XIII.

DRUMURILE STEPEI.

Luna lui Cuptor, a anului 1711 de la Hristos, iar de la facerea lumii 7721, s-a arătat a fi neprielnică bătăliei celei mari de la Stănileşti, fiindcă încleştarea pripită cu noianul turcesc în lipsa trupelor de nădejde – rămase de veghe la miazănoapte şi răsărit – şi mai ales neputinţa oştilor creştine făgăduite a sări într-ajutor, la vreme, armiei împărăteşti au fost pricinile de temei ale acelei furioase şi totuşi nesigure înfrângeri.

Către sfârşitul bătăliei, la buza meterezelor amarnic bătute de bumbarale şi asediate de ieniceri, hatmanul Neculce îi spunea domnului său, cu lacrimi în ochi:

— Măria-ta, în nădejdea voroavelor străine, au răşchirat Ţar-Petru oştirile sale şi au venit la noi fără oaste destulă, negrijit, să se bată cu Vizirul şi cu puzderia oştii turceşti şi tătăreşti, într-un mijloc de câmp pustiu. Şi-aşa, în nădejdea streinilor, au să-şi piarză muscalii împărăţia creştinească, că-s vrăjmaşii de zece ori mai mulţi şi mai deprinşi cu locurile…

Ruşii îşi fortificaseră tabăra şi respingeau asalturile pedestrimii vrăjmaşe, în vreme ce cavaleria ambelor armate aştepta cu suliţa la scară. În două rânduri, zadarnic a stăruit Cantemir să schimbe tactica defensivă a generalilor străini din sfatul militar al lui Petru, încercând să-i convingă să dea o lovitură fulgerătoare pedestrimii ienicereşti de după metereze, fiindcă el cunoştea vechea discordie dintre pedestrimea şi călărimea turcă şi era încredinţat că, sub focul artileriei, cei doua sute de mii de călăreţi risipiţi pe câmpie vor da bir cu fugiţii, lăsându-i pe ceilalţi să piară neajutoraţi. Ştiindu-l pe vizir şi pe paşii cei mari, cu zavistiile dintre ei, şi pe ienicerii bătrâni care făceau numai după capul lor – căci ai lor, pe ei îi ascultau, iar nu pe comandanţii numiţi de sultan – Cantemir se rugase de Petru să nu mai aştepte:

— Gospod bombardir, timpul lucrează pentru duşmani; apără-te prin ofensivă. O singură tactică e bună în luptele cu turcii: tactica neprevăzutului. Porunceşte: Sturm!

Generalilor li s-a părut ciudată această stăruinţă, iar Petru, fire temătoare de vicleşug şi nestăpânită, şi-a adus aminte că moldoveanul trăise cam mult pe la Stambul şi l-a bănuit de necredinţă.

I-a răspuns furios:

— Ţi se pare şi-ai vrea, ticăloase, să fie pentru binele tău, dar de-oi bate pedestrimea, călărime este multă şi n-am cu cine o goni.

Cantemir s-a închis în sine şi a plâns. Generalul Wittmann, care luptase sub Eugeniu de Savoia, a fost singurul care a cutezat să-l înfrunte pe ţar şi să-l mustre că nu ascultă sfatul cel bun. Ceilalţi, însă, deprinşi ca în lupte ruşii să aibă superioritatea numerică, au convins-o pe împărăteasă să-l roage pe ţar pentru începerea, negocierilor de pace.

Intru acestea, în tabăra de la Tighina, unde-l găzduiau turcii pe Carol al XII-lea, şvedul cel bătut la Poltava, se frământa un furnicar de lume pestriţă, ca la curţile crailor celor mari. Pe acest brav comandant, de oşti dar atât de îngâmfat şi de încăpăţânat, că turcii îl porecliseră Demirbaş – cap de fier – puterile apusene îl ţineau în mare cinste, socotindu-l în raportul lor cu Rusia o piesă de temei în jocul diplomatic european de-a „echilibrai puterilor”. De aceea să nu pară lucru de mirare că acest rigă sărac şi căpos, însingurat la hotarul dintre cele două imperii est-europene, avea acreditaţi pe lângă sine soli ai unor suverani cu prestigiu. Dintre aceştia, cei mai neobosiţi se arătau a fi doi gentilomi care se fuduleau cu bogata lor experienţă în afacerile „porţilor orientului”: Jeffries, trimisul Angliei, şi Fabritius, ministrul ducatului Holstein, împreună cu secretarii şi prietenii lor. Ismail-Paşa seraschierul Tighinei, avea mereu de furcă cu aceşti turbulenţi domni, ale căror scrisori păreau să se bucure de mai mult credit la Poartă decât rapoartele dumisale. Îl supărau mai ales anumite tratative pe care le urzeau prin Funk, trimisul regelui suedez la Constantinopol, acolo unde se trăgeau toate sforile politicii mondiale, pentru că Padişahul nu ţinea „ambasade la ghiauri”, Coranul interzicând dreptcredincioşilor să înveţe limbi străine.

