V.

PETRECERI FRANŢUZEŞTI.

În luna mai se împliniseră treizeci de ani de când supărat pe parizieni. Ludovic al – XIV-lea, după ce cheltuise sume incalculabile ca să transforme modestul castel de vânătoare, al tatălui său, de la apus de oraş, într-o altă minunăţie a lumii. Îşi strămutase acolo, într-un peisaj grandios şi rafinat, familia legitimă şi nelegitimă, miniştrii şi curtea, gărzile, lacheii, rândaşii şi grădinarii, adunând la Versailles aproape zece mii de oameni.

Regele ieşise de-o jumătate de oră pe terasa imensă din faţa palatului său, şi rezemat de-o balustradă de marmură, privea fără să vadă pe deasupra covoarelor de verdeaţă şi bazinelor populate cu grupuri de statui, spre capătul aleii principale ce se confunda la orizont cu linia marelui canal artificial care-i scălda parcul de vânătoare.

Era una din rarele dăţi când ieşea singur pe această terasă, martoră a celor mai fastuoase serbări pe care le cunoscuse istoria, de la antici încoace. Singur, nu voia să vadă nimic din toate frumuseţile gândite pentru el de Le Nôtre, Le Brun şi Mansart şi înfăptuite cu braţele unor armate în zdrenţe. Nu iubea natura. Peisajul – chiar aşa cum era aici, contorsionat, mereu tuns şi mereu împodobit ca de paradă – începuse să-l privească insolent, cu nepăsarea unei tinereţi fără moarte, ca şi tinereţea Parisului, dinaintea căreia, Ludovic al XIV-lea, bătrân şi bolnav, bătuse în retragere.

Îl chinuia bătrâneţea tristă a marilor petrecăreţi şi urmele războiului neîntrerupt ce-i năruise finanţele. Şi-l îngrijora soarta familiei lui complicate, fiindcă anul acesta molima de vărsat negru îi răpise în câteva săptămâni moştenitorii direcţi, unul după altul. Îi rămăsese un singur nepoţel, de cinci ani, până la majoratul căruia ştia că el, „regele-soare”, va fi apus de mult.

Se gândi cu un fior de înduioşare şi de sinceră părere de rău la nora delfinului, la tânără şi zglobia ducesă de Bourgogne, podoaba Versailles-ului său, pe care o condusese, ca pe toţi ceilalţi, la groapă, în primăvara trecută. Vru să-şi reamintească neapărat cum era îmbrăcat la înmormântare şi se supără că nu-l mai ajuta memoria.

Rămase cu ochii pierduţi asupra grupului de statui din bazinul Latonei şi uită la ce se gândise. Tresări. Lângă el se ivise o femeie bătrână, rigidă, îmbrăcată în negru. Era doamna de Maintenon, odinioară frumoasă şi cochetă, aceea care-l răpise din braţele doamnei de Montespan (care, la rându-i, i-l luase doamnei de La Vallière, care-l smulsese, şi ea, reginei Franţei!).

Doamna de Maintenon, pocăită la bătrâneţe, se ocupa cu educaţia tinerelor fete de familie bună, la pensionul Saint-Cyr. Locuia la Fontainebleau. Venea rar la Versailles, unde era privită pieziş de principii de sânge, deşi toţi se temeau de influenţa ei asupra regelui, cu care se căsătorise în secret.

Ludovic al XIV-lea îi arătă obiectul, deosebit de actual, al reveriei sale. Bazinul Latonei era împodobit cu un grup de marmură, reprezentând-o pe Latona cu cei doi copii ai ei, Apollon şi Diana. Ea implora mânia lui Jupiter împotriva ţăranilor din Lycinia, care o insultaseră când le-a cerut de băut, iar zeul olimpian îi pedepsise prefăcându-i în broaşte.

— Ce păcat că n-aveţi această putere, sire, să-i pedepsiţi pe aceia care ne fac astăzi viaţa insuportabilă! Ah, protestele, obrăzniciile, glumele lor insolente!…

Regele se gândise la acelaşi lucru. Desfăcu braţele, în semn de resemnare:

— Încep să fie atât de mulţi iar noi, din zi în zi, tot mai puţini…

Regele nu iubea Parisul. Dar nici Parisul, şi parcă nici restul ţării, nu se prăpădeau de dragul lui. Şi o dovediseră atât de bine, în vremea din urmă, de când cu foametea cea mare din 1709, încât doamna de Maintenon, primul ministru Chamillart, principii de sânge şi „bastarzii” nu mai cutezau să iasă din Versailles fără paza sigură a „elveţienilor”33ca să nu rişte întâlniri dezagreabile, cum păţise ducele de Orléans care, la o vânătoare, s-a trezit înconjurat nu de fiare, ci de ţărani sălbăticiţi de mizerie, răcnindu-i, ameninţător în urechi:

— Du pain… du pain!… Pâine… pâine!

La Paris, pamfletarii şi şansonierii luau în derâdere politica de la Versailles. Marele oraş răsuna de cântece „insolente”, ca acela: „…Şi l’on ne mourait pas de faim, Il en faudrait mourir de rire…”34

De aceea, regele îşi oprise curtenii fideli de a mai frecventa oraşul.

Dar atracţia Parisului, cu amintirile lui glorioase, cu opera, teatrul şi cărţile lui, cu Notre-Dame, dar şi cu „bâlciurile” şi tavernele lui, era mai puternică decât popririle lui Ludovic al XIV-lea şi nu numai o dată se întâmplă ca la ceremonia monotonă a culcării, deşteptării, „scaunului”, sau prânzului regal, unii seniori, sau unele doamne să lipsească, din pricină că întârziaseră în oraş, pe la spectacole, beţii, sau jocuri de noroc.

De câte ori venea la Paris, chiar în sezonul cel mai animat – al vânătorilor şi carnavalului – Saskia nu se mai avânta, veselă şi curioasă, în viaţa de la Curte, cum făcuse întâia oară, atrasă de nălucirea unei lumi de basm. Înzestrată cu o minte ageră şi cu un spirit de orientare înnăscut în neamul ei de negustori şi mujici, contesa Alexandra Ivanovna se descurca, cu o rară dibăcie, prin firele de păianjen ale coteriilor, cu graţie, prin veninoasa şi invizibila lor urzeală.

La belle russe35, cum îi spuneau Saskiei la Versailles, avea de data aceasta şi alte motive să nu se prea grăbească să-şi revadă cunoştinţele. În primăvara şi vara precedentă, printre membrii familiei regale, decimate de molimă, părăsise bucuriile lumii acesteia şi ducesa de Bourgogne, ultima animatoare a petrecerilor de la Curte, o femeie inteligentă şi fără prejudecăţi, prietena bună a Saskiei. De atunci domnea acolo o zăpăceală şi o delăsare fără margini. Prin odăi şi coridoare se învârteau sute de trântori, de toate rangurile, înghesuindu-se la mesele de joc întinse pretutindeni, zile şi nopţi de-a rândul, unde fraţii, fiii, fiicele şi nepoţii lui Ludovic al XIV-lea se fuduleau să câştige, sau măcar să piardă, sume astronomice la „lansquenet”, jocul de cărţi la modă.

