II.

UCENICIA COCONULUI DOMNESC

— Ante mare et terras et quod tregit omnia, caelum, Unus erat…1

Lumina se împuţina tot mai mult. Amurgul de toamnă se stingea blând pe zarea încă înlăcrimată de ploaia care nu contenise, zile şi nopţi, de la un capăt la altul al ţării şi cernuse îndesat toată noaptea trecută. În cămara sa, boltită, cu firide pline de ceaslove, din cetăţuia Iaşilor, Dimitrie, coconul domnesc, plecat asupra unei cărţi latineşti simţea cum i se închid ochii. Ştiind însă alăturea privirea dascălului său, vestitul cărturar Ieremia Cacavela, băiatul îşi încordă voinţa şi scandă încă o dată stihul la care se poticnise:

— Unus erat toto naturae…

Dar nu-l putu duce până la capăt, căci ochii i se împăienjeniseră din nou la suflarea dulce a somnului.

— Vultus în orbe… îl ajută dascălul.

— Vultus în orbe… repetă ca în vis domnescul învăţăcel, apoi tăcu.

— De ce te-ai oprit, beizade Dumitraşco? îl iscodi blajin dascălul Ieremia. Nu-ţi place Ovidiu, sau ţi-e gândul la altceva? Că mare mirare m-ar cuprinde, iubitor de carte cum te ştiu. Măria-ta, nu mai eşti copil să-ţi zboare mintea la joacă; ai împlinit anii la care Machedon şi începuse a purcede la supunerea lumii celei vechi.

Obrajii ucenicului se învăpăiară şi parcă dintr-o dată aripa somnului îl părăsi:

— Ştiu, părinte Ieremia, dar:…

— Ei lasă, zâmbi cărturarul. Acum pricep: pare-mi-se, te osteneşte peste măsură dascălul domniei-tale întru ale oştirii…

— Acesta-i adevărul, părinte Ieremia, mărturisi, roşind iarăşi, învăţăcelul. Tătuca de loc nu mă slăbeşte. Nici după plecarea căpitanului Petrea… M-a pus rotmistrul cel nou la muştru mai abitir decât dumnealui… Numai la trageri m-a ţinut mai deunăzi, în picioare, trei ceasuri încheiate, cu muscheta pe furcă şi nu m-a lăsat până n-am deprins comenzile ca pe Tatăl Nostru: „Deschide tigăiţa! Pune prafu-n tigăiţă! Închide tigăiţa! Scoate cartuşul! Muşcă-i vârful! Pune cartuşul în ţeavă! Scoate vergeaua! încarcă muscheta! Ridică cocoşul! Ocheşte! Foc!” Trei ceasuri încheiate! Pe urmă, scrimă italiană, călărie… Uite-aşa, toată după-amiaza… Eu abia aşteptam să citim mai departe Metamorfozele şi iacătă…

— Ei, atunci, să lăsăm astă-seară.

— De ce să lăsaţi, dascăle Ieremia? se auzi în spatele lor un glas care cerca să fie mustrător, dar era mai degrabă stăpânit şi bun.

Cărturarul tresări, se ridică de pe scaunul tare de lemn, cu spătar înalt şi se închină adânc dinaintea celui venit. Acesta era un bărbat în puterea vârstei, în haine de catifea, cu jungher veneţian la brâu şi ciubote răsfrânte, leşeşti.

— Cu plecăciune, măria-ta. Dar când ai intrat, că noi nici nu te-am simţit?

— Am intrat taman când Dumitraşcu spunea pe de rost comenzile de încărcare a muschetei. (Un zâmbet lumină faţa domnului). Le spunea bine. Dar, de bună samă, asta nu-l iartă de latinească. După cum nici latineasca nu-l iartă de măiestria armelor.

— Un cocon domnesc osteneşte mai uşor decât un om de rând, măria-ta! încercă dascălul cărturar să-şi apere ucenicul.

După privirea repezită pe care i-o aruncă dintr-o dată Constantin Cantemir, Ieremia Cacavela pricepu că pe lângă principele moldovan, cu vederi pe care el le socotea neobişnuite, iscusinţa lui de a se purta cu puternicii lumii acesteia, deprinsă pe la curţile străine unde fusese ades chemat pentru ştiinţa lui de carte, nu-i putea fi de nici un folos.

— Parcă nu o dată ţi-am spus, dascăle, să nu te uiţi la feciorul meu ca la un cocon domnesc, ci ca la oricare învăţăcel, grăi domnul nu fără asprime.

— Acum e şi târziu, măria-ta! se înclină iarăşi dascălul. Ar trebui să se aducă făcliile, iar lumina lor tremurătoare vatămă ochii.

Constantin Vodă zâmbi îmbunat:

— Aşa îi ţii parte mereu, dascăle… Parcă ar fi feciorul domniei-tale, nu al meu şi al Moldovei. Cândva se va mândri cu câte făclii va fi topit asupra cărţilor!…

— Măria-ta i-ai dat carnea şi sângele, iar eu i-am dat suflet din sufletul meu. Şi ca părinte sufletesc sunt mândru de Dumitraşcu al Moldovei, cel mai bun ucenic pe care l-am avut vreodată.

— Iar domnia-ta eşti cel mai vrednic şi cel mai învăţat dascăl din câţi a avut până astăzi. Şi, precum ştii, mulţi a avut: leşi, greci, italieni… Dar aş vrea ca dascălul adevărat şi cel mai iubit al inimii sale să fie tot Moldova, ţara aceasta cu oamenii şi pământurile ei, care să-i fie ca şi mie fără seamăn de dragă.

O pâclă uşoară aburi ochii cărturarului.

— Cum îl cunosc, sunt gata, măria-ta, să pun chezăşie cinstea acestui păr alb, că va fi întocmai după vrerea augustului său părinte. Şi acum, apropiindu-se ceasul rugăciunii de sară, cer măriei-tale îngăduinţa de a-mi afla locul lângă iconostas.

— Du-te, dascăle Ieremia, şi sară bună.