Pentru miniştrii Europei, în ciuda amestecului lor în trebile Porţii, realitatea forţei colosale a Imperiului Otoman rămânea o enigmă, aşa cum sub pecetea tainei se consumau intrigile de palat care trimiteau regulat pe marii viziri sub tăişul paloşului. Arhivele imperiale erau o cetate la fel de închisă dinaintea curiozităţii interesate a europenilor, ca şi haremul sultanului. Un singur cărturar izbutise să obţină îngăduinţa de a cerceta trecutul şi prezentul, şi de a scruta viitorul glorioasei „aulae othomanicae”, şi acela fusese principele moldovean Dimitrie Cantemir. El trecuse – cu arme şi manuscrise – de partea celuilalt mare mister al secolului al XVIII-lea. Rusia lui Petru! Dat ştiinţa şi nădejdile lui îşi pierduseră acuma preţul.

Herr Fabritius şi primul său secretar, Johannes-Pierre Fripp primiseră o depeşă cifrată de la Constantinopol, a cărei dezlegare o aduseseră neîntârziat la cunoştinţa aghiotantului lui Delvet Ghirai, hanul Bugeacului şi Crimeii. Tătarul îi îngădui a doua zi trimisului special al ducelui de Holstein sa ia loc pe covorul său şi, după ce îl ospătă cu lapte acru de iapă şi cu pepeni tămâioşi, îi arată, la rându-i, o scrisoare cu conţinut similar, adusă domnului Jeffries de un polcovnic francez, La Mare, din partea unei persoane însemnate. Pungile de galbeni, menţionate în ambele scrisori, fiind la fel de ispititoare, hanul se arătase dispus să acorde domnului Fripp ceambulul cerut pentru „partida sa de vânătoare” din acea săptămână de la jumătatea lunii lui Cuptor. Legământul acelor ciudate scrisori mai adăuga că niciunul dintre capii armiilor aflate în război să nu ştie nici în vreun fel despre plimbarea ceambulului la Prut.

În scurtul răgaz al uneia din ultimele nopţi dinaintea sfârşitului ştiut, Cantemir chibzuia cum să facă să-şi scape măcar soţia şi copiii, rămaşi la Iaşi cu prea puţini credincioşi, căci nimeni nu se aşteptase la dezastrul de la Stănileşti. Erau aici încercuiţi cu totul, de zile întregi, şi n-avea pe cine se bizui. Făgăduise o sută, apoi două sute de galbeni cutezătorului care ar fi ieşit din „obuz” să ducă vorbă Casandrei-doamna să fugă degrabă la Hotin, sau la Cameniţa, la adăpost. Se gândise el la Mihuţ, dar „Vântură-lume” era acum departe, către Riga, curier împărătesc. Apoi, văzând că nu-se găseşte nimeni, îl bătea gândul să iasă singur, noaptea, în haine schimbate, că ştia turceşte, şi cu oleacă de noroc poate tot ar fi ajuns. Dar Petru nu l-a lăsat să-şi pună viaţa în primejdie, ci l-a scos pe un polcovnic al său de credinţă, – din grupul de comandă al mareşalului Seremetov, şi i-a poruncit să-se înfăţişeze la Dumitraşcu-Vodă pentru o slujbă de taină.

Petrea Gălăţeanul s-a înfăţişat deci domnului său, însoţit de un alt moldovean, prieten mai vechi al Cantemireştilor, căpitanul Postolache Tigheceanul, care se nimerise şi el să o lase pe nevastă-sa Hanka tot în târgul Iaşilor şi tare-i mai purta omul de grijă, în acele zile de sete şi pârjol.

Nefiind vremea de zăbavă, oştenii au luat dar ucaz şi mulţumită şi-au ieşit din părcane, târâş, către vâlceaua unde turcii n-apucaseră să ridice leşurile celor căzuţi în ajun. Au ales două, pe potriva lor, le-au despuiat de, cealmale, şalvari şi iminei şi tot pe brânci, au ocolit focurile de veghe ale ienicerilor şi-au apucat şleaul Iaşilor. Mai înainte de-a doua cântare a cocoşilor, doi călăreţi „turci” goneau cu nădejde spre miazănoapte, să scape de urgie nişte suflete nevinovate şi două cuferaşe cu hârtioare ce cuprindeau truda tinereţilor unui prieten şi cărturar nepreţuit.

