I.

POPAS LA HANUL HAGIULUI.

Către sfârşitul unei toamne blajine, în cel din urmă pătrar al sutei a şaptesprezecea, moldovenii îşi măsurau în hambare roada trudei lor din anul ce trecuse şi dădeau mulţămită milei pământului şi cerului, că nu-i podidise ca în alţi ani cu secetă, sau potopuri. Se pornise o ploaie stăruitoare, cum se întâmplă adesea pe valea Siretului. Pământul desfundat cuprindea roţile până la osie, încât nu mai era chip să mai umble cărăuşii, până la întâiul îngheţ. De aceea cei prinşi la drum pe o asemenea ticăloasă vreme se bucurau să se afle sub un acoperiş primitor, alăturea de un focuşor bun, în fuga slobodă a gândurilor.

Aşezat pe temelii vechi, hanul Hagiului albea prin pâclă, sub nişte ulmi din alte vremi, la o răspântie de şleauri ce – apucau spre Roman şi Piatra, către Baia şi-nspre valea Siretului şi mai departe, către Iaşi, unde se afla Scaunul Ţării Moldovei. Hagiul era un bărbat trecut prin multe, un mazil ce se potolise la anii bătrâneţii, deschizând, la întoarcere din hagialâcul de la Rusalim, han cinstit, la drumul domniei. Şi despre chipul în care tot creştinul găsea la dânsul un adăpost, hrană şi primire cu voie bună – fără teamă de jecmănie sau de înjunghiere în puterea nopţii – se dusese vestea şi în Ţara-de-Jos şi în cea de Sus. Cu mulţumire se gândea fiecare ca să aibă a mâna peste noapte la hanul de sub ulmii bătrâni. Ba uneori, la o zi mare, se mai întâmplă să se găsească şi pricină de mai lungă zăbavă, că tare dulce era vânatul din pivniţe, de unde-l trăgea Hagiul în ulcioare noi, şi bine-i mai, ziceau din strune şi din gură lăutarii ce coborau la acele zile către răscrucea de drumuri. Căci era o vreme când contenise prăpădul năvălirii podgheazurilor leşeşti şi al ceambulurilor tătăreşti, precum se istovise şi urgia strângătorilor de biruri, de se mai înseninaseră oleacă şi inimile oamenilor o dată cu vămile văzduhului.

În înnoptarea aceea friguroasă, prea puţini drumeţi poposiseră la han, fiindcă praznicele cele mari trecuseră, iar iarmarocul de peste apa Moldovei se pustiise de vreme rea. După ce-şi potoliseră foamea, cei câţiva cărăuşi, adunaţi în jurul vetrei să-şi usuce obielele la focul la care ai fi putut frige un berbec întreg, prinseseră să pirotească. Doar doi dintre ei dovedeau că, mai mult decât la dulceaţa somnului, îi trăgea inima la voroavă. Că dulce-i şi sfatul cu soţii la ceas de tihnă, când răpăie ploaia în draniţe şi mai cu osebire când ai la puterea mâinii ulciorul cel plin.

Unul era un flăcău voinic şi chipeş, puţin de ani, dar – precum se vedea – ager la minte şi setos să mai afle din cele multe văzute sau auzite de celălalt drumeţ care, om cu tâmplele cărunte şi un pic adus de spate, părea, aşijderea Hagiului, să fi trecut la viaţa lui prin aprige încercări. De vreo câteva clipe rămăseseră aşa amândoi, pe gânduri, privind hârjoană vâlvătăilor din vatră la răbufnirile vântului ce se pornise iarăşi să sufle şi să şuiere. Umbrele lor, când creşteau uriaşe, cotropind pereţii înnegriţi de fum, când se strângeau ghemotoc, sub scăunaşele pe care vegheau. O opintire mai vârtoasă a viforului desprinse undeva, afară, un oblon care se bătu amarnic de zid. Flăcăul tresări şi întoarse capul spre partea de unde venea huietul, cercând parcă să străbată cu privirea peretele de după care stăpânea peste lume adâncul nopţii. Drumeţul cel în puterea vârstei, căruia la sosire hangiul îi spusese: „Bun venit, Gheorghieş, frate”, pufni pe sub mustaţa stufoasă şi fumurie, clătină din cap îngăduitor pentru puţina deprindere a flăcăului cu tainele firii, apoi grăi molcom:

— Aiasta nu ţine mult… Azi s-a arătat de către miazăzi şerveţelul vărgat al curcubeului.