Înclinându-se adânc, bătrânul dascăl se îndreptă de-a-ndăratelea spre uşa boltită, aşa precum deprinsese obiceiul la curţile crăieşti cele mari.

Rămas singur cu fiul său, în înfăţişarea domnului se petrecu o schimbare: ochii-i îşi pierdură strălucirea oţelie, umplându-se de o mare duioşie amestecată cu o negrăită tristeţe, Constantin Vodă parcă se gârbovi. O clipă rămase nemişcat, învăluindu-şi cu privirea vlăstarul care, în nevinovăţia şi aplecarea sa spre lucrurile minţii, lucruri atât de puţin preţuite încă în lumea în care era chemat să trăiască, i se păru mai mult ca oricând plăpând şi lipsit de apărare. Înconjurat de atâtea duşmănii ce nici măcar nu erau stârnite de gândul sau făptura lui, ci de scaunul domnesc în care trebuia să se urce într-o zi, mai apuca-va el vreodată ceasul acela?… Nepregătit îndeajuns să cunoască, necum să înfrunte zavistiile, vicleniile şi răutatea boierilor, care şi între ei ca lupii se mâncau şi târau şi pe alţii în cumplite capcane, cât de anevoioasă avea să-i fie calea în viaţă! Atât doar, că tot viaţa este cel mai bun dascăl şi căleşte în chipul cel mai neaşteptat şi pe cei mai puţin apăraţi. Dar până atunci?

Dumitraşcu ghicea el oare gândurile tatălui său, sau îi înţelesese grija din schimbarea înfăţişării? Buzele i se mişcară gata să rostească ceva şi într-o pornire caldă făcu un pas înainte. Dar sfiala izvorâtă din teama de a arăta părintelui că-i pricepuse clipa de slăbiciune îl împietri. Ochii lui însă vorbiră mai limpede decât ar fi ştiut să-i spună cuvântul. Clipind des, să-şi ascundă tulburarea, Constantin Cantemir se apropie de el cu un zâmbet oleacă şăgalnic pe sub mustaţa stufoasă şi îi mângâie părul cu dreapta. Mâna care răsucise de atâtea ori, cumplit, spada, îi tremura acum uşor, ca şi glasul.

— Zi aşa, băiete, nu-ţi place meşteşugul armelor!

— N-am spus asta, tătucă, se apără cu hotărâre mezinul voievodului. Îmi place, cum de nu! Mai ales că armele acestea noi cer multă îndemânare şi chiar oarecare socoteală. Dar… parcă mai mult mă trage inima la citit şi la scris…

— Ei, măre băiete, – oftă bătrânul, – nimeni ca mine, care abia de pot să-mi iscălesc numele pe hrisoave şi vreo scrisoare, nu ştie cât preţ are cartea. Pe lângă alte foloase şi desfătări, pe care numai ea ţi le poate da, agoniseala din înţelepciunea şi învăţămintele altora te scuteşte de multă trudă şi te fereşte de multe greşeli. Dar eu, nici inimă de pergament, ca boierii Costineşti, nu te voi… Vezi tu, cartea…

Prin fereastra rămasă deschisă – căci, în ciuda ploilor reci din acea săptămână, ziua fusese neaşteptat de caldă – se auzi bătaie de toacă. Apoi clopotul cel mare din turnul Goliei cutremură liniştile înnoptării. Alte clopote, îndepărtate, cu dangăt mai des şi mai senin, îi răspunseră din clopotniţele risipite prin vâlcelele şi pe dealurile oraşului ce se cufunda în pâcla de dincolo de zidurile cetăţuii. Era ceasul vecerniilor.

Constantin Cantemir tăcu o clipă. Dar nu pentru a asculta glasul clopotelor, cât a-şi aduna mai bine gândurile. Dimpotrivă, cu ochii pironiţi în zare, Dumitraşcu părea să soarbă din toate puterile fiinţei lui acea chemare, cu o sete pornită din nepotolite adâncuri.

Acea sete nu-şi afla însă pricina în vreo înclinare monahicească de care se găsea cu totul străin, căci, în ciuda sutanei pe care o purta şi a mătăniilor pe care le bătea dinaintea iconostasului, dascălul Ieremia, mai vârtos decât Facerea Lumii din Sfânta Scriptură, îi citise De rerum natura2 de păgânul Lucretius şi în loc să-l puie să înveţe Vieţile Sfinţilor, îl îndemnase să cunoască îndeaproape Vieţile Oamenilor Iluştri a lui Plutarh. Simţindu-l nerăbdător să desluşească tainele şi rosturile adânci ale firii, acel om luminat îi dăscălise întru învăţăturile lui Democrit, ale filosofilor stoici şi ale lui Avicenna. Iar în nopţile de vară, când se preumblau pe meterezele cetăţuii şi priveau cu ochii vrăjiţi mersul stelelor, dascălul îi vorbea de Ptolomeu şi mai cu osebire de Copernic şi Galileu, acestora zicându-le „sfinţi cărora, în loc de-a le-nălţa slavă, papistaşii le-au înălţat ruguri”. Tot călugărul îi povestise adesea şi îndelung despre călătoriile de basm ale lui Cristofor Columb şi Vasco de Gama, prin ostroavele numai de ei văzute.

Dangătele ce înfiorau prelung zările amurgului îi făceau acum să viseze la clopotele ce vor fi sunat vecerniile la Florenţa la ceasul slăvit în care Alighieri, rătăcind pe malul Arnoului, zărise întâia dată pe Beatrice. Şi acea sete de călătorii, de fapte mari, de viaţă zbuciumată şi rodnică, îl cuprindea iarăşi, mistuindu-l ca o amăgitoare văpaie.