Iscălirea neaşteptată a tratatului de pace ruso-turc i-a nemulţumit foarte pe curtenii lui „Demirbaş”, şi nu mai puţin pe Han-tătar care se şi pregătise de o pradă bogată. Pârile lui grabnic reunite aveau să-l coste capul pe Osman-Aga, şeful ienicerilor şi împăciuitorul interesat, iar pe vizirul Mehmet, surghiunul pe viaţă.

Când Carol al XII-lea călărind în galop cincizeci de verste de la Nistru la Prut – traversase ca un nebun tabăra rusească, şi dăduse buzna peste vizir să-i ceară socoteală pentru că făcuse pace, răpindu-i ultima şansă de revanşă, turcul îi răspunsese, pe limba lui, cu acest proverb:

— Akâllî duşman akâlsâs dostan eidir – vrăjmaşul înţelept e mai bun decât prietenul fără minte!…

La ceasul acela pactul era gata pecetluit, iar carosa lui Petru – adăpostindu-l în taină pe principele moldovean – trecuse de Movila Râbiei şi se-ndrepta, slobodă, către Iaşi, în trapul mare al cailor, în timp ce împăratul călărea spre nord, la Iaşi, în fruntea gărzii sale.

Cu o apăsătoare presimţire pe suflet, zorea înspre pierduta-i capitală fostul domn al Moldovei, – însoţit de un pilc de vânători nemţeni – din neamul celor ce-i ţinuseră-n loc pe Sobieţki, la Cetatea Neamţului, în anii părintelui său – şi de-un mic număr de dragoni imperiali.

Moldova rămânea, mai departe, sub papucul turcesc. Pe câtă vreme încă? Ţarul îi făgăduise că pe foarte puţină vreme. Cu această nouă nădejde pleca să şi-i ia pe-ai lui în bejenie, neamuri şi credincioşi, până la întoarcerea făgăduită. Dar îl muncea îngrijorarea.

Trecuseră patru zile încheiate de la fuga polcovnicului Petrea şi a Tigheceanului spre mântuirea celor dragi ai săi, şi nici o veste nu dăduseră.

La gura Jijiei, călăreţii dinaintea carâtei sunară din corn a primejdie, apoi toţi ceilalţi dădură zvon, care mai de care:

— Tătarii, vin tătarii!…

Într-adevăr, un ceambul, ca la o sută de călăreţi, cobora dinspre Iaşi, ţinând legaţi cu ştreang de şeile cailor oamenii luaţi în robie. Se vedea că de nimeni nu le păsa; hăuleau şi şuierau sălbatec, croindu-i pe spinare şi peste ochi pe bieţii moldoveni prinşi în arcane. Pasămite le ajunsese ştirea că ruşii aveau poruncă împărătească să nu-i supere cu nimic, orice-ar face, că-i primejdie să se strice pecetea tratatului cu Mehmet-baltagi.

— Ce-i facem, măria-ta? îl înconjurară cu ochii-nvăpăiaţi de turbare moldovenii pe voevodul lor. Că nouă nu de peceţile împărăteşti ne pasă, ci de părinţii şi femeile şi feciorii noştri, robi la tătari!

Dimitrie Cantemir înţelegea focul oamenilor săi, dar nici nu putea îngădui să se calce porunca ţarului, ştiind cu ce gigantic preţ fusese răscumpărată pacea cu turcii.

Jos, pe malul apei, tătarii treceau chiuind prin luncă, nici ca la o zburătură de praştie de convoiul său, când, deodată, dintre cei legaţi de şei, se smulse un bărbat voinic, plin de praf, tot în zdrenţe şi cu trupul numai răni. Alergând cu deznădejde, căzu la scara butcii, abia mai suflând. După el, gonea la trap tătarul din arcanul căruia scăpase, înjurând urât pe turceşte şi ameninţându-l în gura mare pe ticălosul de ghiaur cu cele mai cumplite schingiuiri.

Cantemir îi recunoscu îndată pe cel căzut. Era căpitanul Postolache Tigheceanul! Şi cum însoţitorii săi din polcul de vânători nemţeni se nimerise să fie tocmai oamenii acelui căpitan, vânătorii uitară de poruncă şi dădură năvală-n tătărime, iar după ei, ca la un semn, mai toată escorta de moldoveni şi dragoni a voevodului, lăsându-l numai cu câţiva călăraşi.