Flăcăul îşi desprinse privirea de pe zidul întunecat şi, prinzând în ochii drumeţului necunoscut o licărire de zâmbet, mormăi repezit, fără chef de cimilituri:

— Parcă nu s-a arătat şi ieri, moşule, şi uite ce-i mai trage! Parcă n-ai fi de pe aici… „Moşul” se întoarse către el cu oleacă de mirare, încât flăcăul ruşinat adăugă mai mult ca pentru sine:

— Bine c-au apucat oamenii să-şi culeagă bucatele…

Celălalt se aplecă, luă ulciorul, umplu mai întâi ulcica flăcăului, apoi şi pe a lui şi, după ce-şi înmuie mustaţa în rubiniul cel tare, urmă cu adâncă mulţumire în glas:

— Că şi-au strâns oamenii bucatele e, de bună seamă, lucru bun, dar mai sunt două şi mai bune.

— Şi care să f ie acelea? vru să afle tânărul, bucuros de iertarea celui sfătos.

— Întâi şi întâi, că au fost bune bucatele.

— Ieste. Şi al doilea?

— Că ne-a hărăzit cel de sus un voievod care să mai abată urgia lăcustelor boiereşti, leşeşti şi turceşti de pe bucatele aiestea.

Flăcăul încuviinţă, furat parcă de alt gând, apoi, sorbind şi el numai cu vârful buzelor, mai vru să ştie ceva:

— Da’ vezi că eu de una tot nu mă dumiresc: cum face că vodă aista de-amu nu se prea aseamănă cu cei de se tot perindară în anii din urmă? Că parcă-i, cum să zâc, mai cu ţara…

— Hei, d-apoi altminteri nici că se putea. Constantin Cantemir Vodă e de baştină răzeş de-al nostru, din ţinutul Fălciului… Om zdravăn şi suflet mare. Aşa li-i neamul Văzut-ai că şi la judecăţile Divanului au astăzi cuvânt – şi răzeşii noştri, olaltă cu bărbile cele pieptenate? Trunchiul bun, voinice!…

— Am mai auzit o minciună, că măria-sa n-ar fi ştiind carte, ci numai iscălitura a învăţat de-o pune pe hrisoave. Adevărat să fie? întrebă, cu o umbră de părere de rău, cel nevârstnic.

Celălalt se înveseli foarte şi, stăpânindu-şi râsul, se grăbi să adeverească. În felul său:

— A fi, de bună seamă. Dar, vorba e, cine-l ţine de rău pentru atâta lucru? Ce folos că alţii sunt tobă de carte, dar vând Moldova din trufie şi din scârbă de norod. Unde mai pui că vodă a început să înalţe în boierie oameni mai tineri şi mai de jos, „tot feciori de mojici, Codreni şi Gălăţeni” – cum spun boierii, cârtind pe la toate podurile – să mai ştie şi fruntea ce află talpa.

În clipa aceea, de afară se auziră iarăşi nişte bubuituri. De data asta nu mai era oblonul, căci prinseră să latre şi dulăii, şi îndată răsunară şi glasuri de argăţime. Apoi uşa de stejar ferecată a hanului fu scuturată de mai multe lovituri.

Dintr-un ungher, cufundat în umbra care creştea pe măsură ce vâlvătăile din vatră începeau să se potolească, se ivi capul, cu ochi sfredelitori, al Hagiului. Desprinzând din cui o ghioagă ghintuită, se apropie de uşă şi strigă, cu urechea la pândă:

— Cine e?

— Slujba domniei! răspunse de afară un glas puternic şi poruncitor.

Zăvoarele grele scrâşniră, trase în grabă de hangiul înseninat dintr-o dată la faţă. Uşa se deschise şi flăcările din vatră, în care flăcăul tocmai aruncase nişte vreascuri de fag, luminară chipul unui oştean de vreo patruzeci de ani, tăbăcit de vânturi şi de soare. Părea ciudat că urmele unor bătălii care ţinuseră să-şi cresteze răbojul pe pielea acestui obraz nu-i înăspriseră căutătura.