— Cartea, copile… – se porni iarăşi să grăiască Constantin Cantemir, – este, aşa cum îţi spuneam adineauri, un lucru de samă, Dar trebuie şi ea pătrunsă într-un anume fel. Să nu o laşi să te facă să uiţi de lume şi omenie, după cum nici lumea nu trebuie să te Tacă să uiţi de carte. Să fii un mare, un foarte mare cărturar şi nimic alt, se poate să fie foarte frumos. Dar de la un viitor domn, norodul aşteaptă şi altceva. Şi aşteptările norodului nu trebuiesc înşelate. Nu uita că noi suntem neam de răzeşi cinstiţi, că din norod ne tragem. (Aici glasul lui Constantin Vodă se sumeţi deodată). Acolo bate inima Moldovei, inima ostaşilor şi răzeşilor ei, nu la sindrofiile boierilor vechi care tocmesc Scaunul domniei şezând pe sipetele lor ticsite de galbeni şi grăind greceşte şi turceşte…

O tuse seacă ce păru că nu se mai sfârşeşte înecă deodată glasul domnului, care-şi duse fără voie mâinile la piept, în timp ce faţa, dintr-o dată albă ca varul, i se încrâncenă de o durere cu greu stăpânită.

— Tătucă, ce ai? se cutremură de îngrijorare Dumitraşcu.

Scuturat mai departe de tusea ce-l sugruma, Constantin Cantemir îi făcu semn de liniştire cu mâna şi se apropie de fereastră. Trăgând în piept aerul îmbălsămat de mireasma răcoroasă a grădinii, rămase o vreme destul de îndelungată rezemat de pervaz. Răsuflarea i se potolea anevoie şi tâmplele îi zvâcneau puternic. Dar inima prindea să-i bată mai liniştit, măsurându-i tot mai alinat clipele vieţii. Scăpase şi de data aceasta. Baba cu coasa, care-l pândea mereu de la o vreme şi se juca cu el precum pisica cu şoarecele, îl cruţase iarăşi. O lumină obosită îi descreţi fruntea. Dorea din tot sufletul să mai trăiască. Măcar cinci-şase ani. Să aibă răgazul a duce mai departe ceea ce începuse, dar izbutise, cu atâta amar, numai pe jumătate. Să aducă oleacă de tihnă în Ţara Moldovei. Datorită dârzeniei, vitejiei şi chibzuinţei sale, îi pusese întrucâtva la adăpost marginile de duşmanii dinafară. Acum începuse lupta neostoită cu cei răi dinăuntru, lotrii răspântiilor şi harţa cu şleahta lupească a boierilor hulpavi, nemăsuraţi în lăcomia şi zavistia lor. Da, încă vreo cinci-şase ani şi bogata Ţară a Moldovei şi-ar fi închis multe din rănile de care încă sângera. Între timp, Antioh şi Dumitraşcu ar fi ajuns la anii la care li se putea încredinţa fără teamă frâiele domniei… Ah, cum s-ar fi bucurat duşmanii lui dacă tusea aceea seacă i-ar fi curmat adineauri pentru vecie răsuflarea! Ca fulgerul s-ar fi dus vestea şi ce petrecanie ar fi fost în noaptea aceasta pe la câteva dintre curţile boiereşti, colo-n vale, la poalele cetăţuiei, printre grădinile şi livezile întinse ale Iaşilor… Ca şi cum ar fi voit să deosebească locul în care se afla fiecare – căci le ştia pe degete – se aplecă mai mult peste pervazul ferestrei înalte şi înguste, sfredelind cu ochii săi pătrunzători negura în care prindeau să se aprindă, ici, colo, printre frunzişurile ruginii, licăriri de opaiţe şi de lumânări.

Dintr-o dată se întoarse. Dumitraşcu rămăsese nemişcat în picioare, în mijlocul acelei cămări cu poliţe pline de cărţi, ce aducea mai mult a chilie de pustnic, decât a iatac de cocon domnesc. Ochii lui arătau o spaimă plină de atât de curată iubire, încât ceva se mişcă, se dezlegă parcă în inima lui Constantin Vodă Cantemir. Apropiindu-se şi cuprinzându-i grumazul cu braţul, tatăl îşi strânse îndelung fiul la piept.

*

La ceasul acela, strecurându-se prin umbra deasă a zăplazurilor, de-a lungul ulicioarelor acum de tot pustii, un băieţandru bălăior de vreo treisprezece ani alerga cât îl ţineau picioarele pe uliţa mare către cetăţuie. La marginea colnicului se opri o clipă să mai răsufle, tot privind îngrijorat spre palatul ale cărui fereşti începeau să se lumineze. În zarea vineţie, pe care se desprindeau limpede turnurile mătăhăloase şi străjile ce se preumblau pe coama meterezelor, cele mai de pe urmă văpăi ale amurgului se potoliseră şi cerul se spuzea de stele. Într-o clipă, avea să se ridice podul cu scripete de la intrare. Şi atunci, pas de mai treci! Fără să mai aştepte să i se potolească bătăile inimii, băieţandrul porni în aceeaşi goană pe urcuşul care-i tăia acum răsuflarea şi-i muia picioarele. Când simţea că nu mai poate, se îmbărbăta cu glas tare:

— Nu te lăsa, Mihuţ, băiete… trebuie să ajungi cu orice preţ…

Zis şi făcut… Mai avea ca la vreo zece stânjeni până la podul ce încă nu se ridicase, când o umbră se aţinu dintr-un tufiş la marginea drumului.

— Stai! strigă cu glas cumplit arătarea.

Mihuţ împietri. Nu atât că glasul străjerului l-ar fi înspăimântat, ci mai mult fiindcă simţea că dacă ar mai fi făcut un singur pas i-ar fi plesnit coşul pieptului. Când umbra îl întrebă cine e şi unde vrea să meargă, nu fu în stare să scoată din gâtlej nici un sunet. Dar în clipa următoare răsuflă adânc şi zvâcni înainte, strigând:

— Lasă-mă Să trec… Trebuie să ajung negreşit.

Şi o zbughi spre capul podului.

— Stai! strigă iarăşi straja.

Din două sărituri îl ajunse din urmă ca zmeul din poveste şi-l înşfăcă zdravăn de după ceafă,

— Te-am prins, împieliţatule! Unde crezi că te afli? În satul fără câini? Păi degeaba stau eu aici de strajă, măi ţâcă? Să las să intre în cetatea domnească orice orătanie ca tine? Ia te uită comèdie! Stai binişor, voinicule!