— Maria-ta, vorbi greu Tigheceanul, la Ieşi acu’ toate-s bune. Fără aceşti tătari, altă oaste acolo n-au mers…

Tigheceanul se opri să răsufle şi cătă cu buzele arse la ploscuţa atârnată de capra trăsurii, apoi se clătină şi căzu pe spate. Cantemir îl prinse-n braţe şi-l trase anevoie pe pernele carosei. Îl stropi cu apă, îi turnă pe gât o duşcă de rachiu, apoi încă una şi se bucură văzându-l că deschide ochii. Din vale se auzea larma încăierării cu tătarii.

— Cum a fost, căpitane Postolache? îl întrebă Cantemir, când Tigheceanul îşi veni de-a binelea în fire. Unde-i Petrea?

— N-a fost lesne cu vrăjmaşii, măria-ta. Am căzut asupra lor tocmai când, păliseră casa măriei-tale şi începuseră a jefui, iar pe Doamna, cu slujitoarele şi pe Hanka mea le înconjuraseră în iatac şi taman le luau salbele şi inelele… Mulţi păgâni şi-au lăsat leşurile atunci, la uşa acelui iatac, pentru obrăznicia lor, de mâna aiasta şi-a răposatului Petrea Gălăţeanu, Dumnezeu să-i deie tihnă, pe unde l-o fi aciolat în împărăţia sa… I-am scos în uliţă, cu puţinii slujitori şi copii de casă câţi mai erau; pe urmă ne-a dovedit alt buluc şi ne-au prins cu arcanul… Dar văd că i-a ajuns şi pe aceştia pedeapsa arde-i-ar toate focurile gheenei!

Larma de pe vale se potolise. Puţine, vaiere şi tropote de cai se mai auzeau dinspre lunca râului.

Căpetenia dragonilor se-ntoarse chiar atunci, în fuga calului, sa ceară iertare pentru călcarea poruncii împărăteşti. Dar când Cantemir îi răspunse că ia asupră-şi toată răspunderea, rusul zâmbi larg şi se bucură să-i raporteze prăpădul:

— Noi i-am slobozit pe-acei robi, pe toţi. Iar moldovenii înălţimii voastre i-au tăiat pe tătari, câţi au stat faţă şi i-au dat în Prut pe ceilalţi de s-au înecat. Numai câţiva au scăpat cu fuga, că aveau cai arăpeşti. Aceia păreau că duc în coburi scule de preţ, şi ne pare rău.

La Iaşi – în târgul pârjolit şi pustiu – Dumitraşcu-Vodă mai mult de două zile nu era slobod să rămână, că veneau turcii cu caimacamii şi-l luau din urmă, iar la Ştefăneşti îl aştepta Petru, cu grosul armatei, să-şi ia rămas bun şi să-i dea împuternicirile făgăduite, pentru el şi boierii ce l-or însoţi în pribegie. În acele zile l-a adus cu cinste mare, la locul de veci, pe acela care a fost Petrea Căpitanul la curtea părintelui său şi l-a îngropat la Sf. Neculai, în gropniţă domnească, lângă trupul bătrânului Cantemir. Moldovenii cei fără averi au purces şi ei, pe la bejeniile lor şi cu dânşii odată s-au risipit şi-ai Tigheceanului. Numai acesta, deşi rănit şi slăbit, a rămas lângă voevod, că prinsese Hanka lui mare drag de Casandra-Doamna şi dânsa de ea, de când scăpaseră amândouă, ca prin urechile acului, de arcanul şi suliţa tătarilor.

Tigheceanului îi arătau rău rănile, mai ales aceea din coastă, primită la Iaşi, când apărase femeile şi avutul domnesc. Îl împunsese pe la spate, cu un pumnal înveninat, căpetenia ceambulului. Acela era un străin care n-avea decât portul de tătar. Hanka îl văzuse şi-l ţinea bine minte, fiindcă se războise şi cu dânsa, când îl prinsese meşterind pe la cufere. Ei îi smulsese salba, iar Doamnei apucase să-i tragă din deget smaragdul cel mare, cu pecete. Atunci au dat năvală, cu săbiile goale-n mâini, Postolache şi Petrea, eu copiii de casă, de i-au scos pe tâlhari în uliţă şi aşa au scăpat.