— Bună seara, cinstite Hagiule! rosti el cu acelaşi glas înfricoşat, dar cumva parcă-n şagă. Bucuroşi de oaspeţi la drum de sară?

— Bucuroşi şi încă cum, căpitane Petrea! se grăbi să răspundă hangiul din toată inima, şi se ploconi cuviincios, dar fără a se frânge prea mult din şale, sau a întinde gâtul ca pentru tăiere, după obiceiul crâşmarilor cei noi. Apoi adăugă, zăvorând la loc greaua uşă de stejar legată în fier: Ce vânt te mai aduse pe la noi?

— Vin dinspre Ţara-de-Jos, unde am fost cu poruncă. Şi mă rog la dumneata de odihnă pentru noaptea asta şi de vreo îmbucătură… Cu plată, se înţelege…

Hangiul, care nu mântuise de pus zăvoarele, se răsuci parcă atins dintr-o dată şi îl mustră cu vădită părere de rău:

— De la domnia-ta, căpitane Petrea, nu m-aşteptam la asemenea vorbă de ocară… Cum adicătelea cu plată?

— Tot scump la mânie şi ieftin la trufie ai rămas, Hagiule! râse slujitorul domnesc. Vezi bine c-am glumit… Vin la domnia-ta ca la un frate mai mare… Ia spune: ai lume multă pe vatră?

— Nu prea. Drumurile sunt desfundate şi cărăuşii s-au oprit şi ei pe unde au apucat.

Hangiul se apropie de vatră şi aprinse de la foc două lumânări groase de ceară, din cele pe care le păstra pentru oaspeţii mai de seamă, căci obişnuitele lumânări de seu împrăştiau un fum înecăcios şi un miros nesuferit. Pe una o lipi în mijlocul unei mese, iar cu cealaltă în mână se îndreptă, prin o uşă scundă, către cuhnie.

Glasul voinicesc al noului venit trezise cu totul pe cărăuşii ce piroteau la foc, şi acum ei îl cercetau în tăcere, cu ochii înroşiţi de fum şi de mahmureala somnului.

Fără a se simţi câtuşi de puţin stingherit de aceste priviri, dorind dimpotrivă să alunge dramul de nedumerire şi de sfială pogorât asupra oamenilor, căpitanul Petrea zâmbi larg şi păşi spre dânşii.

— Bună sara, oameni buni. Mai e vreun locşor la focul aista izbăvitor?

— Pofteşte, oştene, îl îmbie sfătosul. Loc la foc este berechet ca să-ţi încălzeşti trupul pe dinafară. Iar ca să-ţi fie cald şi pe dinăuntru, iată colea ulciorul cu sângele Domnului.

— Numai de-ar fi vinaţul aista pe placul unui oştean domnesc deprins cu băuturi de soi, se amestecă altul, clipind şiret. Dar eu tot zic că aşa cum e şi mai ales eu nişte brânză de burduf cum se află pe aici, tot are să fie mai bun ca apa din botforii domniei-tale.

Când toţi se porniră pe râs, cel cu traista de cimilituri şi-o mai deşertă o dată:

— Şi uite că se adeveri şi vorba braşovenească, precum că apa nici în cizme nu-i bună…

Căpitanul Petrea prinse şi el a râde, şi, lepădându-şi mantia leoarcă de ploaie, începu să-şi dezbumbe minteanul cu găietane de fir şi să se lupte cu cizmele pintenate.

— Eu m-aş ruga, oameni buni, – zise el – să nu vă fie cu supărare dacă mi-oi scoate straiele istea să mă zvânt la para focului, că de azi-dimineaţă toarnă Dumnezeu pe mine.

Şi fără să aştepte răspuns, după ce-şi depărtă minteanul, îşi trase peste cap şi cămaşa, pe care o stoarse şi o întinse pe-un lăicer la dogoarea vetrei. Flăcăul şi încă unul dintre cei adunaţi la foc scăpară un strigăt.

— Ei, ce-i? Aţi văzut ursul? se înveseli oşteanul, bănuind pricina.