Sumele erau la început împrumutate de la bancherii din oraş, apoi înşişi cămătarii au fost îngăduiţi să aibă onoarea a pierde la unele mese de la palat, pentru că viaţa era atât de scumpă, iar doamnele nu se puteau arăta dinaintea regelui cu aceeaşi rochie, în două seri de-a rândul, acesta fiind un impardonabil „semn de calicie” mai ales acum, în sezonul serbărilor de după doliu.

Saskia ocupa la Paris un mic, dar cochet, hôtel particulier al ducesei de Lesdiguières, peste drum de splendida reşedinţă a nobilei proprietare, văduva semeaţă şi încă tânără a ducelui de Lesdiguières, unul din vechii seniori, „les sauvages”36, care nu-l urmaseră pe „regele-soare” la Versailles.

Ducesa trăia retrasă în palatul ei din Place des Victoires şi numai puţini aleşi aveau cinstea de a fi în vizită cu dânsa, printre care se numărase şi ducesa de Bourgogne, prietena şi „naşa” Saskiei la Curte. „Frumoasa rusoaică” o cucerise acum şi pe dânsa, prin farmecul ei sănătos şi neprefăcut.

— Sunt însuşiri rare, ma bonne37 o complimenta ducesa, însuşiri care în zilele noastre nu se mai află decât în vechile familii din provincie; adevărata nobleţe a Franţei dispare în sipetele bancherilor…

Aceeaşi bună impresie i-o făcuse şi doamna de companie a Saskiei, pe care o botezase „mica amazoană poloneză”. Cu vocaţia didactică a persoanelor singuratice, care au despre ele o excelentă părere, ducesa se însărcinase cu desăvârşirea educaţiei tinerei doamne Hanka Zlatowska, supraveghindu-i personal lecţiile de dans, clavecin şi corespondenţă. Progresele uimitoare ale Hankăi o umplea de mândrie ea bineînţeles asumându-şi toate meritele:

— Draga mea, mă felicit că ai profitat într-o lună de zile mai mult decât pioasele pensionare de la Saint-Cyr ale doamnei Tartuffe de Maintenon într-un an… La prima ocazie, am să i-o spun, ca să-i mai stric dispoziţia.

Aluzia la ipocritul personaj al lui Molière nu era lipsită de maliţie, deoarece favorita regelui fusese, în anii primei ei tinereţi, soţia autorului comic Scarron.

Ieşeau împreună, tustrele, în carosa cu husă galbenă a ducesei, cu doi arapi uriaşi în livrea şi turban, unul pe capră şi altul la spatele trăsurii. Era, la Paris, moda Orientului lansată de Jurnalul persan al lui Chardin şi de traducerea celor O mie şi una de nopţi, apărută în librării, o dată cu romanul Diavolul şchiop, de domnul Lesage, care „făcea deliciul capitalei”. În aceste plimbări, doamnele erau însoţite de un paj îmbrăcat marinar, de Ilieş, care stătea mândru pe capră, lângă unul din arapi. Se împrieteniseră şi râdeau amândoi de franţuzeasca pocită în care încercau să se înţeleagă.

Într-o zi, urcând pe strada Luvrului, spre biserica Saint Eustache, Ilieş zări o carosă venind din urmă în fuga cailor şi-i atrase îndată vizitiului luarea-aminte, să tragă mai la dreapta, ca să evite ciocnirea celor două vehicule, în uliţa strimtă:

— Hei, maurule, atenţie la babord!…

Arapul coti tocmai la vreme, fiindcă cealaltă carosă ţâşni pe lângă ei, aproape atingându-le portiera.

— Oh, la belle emeraude!38 exclamă ducesa de Lesdiguières, urmărind din ochi mâna bărbatului din carosă, care purta un magnific smarald.

Hanka îşi muşcă buzele să nu ţipe. Zărise piatra înaintea ducesei şi recunoscuse inelul furat. Îi spuse Saskiei, tremurând toată. Cu un aer distrat, aceasta se întoarse către ducesă şi o întrebă dacă n-ar amuza-o să afle cine e posesorul acelui superb giuvaer, demonstrând cu această ocazie şi iuţeala echipajului său mauresque, pe care domnul cu smaraldul avusese impertinenţa să-l întreacă.

Se porni o cursă nebună între cele două carose, fiecare dintre vizitii dorind să-şi arate destoinicia. Trecătorii de pe rue Coquillière se lipiră îngroziţi, de zidurile caselor, ca să nu fie striviţi sub copitele celor patru perechi de telegari la galop. Opriră, scară la scară, în rue de Ia Vrillière, dinaintea somptuosului hotel al contelui de Toulouse.

Amiralul Louis Alexandre, conte de Toulouse, un bărbat taciturn de vreo treizeci şi cinci de ani, era fiul mai tânăr al doamnei de Montespan şi unul dintre bastarzii regelui. Deosebit de fratele lui, ducele du Maine, şi de sora lui, acum ducesă d’Orléans, cartofori şi beţivi reputaţi, acest amiral, care nu comandase în viaţa lui o navă, avea o singură patimă vânătoarea.

Admirator, al conquistadorilor spanioli, invita la el fel de fel de aventurieri, să-i dea idei pentru planurile lui de cuceriri vânătoreşti, în cele patru zări. Această admiraţie îl apropiase şi de politica vărului său vitreg, ducele d’Anjou, acum rege al Spaniei, ai cărui ambasadori iezuiţi găseau oricând casă deschisă şi masă întinsă la hôtel de Toulouse.

Colonelul La Mare, recent întors dintr-o campanie militară în Orient – acum plecat la Utrecht în slujba Spaniei, cu o misiune secretă – îi prezentase nu de mult colonelului un interesant personaj, deţinător al unor unice documente din arhiva Imperiului Otoman, pe care era dispus să le negocieze. Cancelarul Charmillart, sătul de războaie şi hotărât să cedeze englezilor porţile răsăritului într-un schimb avantajos, respinsese târgul. Preferând să piardă banii la lansquenet!… în schimb, sesizat de conte, cardinalul Aleborni, ministrul regelui Spaniei, se declarase amator să cumpere, la orice preţ, mapa cu documente a domnului J.-P. Fripp.