— Lasă-mă… lasă-mă… trebuie să ajung.

— Nu te mai zbate degeaba, că tot nu scapi’. Mai bine spune repede ce vrei. Şi mai întâi de toate, cum te cheamă şi al cui eşti tu?

— Mă cheamă: Mihuţ… al căpitanului Petrea.

— Aha! Al căpitanului Petrea! făcu straja, slăbindu-l din strânsoare. Atunci se schimbă povestea. Păi dacă eşti feciorul dumisale, ce baţi drumurile ca un bezmetic şi nu stai acasă, cum stau la ceasul aista copiii de gospodari cumsecade? Hai?

Văzând că deocamdată dobândise totuşi o izbândă, Mihuţ se prefăcu mai dârz şi se răţoi semeţ nevoie mare:

— D-apoi, n-am să-ţi spun eu domniei-tale. Nu-i întâia dată ca vin la curtea domnească; eu îs şi prieten cu beizade Dumitraşcu, dacă vrei să ştii!

Spre marea lui dezamăgire, toată semeţia ce şi-o pusese în glas şi în privire nu-i folosi la nimic. Râzând cu chef, zmeul îi răspunse, fără să ia gheara de pe dânsul:

— Ăi fi mătăluţă prieten de hârjoane cu coconul domnesc – c-aşa-i place măriei-sale, să-l lase cu flăcăiandri ca de-alde matale – dar eu îs străjer şi la ceasul aista nu-i slobod să intre nimenea în cetate fără pricină de samă… Hai, du-te acasă, prâsleo! Acum nu-i vreme de joacă.

— Nici n-am venit la joacă, – se oţărî Mihuţ, – eu am treabă cu măria-sa… Am să-i spun neapărat… ceva.

— Ce să-i spui?

— Taină mare.

Straja se porni de astă dată pe un râs vijelios ce-i scutură toată făptura şi-şi puse mâinile-n şold ca la panoramă.

— Ei, nu mai spune! Ei, bată-te să te bată! Să ştii c-ai să ajungi mare dregător, dacă de pe acum ai început a avea treburi de taină cu măria-sa. Dar până atunci, du-te frumuşel acasă, şi când s-o întoarce căpitanul Petrea din Ţara-de-Jos, ai să-i spui ce-ai avut de tăinuit cu măria-sa… Dar ce faci? Stai… hoo! Uite că mi-a scăpat împieliţatul…

Picioarele acum odihnite ale lui Mihuţ fură mai iuţi decât picioroangele zmeului. Dar sprinteneala nu-i mai sluji la nimic. Feciorul căpitanului Petrea mai avea doar trei paşi de făcut până la capătul podului, când iată că lanţurile scrâşniră, scripetele scârţâi şi puntea se ridică de peste şanţul ce împrejmuia cetăţuia.

Un râs şi mai spăimos decât cel de adineauri răsună în spatele lui. Străjerul se veselea foarte de întâmplare şi de ciuda băieţandrului. Mihuţ rămase ţintuit locului, neştiind ce să mai facă. Dar un gând îi fulgeră prin minte: „Trebuie să mă sfătuiesc cu Mehmet…” Şi o rupse la fugă devale. Cât ai scăpăra din amnar şi ajunse la poalele colnicului, şi topindu-se iarăşi în umbră zăplazurilor înalte peste care se întindeau crengi uriaşe până către mijlocul uliţei, porni spre locuinţa comisului Ştefan Cerchez, sărind peste băltoace şi stârnind haite întregi de dulăi după el.

Acest boier, pus de Constantin Vodă mai mare peste hergheliile domneşti, era cu adevărat de neam cerchez. Un străbun de-a lui, venit cine ştie cum, cu vreun ceambul, pentru prădăciune, sau singur, cu niscai negoţ, tocmai de la Crâm, se aciuase în Ţara Moldovei. Însurându-se el cu o moldoveancă, trecuse la legea celor printre care trăia, iar urmaşii lui – oameni toţi vrednici şi drepţi la cuget – ajunseseră la mare cinstire. Dar poreclă le rămăsese nume. Cu numai vreo doi ani în urmă, marele comis Ştefan Cerchez se trezise la uşa dumisale cu un băieţandru cu năsuc în vânt şi ochi de veveriţă, pe nume Mehmet, ce se afla rubedenie cu el şi care era purces tot de la Crâm, de unde venise cu nişte soli ai neamului; tătărăsc. S-a dovedit apoi că era şi acest Mehmet un pui de om cum nu sunt mulţi pe lume, lucru pe care-l pricepuse dintr-un început şi Constantin Vodă. De aceea îl văzuse cu ochi buni şi-l lăsase să umble la joacă, şi mai ales la preumblări şi întreceri de călărie sau de arme cu coconul său şi cu Mihuţ, odrasla lui Petrea Căpitanul. Cu vreo doi-trei ani mai vârstnic decât feciorul domnului, care la rându-i cu vreo doi ani mai mare decât Mihuţ, cimotia comisului Cerchez se arăta ager la minte nevoie mare şi dibaci în toate: în mânuitul armelor, în povestit şi mai ales în a descreţi frunţile cu hazul lui fără seamăn.

Mai ardea în ochii lui oblici o flacără ce nu se întâlneşte decât la cei ce se adapă din visuri îndrăzneţe şi mari. Închipuirea-i era în veşnic neastâmpăr. Şi nici n-ar fi putut fi altminteri, când toată copilăria, petrecută prin taberele veşnic în fierbere ale stepei nohailor, îi fusese legănată de străvechile basme ale noroadelor fără de tihnă din jurul Pontului Euxin3. Comisul Ştefan Cerchez, căruia soaţa dumisale nu se învrednicise să-i dăruiască copii, îl iubea acum ca pe un fiu bun al său şi era tare mândru de el, punându-l, la rarele-i petreceri, să „maimuţărească” pe nişte boieri mari, vecini de-ai săi, de se tăvălea lumea de râs, ca la comèdie.