Găsindu-şi familia teafără şi cufăraşele nevătămate, aşa cum le lăsase, Dimitrie Cantemir purcese, cu toţi ai săi, din Iaşi, a treia zi, trecând Jijia, pe la Popricani. A patra zi, dimpreună cu muscalii şi boierii ce-l adăstaseră la Zagarance, în cap cu hatmanul Neculce, trecură şi Prutul, pe la Ştefăneşti, să dea faţă cu împăratul, mai-nainte de-a apuca drumurile fără de întoarcere ale stepei.

La Moghilău, pe Nistru, aveau a se despărţi oştile, către taberele de iarnă; unele la miazănoapte înspre Riga, altele la răsărit, în ţara căzăcească. După ce Împăratul l-a pus pe Cantemir să aleagă unde vrea să-i hărăzească moşii, lui şi moldovenilor de credinţă – iar el a ales Harcovul – i-a scris ucaz de stăpânire. Apoi s-au îmbrăţişat şi şi-au dat aufwiedersehen, Petru luând drumul Balticei, iar voevodul fără de ţară apucând cu ai săi şleaul Kievului.

Stepa ucraineană, în nemărginita ei întindere, începea abia pe la Nemirov, pe unde desele năvale ale tătarilor şi zaporojenilor pustiiseră cu desăvârşire pământurile podişului.

Pe drumurile ei galbene omul călător nu mai ştia de unde-a purces şi unde-a ajuns. Ochiul lui nu afla nici un obstacol, nici deal, nici pădure, nici ape. Zarea înfricoşător de adâncă îl atrăgea mereu, să-l înghită, cum soarbe infinitul steaua căzătoare. Câte un uliu spărgea albastrul cerului, bătând lin din aripi, în zbor planat, tot mai aproape de faţa mării galbene a stepei, ca o iscoadă, apoi săgeta tăria şi nimicul din care se întrupase îl înghiţea la loc. Alteori un cârd de ciori speriate părăseau, croncănind, nişte oseminte, ca să-şi reia macabrul ospăţ, după trecerea convoiului. La câte o margine de drum, un gorgan, ori un stei de piatră cioplit stângaci, reamintea celor în viaţă de neamurile ce trecuseră pe-aici, cu vântul şi cu veacurile odată.

Pe urmă venea noaptea, cu puzderia de stele, şi pământul răsufla răcorit, în ţârâitul greierilor. A doua zi, clopotul de foc acoperea iarăşi podişul. Un popândău sau un ţiştar trăgea o dâră în praful drumului şi repede-l înghiţea pământul fierbinte. Numai calul dracului străbătea fără păs aerul tremurător. Şi nici un semn de ploaie.

Alteori începeau din senin vânturile. Uriaşe vârtejuri adunau praful şi ciulinii în trombe umblătoare de-a lungul şi de-a latul stepei, înalte până la cer.

Din când în când, călăreţi iuţi şi sălbateci, cu lungi musteţi şi un singur moţ de păr pe tidva goală, adulmecau zarea şi piereau; alţii treceau hăt-departe, în lungi şiruri, târând robii spre Crâm, ziua pe drumul gorganelor, iar noaptea după calea-laptelui.

După Nemirovo, au făcut popas ostăşesc, cu focuri şi străji. În rădvanul cel mare, Casandra-Doamna mai mult veghea decât se odihnea. Copiii, nedeprinşi cu greutăţile unor asemenea drumuri, se speriau în somn, de oboseală şi spaime, iar cel mic era scuturat de friguri.

Cantemir povestea, la foc, cu boierii şi oştenii ce-l însoţeau. Asculta, visător, la răstimpuri, doina moldovlahilor răspunzând cântecelor ruseşti de stepă, pe mai multe glasuri, şi încerca să le afle geneza în trecutul îndepărtat al muzicii noroadelor.

Îl îngrijora starea tot mai rea a viteazului căpitan Postolache, căruia drumul şi arşiţa îi obrintise rana. În aiurare, Tigheceanul mereu credea că dă faţă cu acela care-l străpunsese mişeleşte şi se zbătea visând că se bate-n săbii cu el. Hanka îi schimba şervetele ude de pe frunte şi-i grăia la ureche vorbe de alinare, plângând.