Cardinalul expusese regelui său premisele unui plan îndrăzneţ:

— Cu toată stimă pe care trebuie să i-o purtăm, sire, bunicului vostru, regele Franţei, nu ne putem împiedica de a fi deznădăjduiţi de tragica pace care se pregăteşte la Utrecht, unde beligeranţii urmăresc să se împace, împărţind între ei posesiunile noastre. Moşteniţi, sire, coroana lui Carol Quintul!… Gândiţi-vă că printr-o alianţă, până azi neglijată, i-aţi putea reda întreaga strălucire. Gândiţi-vă, sire, la această alianţă colosală, între Imperiul Spaniol şi Imperiul Otoman, despre care întreaga diplomaţie europeană crede – şi se înşală! – că sunt „doi giganţi în agonie”. Vizirul Gin-Ali doreşte Mediterana. Să i-o dăm, dacă ne ajută să redobândim tot ce ni se răpeşte! Reparând, în ceasul al unsprezecelea, greşeala istorică a regilor catolici, care i-au alungat pe mauri, un imperiu tânăr, mauro-spaniol, va cuceri lumea, printr-un magnific război mondial…

Tratativele urmau să aibă loc în timpul sezonului de vânătoare. Iar după achiziţionarea materialului, care pe cardinal l-ar fi „pus în situaţie”, domnii Fripp, La Mare şi alţii ar fi fost însărcinaţi cu misiuni importante, în realizarea „planului Alberoni”. Pentru asta era Fripp la Paris, oaspete al contelui de Toulouse.

Profund jenată la gândul că domnul din caleaşca rivală şi-ar fi putut imagina că fusese urmărit din frivolitate, ducesa luă o hotărâre „eroică”. Cunoscând casa şi pe conte, urcă, pregătindu-se să explice stăpânului casei că venise cu intenţia de a-i face o vizită în trecere, ca să-l întrebe de sănătatea doamnei d’Orléans, sora lui, despre care auzise câteva zvonuri îngrijorătoare, în salonul ducesei de Saint-Simon.

Domnul Fripp, care abia coborâse din trăsură, se dădu la o parte, salutând, modest şi contrariat, apoi o urmă la o distanţă respectuoasă, prin şirul de lachei ce ieşiseră imediat să o întâmpine.

Cele două femei râmase în carosa ducesei de Lesdiguières, avură deci tot timpul să-l privească pe hoţul operei lui Cantemir cu toată luarea-aminte, şi Hanka îşi jură să nu-i mai scape de data asta. Era îmbrăcat fără deosebite preocupări de eleganţă; probabil că atinsese de mult fundul pungii umplute în Polonia. Părea destul de tânăr, după agerimea ochilor săi negri, dar trupul deşirat, părul rar, mărul lui Adam foarte proeminent, faţa răvăşită şi buza de jos răsfrântă, cu spume la colţurile gurii, îi dădeau un aspect respingător şi bătrânicios de şarpe în năpârlire.

Un sfert de oră mai târziu, ducesa îşi reluă locul în carosă, încântată că ieşise din încurcătură.

— Ma bonne, contele de Toulouse a fost surprins şi onorat de grija pe care o port scumpei sale surori. Mi-a declarat că ar fi fericit dacă aş accepta să mă invite la vânătoarea de săptămână viitoare, din Bois de Boulogne, ceea ce am şi făcut, par politesse. S-au adus lupi, sau cerbi, sau ceva asemănător. Va veni tot Versailles-ul; regele va vâna din carosă, cum face de când şi-a rupt braţul la Fontainebleau…

Ducesa de Lesdiguières, copleşită de atâtea mondenităţi, părea să uite că vizita ei fusese doar un pretext. Deprinsă cu stilul, Saskia asculta cu o atenţie zâmbitoare, dar Hanka nu se putu stăpâni să nu o întrebe:

— Madame, dar omul acela… cu smaraldul?…

— Ah, tiens, uitasem. Domnul acela – o corectă ducesa, ciupindu-i, protector, bărbia – închipuiţi-vă că domnul acela urmează să încheie o afacere importantă cu unul dintre prietenii contelui, un cardinal spaniol, sau ceva similar… îl găzduieşte până atunci la sine, într-o aripă secundară, bineînţeles… Ia te uită, ne-am luat cu vorba şi am ajuns acasă. Nu vreţi să coborâţi, să luăm ceaiul împreună, à l’anglaise?…

A doua zi dimineaţa, Ilieş pornea spre Calais, însoţit de un servitor olandez al Saskiei, care urma să se întoarcă imediat ce băiatul se va fi îmbarcat pentru Dover.

O. săptămână după aceea, adică în dimineaţa din ajunul vânătorii, Mihuţ şi musul său, abia picaţi de la drum, luau o gustare copioasă la hanul de lângă catedrala din Amiens, unde-i aştepta, de două zile, olandezul cu caleaşca Saskiei, potrivit înţelegerii luate cu Ilieş la plecare. „L’Auberge de Picardie” era punctul de întâlnire al călătorilor spre Paris dinspre Anglia şi Ţările de Jos – tot mai numeroşi de când cu tratativele de la Utrecht – iar hangiul se fudulea că este şi „postul de frontieră dintre vinul de Rin şi cei de Champagne”. Dintre cei care aşteptau cai de schimb şi fuseseră amânaţi pe-a doua zi, vocifera sonor. Zburlindu-şi mustaţa subţire, un tânăr gentilom cu accent gascon, a cărui figură îi păru lui Mihuţ familiară. Gentilomul era grăbit să ajungă la Paris. Mihuţ se apropie de el, să-l vadă mai bine. Nu se înşelase: era foarte tânărul aghiotant al lui Court de Labruyère din flota lui Jean Bart, care-l îmbrăţişase cu atâta sinceră efuziune după isprava lui de flăcău de pe „Maurul”. Nu se schimbase, sau părea că nu se schimbase prea mult de-atunci. Poate câteva fire de argint pe la tâmple. Ah, nu numai atât! Braţul stâng de la cot, i-atârna, neînsufleţit, cu manşeta mânecii trecută pe sub cordonul săbiei.

Cearta pentru caii de schimb, la staţiile de poştă era un lucru obişnuit Mai devreme sau mai târziu, cu un bob zăbavă, toată lumea era mulţumită. Dar acum, la „Auberge de Picardie” mulţimea curierilor speciali încurcase rău socotelile călătorilor, care erau nevoiţi să-şi aştepte rândul, zile întregi, sau să-şi răscumpere aşteptarea cu mari bacşişuri.

Gentilomul invalid era unul dintre cei cărora le venise rândul la cai, dar i se luaseră de către doi ofiţerii în uniforma gărzilor regelui Spaniei, care tocmai ieşiseră dintr-un conciliabul suspect cu hangiul.

— Să vă fie ruşine, domnilor spanioli, să vă purtaţi astfel într-o ţară care suferă tocmai din pricina prea marii delicateţi cu care vă tratează, strigase, în cele din urmă, cu năduf, gentilomul.

La această ofensă directă, cei doi traseră săbiile şi se apropiară ţanţoşi, siguri de o izbândă fără luptă. Unul dintre ei i se adresă, batjocoritor, invalidului:

— Chirurgul care v-a operat astfel, domnule de Syré, a fost generos, dar nechibzuit că v-a lăsat limba… Dacă nu vă retrageţi cuvintele, vom fi obligaţi să-i desăvârşim noi opera… En garde!

