea la dispoziţie un singur foc, căci n-avea când să-l încarce din nou. Întoarse capul. Urmăritorii, gata să-l ajungă, se răzleţiseră binişor, Moordenaar rămăsese al doilea. Al treilea era cel care trăsese adineauri după el şi rămăsese mai la urmă. Iar primul, la numai zece stânjeni în urmă, tocmai se pregătea să apese pe trăgaci. Soarele aburos inundase marea şi precizase ţintele. Opri scurt, încât calul săltă în două picioare. Întoarse la stânga împrejur şi porni de-a dreptul asupra lui. Cele două pistoale, al său şi al celuilalt, trosniră aproape simultan. Primul dintre „lepre” căzu, mototol, în nisip, iar calul său, liberat de povară, cabră de câteva ori şi-o luă razna, îndărăt spre oraş.

Îndreptându-se acum asupra lui Moordenaar, Mihuţ îşi azvârli în şanţul şoselei, cu un gest spectaculos, arma sa de foc, devenită netrebuincioasă şi trase sabia, dând a înţelege „gentlemanului” spadasin că-l provoacă la o luptă cavalerească. Acesta rânji şi punând tacticos pistolul la ochi îi strigă de departe, ironic, întrebarea pe care pioşii puritani englezi o puneau victimelor lor, înainte de execuţie:

— Are you saved?…25

Şi o clipă după aceea apăsă pe trăgaci.

Înainte de a se prăbuşi cu cuţitul înfipt în beregată, fercheşul nu mai avu timp să audă lămurit răspunsul lui Mihuţ, în cea mai corectă şi politicoasă englezească:

— No, thank-you, mister Moordenaar!…26

Al treilea ucigaş înmărmurit la vederea unui cuţit care zburase mai iute decât glonţul, făcu cale-ntoarsă şi, fugind ca de dracul, se pierdu în depărtare.

Mihuţ, ţinând sabia-n mâna dreaptă, azvârlise cuţitul cu stânga, ca să-şi surprindă adversarul: nu era la prima ispravă de felul acesta. Vârî sabia-n teacă, descălecă şi examină îndelung leşul distinsului asasin.

Trase apoi cuţitul din rană, îl şterse de sânge pe tunica albastră a domnului Moordenaar şi-l puse la loc, în tureatcă. Era un cuţit bun şi cinstit, care nu merita pedeapsa de a fi părăsit în leşul unui domn atât de ticălos. Dintr-o curiozitate lesne explicabilă. Mihuţ vru să afle cu cine avea de-a face, ştiind din proprie experienţă, că numele şi poreclele nu spun niciodată mare lucru despre indivizii care le poartă. Într-un buzunar tainic, sub căptuşeala tunicii, găsi o foaie de liberă trecere, pe numele „Edward Fripp, officer”. Şi o scrisoare care începea cu „Dragă frate”, dar continua pe un ton foarte milităros, dându-i răposatului domn instrucţiuni de felul cum „să zădărnicească radical” atât „călătoria suspectă” a două persoane – a căror descriere coincidea în mare măsură cu aspectul exterior al celor doi moldoveni – precum şi completarea echipajului de pe fregata „Poltava”: La sfârşit, domnia-sa era anunţat că, pentru detalii, să se adreseze, la taverna „Meermin”, unui marinar de pe „The Hawk”, vas pe bordul căruia semnatarul avea să se îndrepte spre Anglia, în noaptea următoare. În locul semnăturii, trei iniţiale: J. P.-F. Scrisoarea fusese datată cu o zi înainte.

Reieşea clar că „omul” de la Berlin era de fapt fratele banditului Moordenaar, că era deci însuşi Johannes-Pierre Fripp, omul lui. Însemna de asemenea că hoţul manuscrisului se îmbarcase noaptea trecută în portul Amsterdam pe „Şoimul” şi că la ceasul acesta ieşea probabil în Marea Nordului, dându-le cu tifla celor de pe „Poltava”.

Cu părere de rău că-şi părăseşte calul, prea istovit pentru o nouă cursă, Mihuţ încăleca, fără forme de împroprietărire, pe calul domnului ofiţer Edward Fripp zis Moordenaar şi galopă nebuneşte până la capul Helder. Pe mare era o hulă uşoară. În zare se vedea insula şi portul Texel. Iar la jumătate cale între el şi port, fregata „Poltava” aştepta la ancoră. Dădu drumul calului, să pască slobod iarba rară a dunelor şi coborî faleza. La chei, zări o barcă cu şase rame, aşteptându-l. La una din rame îl recunoscu pe Ilieş. Îl întrebă, de departe, dacă trecuse „Şoimul”, iar când musul îi confirmă, dădu cu pălăria de pământ, înjurând viforos. Apoi tot el se mustră că se poartă ca un mitocan şi îşi potrivi ţinuta pentru îmbarcare.

Se urcă repede, iar în drum spre corabie află amănuntele. Echipa de oameni de mare, recrutată la „Sirena”, pornise atunci degrabă cu Ilieş. Luaseră o barcă de la chei şi rămaseră voiniceşte până la Saardam, unde boţmanul olandez avea un cuter pescăresc. Făcuseră până în rada Texelului, pe Zuiderzee, cu un ceas mai puţin decât Mihuţ călare, netulburaţi de nimeni. Din păcate, tocmai când îşi luau posturile în primire, „hoţii” ieşeau în larg, ridicând la catargul al doilea flamura comandantului John Herbert, aghiotant naval al ducelui de Marlborough.

Barca înainta greu, cu vântul în faţă. Pe verdele smolit al apei pluteau stoluri răzleţe de pescăruşi, săltând uşor pe creasta valurilor. Câte unul îşi lua zborul cu o sardină argintie în cioc şi-atunci tovarăşii lui se repezeau să-i smulgă prada, cu ţipete ascuţite şi mari bătăi de aripi.

Fregata „Poltava”, abia lansată pe mare, era o navă suplă şi frumoasă, cu doua punţi, trei catarge şi patru rânduri de pânze. Pânzele era strânse. „Rândunicile”, „zburătorii”, „gabieri!” şi velele inferioare, desăvârşit plasate, stau în aşteptare, ca nişte ogari în zgardă, înainte de cursă. Pavilionul Crucii Sfântului Andrei flutura la pupa: alb, cu diagonale încrucişate, albastre. Mihuţ remarcase de departe, ca un vechi om de mare, că modelul acestei nave noi înlocuise vela latină, triunghiulară, de la pupa, cu alta mai practică, „randa” în trapez, a cărei poziţie faţă de arborele artimon îi dădea o eficacitate mult mai mare.

— Ajunseră. Pe punte erau aşteptaţi. Se ridică în picioare în barcă şi salută pavilionul. Trase apoi din buzunarul bluzei un plic cu pecete, îl arătă ofiţerului de sus, pentru recunoaştere, şi-l puse la loc. Li se aruncă „scara, de pisică”.

— Grăbiţi urcarea. Sosiţi tocmai ia timp.