Casele comisului, case bătrâneşti cu un singur rând, se aflau într-o curte mare, înconjurate de acareturi, cu slugi multe şi bineînţeles păzite de nişte diavoli de dulăi, luaţi de pui şi înrăiţi. Să intre pe poarta din faţă şi încă la ceasul acela nu era lucru de şagă nici pentru un om în toată firea. Dar o aripă joasă a casei se lăsa spre un cot al grădinii, încât una din ferestre se afla la numai un stânjen de zaplaz. Fereastra aceea se potrivea a fi tocmai a cămării lui Mehmet. Mihuţ nu numai că ştia asta, dar aveau ei şi un semn al lor, anume pentru întâmplări deosebite. Geamul era acum luminat. Semnul era un pumn de pietricele-n geam şi două strigăte lungi de cucuvea.

— Uhu-hu… uhu-hu!…

Ca la o poruncă capul rotund al flăcăiaşului venit de la Crâm se ivi de îndată.

— Tu eşti, Mihuţ? întrebă el de cum se deschise fereastra.

— Eu sunt, Mehmet, vino repede jos!

— Nu pot, că-i unchiul Ştefan acasă şi se pregăteşte de cină.

— Trebuie să vii neapărat.

— Dar ce s-a întâmplat?… De ce taci? Hai, vorbeşte…

— Nu pot. E taină mare!

— Nu mai spune: „Taină mare”! îl maimuţări Mehmet.

Vorba asta, întoarsă, fireşte, fără un dram de răutate sau de batjocură, pe Mihuţ îl păli peste obraz ca o lovitură de bici. Odrasla căpitanului Petrea suferea întotdeauna când, ca mai nevârstnic decât cei doi prieteni ai săi, se întâmpla să nu fie luat în serios. Şi iată că Mehmet se purta cu el astfel tocmai în clipa în care el îşi îndeplinea o datorie pentru care înfruntase atâtea primejdii: dojana bunicii, bezna şi băltoacele uliţelor, haitele de câini şi câte altele. De aceea, uitând de orice fereală, strigă cu glas mai tare decât ar fi voit:

— Trebuie să-l vestim degrabă pe Dumitraşcu că o mare primejdie îl pândeşte pe măria-sa.

— O mare primejdie? Mehmet şovăi o clipă, apoi dintr-o dată se hotărî: Stai, că atunci vin jos, negreşit…

Mehmet nu era învăţat să mintă şi de aceea nici nu se pricepu să ticluiască la repezeală vreo pricină de hoinăreală tocmai acuma. Când comisul îl întrebă ce cauă în uliţă la ceasul acela, îi mărturisi că îl aşteaptă afară Mihuţ al căpitanului Petrea cu o taină mare despre o primejdie ce l-ar pândi pe Vodă. Cumpănind o clipă cele auzite, comisul îi spuse lui Mehmet să-l aducă îndată pe băieţandru dinaintea sa. De bună seamă că trebuia să se petreacă ceva, într-adevăr, cu totul neobişnuit, ca Mihuţ, pe care – mai ales în lipsa tatălui, plecat des cu porunci domneşti – bunică-sa îl păzea ca pe ochii din cap, să bată uliţele noaptea. De aceea, Mehmet mai mult zbură decât alergă până la poartă şi aproape fără să mai răsufle îl târî pe băieţandru către odaia comisului, petrecuţi de mârâitul dulăilor alungaţi.

— Bine, dar comisul n-o să se supere? avu totuşi răgaz să mai întrebe Mihuţ în timp ce urca scările… Că ştii cum e… dumnealui…

— Nu se supără! Aşa-i place lui să pară aspru şi crunt, când răcneşte pe la grajduri, dar dacă ştii cum să-l iei, e lapte şi miere!

Într-adevăr, de cum îl zări şi presimţindu-i sfiala, comisul îi zâmbi blajin şi îl îmbie:

— Intră, Mihuţ băiete, şi spune ce-ai păţit!

Băieţandrul nu se aşteptase să fie dus chiar aşa, ca la judecată, în faţa comisului. Nu ştia dacă „taina” pe care o dobândise în acea seară era într-adevăr mai mult decât un rod al închipuirii lui jucăuşe. Mai întâi privirea ochilor săi albaştri-cenuşii îi fugi întrebătoare, dar şi plină de dojană, către Mehmet. Acesta îi făcu semn cu capul, precum că, la urma urmei, şi comisul ştie de glumă, fie chiar şi în puterea nopţii.

Mihuţ mai şovăi o clipă, apoi, cu hotărârea cuiva care s-ar arunca orbeşte într-o vâltoare, se întoarse spre comis şi începu să povestească pe nerăsuflate:

— Domnia-ta ştii că noi stăm lângă curţile cele noi ale boierilor Costineşti… Grădină lângă grădină… Doar sări zăplazul… şi… şi…

Comisul crezu că-l ajută:

— Ei şi? Te-au prins la mere?

Pe Mihuţ numai că nu-l podidiră lacrimile. Nici omul acesta în toată firea nu-l pricepea şi nu părea să pună vreun temei pe vorbele lui. Dar pentru vodă şi scăparea lui, nici o jertfă nu i se păru prea mare, nici aceea de a trece în ochii neştiutorilor drept un copil. De aceea urmă fără oprire:

— Nu umblam după mere. Eu pândeam o veveriţă. A sărit din dudul nostru dincolo, în grădina Costineştilor, şi acolo s-a căţărat într-un nuc. Eu, după ea, din cracă în cracă, până sus…

— Ei şi? Unde-i taina? se încruntă comisul. Apoi adăugă hâtru: te pomeneşti că era tocmai împărăteasa veveriţelor şi te-a rugat s-o cruţi, că-ţi dă coroniţa ei de olmazuri.

— Nu! strigă înciudat Mihuţ, cu glasul înecat în lacrimi. Tocmai când s-o ajung, am auzit sub nuc zvon de glasuri. M-am temut şi n-am cutezat să mă mişc. Şi veveriţa a pierit.