Căpitanul zăcea acum pe fundul căruţii, scrâşnind din dinţi ca să nu geamă s-o sperie pe Hanka. Văzând-o cum îşi plânge nenorocul pe fruntea lui îmbrobonată de sudorile morţii, Postolache atât i-a mai spus, cu lacrimi în ochi şi cu amar, înainte de a-l cuprinde uitarea din urmă:

— Caută-l, fată dragă, unde l-ai afla şi plăteşte-i binele pe care mi l-a făcut, că pe mine m-a omorât şi te las singură-n lumea asta, pe drumuri străine…

L-au îngropat a doua zi, la asfinţit, sub un plop singuratec, la umbra unui gorgan. Hanka l-a jelit toată noaptea, iar dimineaţa a cerut Doamnei voie să se-ntoarcă la taică-său, la Cameniţa. Casandra-Doamna a plâns şi a lăsat-o şi i-a dat şi pază, să aibă de drum, până la vadul Nistrului. Bani n-a primit vădana Tigheceanului, zicând că taică-său, negustorul leah, e om bogat şi că de la avere fugise ea, după dragoste, iar acuma pierduse dragostea şi se-ntorcea la avere, cu moarte-n inimă.

Drumul moldovenilor prin stepa fierbinte a ţinut Săptămâni de-a rândul şi nu fără primejdii, fiindcă mulţi vrăjmaşi, tătari şi zaporojeni, răspândiţi în cete prin câmpul pustiu, le-aţineau calea, pe la vaduri şi pe la răscruci, pe şleaul cel mare de către Nipru. La Beloţerkovsk, un ceambul i-a ajuns din urmă chiar la porţile oraşului, de i-au alungat dragonii din straja cetăţii, gonindu-i departe, îndărăt în stepă. Pe urmă convoiul a făcut popas lung, în cetatea cea mare a Kievului.

Oraşul, pus pe dealuri înverzite, stăpânea întinderea lată a Niprului şi-ntreaga depărtare din înălţimea aurită a sutelor de turle noi şi vechi, care de care mai frumoase. Cantemir s-a minunat la vederea locaşului Sfintei Sofii, care de şapte sute de ani păstra neştirbită mărturia meşteşugului neîntrecut al zugravilor şi mozaicarilor bizantini.

La Harcov pe malul Doneţului au luat în primire pământurile şi casele dăruite prin ucaz. Stăpânul dinainte, un general trădător, fugise din Rusia de teama pedepsei şi lăsase după el zidurile goale şi roada putrezind pe câmpuri. Abia când a dat bruma s-a potolit zarva şi alergătura noilor gospodari, ajungând şi ei să le rostuiască în sfârşit pe toate, după cinste şi trebuinţă. Doamna Casandra nu-şi mai vedea capul de treburi şi de grijile casei, mai ales că micuţul Antioh zăcuse de pojar o lună încheiată. Iar Dimitrie se ţinuse toată vremea să pună rânduială pe la satele câtorva boieri moldoveni veniţi cu dânsul, că mereu nu le-ajungea şi tot mai aveau ceva de împărţit din câte li se dăduse. Luând parte la asemenea întristătoare certuri pe avere, şi pus să judece, îi mustra amarnic voevodul pribeag, şi-şi ascundea faţa-n palme de supărare, când îi auzea cum vorbesc şi-i vedea cum se poartă.

Îl mângâia atunci, cu glas sfătos, Neculce hatmanul:

— Iaca, măria-ta, aşa-i firea, moldovenilor, care nu pot nici la casele lor trăi fără să se sfădească, dar în ţară străină!…

Mai târziu, hatmanul şi câţiva răzeşi dintre căpitani au cerut volnicie să se întoarcă la Moldova, că-i ardea dorul de casă. Domnea acolo iarăşi Nicolae Mavrocordat care, drept mulţumită pentru purtarea cavalerească ce-o arătase cu dânsul Dumitraşcu-Vodă, la mazilire, la rându-i făgăduise pribegilor iertare, împotriva poruncii noului vizir, fiorosul Mola Gin-Ali, care urmărea să răzbune seraiul de hainia ghiaurilor trecuţi la vrăjmaş.

A venit iarna rusească. Bătea viscolul dinspre cotul Donului zile întregi. Pe urmă se schimba şi bătea câte o săptămână de către miazănoapte. Apoi veneau zile senine şi răsunau în ogradă râsetele copiilor şi zurgălăii troicelor.

Abia îşi orânduiseră gospodăria pentru îndelungată şedere, când sosi răvaş de la Petersburg că împăratul ţine sfat mare, iar Dimitrie Cantemir, „principe al imperiului rus, membru al înaltului Senat şi consilier privat”, era poftit să nu lipsească de la scaunul său. Înaltele cinuri, acestea, veniseră pasămite să răsplătească neîncrederea de la Stănileşti.