— Ne minunăm, căpitane, – răspunse careva, – că eşti crestat pe trup ca un răboj boieresc.

— Mi-am ales o meserie păcătoasă, zâmbi Petrea aşezându-se şi dânsul la foc. Apoi răsuflă adânc: Dar ce să-i faci, dacă mi-e dragă? D-apoi pe Constantin, Vodă să-l vedeţi, care e şi mai crestat decât mine, de câte războaie a bătut.

Plăcându-le povestea, oamenii se dădură mai aproape de omul domniei, care urmă, cu ochii mijiţi la pară:

— Ehei, măria-sa e un oştean cum puţini mai sunt astăzi. Chiar aşa cum e el acum, trecut de şaptezeci de ani şi cu barba colilie! Cât sunt şleahticii de trufaşi, dar la bătălii îl urmau fără crâcnire. Cunoscuseră că unde se afla acest hatman Cantemir, era vitejia şi izbânda… Pe mulţi i-a învăţat, el întâi, să umble cu armele aistea noi, de foc. Şi eu tot de la dânsul am deprins cum se bate războiul după metod. M-a învăţat frontul strâns, ca în oştirile apusene, pasul cadenţat, tragerea în salve, atacul la baionetă şi câte şi mai câte… Numai el ştia de aiestea. Craiul Sobieţki a vrut să-l căftănească acolo, dar pe dânsul îl trăgea dorul tot la Moldova, la nemţenii şi gălăţenii lui…

— Păi eu ce-ţi spuneam?… se întoarse mândru spre flăcău „moş” Gheorghieş de la Fălciu. Apoi oftă ca despre o rudă apropiată: Păcat că a rămas el singur tocmai acum, la bătrâneţe.

— Şi trăieşte aşa, singur? se minună şi iarăşi se întristă flăcăul, care până atunci sorbise vorbele oşteanului.

— Nu-i singur… Îl are pe feciorul său, pe Dumitraşcu, îl dumeri căpitanul Petrea.

— Parcă ştiam că are doi feciori? cuteză altul.

— Şi îi are încă, Dumnezeu să i-i ţină sănătoşi! Atât că Antioh-beizade, cel mai mare, şade la Ţarigrad zălog la turci. Fireşte, acolo o fi el grijit după starea ce î se cuvine, dar mare este şi mâhnirea părintelui său căi nu-l are lângă sine.

— Unde mai pui că ştiindu-şi feciorul zălog, – vru să cugete altul, – adică mereu cu iataganul spânzurat deasupra capului, Vodă Cantemir nu-i slobod nici el să facă totul chiar aşa cum ar fi mai bine…

La această nesăbuită vorbă, căpitanul Petrea se încrunta şi, săgetând cu privirea pe cel ce o rostise, răspunse neprietenos:

— Apoi să cunoşti domnia-ta de la mine, că de ar ţine cu adevărat de măria-sa şi dacă numai de aiasta ar atârna soarta Moldovei şi a norodului, Vodă Cantemir nu s-ar mai uita că are un fecior zălog la păgâni.

Uşa cea scundă de la cuhnie scârţâi şi Hagiul intră, aducând un ulcior cu vin tras proaspăt din butie şi o pită mare învelită într-un ştergar cusut cu arnici. În urma lui venea, cu braţele încărcate de oale şi străchini, meşteşugit înflorate, o fetişcană nedezmeticită încă din abureala întâiului somn. Lipăind desculţă pe lutul bătătorit şi trăgând sfielnic cu ochiul spre noul venit, aşternu un ştergar alb pe masă, aşeză cum socoti ea mai plăcut la vedere acele oale şi străchini, tăie pita cu un cuţit cât un baltag, apoi se topi pe uşa scundă pe care se ivise.

Căpitanul Petrea se îndreptă să-şi ia pe dânsul cămaşa încă udă de pe lăicer, dar Hagiul îi puse o ghebă miţoasă în spinare şi îl îmbie să se aşeze ca omul la masă. Oşteanul nu se lăsă rugat de două ori. Dar pofti să fie alăturea şi gazda, să ciocnească o ulcică cu dânsul.