Cavalerul de Syré, recunoscându-şi pesemne agresorul, trase sabia, înjurând şi mai tare:

— Ha, domnul La Mare? Fugarii şi laşii, care-şi părăsesc camarazii pe câmpul de luptă, îşi recapătă brusc curajul în dosul frontului.

Lamele se încrucişară şi se ciocniră furios. Cu toate că mândrul cavaler îşi ţinea la respect adversarii, aceştia adoptaseră o tactică mişelească, de care spadasinul fără mână nu-şi dădu seama decât când era prea târziu. Îl atrăseseră de lângă zid către marginea unui canal lat şi adânc şi acum îl strângeau din două părţi spre marginea apei. Nimeni dintre cei de faţă nu îndrăznea să intervină, cauza cavalerului recalcitrant fiind considerată pierdută, iar ofiţerii, mai ales La Mare, dovedindu-se oameni dibaci şi fără multe scrupule.

— Are you saved, sir?… îl întrebă cinic La Mare pe muşchetarul fără noroc, cu această formulă folosită acum în glumă de soldaţi şi, deprinsă din desele războaie cu englezii.

La auzul acestei întrebări, pe care o auzise nu demult în nişte împrejurări excepţionale, Mihuţ simţi o irezistibilă mâncărime în palmă, pe care nu i-o potoli decât straja spadei sale, când scoase lama lucind în soare, la doi paşi de zâmbitorul domn La Mare care-şi „savura” de pe acum victoria, îl bătu pe umăr cu vârful spadei, adresându-i-se cu o prefăcută naivitate:

— Presupun că aci e un loc liber, sir… O partidă de cărţi „cu mână moartă” n-are, zău, nici un haz!… Permiteţi-mi să intru al patrulea!

Domnul La Mare, înşelat de aspectul paşnic al negustorului moscovit, se năpusti, fără a răspunde, asupra lui Mihuţ. În vremea asta, rămas cu un singur adversar, cavalerul de Syré deveni iarăşi stăpân pe situaţie.

Oprit la primul asalt de o splendidă „gardă”, La Mare îşi pierdu cumpătul şi începu, să bată în retragere. Trecând la atac, Mihuţ îl conducea, cu mici volte, spre locul unde adineauri cei doi îl încolţiseră pe gascon. Ajunşi acolo, „Vântură-lume” nu se mai „jucă”, Efectul loviturilor lui sigure se citea în ochii îngroziţi ai ofiţerului.

— Are you saved, sir? îl întrebă la rândul său Mihuţ, cu un glas care nu prevestea mântuirea. Dacă nu, vă invit să vă aruncaţi în acest canal… cât mai sunteţi în viaţă… Număr până la trei… Unu!… Doi!…

La „doi” sabia ofiţerului zbură în apă, iar posesorul ei, fără a mai aştepta pe „trei”, plonjă şi el, îmbrăcat cum era şi cu tricornul în cap, în râsul general al clienţilor hanului, care ieşiseră şi asistau ca la teatru.

Când se întoarse pe călcâie, să vadă ce-i cu cealaltă pereche, dădu faţă cu gasconul, al cărui adversar, renunţând la cai, fugea pe şosea ca un bezmetic, mai sigur pe resursele-i pedestre decât pe toţi armăsarii Arabiei.

Mihuţ îl salută, adresându-i-se politicos, de parcă într-adevăr fuseseră parteneri la o „partidă de plăcere”

— Monsieur le Chevalier de Syré?…

Cel interpelat astfel se uită la Mihuţ, puţin intrigat.

— Da, domnule. Cu cine am onoarea?… O-la-la, ce faci aici, Pamberg, prietene?… Nu ştiam cui îi datorez viaţa!

Deschise braţele, să-l strângă la piept, cu aceeaşi căldură de-altădată, dar le lăsă-n jos, arătând cu un zâmbet trist înspre mâneca goală şi se mulţumi să-i întindă dreapta, făcând haz de necaz, ca un vrednic urmaş al lui d’Artagnan:

— Cadouri de război, dragul meu… Dacă l-aş fi dat pentru Franţa, nu-mi părea rău. Dar mă tem că e doar partea mea de ispăşire pentru prostiile unui mareşal de salon… Ei, să trecem peste asta!… Ce mai faci?

— Dacă umila mea invitaţie nu vă încurcă prea tare programul, vă pot răspunde la această întrebare în drum spre Paris. Caleaşca mea are caii înhămaţi. Aveţi bagaj?

— L-am lăsat în Flandra, mon cher, împreună cu conţinutul mânecii stângi. Sunt liber ca păsările cerului, până voi intra pe mâinile domnişoarei de Chausseraye, care mă aşteaptă să mă oblojească şi să-mi ţină predici.

Urcară în caleaşcă, râzând, iar olandezul dădu bice cailor. Ilieş se prezentase, apoi urcase pe capră, ca să nu stânjenească conversaţia ce se pornise cam slobodă.

— Deci, iubite domnule de Syré, la Paris vă aşteaptă o frumoasă domnişoară. Desigur, o mare dragoste.

Cavalerul râse cu poftă:

— O mare dragoste, desigur. Dar nu a mea, căpitane Pamberg, ci a regelui Ludovic al XIV-lea. Domnişoara de Chausseraye, mătuşa mea, acum la o vârstă venerabilă, este una din dragostele din tinereţe ale augustului nostru suveran. Trebuie să-ţi mărturisesc că ei îi datorez un post de care mă leagă neuitate amintiri… Şi poate de aceea mi-e atât de dragă mătuşica din Bois de Boulogne…

— Un post în armată? îl iscodi Mihuţ, cu ochii la mâneca goală şi crezând că face iarăşi haz de necaz.

— Nu, în diplomaţie. Postul meu de la Constantinopol. Ai auzit, vreodată, în peregrinările dumitale, de prinţul Cantemir?

Mihuţ rămase, o clipă, din cale-afară de surprins. Apoi îşi aduse aminte, ca dintr-o ceaţă, că Dumitraşcu îi pomenise, cândva, de cavalerul de Syré. Da, chiar la Constantinopol, la o masă stropită cu cotnar din cel vechi. Răspunse calm, mimând indiferenţa:

— Prinţul Cantemir? Bineînţeles, suntem prieteni din copilărie!

Gasconul rămase cu gura căscată. Fu rândul lui Mihuţ să râdă cu hohote.