La acel sfat, Petru a spus că doreşte să pornească împotriva turcilor o armată nouă, de o sută cincizeci de mii de oameni, mai bine înarmată şi echipată, călări şi pedestrime, sub comanda prinţului Cantemir. Senatul a lăudat gândul cel bun al împăratului, zicând că de data asta, negreşit, îi vor bate pe turci. Dar l-au sfătuit să mai amâne, ca să asculte şi vorba unor cneji ce întârziaseră de la consiliu, din pricina drumurilor înzăpezite. Atunci a venit cneazul Apraxin, de la Azov, şi mareşalul Şeremetev, de la Kiev şi alţii, care nu sufereau că ţarul îi dăduse lui Cantemir nume mai sus decât ale rudelor lor. Şi ce-au spus ei şi ce-au dres, că a rămas pe-altădată încumetarea cea mare cu turcii, iar grosul armatei a plecat către Pomerania, să se bată cu şvezii, pe uscat şi pe marea Baltică, până la izbânda deplină.

Dar o altă întristătoare mirare faţă de dreptatea împărătească veni să-l cuprindă pe Senatorul român, stricându-i bucuria cinului şi încrederea în realizarea ultimei sale nădejdi. Iordache Russăt, sluga paşei din Bender, fusese luat de oşti şi închis la Kiev, pentru multele lui uneltiri şi necredinţe. Acum, Cantemir află că duşmanul alianţei sale cu Rusia fusese eliberat de Şeremetev, la cererea caimacamilor şi iertat de împărat pe motiv că „cu nemic nu ieste vinovat şi făr’ de cale l-au închis acel făr’ de frica lui Dumnezeu Dumitraşco-Vodă”… Căile Domnului nu-i apărură mai lesne de înţeles decât căile politicii împărăteşti, dar începu să priceapă cu durere că independenţa ţărilor creştine devenise o ţintă atât de îndepărtată, încât vorbele lui Mehmet se întorceau să-i bată în amintire ca un clopot de îngropăciune: „iar eu ştiu că astea toate sunt palavre, pentru cei mulţi şi proşti”…

Cu încăpăţânarea cinstei sale neprihănite, sfetnicul Ţarului, încrezător în făgăduiala lui, nu va mai despărţi din visurile-i până la moarte eliberarea românilor de dărâmarea Imperiului Otoman. La speranţa asta se mai adăogă, peste puţină vreme, şi dragostea aprinsă ce o trezi în inima lui Petru, Maria, fiică mai mare a prinţului moldovean.

La voia împăratului care ţinea să-l aibă pe consilierul său mai aproape, Cantemireştii s-au mutat, primăvara, la Moscova, în gubernia căreia li s-a dat, prin alt ucaz, cincizeci de sate cu o mie de „dvoruri”14 şi şase mii de ruble pe an.

Aveau aci două perechi de curţi frumoase, case domneşti, vrednice de rangul cărturarului, dar le părea rău că se răzleţiseră şi de ultimii lor compatrioţi, aşezaţi în ţara Harcovului pe la moşiile cele de dar.

Rămăseseră, dintre toţi, doar cu Ilieş, un copil de casă; orfan de părinţi, care ţinea tovărăşie la joacă şi la carte lui Antioh, cu toate că era cu şapte ani mai vârstnic decât coconul domnesc. Împlinise paisprezece, la Iaşi, chiar în ziua, în care năboiseră tătarii, iar Petrea şi Tigheceanul veniseră să apere curtea şi era mândru că se bătuse şi el voiniceşte atunci şi că Hanka îl lăudase, de faţă cu doamna şi cu voevodul când a fost să se înapoieze la ea, în ţara leşilor.

— Mărită doamnă, – zisese Hanka, – dacă-i să-mi daţi pază la drum, pe Ilieş să mi-l daţi, că s-a bătut ca un zmeişor cu tâlhari, la curtea domnească. Umăr la umăr a stat cu Postolache al meu. Şi l-oi ţinea, măria-ta, în cinste, ca pe-un frăţior mezin la casa tatălui meu, că alţi fraţi nu mai am.

Dar Antioh, când a auzit că pleacă Ilieş, s-a pus pe plâns de ţi se rupea inima şi, fiind bolnav, i-au făcut părinţii în voie, şi nu l-au dat pe băiat păstrându-l ca pe copilul lor.