Pricepând că purtătorul de porunci domneşti voieşte să rămână la sfat între patru ochi cu hangiul, dar mai ales osteniţi şi de ceasul târziu, cei de la foc se ridicară cu toţii, şi, urând noapte bună, trecură pe o altă uşa la odăile pe unde li se aşternuse mai din vreme pentru dormit.

Când paşii se stinseră dincolo de zidurile vechi, căpitanul Petrea, trăgându-şi dinainte o strachină mare cu piftie de porc, se întoarse către gazdă:

— Te ascult, frăţioare.

— Hei, greu nărav, căpitane Petrea! oftă adânc hangiul.

— Care nărav şi al cui? îşi zburli celălalt mustaţa;

— Al cui! Ia, al boierilor noştri… vezi, domnia-ta, hanul aista al meu a trecut prin multe. Precum ştii, e pe temelia altuia mai vechi: acela a apucat şi zilele lui Ion Vodă, pe care l-au vândut tot dumnealor turcilor, de l-au sfârtecat păgânii cu patru cămile…

Căpitanul Petrea nu ştia despre care anume nărav boieresc voia să vorbească hangiul, dar cunoştea că de vrea să-l afle, trebuia să-şi uite nerăbdarea-n traistă, deprins fiind cu un alt nărav, mai nevinovat, al gazdei. Ca mai toţi oamenii îndeobşte tăcuţi, care nu-şi dezleagă limba decât prea arar şi numai faţă de cei ce le sunt dragi şi la care ştiu că află frăţească ascultare, alăturea cu acest căpitan Petrea Gălăţeanul, mâna dreaptă a lui vodă, hangiul căuta să se răzbune pe lungile lui zile de tăcere şi să-şi scoată paguba de la obişnuita-i zgârcenie la vorbă. Şi mai ştia căpitanul Petrea că de i-ar curma firul povestirii, i-ar tăia şi toată însufleţirea. Ferecat din nou şi degrabă în tăcerea lui, ca melcul în găoace, la cel mai uşor semn de neprielnicie nu ar mai fi putut scoate un cuvânt lămurit de la dânsul. Şi căpitanul Petrea dorea acum să afle multe şi lămurite. De aceea, suspinând îl lăsă s-o ia în voie de la Ion Vodă cel pe care vrăjmaşii îl porecliseră „Cumplitul”, aşa cum l-ar fi lăsat, de i-ar fi fost pe plac Hagiului, s-o ia chiar de la potop, ba chiar şi de la Adam şi Eva. Chibzui că între timp va să-şi potolească liniştit foamea şi se va gândi pe îndelete la tot ce avea el însuşi de povestit măriei sale, de îndată ce se va fi întors la Iaşi. După ce mântui răciturile şi bău pe nerăsuflate o ulcică de rubiniu, apoi alta mai cu încetul, începu să muşte dintr-un hartan de viţel, blagoslovind meşteşugul celei ce-l fripsese, când urechea îi prinse, în potopul de vorbe molcome ale hangiului, nişte împerecheri de nume ce îi întoarseră în mare grabă gândurile înapoi de la drumul Iaşilor şi al cetăţuiei unde se afla Scaunul domnesc.

— Şi iată, – spunea Hagiul, – că iar au început să curgă pe aici, către Ţara Românească, şi ziua şi noaptea, rădvanele cu fugari, părtaşi ai vornicului Velicico, prietenul Brâncoveanului… Şi să cunoşti domnia-ta că mult îl mai duşmănesc pe Constantin Vodă boierii cei vechi, poate şi pentru că s-a dovedit bun şi milostiv cu biata Moldovă şi, mai ales, cu norodul cel păcătos.

— Stai, Hagiule, vorbeşte mai lămurit, că eu pricep greu când mă iei pe ocolite.

— Păi, da’ cine mai poate pricepe ceva?… Socoate şi domnia-ta: când a venit în scaun Constantin Vodă Cantemir, ce era de capul boierilor Costineşti? Nimic. Numai belele şi prăpăd. Miron logofătul era fugit de pe vremea lui Dumitraşcu Cantacuzino Vodă la leşi, unde-şi irosea şi ce brumă de avere-i mai rămăsese nevătămată. El, om bun, n-am ce zice; dar frate-său, Velicico vornicul, pândea ca pardosul în bârlogul lui. Şi ce a făcut Constantin Vodă, În marea lui bunătate şi înţelepciune?