Apoi îi povesti, în linii mari, istoria furtului de la Iaşi, insistând asupra celor ce mai erau de făcut acum, la Paris, pentru ca prietenul lor, cărturarul, să reintre în posesia operei sale l’Historié de l’empire othoman, où se coyent les causes de son agrandissement et de sa décadence. Cavalerul de Syré dorea amănunte. Au oprit caleaşca şi l-au chemat pe Ilieş să repete povestea de-a fir-a-păr. Tustrei au pus apoi la cale felul în care aveau să ia parte, începând de-a doua zi, la vânătoarea contelui de Toulouse. Când terminară, Mihuţ se mai ţinu să nu uite a-i spune Alexandrei Ivanovna să dea de ştire soţului ei că patronul de la „Sirena”, din Amsterdam, nu era un om de încredere.

VI.

O VÂNĂTOARE LA ASFINŢIT.

La Paris ajunseseră seara târziu. Ca să nu mai scoale toată casa, profitând că odaia lui Ilieş era plină cu sofale, au dormit cu toţii acolo.

Abia la dejunul de dimineaţă se făcură prezentările. Mihuţ aproape că nu o mai recunoscu pe Hanka. Se simţi deodată stingherit, ca un băieţandru, în faţa ei. Se trezi că bate înainte piciorul stâng şi, lăsându-se uşor pe dreptul, se înclină adânc, fluturând cu un gest larg pălăria. Hanka zâmbi cochet, ieşi doi paşi înainte, îşi apucă cu vârful degetelor fustă înfoiată de atlaz perlat, cu trei rânduri de volane, şi-i făcu o reverenţă după toate regulile bunelor maniere. Se cam fâstâciră amândoi şi acum nu mai ştiau dacă o făcuseră în glumă, sau în serios.

I-a scos din încurcătură Ilieş:

— Ce faci, bădie? Sus gabierii! Şi pupa-i obrajii, că de când nu ne-am văzut, multe zile-or hi trecut…

Era şi timpul. Cavalerul de Syré şi Saskia aşteptau, în picioare, primul să dea, iar gazda să primească unele explicaţii necesare. Apoi începură să vorbească toţi deodată.

Saskia le spuse că vânătoarea se amânase pe a doua zi după-masă, fiindcă regele ţinuse să deschidă sezonul ia Fontainebleau, dar doamna de Maintenon dorea să nu se tulbure liniştea reşedinţei sale, aşa că parcul de vânătoare rămăsese, tot acela propus iniţial, la Bois de Boulogne. Numai ziua şi ora fuseseră schimbate.

— Va fi o „vânătoare la asfinţit”, îi lămuri de Syré. Regii Franţei îşi rezervă acest privilegiu, când sunt prea sleiţi de puteri, să scurteze plăcerile primei zile, pentru ca să părăsească terenul o dată cu ceilalţi vânători, la apusul soarelui. Partida începe însă dimineaţa, la Versailles, preparativele constituind principala atracţie a spectacolului acestuia eroicomic. În ceea ce ne priveşte – şi vorbesc la plural, fiindcă în această afacere şi eu m-am angajat să acopăr onoarea Franţei care nu poate fi sălaş de hoţi – am impresia că este exact ce ne trebuie, pentru că vânătoarea noastră se va desfăşura în două direcţii diferite şi de aceea ne vom împărţi, de pe acuma, în două echipe. Îngăduiţi-mi mai întâi să vă expun cu ce cred eu că ar fi mai bine să începem…

Îndată după micul dejun, au intrat în acţiune, fiecare după rolul în care fusese distribuit. Saskia s-a prezentat la ducesa de Lesdiguières, s-o convingă că ar fi mai agreabil să-şi reunească echipajul cu al contelui de Toulouse, maestrul de vânătoare al regelui, ca sa plece după-amiază la Versailles, unde şi-ar face împreună o intrare impresionantă. Ilieş a fost trimis să se plimbe pe rue de la Vrillière, ca să urmărească intrările şi ieşirile domnului Fripp. Cavalerul de Syré şi Mihuţ s-au dus la Notre-Dame să-l caute pe Jacquot, o fostă ordonanţă a cavalerului. L-au găsit destul de repede: avea o mică dugheană pe Pont-Neuf, sub o firmă care-l recomanda, în litere de fier forjat: Maâtre Serrurier39. Cavalerul le-a făcut cunoştinţă, a încălecat şi a plecat, cu un mic ocol, la domnişoara din Bois de Boulogne. Aveau să se revadă cu toţii la prânz, ca să ia ultimele măsuri.

Acasă, pe la ceasurile patru după-amiază, începuseră să se neliniştească de întârzierea echipajului contelui, când Ilieş dădu buzna în casă, aducând vestea aşteptată:

Vin încoace!… Sunt toţi. Şi hoţul!

Apoi, Ilieş trecu să ducă ştirea şi peste drum, unde doamnele erau în mare agitaţie.

De după colţul perdelei, de Syré şi Mihuţ observară că totul se petrecea întocmai cum prevăzuseră. Contele de Toulouse sosi călare, însoţit de invitaţii săi, printre care şi Fripp, urmaţi de servitori, trăsurile cu arme şi bagaje, şi o haită de câini, care umpleau uliţă de larmă. Maestrul de vânătoare descălecă şi salută, cordial şi afectat. Primi cu gratitudine invitaţia ducesei de a lua loc în carosa ei aurie, alături de Saskia, de prezenţa căreia la Paris se arată mai mult decât încântat. Hanka şedea lângă ducesă şi era, sau părea, niţel intimidată. Apoi alaiul se puse în mişcare, în sunetul cornurilor de vânătoare, cu Ilieş în frunte, lângă prietenul său african.

Uliţa se liniştise. Cavalerul se întoarse spre Jacquot, care aştepta impasibil, consumând ultimele bucăţele ale unui prânz de zile mari. Era îmbrăcat într-o livrea nouă, de promenadă.

— Jacquot, să nu uiţi ceara!

Lăcătuşul deghizat zâmbi ca la o glumă şi răspunse cu gura plină, apăsându-şi arătătorul pe obrazul proaspăt ras:

— Onoarea firmei, monsieur…

Cavalerul dădu atunci semnalul:

— Domnilor, e momentul.

Mihuţ deschise fereastra şi făcu semn vizitiului olandez să tragă la scară.

La hôtel de Toulouse porţile erau închise. Monsieur de Villeroy, majordomul palatului, îşi făcea siesta, fumând o subţire ţigară de foi de Havana, când portarul veni să-i anunţe vizita unui gentilom şi îi întinse cartea de vizită a Cavalerului de Syré.

— Pofteşte-i în galeria de aur şi scoate şampanie.

Majordomul era o rudă săracă a familiei de Syré, căreia îi datora invidiata lui slujbă printr-un lanţ de intervenţii. Soţia ducelui du Maine, născută Condé, vară cu Cavalerul de Syré, îl recomandase pe domnul de Viileroy pentru acest post cumnatului ei, vânătorul. Aşa se explica bunăvoinţa acestei primiri neprotocolare, în absenţa stăpânului casei.

— Scuză-mă, dragă Viileroy, dar nu ştiam că nu e nimeni acasă.