După ce s-au aşezat la curţile cele noi, când toate s-au liniştit şi a început, cum zic moldovenii: „cele rele să se spele, cele bune să se-adune”, l-a cuprins iarăşi pe Dimitrie Cantemir, ca-n vremea bejeniei sale la Constantinopol, patima nepedepsită a studiului. Voia să dovedească lumii întregi, printr-o operă istorică de temei, vechimea şi nobleţea neamului său, al moldovlahilor, aflaţi de veacuri sub jugul străin. Şi dornic fiind să mai arate că jugul acesta va fi până la urmă zdrobit, avea de gând să-şi termine mai întâi acea scriere de seamă, începută în arhivele Imperiului Otoman, imperiu a cărui năruire o prevedea şi încerca să o demonstreze ştiinţific.

Cu o sete de scris, de luni de zile nemaiîncercată, îşi transportă în odaia de lucru cărţile şi cuferaşele cu documente şi o zi întreagă se ţinu să pună rânduială în ele, că se amestecaseră prin calabalâcul pribegiei şi al mutatului.

Când veni rândul cufăraşului pecetluit în care se aflau hârtiile şi cât terminase din Historia incrementorum atque decrementoruvi Aulae Othomanicae, se-ntunecase de-a binelea. În obloanele trase izbea vântul echinocţiului de primăvară, scut urându-le, de parcă nişte drumeţi nevăzuţi băteau să ceară adăpost, de teama furilor şi-a ucigaşilor, în noaptea din urmă a iernii. Casandra închinase copiii la icoane, îi culcase şi se gătea şi ea de odihnă.

Din odaia cărturarului se auzi un ţipăt înăbuşit:

— Hoţii! M-au jefuit hoţii!…

Casandra dădu fuga într-acolo, cu sufletul la gură, deschise uşa şi îşi văzu bărbatul prăbuşit în genunchi deasupra unui cufăr răsturnat, în mână cu o hârtie pe care era desenat ceva cu roşu. Se aplecă ia lumina lumânărilor şi desluşi ce era, fără a-i pricepe totuşi noima. În mijlocul unei foi albe de hârtie, cineva închipuise, din câteva trăsături de pană, un fel de cap de vulpoi, cu limba scoasă şi ochii râzători parcă în batjocură, iar dedesubt, cu cerneală neagră, trei litere: J.-P. F. Alăturea de cufăr, vreo trei ceasloave groase printre care şi biblia tatălui ei, aceea pe care crezuse că o uitase acasă, la Iaşi. Era primul exemplar din Sfânta scriptură tradusă pe româneşte şi tipărită, la Bucureşti, în timpul domniei părintelui ei, Şerban Cantacuzino. O luase cu sine la Constantinopol, şi-apoi la Iaşi; iar la năvala ceambulului tocmai din ea citea şi se ruga. Îi păru bine că o regăseşte.

Nu înţelegea nimic din adânca mâhnire a soţului ei care rămăsese cu ochii zgâiţi la acel desen copilăresc şi tăcea, părând să cugete, după ce strigase de o vârâse în sperieţi.

Îngenunche lângă el şi-l mângâie pe frunte, cu o blândeţe maternă, pe omul acesta înţelept şi mult încercat ce avea să împlinească în curând patruzeci de ani, şi-atât de puţin avusese parte de tihnă şi dragoste, de parcă viaţa lui nu fusese decât o lungă ucenicie pentru o altă viaţă, de care n-apucase încă să se bucure.

— Ce-i, Dimitrie?… Vorbeşte încet, că te-aud copiii şi le sperii somnul.

Cantemir se întoarse spre dânsa şi-i explica pricina deznădejdii sale. Hoţii furaseră manuscrisele la care muncise ani de zile – o pierdere ireparabilă. Ceasloavele şi „Biblia lui Şerban” fuseseră puse înadins de hoţ, în locul hârtiilor lui, în cufăraş şi pecetea lipită la loc ca să nu se dea în vileag furtul vreme mai îndelungată.

— Dacă e şi biblia, asta-nseamnă că a fost atunci, la Iaşi? întrebă Casandra fără să aştepte răspuns, simţindu-se ea cea vinovată, că nu băgase de seamă că hoţul alta ţintise atunci decât smaraldul ei cel mare. Izbucni în lacrimi de ciudă: Dar cine şi pentru ce? Că-s de tot năucită…

— Răspunsul este în acest desen, Casandră, făcut de mine, în şagă, anul trecut… Jaful de la Iaşi a fost pus la cale de cineva care a încercat să afle atunci o taină a mea, neştiută decât de un singur om în lumea asta…

— Un duşman, Dimitrie?

— Nu, un prieten… Hârtia asta a fost la Mihuţ Gălăţeanul.

Dimitrie Cantemir bănuia că furtul operei sale fusese răzbunarea perfidă a lui Mehmet.