— Spune mai departe, îl îndemnă comisul, de pe buzele căruia zâmbetul nu apucase să piară.

— Când mă uit la poalele nucului, ce să văd? Dedesubt se opriseră nişte boieri, care se înapoiau dintr-o plimbare prin grădină. Pesemne, credeau că nu-i aude nimeni, fiindcă grăiau şi râdeau fără fereală. Cu ei se afla şi vecinul nostru, vornicul Velicico Costin, care îşi râdea de vodă şi spunea cum că „i-ar fi sunat ceasul”.

Comisul Ştefan Cerchez sări în picioare ca ars şi strigă:

— Aşa a spus tâlharul?

— Chiar aşa.

— Şi alt, ce-a mai spus? Hai, grăieşte! se înfierbântă comisul, privindu-l pe Mihuţ ca şi cum el ar fi fost vinovatul.

Speriat, băieţandrul rămase o clipă mut. De teamă să nu care cumva să uite o vorbă măcar din cele auzite, i se păru dintr-o dată că uitase tot. Luându-şi seama, comisul Cerchez se potoli şi, mângâindu-i pletele bălane, îi spuse blând:

— Nu-i nimica, Mihuţ fiule, dacă nu-ţi poţi aduce aminte chiar aşa, dintr-o dată, de tot ce-ai auzit. Să nu-ţi fie teamă de nimic. Eşti coşcogea flăcău şi măria-sa o să te aibă în mare cinste când o afla de ce mare ajutor îi vei fi fost şi lui şi lui Dumitraşcu, prietenul vostru, şi Ţării Moldovei. Că acum zic să mergem cu toţii să-l vestim de cele întâmplate. Şi până ce pune Ilie caii la butca mea cea mare, până ce suim la cetăţuie şi se pogoară puntea cu scripeţi, ai tot răgazul să-ţi aduci aminte şi să te socoteşti cum ai să-i povesteşti măriei-sale de-a fir-a-păr tot ce ai auzit. Ia gustă din baclavalele astea… Nu-i aşa că sunt bune, voinicelule?…

— Aşa-i! bâigui încă nedezmeticit Mihuţ, care mai-mai că începuse a se căi de tot ce apucase să facă şi numai de baclavale nu-i ardea acuma. La drept vorbind însă, el nici nu-şi pusese ceva anume în cap: totul i se păruse atât de firesc, încât nici nu avusese de ce să mai stea la gânduri. De cum soborul boierilor se depărtase de nuc, se lăsase binişor jos, din cracă în cracă, mai sprinten chiar decât veveriţa, pierdută şi strecurându-se prin gradina boierului Velicico Costin, într-o clipă sărise îndărăt, în grădina lor. Toată grijă îi fusese să nu-l zărească bunică-sa, ca nu care cumva să-l oprească de a mai ieşi pe poartă, căci fiind „taină mare” socotea că nici nu putea mărturisi unde fusese. Purtat mereu pe drumuri de slujbele domniei, căpitanul Petrea lăsase să-i dădăcească feciorul maica domniei-sale, fiindcă mama bună a flăcăiaşului murise la naştere. Pentru năzbâtiile singurului sau copil, amintire vie a chipului drag al celei neuitate, oşteanul avea nemărginita îngăduinţă a părinţilor prea iubitori, dar bunica era neînduplecată şi-şi creştea nepotul cu străşnicia cu care îşi crescuse fiul. De aceea şi Mihuţ, ştiind ce-l aşteaptă, o zbughise în uliţă. Da, totul i se păruse atunci firesc şi uşor. Acum, când comisul poruncise să se pună caii la butcă, şi când poate avea să fie înfăţişat domnului, fapta lua deodată în mintea lui cu totul altă faţă şi inima începu să-i bată ca pe dealul cetăţuii. Drept e că el cu vodă Constantin mai dăduse faţă şi chiar vorbise în mai multe rânduri. Dar niciodată într-o atât de serioasă împrejurare. Şi dacă cumva nu era nimica de seamă? Cum aveau să mai râdă toţi de el!… Cu mâinile dintr-o dată reci şi cu obrajii ca varul, întoarse privirea spre Mehmet. Dar ochii mici ai puiului de tătar erau atât calzi şi prietenoşi, şi atât de, îngrijoraţi de cele ce auzise, încât îndoielile lui Mihuţ se topiră ca prin farmec. Îşi înălţă capul şi un simţământ de senină mândrie puse stăpânire pe el, alungându-i din suflet orice sfială. Da, avea în sfârşit prilejul să dovedească limpede şi fără putinţă de tăgadă prietenului său că, aşa „prâslea” cum se afla, era mai copt la minte şi mai viteaz decât mulţi alţi băieţi.

Când comisul se întoarse cu işlicul în cap şi contăşul pe umeri, vestindu-i că butca fusese trasă la scară, Mihuţ îl întrebă fără nici cea mai uşoară umbră de sfială în glas, ca unul deprins de când lumea cu treburile la divan:

— Îl luăm şi pe Mehmet cu noi?