Majordomul vru să para ofensat.

— Nimeni?

— Ah, nu mă înţelege greşit. Nu-i vorba de mine personal. Cu mine se află un prinţ străin, venit la Paris să-şi comande planuri pentru un palat la el în ţară. A vizitat aici câteva, dintre cele mai autentice şi frumoase şi, înainte de a pleca la Versailles, îl convinsesem să vadă şi l’hôtel de Toulouse… dar, regret, fiindcă mă tem că d-ta nu ai probabil dezlegare să plimbi vizitatorii prin casă în lipsa contelui…

După această remarcă, făcută de fată cu „un prinţ străin”, domnul de Viileroy, stacojiu de ruşine, ar fi preferat să fie spânzurat, decât să-şi refuze dreptul de a face onorurile casei.

Ciocniră, în picioare, un pahar de şampanie, apoi începură vizitarea imobilului, cu seriozitatea unei comisii de experţi.

— Aceasta este faimoasa galerie dorée, începu majordomul, important. Desenată de Mansart, sculptată de Vassé şi pictată de Perrier. O capodoperă…

Vizitară, o oră şi mai bine, corpul central al clădirii. Coborâră în curte şi trecură la aripa din fund. La fiecare apartament pe care-l descuia, scoţând dintr-un imens inel de chei totdeauna pe cea potrivită, ghidul le spunea şi cine-l locuieşte. Locatarii erau toţi plecaţi la vânătoare. Parcă vizitau un muzeu.

Corpul acesta al clădirii, izolat de rest şi acoperit cu iederă de pădure, era situat într-o mică grădină ce dădea în rue Croix-des-petits-champs, o uliţă în care asemenea grădini se ţineau lanţ.

În fundul unui coridor, la primul cat, unul din apartamente n-avea cheie. Majordomul explică dispreţuitor şi vădit nemulţumit:

— Aici locuieşte un străin, domnul Johannes-Pierre Fripp. A plecat cu cheia la dânsul, de parca ar ţine aici comorile lui Cresus. Un pauvre diable, un peu fou40… Să trecem mai departe, pe scara cealaltă.

Când ajunseră la al doilea etaj, cavalerul de Syré observă că pierduse o mănuşă. Se adresă „valetului” său:

— Jacquot, du-te şi caută-mi mănuşa, la primul cat. Pe urmă, coboară şi spune-i vizitiului să tragă la scară jos. Nu mai ieşim pe intrarea principală, că suntem obosiţi. Hai, grăbeşte-te…

Continuară vizita, în tihnă, încă o jumătate de oră, apoi se declarară satisfăcuţi, îi mulţumiră domnului de Viileroy şi coborâră în curte. Trăsura îi aştepta la scară.

„Valetul” Jacquot înapoie, cu o plecăciune, mănuşa stăpânului său, îl ajută să urce şi trecu la locul său, lângă Vizitiu.

La căderea serii, Mihuţ îi plătea lui Jacquot cheia de la apartamentul domnului Fripp, greutatea ei în aur, şi primea din partea lăcătuşului, fără plată şi din proprie iniţiativă, încă o cheie. Aceea de la poarta clădirii acoperite cu iederă. Mihuţ fu mişcat de gestul omului şi vru să-i spună într-un fel, că n-a făcut o treabă necinstită, ci a contribuit la repararea unei nedreptăţi.

Dar se vede că Jacquot pricepuse despre ce era vorba, ori îi povestise ofiţerul său, fiindcă îi strânse mâna, zicând:

— A trompeur, trompeur et demi, Monsieur.41

La ieşire, lăcătuşul din Pont-Neuf se ciocni cu Ilieş, care venise să raporteze, potrivit planului stabilit, că Hanka, Saskia şi ducesa, împreună cu contele şi suita lui, trăseseră la palat, la Versailles:

— Bădie, bădie, numai cleştar şi aur, ca-n poveşti, iar grădinile parcă-s trase cu condeiul de Dumnezeu!…

Cavalerul de Syré îşi luă rămas bun şi plecă la vânătoare. Rolul lui se încheiase. De-acum intrau în arenă Mihuţ şi „musul” său.

— Pe mâine, căpitane Pamberg, la masă la domnişoara mătuşă-mea! Bonne chance!

La miezul nopţii, Parisul nu adormise încă. O ceaţă uşoară acoperea oraşul. Câteva orologii îşi răspunseră, din turle, cu note diferite, de câte douăsprezece ori. Dinspre terasa Senei se auzeau strigătele timonierilor care conduceau spre estuar bărci cu fundul lat, încărcate cu felurite mărfuri. Dintr-o tavernă ieşi un grup de cheflii cu o femeie care râdea zgomotos. La mansarda dinspre faţada aripei acoperite cu iederă, a hotelului de Toulouse, o ferestruică fu deschisă, cineva aruncă în stradă conţinutul unui vas, apoi trânti fereastra la loc. O lungă tăcere învălui cartierul. Întuneric, linişte, pustiu.

Ilieş rămase în curte, de pază. Dacă se oprea o trăsură, ori vreun călăreţ dinaintea casei, trebuia să dea alarma, cu două ţipete de cucuvea: „Uhu-hu… Uhu-hu!” Dându-i acest consemn, Mihuţ zâmbise la un gând… Ca atunci, la Iaşi, în grădinile comisului. Când trecuseră oare douăzeci şi ceva de ani?…

Fereastra domnului Fripp da în curtea interioară, cu vederea la grădină. Păcat că Jacquot nu avusese ideea să facă cheia de la intrarea de serviciu, şi nu de la aceea dinspre stradă! Lui Ilieş i se păruse un veac până când Mihuţ aprinse, lumânarea acolo sus şi trase perdelele.

Îi zvâcnea inima de o simţea în tâmple şi-n auz. La fiecare foşnet tresărea cu urechea la pândă, gata să-şi vestească prietenul. Peste puţin auzi, de departe, un călăreţ. Tropotul crescu pe uliţă pietruită, apoi se opri. Ilieş aşteptă. Calul bătea pe loc, undeva pe lângă zid. Se repezi de-a buşilea până în dreptul porţii, se căţăra pe verdeaţa deasă şi scoase numai puţin capul peste gard. Călăreţul îşi potrivea scările, de călare; apoi îşi urmă drumul.

O lumină argintie inundă ceaţa uşoară a nopţii. Răsărise luna, Ilieş se retrase iarăşi în umbră. Orologiile Parisului bătură de două ori, pentru jumătăţile de oră, pe urmă de trei, apoi de patru ori şi, în sfârşit, o lovitură singură, solemnă parcă vestind sosirea unui înalt personaj. Era ora unu! Un ceas de când bădia tot meşterea în casa pustie. Deodată auzi o mişcare în frunzişul iederii, sub primul rând de ferestre. Cineva se căţăra în sus, prin desiş, cu agerime de pisică. Tânără sentinelă nu ştia ce să facă. Dacă era hoţ de rând mai bine să iasă la iveală cu sabia în mână, ca să-l sperie şi să-l pună pe fugă! Dar dacă nu era un hoţ de rând? îl scoase din dilemă miorlăitul „hoţului”. Aruncă, uşurat, un bulgăr de pământ după motan şi rămase la pândă.

