VII.

DRUMUL SMARALDELOR.

Fregata „Poltava” a părăsit rada portului Le Hâvre în zorii zilei următoare. Căpitanul Olsewski ieşise pe dunetă cu Mihuţ. Soarele strălucea curat. Stabiliseră itinerarul, aveau vânt bun şi acum trăgeau din pipă, privind falezele Franţei, cum rămân tot mai în urmă. Ilieş moţăia pe un colac de parâme, la prova, ascultând explicaţiile complicate ale unui subofiţer bărbos, rezemat de copastie. În cabina ei, Hanka, dormea, obosită de cele douăsprezece ore de neîntreruptă goană cu trăsura olandeză a Saskiei.

La prânz, au zărit prin ferestrele groase ale cabinei comandantului gurile Sommei, fluviul de lângă Amiens, în canalul căruia era să se prăpădească domnul La Mare. Şi Mihuţ le povesti comica întâmplare de la „Auberge de Picardie”, al cărei erou, cavalerul de Syré îi condusese, călare, până la Rouen, de unde-şi luase bun rămas, sărutând mâna Hankăi şi rugându-l pe prietenul său Pamberg „să-i transmită cordiale salutări prinţului moldovean”.

Drumul întoarcerii fu un drum al poveştilor; fiecare port, cu a lui. În Marea Nordului, căpitanul Olsewski îi aminti lui Mihuţ de noaptea glenului şi îl felicită pentru admirabila sa „manevră a celor trei coliere”, cerându-i cu o sinceră, şi amicală deferenţă, lămuriri suplimentare. Marea le dăruia o călătorie liniştită, hotărâtă parcă să-i facă ai uita capriciile din noaptea ce era să le fie fatală.

Dinaintea Zuiderzee-ului, Mihuţ se întrebă, îngrijorat, dacă Saskia reţinuse informaţia pe care trebuia să i-o trimită soţului ei, la Haga, în legătură cu omul de la „Meermin”; dar îşi aduse aminte că şi-o notase şi se linişti: în ciudă aerelor ei şăgalnice, Alexandra Ivanovna era o femeie pe care te puteai bizui.

În largul Texel-ului – portul în care fregata „Poltava” îşi primise botezul mării – căpitanul Olsewski înălţă marele pavoaz. Apoi noaptea mării de miazănoapte le deschise drum de smarald spre ţara fiordurilor.

Până la Petersburg mai aveau peste o mie de mile de străbătut, mai întâi prin apele prietene dano-norvegiene, apoi prin marea brăzdată de navele flotei de război suedeze. Deşi decimată în luptele navale cu aliaţii nordici ai Rusiei, flota corsară suedeză reprezenta o primejdie permanentă pentru navigaţia în Baltica. Cruciera curajoasă a „Poltavei” era şi un gest politic, prin care Petru cel Mare ţinea să arate, în primul rând aliaţilor săi, că blocada suedeză putea fi spartă, iar numele fregatei fusese anume ales ca să vestească inamicului, pe foarte curând, o înfrângere navală la fel de distrugătoare ca aceea, de renume mondial, din stepa rusească.

Au depăşit cumpăna apelor, dintre Skagerrak şi Kattegat, noaptea, fără supărare. Ca să nu expună nava şi echipajul, într-o inutilă bravadă, comandantul şi Mihuţ au hotărât să nu treacă noaptea prin Sund, ci ziua, prin strâmtoarea daneză Belt, urmând ca după ieşirea din arhipelag să navigheze în largul coastelor de miazăzi.

Hanka era la întâia ei călătorie pe mare. Crescuse pe platoul roşcat şi prăfos al Podoliei, cu puţine ape, de la capătul nordic al Nistrului, şi nici câmpul, nici blajinele dealuri moldovene, mereu zvântate, când de văpaia verilor secetoase, când de biciul uscat al crivăţului, nu-i pregătiseră sufletul pentru marile drumuri fără de pulbere.

Era cu zece ani mai tânără decât Mihuţ. Se măritase la cincisprezece, din dragoste, cucerită de vitejia acelui oştean moldovean, care bătea cetăţile călare, cu sabia goală în mână, ca sfântul din icoane. Pe urmă trăise viaţa grea a plugarilor din acele vremi de cumpănă şi bejenie. La părintele ei, îndărăt la Cameniţa, găsise trai îndestulat, ca o jupâniţă, dar inima îi era împietrită de o suferinţă nerăzbunată.