— Fireşte, flăcăule, dacă vrei tu…

*

Uitând, ca niciodată, grijile domniei, ce nu-i dădeau o clipă de răgaz – căci mereu altele şi altele se iveau – şi gustând mai cu dulceaţă ca oricând ceasul acela de tihnă alături de vlăstarul atât de scump inimii sale, Constantin Vodă Cantemir se afla încă în cămara lui Dumitraşcu. După ce aprinseră lumânările în sfeşnice grele cu multe braţe după moda grecească, bătrânul domn se aşezase într-un jilţ şi ceruse învăţatului său cocon să-i mai tălmăcească din stihurile elineşti, în care Homer povestea războiului Troiei. Dumitraşcu îi făcuse bucuros pe voie, căci şi lui îi plăceau foarte, şi cu multă îndemânare, fără caznă sau şovăire, le îmbrăcă în straiul frumos al graiului moldovenesc de pe acea vreme. Glasul mlădiu şi cald al coconului rostea acum stihurile în care se povestea despre vestitul cal troian născocit de năzdrăvanul şi vicleanul Ulise. Trecuseră aproape treizeci de veacuri de când pe ţărmurile Hellespontului, bogata şi prospera „cetate cu largi uliţe” fusese supusă prin şiretlic şi năruită de furia grecilor. Închis în sine. Constantin Vodă se întreba, într-o împletire de gânduri, dacă nu cumva şi el lăsase să pătrundă în inima „cetăţii” un asemenea cal amăgitor, atunci când se înduplecase să pună în cele mai mari dregătorii boieri cu credinţa-n fundul pungii, pe „majordomi” cum le ziceau apusenii, ca alde Velicico Costin şi chiar Iordache Russăt. Curmându-i cugetarea, un copil de casă i se înfăţişă spre a-l vesti că se întorsese căpitanul Petrea şi-i aştepta porunca.

Încrederea şi dragostea domnului faţă de acest încercat şi devotat oştean erau atât de mari, încât, nestingherindu-şi tihna acestui răgaz părintesc, porunci copilului de casă să-l cheme de îndată.

De cum îl văzu ivindu-se în pragul uşii boltite, îi fu destul ca să priceapă că i se aduceau veşti neprielnice. După ce se înclină cu smerenie, oşteanul îşi ceru iertăciune că se înfăţişează chiar aşa precum sosise de la drum, stropit de glod, dar că avea grabnice lucruri de adus la ştiinţa măriei-sale.

Constantin Vodă aruncă o privire nehotărâtă spre Dumitraşcu, neştiind dacă se cuvenea să-i tulbure cugetul cu răbufnirile răutăţilor lumii acesteia, când căpitanul Petrea apucă să adauge, cu glas anume:

— Pentru ca veştile ce le aduc să-şi afle tot temeiul, zic c-ar fi mai bine ca măria-ta să îngăduie a asculta în sara asta nişte inşi care le întăresc şi care, după câte auzii, în mare grabă aşteaptă să intre. Dumnealui comisul Cerchez…

— Comisul Cerchez a venit aici, la ceasul ăsta? se minună domnul.

— Da, măria-ta. Când adăstam să se coboare puntea, numai că auz tropot de cai şi văz urcând priporul o butcă cu doi făclieri înainte. Spre mirarea mea, în butcă zăresc pe comis, care-mi spune că vrea să se înfăţişeze în mare grabă dinaintea măriei-tale.

— În mare grabă? se miră iarăşi Vodă.

— Da, şi spre şi mai marea mea mirare, îl văzui însoţit şi de nepotul său, de tătarul de la Crâm.

— De Mehmet?

— Da, de Mehmet şi de un alt tovarăş de năzbâtii al feciorului măriei-tale, zâmbi a şagă căpitanul Petrea.

— Ce glumă-i asta, Petreo? se încruntă uşor domnul.

— Nu-i glumă, măria-ta. Vreau să zic că-i şi fiu-meu cu ei. Precum aflai chiar adineauri, pare-se că Mihuţ a venit mai devreme să spună măriei-sale, lui beizade Dumitraşcu, ceva de samă, dar că nu l-ar fi lăsat straja. Tot el l-a pus pe drumuri şi pe comis.

Domnul întoarse o privire întrebătoare spre coconul său, care însă înălţă umerii în semn de nevinovată nedumerire.

— Şi nu ţi-a spus despre ce e vorba? se întoarse iarăşi domnul spre căpitanul Petrea.

— Ba mi-a şoptit el ceva, cam la repezeală, de aceea socot că măria-ta e mai bine; să le afle pe toate, aşa cum s-au petrecut, mai înainte de cele pe care le voi avea şi eu de povestit.

— Mare comèdie! se minună a treia oară Constantin Vodă şi bătu din palme. Să intre cu toţii!

Şi astfel ascultă măria-sa de la căpătâi, cu un zâmbet părintesc pe buze, povestea veveriţei lui Mihuţ, până în clipa în care băieţandrul pomeni numele duşmanului său cel mai primejdios, boierul care râvnea în taină la scaunul Moldovei. Totuşi, spre osebire de comisul Cerchez, care, sânge mai iute; nu-ţi putea ţine în frâu glasul şi mânia, voievodul păru a nu pune la inimă cele auzite şi întrebă cât putu mai potolit:

— Şi ce spunea boierul acela, băieţaş?

— Mihuţ băiatule, gândeşte-te bine şi răspunde-i măriei-sale întocmai ca un om mare! se aplecă spre fiul său căpitanul Petrea, cu inima bătând.

Mihuţ ridică spre tătâne-său o privire plină de mândrie şi grăi răspicat, nu fără oleacă de sumeţie:

— Întocmai, tătucă! Apoi întorcându-se iarăşi către domn, vorbi privindu-l ţintă în ochi: Vornicul Velicico spunea celorlalţi boieri…

— Care erau aceia? Îl întrerupse domnul.

— Nu-i ştiu pe nume. Dar dacă i-aş vedea, i-aş cunoaşte.

Constantin Vodă se înnoură şi clipi des de câteva ori. După o scurtă tăcere întrebă iarăşi, cu glasul liniştit:

— Ei, şi ce le spunea vecinul vostru, vornicul Velicico, musafirilor săi?

Mihuţ închise ochii parcă străduindu-se a-şi aduce aminte mai bine fiece vorbă, dar mai mult de ruşinea celor ce avea de rostit.

— A zis aşa, măria-ta: „Mojicul de Constantin Cantemir e pe năsălie. Mi-a sosit vorbă de la domnia Munteniei. Cu ajutorul Brâncoveanului, îl mazilim… i-a sunat ceasul!”…

— A spus el asta? stărui domnul, nevoind să-şi creadă urechilor.

— Chiar aşa, măria-ta; m-am gândit tot drumul, să nu uit.

— Mai departe.

— Mai departe, nu mai ştiu întocmai, că s-au dus de sub nuc.