În odaia domnului Fripp erau puţine lucruri. Avea dreptate majordomul: un pauvre diable! Mihuţ răscolise prin toate ungherele. Zadarnic. Bătuse în ziduri şi duşumele, doar de-ar găsi un loc să sune a gol. Nimic, nicăieri. Pe masă, nişte hârtii fără importanţă. În dulap, nişte haine uzate şi rufe de dat la spălat; iar deasupra, pe poliţă, două rânduri de catastife, cu scoarţele roase. Socoteli vechi, de pe la moşiile contelui. Nici urmă de ce căuta el.

Îl apucă o sfârşeală. Dacă şi-a luat hoţul manuscrisul cu el? Dar cum? Se uitase bine, la plecare, şi n-avea cum să-l ascundă. Poate-l lăsase la căruţe? Nu, Fripp nu putea fi atât de neprevăzător, de vreme ce îşi ţinea odaia goală astfel ferecată! Mihuţ se aşeză înfrigurat într-un fotoliu imens, căptuşit cu piele de Cordoba, dar o bănuială îl făcu să se repeadă iarăşi la dulap, o mobilă veche, masivă. Dădu la o parte boarfele şi începu să-i cerceteze, cu băgare de seamă pereţii din plăci mari de stejar lustruit. Între două din plăcile dinspre perete observă că despărţitura longitudinală e puţin mai largă decât celelalte. Convins că e un fund dublu, încercă să le separe, trăgând eu vârful degetelor în sens contrar, dar, degeaba. Degetele îi alunecau pe luciul tăbliilor fără să lărgească nici cu un fir de păr, spaţiul abia vizibil dintre ele. I se păru ciudat că, faţă de mărimea mobilei, dulapul avea numai un raft, şi văzu că acela se lipea de peretele din fund pe o despărţitura de plăci transversală, cu un spaţiu între ele identic cu cel suspect dintre tăblii. Zgudui raftul şi îl trase spre el eu putere, încercând, zadarnic, să-l smulgă din locaşul lui. De ciudă, îl împinse îndărăt cu o Lovitură de pumn. Se produse un miracol: peretele din fund se despărţi în două, alunecând uşor lateral. Dinaintea lui Mihuţ se deschise un horn, cu o scară în culbec.

Urcă în vârful picioarelor, cu lumânarea în mână, numărând treptele. La a şaptea auzi în spatele său un zgomot sec. Uşa secretă se închisese. Se întoarse din drum şi încercă să o forţeze. În van. Broboane de sudoare i se iviră pe frunte. Continuă să urce îndărăt mai repede, ca să iasă undeva. La a nouăsprezecea treaptă se opri dinaintea unui alt perete, de lemn masiv. Era ca într-o cursă de şoareci! Se sforţă să-şi recapete sângele rece. Îşi recapitulă, în minte, cum ajunsese aici. Scara mai avea două trepte. Ultima, a douăzeci şi una, era mai îngustă, ca un prag, şi se îmbuca în perete. Încercă să o mişte; era neclintită. Atunci o împinse cu putere spre perete, aşa cum făcuse cu raftul din dulap. Miracolul se repetă. Se trezi într-un coridor, luminat slab cu o lampă arabă, de ulei. Îşi dădu seama că se află pe coridorul de la al doilea etaj, pe unde trecuse dimineaţa, cu majordomul. Un zgomot cunoscut îl avertiză că şi a doua uşă secretă se închisese după el.

Coborând, tiptil, către etajul inferior Mihuţ îşi căută în buzunar cheile. O găsi pe cea de la intrare: cheia odăii domnului Fripp rămăsese în uşă, pe dinăuntru. Se strădui să-şi aducă aminte dacă o lăsase închisă. Totul ar fi fost pierdut.

Apăsă pe clanţă, cu suflarea oprită. Era deschisă! Intră şi răsuci cheia în broască. Trecuse prin toate apele infernului. Nu realizase nimic prin descoperirea uşilor secrete, în afară de faptul ca Fripp se afla aici într-o capcană pe care era departe s-o bănuiască desigur, de vreme ce umbla cu cheia odăii la el Mihuţ era sleit de puteri, ca după o bătălie pierdută. Înainte de a-şi relua cercetările, se aşeză, să-şi mai vină în fire, din nou pe imensul fotoliu de piele, cu faţa la dulapul cu pricina.

I se păru că perna fotoliului e cam tare pe dinăuntru, încercă, şi într-adevăr era. O nouă bănuială îl făcu să-i tremure mâinile. Trase cuţitul din tureatcă şi scoase ţintele de alamă, una câte una, cu cea mai mare luare-aminte. Sub umplutura de câlţi simţi că e ascuns ceva. Era un teanc de hârtii, gros de o palmă. Îl trase afară, atent. Desfăcu legătura de sfoară şi gazeta nemţească în care era învelit şi răsuflă uşurat. Recunoscuse slova lui Dimitrie Cantemir!

Îl luă la subsuoară şi dădu să plece, dar se răzgândi. Lăsă pe masă maldărul de hârtie, apoi luă de pe raftul din dulap câteva catastife, le smulse scoarţele şi le adună grămadă, făcând un teanc deopotrivă de mare cu celălalt. Scoarţele le aruncă sub pat, unde mai erau şi alte gunoaie. Mihuţ ar fi vrut să-i arate majordomului aceste mărturii ale bunei sale gospodăriri. Alese o foaie nescrisă şi desenă pe ea, cu un cărbune din sobă, capul de vulpoi. O puse deasupra pe teanc, îl înveli în gazeta nemţească, îl legă cu aceeaşi sfoară şi puse totul la loc, ca la început, dacă nu chiar mai bine.

Atunci auzi semnalul cucuvelei. Trase cheia din uşă, suflă în lumânare şi şi-o vârî în buzunar. Deschise fereastra şi sări peste balconaş, ţinându-se cu o mână de iedera tare şi deasă. Cu cealaltă închise fereastra, luând seama ca să intre cuiul în locaşul lui, apoi coborî pe tulpină-n jos, ca pe o parâmă de corabie. Jos, Ilieş îi spuse că au venit doi călăreţi la poarta din faţă. Unul urcase sus, altul rămăsese, călare, afară. Mihuţ se uită bine la acesta şi i se păru că, după statură, semăna cu adversarul său de la Amiens. Din desimea grădinii aşteptară urmarea. Sus, în odaia domnului Fripp, se aprinse lumina. O umbră trecu pe dinaintea ferestrei. Aşteptară cam un sfert de ceas. Apoi uşa de la intrare se deschise şi un bărbat înalt, într-o manta lungă de campanie, ieşi în stradă. Era Fripp. Îi dădu celuilalt un pachet. Încălecă şi el, îi luă pachetul îndărăt, la subsuoară, dădură pinteni şi o porniră la galop, spre apus. Se întorceau la Versailles, unde sosise cardinalul Alberoni care, urmând să plece a doua zi seara la Utrecht, ceruse lui La Mare să-i prezinte „marfa”.