Drumul nesperat al răzbunării ei către soare-apune o strămutase într-o viată pe care nici în nălucirile de fată nu şi-o putuse închipui. Văzuse ţări şi oameni despre a căror existenţă numai un ecou de legendă ajunsese în târguşorul polonez de la marginile împărăţiei.

Acum trăise acea viaţă, într-o lună cât alţii într-un an – cum zicea distinsa ei profesoară de politesse – şi se deprinsese eu ea şi se săturase de ea tot atât de repede. Încolţise, dureros, în mintea ei gândul că în lumea asta largă toţi caută şi nimeni nu găseşte unde-i sălaşul fericirii. Îi rămăsese din toate bucuriile doar mulţumirea unei mari datorii împlinite şi se simţea acum ca la începutul unei vieţii noi; o fată singură, care deschide doi ochi mari şi verzi asupra nemărginitului necunoscut, în cea mai curată dimineaţă de la facerea lumii.

Aşa s-a întâlnit, prima oară, Hanka cu marea. Se scula din pat să vadă stelele cum joacă pe pânza foşnitoare a apelor, şi i se părea că alunecă printre două nopţi. Dis-de-dimineaţă, pe puntea rece şi udă, încă aburită de spulbera mării, aştepta răsăritul dinspre partea pământului. Iar ziua sta ceasuri întregi la prova, privind cum taie etrava adânc în coaja verde a mării, ca-ntr-un imens harbuz vărgat, stârnind un viscol de ape argintate. Uneori bancuri de heringi şi de toni fugeau din calea curenţilor reci pe sub fila de cleştar a undei, iar Hanka se minuna şi aştepta cu înfrigurare să audă şi cântecul sirenelor. I se părea că dacă o nevăzută şi dumnezeiască putere ar jupui străvezia piele de şarpe a mării, ar vedea cu ochii ei viaţa lumilor de la fund. Iar seara, când se ridica luna plină, aruncând o scară de aur către corabie, închidea pleoapele pe jumătate, închipuindu-şi că urcă pe acel drum tremurat, la porţile raiului, într-o cămaşă de horbotă şi cu părul slobod în vânt.

Venea Mihuţ şi o dojenea că-şi primejduieşte sănătatea în răcoarea umedă a vântului şi îi punea pe umeri mantaua lui grea. Pe urmă-i arăta cerul cu constelaţiile şi i le spunea pe nume, pe cele mari şi mai mici, după folosul pe care-l trag de la ele corăbierii:

— Acela-i carul mare!… Dacă măsori de cinci ori în sus depărtarea dintre roatele lui din urmă, afli o stea mai strălucitoare decât toate celelalte, aceea e steaua polară, călăuza oamenilor mării…

— Mihuţ, dar norul acela lung, ca o spuză de stele, ce şi cum îi?

Se uita Mihuţ într-acolo, unde întindea Hanka braţul, apoi la ea, la obrajii ei proaspeţi, la ochii măriţi şi la gura ei ca trandafirul înrourat şi la părul desfăcut, cum privea stelele cu capul pe spate. Şi tăcea, întorcându-se, cu un oftat, înspre calea lactee, pe care i-o arăta cu degetul pe cer.

— E o lume de constelaţii necunoscute, dragă fată.

— Nici tu nu o cunoşti, ’Mihuţ? întreba ea, neîncrezătoare, sigură că pentru prietenul ei universul n-are taine şi nimic nu-i cu neputinţă.

— Nici eu, nimeni…

— Şi cum îi zice?

— Pe la noi: „Drumul robilor”. Tu nu-l mai ţii minte?

Hanka îl ţinea minte şi ştia şi de ce se chema astfel pe la ei, la răspântia drumurilor de stepă ale podgheazurilor şi ceambulurilor de pradă. Întrebase mai mult pentru dânsa, dorind ca lumea de basm prin care trecea să n-aibă nimica, nici din cerul şi nici din pământul celei părăsite în lacrămi şi doliu. Dar cu cât mai tare fugea de amintiri, cu atât mai repede o ajungeau din urmă, iar lacrămile ei se amestecau cu stropii săraţi ai mării.

Nava înainta, cu steaua polară la prova, pe paralela 20, în largul insulei Gotland. Vântul se înteţea, acoperind repede seninul cerului. Furtuna era încă departe, dar Baltica e o mare primejdioasă şi rea atunci când se burzuluieşte. „Poltava” naviga cu toate pânzele şi, datorită vântului bun, mergea cu mare iuţeală. Le părea rău că acum trebuiau să-şi scadă viteza, dar la apropierea furtunii micşorarea velaturii era obligatorie.