— Adu-ţi bine aminte, Mihuţ, îl îndemnă iarăşi căpitanul Petrea. Ce-au mai spus când se aflau încă sub nuc?

Copilul îşi încruntă fruntea, apoi spuse, poticnindu-se ca la o lecţie nu prea bine învăţată:

— Da, parcă a mai spus boier Velicico aşa: „În noaptea aiasta, la a doua strajă, fug şi eu… dar la întoarcere o să mă primiţi cu mitropolitul în frunte… la porţile târgului…” Atât!

— Adică… pricepi, măria-ta! izbucni furios comisul.

— Da, prietene comise, răspunse Vodă. Nu-i greu de înţeles. Fiindcă dulce este jefuitorului domnia, pe cât e de grea celui ce poartă de grijă norodului…

În clipele ce urmară, Vodă Constantin tăcu, tras în sine, plecându-şi fruntea adânc săpată de ani şi răsfiră, cu mâna tremurată, barba albă lăsată pe piept. În ciudă a tot ce-i fusese dat să vadă într-o viaţă plină de încercări, cugetului său cinstit îi venea de fiecare dată greu să cuprindă unele ticăloşii. Parcă o îndoială îi mai stăruia în minte, izvorâtă din preţuirea pe care o dădea în sinea lui făpturii! omului. Nu-i venise a crede nici alaltăieri, când boierul de rangul al doilea, Ilie Ţifăscul – poreclit „Frige-Vacă”, pasămite pentru cumpătarea sa la mâncare – care fusese şi el poftit la nunta de la Băcani, alergase, degrabă, la Iaşi, să-i dezvăluie domnitorului urzeala acelor nuntaşi.

Îl socotise clevetitor şi zavistnic, ştiindu-l doritor de măriri şi mereu gata să-i sape şi să-i pârască pe ceilalţi, mai ales pe Costineşti, pizmaş pe cinstirea în care se aflau acei dregători.

— Măria-ta, – strigase Ţifăscul, căzând în genunchi, de cum dăduse cu ochii de voievod, – iartă-mi păcatele vrute şi nevrute, dar pleacă-ţi urechea la vorbele unui slujitor credincios ca mine. Te paşte primejdie mare…

Constantin Cantemir nu-l crezuse pe de-a-ntregul, pe Frige-Vacă. Se întreba dacă atâta de jos poate prăbuşi pe un om pofta de mărire, până la lovirea binefăcătorului său. De aceea, şi acum, Constantin Cantemir mai învălui o dată cu – privirea pe băieţel, încercând să-şi închipuie aievea cele auzite. Întoarse gândul, dar numai o clipită, la comisul Cerchez… Nu cumva?… Dar aceasta ar fi fost cu neputinţă. Făcu semn să treacă copiii în cămara cea mică a lui Dumitraşcu.

Căpitanul Petrea îi luă pe după; umeri cu blândeţe după ce-i trecu dincolo, cuteză să rupă tăcerea:

— Măria-ta, – începu el, – poate că nici eu nu aş fi dat crezare spuselor unui copil şi nu aş fi îndrăznit să hotărăsc ceva după aceste spuse. Dar ele întregesc veştile culese de mine şi pe care îmi era atât de degrabă să le fac cunoscute măriei-tale. La nunta de la Băcani, boierii cei vechi au ţinut sfat şi au hotărât să urmeze îndemnul Brâncoveanului de a te pârî la Ţarigrad ca să te scoată din domnie. La hanul Hagiului au ţinut al doilea sfat, unde toate au fost puse cu de-amănuntul la cale. Rădvanele cu fugari au şi început să se strecoare către vadul Milcovului. De fuga lui Velicico nu ştiam încă nimic. Niciunul din oamenii noştri de credinţă nu l-a văzut. Mă temeam să nu fi chitit vreun drum ascuns, ori să fi plecat singur călare, sub straie mincinoase. Aflăm acum că abia în noaptea asta se găteşte de plecare. Măria-ta, nu mâi este vreme de pierdut. Straja întâia a şi intrat. La a doua tâlharul va fugi în Ţara-de-Jos. Ce porunceşti?

Constantin Vodă tăcea. Se ridică obosit, se duse până la fereastră, aruncă, o privire în bezna de afară, apoi cu ochii pierduţi spre flacăra tremurândă a lumânărilor hotărî, cu glas îndurerat:

— Nu eu am vrut-o, ci ei, vrăjmaşii Moldovei… Îţi poruncesc să-i prinzi pe aceşti haini, căpitane Petrea, şi să-i dai pe mâna armaşului să-i pedepsească după vina lor… Iar acestor copii le aduc mulţumiri şi pe feciorul meu îl fericesc că are atât de isteţi şi de buni prieteni. Comise Cerchez, aş avea o rugăciune către domnia ta: să fii pre toată viaţa mut despre partea cu… veveriţa, spre a nu cădea răzbunarea lupilor asupra capetelor nevinovate ale acestor copii, Şi acum, vă duceţi cu bine, dragii mei!…

Când se află iarăşi singur cu feciorul său, Constantin Vodă se gârbovi parcă şi mai mult. Apropiindu-se de masa de învăţătură a lui Dumitraşcu, bătu cu arătătorul în filele cărţii celei, groase în care Homer povestea neuitatele-i întâmplări din războiul Troiei şi şopti:

— Vezi, fiul meu… câtă dreptate aveam adineauri să spun că agoniseala minţii altora te poate scuti de, unele grele încercări, dacă ştii să tragi învăţăminte? Da, da, precum multe din câte te învaţă lumea aceasta se brodesc cu cele din cărţi, plinind şcoala cea adevărată a vieţii. Apoi adaose râzând încetişor: Numai vezi că zavistia duşmanilor Moldovei, împrumutând haina vicleniei lui Ulise, a fost lesne înfrântă de isteţia unui copil moldovan…

Şi râsul blajin al domnitorului se împreună cu clinchetul de cleştar al râsului celui ce-şi făcea ucenicia la şcoala unei aprige vieţi.