Ca să-şi domolească nerăbdarea – căci pe acestea toate le ştia prea bine – căpitanul Petrea prinse să muşte iar, cu îndoită îndârjire, din ciozvârta de viţel.

— În marea lui înţelepciune şi bunătate, repetă Hagiul, trimis-a vorbă Vodă lui Miron logofătul, în Ţara Leşească, să se întoarne la casa lui. Şi de cum a venit, l-a luat în mare milă şi cinstire. L-a făcut staroste la Putna; pe cei trei feciori ai lui i-a pus în boierii mari, ba şi-a logodit şi pe fiică-sa, pe domniţa Safta, cu unul din ei, iar pe Velicico Costin l-a făcut hatman şi pe urmă vornic mare. Fiindcă aşa cinsteşte Vodă Cantemir, precum ştii, pre cei cu slovă de carte. Şi iată că acum…

— Ei, ce-i acum?

— Comèdie mare, căpitane Petrea… Ştiai că mai zilele trecute a fost nuntă ca-n poveşti mai sus de Bârlad, la Băcani, la conacul lui Paladi?

— Ştiu, fireşte că ştiu. Că s-a dus vestea în toată Ţara Moldovei de petrecerea ce s-a făcut acolo… Dar ce: comèdie zici că-i acu?

Guralivul taciturn făcu semn dintr-un ochi, râse de unul singur şi, după ce îşi drese glasul cu o înghiţitură din ulcică, se aplecă spre căpitanul Petrea, cu mâna pâlnie la ureche:

— He, he! Că s-a dus vestea despre ce s-a băut şi s-a petrecut acolo, cred şi eu, dar despre ce lucru anume s-a ţinut sfat la spartul nunţii, nici domnia-ta nu socot că ai aflat, cât eşti de firoscos… Aud?

— Păi dacă a aflat-o prietenul meu Hagiul, eu zic că oi afla-o şi eu de îndată! râse şiret cel întrebat.

Prietenul îşi duse tainic un deget la buze, se ridică şi, repezindu-se, cu lumânarea în mână, pe rând la cele două uşi scunde, le deschise scurt, iscodind întunericul din dosul lor. Se întoarse liniştit la loc şi, umplând din nou ulcelele, începu să povestească cu glas şi mai scăzut:

— Precum bine ziceai că ştii, la Băcani, s-a fost adunat la nunta feciorului lui Paladi tot ce-i mai de frunte la Moldova… Şi, năpristan, a fost poftit şi vornicul, Velicico Costin, carele îi vine cumnat lui Paladi. De petrecut, de bună samă că au petrecut cu toţii, dar la spartul nunţii, cum zic, la o cămară de taină, au ţinut sfat câteva bărbi, şi la întoarcerea de la Băcani au mas acele bărbi, cum zic, aici, unde au ţinut încă un sfat, tot noaptea, târziu, când socoteau dânşii că nimeni nu-i aude… Şi Hagiul făcu iarăşi mâna pâlnie: Afară doar de acei ce-au avut urechi de auzit. Şi dacă nu se întâmpla să treci domnia-ta astă-sară pe aici, mă pregăteam eu să purced la Ieşi să te caut… Fiindcă vezi, căpitane Petrea, de când e lumea…

— Mă iartă, Hagiule, – îl opri fără să-şi mai stăpânească nerăbdarea oşteanul domniei, dar căutând s-o îndulcească din glas, – şi ce zici c-au hotărât boierii la acel sfat de noapte?

— Ce mai una alta: vorba lungă, sărăcia omului. S-au legat cu toţii, prin jurământ, care să rămână pe loc, care să fugă în Ţara Românească, la haznaua lui Vodă Brâncoveanul de bună samă, de la care să ceară plocoane. Vor, pasămite, să aibă ce duce la Ţarigrad, unde ar fi să purceadă cu toţii ca să-l pârască la Poartă pe Constantin Vodă Cantemir, să-l scurteze harapul şi să ridice la Scaunul Moldovei, cum ziceau, pe Velicico vornicul… Ce spui?