Apoi văzură în larg, înaintând spre ei, un şir de luminiţe, de parcă o constelaţie ciudată venea pe apă să le salute trecerea. Păreau că dansează într-un cadril nautic: câte una, câte două, câte trei. Se despărţiră, în sfârşit, dinaintea „Poltavei”, pe două rânduri de câte patru, unul către insulă, alt rând către intrarea golfului Riga, făcându-i loc destul să treacă printre ele, ba parcă invitând-o.

Căpitanul Olsewski îşi dădu seama că nu e lucru curat şi trimise după Mihuţ. Acesta observase şi el manevra ciudatei constelaţii. O duse pe Hanka în cabina ei şi se apropie de comandant care sta cu luneta la ochi, încercând să scruteze întunericul. O scurtă sfâşiere a păturii negre de nori le arătă în depărtare, la sclipitul fulgerului, două rânduri de fregate şi nave de linie inamice, care, cu pânzele pe jumătate strânse de teama furtunii, pândeau la mai puţin de două mile, în formaţie de luptă. Erau suedezii! Planul lor era simplu şi eficace. „Poltava” era silită să treacă prin două rânduri de salve de artilerie, ca osândiţii printre două rânduri de vergi, la capătul cărora îi aştepta, fără scăpare, moartea.

— Domnii ofiţeri, pe puntea de comandă! ordonă comandantul „Poltavei”.

Un sfert de oră mai târziu, ofiţerii trecură iarăşi la posturi. Comenzile se transmiseră fără siflee, din om în om. Ca la poruncă, o furtună puternică se abătu cu pânze de grindină asupra Balticei. Cu toate că ploaia, îndeobşte, domoleşte forţa valurilor, înălţimea lor îngreună totuşi manevrele. Dar este un punct de onoare pentru un adevărat corăbier să-şi îndeplinească îndatoririle la fel de bine pe orice vreme şi chiar pe bezna cea mai oarbă.

Suedezii, în marea lor trufie, şi cu certitudinea unei victorii uşoare, făptuiseră o greşeală de tactică: linia rigidă. Exact aceea care îl costase pe ducele de Medina înfrângerea „invincibilei” sale Armada. Dacă la asta se mai adăuga şi norocul acestei furtuni, adversarii se aflau chiar în situaţia flotei spaniole, scufundată de căpitanii-corsari ai reginei Elizabeth, printr-o manevră rapidă în largul „celor cinci porturi”. Iar „Poltava” mai avea un aliat: noaptea.

Mihuţ adoptă, de acord cu căpitanul Olsewski, măsurile dictate, de situaţie, şi cea dintâi fu o comandă cutezătoare:

— Cu toate pânzele!

În bubuitul furtunii şi şuierul sălbatec al vântului, „Poltava” înainta acum cu o iuţeală ameţitoare, puţin aplecată înainte, ca un alergător în arenă. Nava răspundea tuturor manevrelor, cu precizia unui mecanism desăvârşit, Lefort pregătise flotei inamice una din surprizele lui. Şi şi-l luase ajutor pe Ilieş, care fugea să-i transmită ordinele, de la un rând saborduri la altul.

Când ajunseră la un sfert de milă de primele luminiţe, stinseră felinarele. Navele suedeze aliniate, pe două rânduri de câte patru, cu prova uneia la un cablu distanţă de pupa celei dinainte, îşi aşteptau cu tunurile gata de tragere, victima sigură să treacă prin canalul lăsat între ele.

Fregata „Poltava” avea cincizeci de tunuri; putere de foc mijlocie faţă de oricare din navele de linie inamice, luate izolat. Dar faţă de flota suedeză era avantajată de trei factori foarte importanţi pe o asemenea noapte de furtună: extrema rapiditate a tipului navei, comanda unică şi factorul „surpriză” care, în operaţia din noaptea aceea; se dovedi hotărâtor.