Fereastra rămăsese luminată. Mihuţ puse cuţitul între dinţi şi se căţără fără zgomot pe unde coborâse. Odaia era goală. În grabă, domnul Fripp uitase lumânarea aprinsă-n sfeşnic. Uitase şi să mai bată la loc ţintele din pielea de Cordoba, încât fundul fotoliului rămăsese căscat, ca o gură de lup, cu colţi de aramă. Întoarcerea vulpoiului păcălit izbândise pe deplin.

În noaptea aceea, Mihuţ dormi cu capul pe Istoria Imperiului Otoman şi visă că o salvează pe Hanka dintr-un harem. Dimineaţa, îl trimise pe Ilieş să le spună celorlalţi că nu se mişcă din casă până la terminarea vânătorii şi să-i ceară scuze Cavalerului de Syré că nu vor putea săruta mâna „domnişoarei” din Bois de Boulogne.

Deschiderea sezonului de vânătoare din anul acela – primul de tihnă după un deceniu de doliu şi dezastre – se desfăşură cu un fast vrednic de faima „regelui-soare”. Magnificul echipaj al palatului era însoţit de o mie de câini de vânătoare. Bătrânul rege Ludovic al XIV-lea părea însă obosit şi bolnav: un soare în asfinţit, ca şi acela care-şi azvârlea acum razele roşiatice printre crengile pădurii seculare. Regele vâna dintr-o carosă uşoară, trasă de cai mici şi iuţi, care alergau cu îndemânare, după haita de câini, pe urmele cerbului, prin pădurea aurie şi despuiată de toamnă. I se spunea că nu este în lume un trăgător „mai bun şi mai graţios decât el”. Curtea începuse să-şi facă adunarea de sfârşit de zi în jurul castelului de Madrid – ridicat de Francisc I în amintirea captivităţii sale în Spania, acum în ruine – şi al bogatelor trofee cornute, dar neobosiţii vânători din anturajul contelui de Toulouse încă mai băteau pădurea, către Longchamp.

Saskia călărea între conte şi cardinalul Alberoni. Îi urmau lacheii, care încărcau armele. Invitaţii se risipiseră prin pădure, dar nu prea departe de grupul din jurul maestrului de vânătoare. „Amazoana poloneză” urmărea, elegant şi sigur, cavalcada. Purta o jupă de catifea vişinie şi un „justaucorps” din acelaşi material, cu galon de aur şi un manşon de samur. Manşonul era ultima modă, la femei ca şi la bărbaţi. Pe cap avea o tocă „à la chasseuse” cu o pană albă de struţ, peste părul strâns în cochilie, într-un singur ac. Înştiinţată dimineaţa, de Ilieş, despre izbânda lui Mihuţ, Hanka se întreba, dacă Fripp descoperise, până la ceasul acela, înşelătoria cu vulpoiul. Dar singurul ei gând era să găsească locul şi clipa pedepsirii aceluia ce-i ucisese bărbatul. Şi nu-l slăbea din ochi. Domnul Fripp părea foarte preocupat. Din când: în când, el arunca priviri furişe înspre colonelul La Mare, care călărea, cu un alt mic grup de vânători, mai înainte.

Dinspre castelul de Madrid răsunară cornurile: un sunet scurt şi altul lung, repetat. Soarele apunea, ziua de vânătoare se terminase. Coloana ultimilor vânători se îndrepta spre locul de adunare. Pocniră ultimele împuşcături, răzleţe, apoi se aud, tot mai departe, tropotul cailor. Domnul Fripp se oprise, singur, într-un luminiş, să-şi ajusteze chinga slăbită. Mereu îi scăpa catarama, părea năuc, sau neîndemânatec. O asemenea clipă pândise Hanka toată după-amiaza…

Întoarse, scurt, înspre el şi îi tăie calea. I se adresă nemţeşte:

— Aţi pierdut ceva, herr Fripp? Păreţi supărat… pe mine.

Surprins şi încântat că ea, frumoasa amazoană, îl acostează şi încă îi vorbeşte în limba lui, se apropie cu rânjetul său cel mai seducător:

— Am pierdut ceva, într-adevăr, dar am certitudinea că îmi voi recupera obiectul pierdut, poate chiar în seara aceasta… Şi apoi cum aş putea fi supărat pe dumneavoastră, preafrumoasă doamnă?… Dar parcă ne-am mai cunoscut noi undeva? Eu nu uit niciodată femeile pe care le-am cunoscut.

Hanka surâse, îşi scoase toca şi-şi trase, cu un gest graţios, acul din coc. Părul, ca fuiorul de în, i se revărsă pe umeri. Apoi îşi ascunse iarăşi mâna dreaptă în manşon.

— Sigur că da!… Nu mă recunoşti acum, domnule Fripp?… Iaşii… Ceambulul tătăresc… Ostaşul acela căruia i-ai înfipt pumnalul în coastă…

Mişelul se frecă la ochi, ca dinaintea unei vedenii, apoi vru să ridice puşca. Iute ca gândul, Hanka scoase din manşon pistolul şi-l trăsni între sprâncene. Deprinşi cu detunăturile, caii se cabrară, dar rămaseră pe loc. Domnul Fripp căzuse cu umărul în coama calului şi cu mâna dreaptă atârnând pe oblânc. Ultima rază a asfinţitului se răsfrânse în apa verde a smaraldului Casandrei-Doamna. Hanka întoarse şi, din mers, i-l trase din deget. Îşi puse arma în tocul şeii, apoi smuci frâul şi o porni, la galop, pe urmele celorlalţi.

Micul châlet rustic al domnişoarei de Chausseraye, mătuşa Cavalerului de Syré, îşi înălţa săgeata cu o sfârlează de tablă-n vârf nu departe de ruinele castelului de Madrid. La sosirea Hankăi, regele plecase deja la Versailles, în fruntea cavalcadei Curţii sale. Aici rămăseseră numai puţinii invitaţi la cină ai cavalerului.

Acesta o întimpină pe amazoana întârziată şi o ajută, curtenitor, să coboare din şa. Observându-i paloarea şi zâmbetul puţin crispat, făcu o remarcă glumeaţă:

— On dirait que vous venez de chasser le loup!…42

— Vous ne croyez pas şi bien dire, monsieur!43 răspunse Hanka, cu uşorul ei accent slav. Şi luând braţul cavalerului, urcară treptele peronului de la intrare, spre grupul vesel al invitaţilor.