Spre marea mirare a Hagiului care se pregătea cu desfătare să citească uimire şi mare îngrijorare pe faţa căpitanului Petrea, acesta păstră aceeaşi nepăsare de mai înainte. Fu ispitit să-l întrebe dacă nu-i pasă într-adevăr, dar nu cuteză, căci în ciuda acelui chip, ochii oşteanului luaseră o strălucire ciudată şi glasul i se făcu tăios ca spicul hangerului, când întrebă arar:

— Era şi logofătul Miron Costin printre ei?

— Nu… ce-i drept e drept: printre ei nu a fost. Nici la Băcani, nici aici la sfat. După cum am înţeles, i-ar fi trimis răspuns la el, la conac, la Bărboşi.

— Şi când s-a petrecut asta?

— Nunta? Păi domnia-ta o ştii mai bine decât mine. Era…

— Nu nunta, sfatul de aci.

— Acum trei nopţi; da, taman trei nopţi.

— Şi parcă spuneai că au şi început să treacă rădvanele cu boieri.

— Au început. Ieri două, azi vreo trei…

— Cine?

— Păi feciorii lui răposatul Gavriliţă vornicul, cu jupânesele, coconii şi de bună samă şi cu sipetele lor pline cu galbeni şi giuvaericale… Când spun eu că nimeni nu mai poate pricepe ceva!… Pe Gavriliţă vornicul îl răpuse cu otravă Brâncoveanul din ciudă pe Cantemir Vodă şi iată că acum feciorii lui Gavriliţă dau buzna în braţele ucigaşului… Şi Costineştii, cărora Vodă Cantemir le-a dat toată cinstirea, se burzuluiesc acum împotriva măriei-sale… Şi pe domnia-ta nu te cuprinde nici măcar mirarea?

— Eu de nimic nu mă mai mir, Hagiule, din partea boierilor, de când trăiesc printre ei. Şi nu numai din partea celor de aici… Pe unde am fost, pe unde-am umblat, sunt toţi la fel, ca puii de vulpe. De aceea şi veghem cu oameni de credinţă, ca domnia-ta… Dar asta-i altă poveste, de care vom avea poate mai mult răgaz să tăinuim altădată. Acum spune-mi: printre fugari nu se afla şi Velicico vornicul?

— Nu. Pe el nu l-am văzut. O fi apucat pe alt drum… Dar, stăi, încotro, căpitane Petrea?

Abia ascunzând marea graba ce-l cuprinsese ca o scuturătură de friguri, oşteanul se ridicase şi, repezindu-se la veşmintele aburinde spânzurate pe vatră, omul de credinţă al lui Constantin Vodă începuse să se îmbrace.

— Nu cumva vrei să ieşi acum în puterea nopţii?

— Domnia-ta ai zice să mai aştept?

— Nu zic, dar… nici aşa pe potopul ăsta şi fără soţi la drum de noapte…

— Ce trebuinţă am de alţi soţi? Braţul şi baltagul aista îmi vor fi de ajuns şi mai de credinţă…

— Doamne fereşte, bat haiducii şi joimirii răzleţiţi pretutindenea. Mai ales la o vreme de noapte ca aiasta…

În timp ce vorbea, căpitanul Petrea îşi trăsese şi cizmele. Învelit în mantia-i largă, pe cap cu coiful lucitor, se îndreptă cu paşi voiniceşti spre uşa cea ferecată. Hagiul îşi aruncă pe umeri gheba, împinse zăvoarele şi la licărul acum potolit al focului din vatră, cei doi oameni se zvârliră în bezna de afară ca într-un cazan cu păcură. Simţindu-şi stăpânul alături de omul străin, dulăii traşi la adăpost abia mârâiră, iar tropotul calului fu înăbuşit de clisa drumului. Când capul Hagiului trecu din nou din perdeaua ploii înăuntru în casă, jarul din odaie abia mai lumina. Feştila, lipita în mijlocul mesei, pâlpâia tot mai rar şi după ce mucul mai înotă o dată în ceara topită, ca o luntre prinsă într-un vârtej fără de scăpare, sfârâi şi se stinse. Un firicel de fum se ridică drept în sus şi la cea mai de pe urmă licărire a jarului, numai o steluţă înjunghie întunericul. Atunci goarna îndepărtată a cocoşilor vesti că se crapă de ziuă.