Totul s-a petrecut în mai puţin de o jumătate de oră, cu preţul unui efort supraomenesc din partea întregului echipaj, dar răsplătit cu toate cununile gloriei. Mai întâi fregata s-a apropiat, parcă neştiutoare de „canalul” suedez, apoi a ocolit repede, mult la stânga, prima navă, pe urmă şi-a schimbat brusc drumul, cu nouăzeci de grade, spre; dreapta, pătrunzând cu toată viteza, ca un şarpe, între prima pereche de corsari suedezi, exact la jumătatea distanţei dintre pupa navei din dreptul tribordului şi prova celei de la babord. Lefort a ridicat sabordurile punţii a doua şi a tras, simultan, câte o salvă din câte douăsprezece tunuri, în fiecare din obiectivele inamice, respectiv în botul celei din stânga şi-n spatele celei din dreapta, orientându-se după felinarele lor. „Poltava” a traversat apoi „canalul” capcană perpendicular, adică tocmai invers decât era aşteptată şi a intrat cu aceeaşi viteză printre celelalte două nave inamice, situate „pendant” cu cele bombardate cu un minut mai înainte. Lefort a repetat salva la babord şi tribord, cu cele douăzeci şi patru de tunuri ale primei punţi, în timp ce piesele care trăseseră adineauri erau curăţate şi încărcate la loc. Căpitanul Olsewski a comandat iarăşi un ocol de nouăzeci de grade, şerpuind acum spre stânga, pe direcţia nord, la oarecare distanţă de babordul şirului inamic şi paralel cu el. A depăşit a treia navă, numărată în linie dreaptă, şi a cotit iarăşi în unghi drept la stânga, intrând, cu aceeaşi manevră elastică, printre ultimele două perechi de nave duşmane, spre a le trimite şi lor, în bot şi spate, câte douăzeci şi patru de lovituri de tun, de pereche. Apoi fregata a făcut ultima voltă spre dreapta, reluându-şi vechiul drum.

După trecerea ei, s-a pornit o canonadă năucă, pe „canalul’ pustiu. La o milă de suedezi, Lefort a descărcat ultimele, două tunuri de pe punte, numerele „49” şi „50”, în semn de salut că lupta navală se terminase victorios. Se apropiau de Golful Finic, controlat de flota rusă a Balticei. În ziua de 21 octombrie 1712, o lună după escala de la Portsmouth, „Poltava” arunca ancora în largul portului Petersburg.

Mihuţ cu Hanka şi Ilieş au petrecut ziua Sfântului Dimitrie la conacul lui Cantemir, la unul din acele prânzuri de zile mari, cu care se mândrea, pe drept cuvânt, stăpâna casei.

Tătăroaica ei slujise al doilea rând de cafele în grădină, că toamna se arăta dulce în anul acela. Doamna Casandra se plimba cu Hanka, de mijloc, printre rândurile de gherghine şi crizanteme, nemaiştiind la ce să privească mai eu drag, la smaraldul domnesc de pe deget, sau la smaraldul ochilor ei.

Sus în cerdac, Dimitrie şi Mihuţ fumau ciubuc şi se uitau cu înduioşare la copiii adunaţi dinaintea casei, în jurul lui Ilieş, care le povestea ceva cu mare însufleţire. Dintre toţi, cel mai cu luare aminte îl urmărea mezinul, Antioh.

Mihuţ luă seama, pentru întâiaşi dată, cât de mult aducea prâslea cu Dumitraşcu beizade din anii copilăriei sale, şi o căldură i se strânse la inimă. Cantemir îi urmări privirea şi, înţelegând, oftă.

— S-au dus tinereţile noastre, „Vântură-lume”. Ca puful de păpădie s-au dus, la suflarea toamnei…

Se întoarse către el Mihuţ, cu ochii umezi de aduceri aminte, şi citi o durere ascunsă în sufletul prietenului său.

— Care ţi-e tulburarea, măria-ta?… Că toate după pofta inimii le ai, iar numele tău e slăvit în patru vânturi! Pe unde am umblat pretutindeni oameni de seamă m-au întrebat…

Mihuţ al lui Petrea Gălăţeanul nu mai urmă, că nu-l asculta nimeni. Voievodul pribeag ţintea zarea îndepărtată, către care cobora soarele. Asculta parcă o chemare, de dincolo de coama albăstrie a colinelor: undeva, departe, peste nemărginita stepă rusească, la Trei Ierarhi, băteau clopote de ziua numelui său. „Vântură-lume” îşi încordă auzul, dar nu prinse acea chemare şi nimic nu văzu în depărtări.

Pe aleile grădinii, podite cu frunzele moarte ale unui an zbuciumat, o zări pe Hanka trecând şi îi auzi râsul primăvăratec. De cealaltă parte a cerului răsărea prima stea. Şi semăna cu ochii ei, cum seamănă steaua din oiştea carului ceresc cu soţul ei din oglinzile de smarald ale mării.

SFÂRŞIT