XII.

PLINIREA FĂGĂDUIELILOR

— Să trăieşti întru mulţi ani, măria ta! Şi să ai parte de lungă domnie, pentru binele nostru, al ţării!

— Cu aceste vorbe – pe care le rostiseră de atâtea ori cu aceeaşi făţărnicie – boierii moldoveni primiră, către sfârşitul anului 1710, pe Dimitrie Cantemir în sala cea mare a platului domnesc din cetăţuia Iaşilor. Şi printre aceşti boieri se afla şi Iordache Russăt, care cu şaptesprezece ani mai înainte îl plimbase în butca lui să-l „adăpostească” la Golia. Şi mai era de faţă şi Nicolae Costin, nepotul trufaşului Velicico, duşmanul de altădată al Cantemireştilor.

Dar ca şi cum nu i-ar fi văzut, sau ar fi uitat de mult totul, noul domn le răspunse cu această scurtă cuvântare:

— Vă mulţumesc, boieri dumneavoastră. Şi mulţumesc şi celor pe care îi văd adunaţi afară în mare mulţime şi îi aud făcându-mi aceleaşi urări. Şi acum luaţi cu toţi aminte la cele ce am să vă spun. Dintru întâi hotărăsc să scad cu două sferturi dajdia steagului, iar văcăritul ţărănesc şi fumăritul le desfiinţez cu totul spre uşurinţa norodului. Asemenea şi mazililor le scad dajdiile pe jumătate. Din temniţe şi de pe la mânăstiri vor fi sloboziţi acei închişi pentru prieteşug cu vecinii noştri. Şi, vă spun şi domniilor voastre, nu veţi mai plăti deseatina ca ţăranii.

— Să trăieşti, măria-ta! strigară iarăşi boierii într-un glas, bucuroşi de pleaşcă, deseatina fiind cel din urmă bir plătit de boieri.

Folosind freamătul ce cuprinse întregul sobor, vistiernicul Iordache Russăt se aplecă spre un bătrân bărbos, ce se afla lângă dânsul, şi îi şopti:

— Ce spui, logofete, de acest desfrânat, cum îşi începe domnia! Ştie să se poarte puiul de mojic!

— Aşteaptă biv-vel-vistiernice, şi ai să vezi. Lupul îşi schimbă părul… Acum parcă aud că o să cheme la judecată pe boierii care l-au hainit pe taică-său: Costineştii, Russăteştii…

— Ssă ştii că o ss-o facă! sâsâi un alt boier mai tânăr, care auzise şoapta. Păcat de Nicolae Costin, c-o să-l taie cum l-a tăiat bătrânul Cantemir pe taică-său.

— Mă tem mai ales pentru pielea domniei-tale, biv-vel-vistiernice, după… „plimbarea” de la Golia, mai şopti cei dinţii.

— Ei, tihnă n-o să fie în Ţara Moldovei.

— Linişte, cinstiţi boieri! strigă un curtean.

— Multe alte înlesniri, după putinţă, vor mai urma, grăi mai departe domnul, cu fruntea sus. Mai ales vom căuta să facem îmbunătăţiri ce nu s-au mai aflat: vom deschide şcoli şi poate şi o academie… vom înfiinţa bolniţe unde oamenii să poată îngriji de molimele cele grele… În schimb, voi cere de la domniile voastre să încetaţi cu vrajbele, cu pârile şi – nu vă fie cu supărare – cu jafurile!… Multe trebuie să se schimbe în această ţară, şi nu după bunul meu plac; ci după dreapta judecată. Şi minţile trebuie să se lumineze prin cât mai multă ştiinţă de carte. De aceea şi pun în marile dregătorii pe cărturarii noştri cei de seamă, pe domnia-sa Ion Neculce, vel-spătar, pe domnia-sa Nicolae Costin, vel-logofăt. (Când domnul rosti numele fiului lui Miron Costin, un mare freamăt trecu prin rândurile boierilor). Iar vel-vornic, ca mai bătrân şi cunoscător în ale cârmuirii, pe domnia-sa Iordache Russăt.

— Să trăieşti, măria-ta, întru mulţi ani! strigară iarăşi într-un glas boierii uluiţi, după o clipă de adâncă tăcere.

Trăgându-şi barba şi oftând uşurat, ca după o mare spaimă, Iordache Russăt mărturisi abia auzit:

— La asta nu m-aş fi gândit! E mai tare ca noi toţi!

Sărbătorirea şi ospeţele înscăunării nu fură prea îndelungate; de petreceri era sătul noul domn. Avea de gând să aducă degrabă un pic de orânduială în ţară, să o mai cureţe de putregaiuri şi să o pună la adăpost de nevoi. Şi oamenii să-i schimbe, oamenii, oamenii mai ales!…

Putere şi râvnă de muncă avea îndeajuns. Şi înţelepciune deprinsese destulă. Dar vreme nu îi fu dat să aibă. Curând după înscăunare, sultanul îi trimise, printr-un agă, o poruncă tăioasă, care-l umplu de mâhnire, dar şi de dârză hotărâre.

Trimisul turc o citi în divan, precum urmează:

— Prea supusule al meu bey de Moldova, la primirea acestui cuvânt te vei îngriji să trimiţi peşcheşul obişnuit la fiecare intrare în domnie, dimpreună cu toată zahereaua pentru oştile mele. Vei pune podurile în cea mai bună stare cu grăbire, iar de craiul şvezilor, Carol al XII-lea, vei îngriji ca oastea-i să ierneze bine. Apoi la primăvară să te găteşti tu şi oastea ta de moldoveni la Bender12 pentru a ne fi la îndemână în războiul ce am hotărât a porni împotriva ţarului Petru. Aşa să faci, negreşit, astfel rău va fi de tine şi de ai tăi”.

Unde erau toate făgăduielile lui Mehmet? Şi cum rămânea cu asigurările de pace pe care el însuşi, bizuindu-se pe încredinţările cu care plecase de la Ţarigrad, le dăduse ţării?

Mâhnirea lui Dimitrie Cantemir se risipi repede. Căci înţelegând însemnătatea unui răgaz oricât de scurt, dăruit de o bună diplomaţie, principele găzdui precum se cuvenea pe trimisul padişahului căruia îi spuse că „totul se va face după porunca înaltei Porţi” şi că în curând slăvitul împărat va primi din partea domnului Moldovei scrisoare de adeverire însoţită de daruri, după obiceiul pământului. În acelaşi timp, Dimitrie Cantemir îl însărcină pe noul spătar să înceapă degrabă pregătirile militare pentru o mare campanie, al cărei ţel adevărat nu i-l mărturisi.

Câteva zile mai târziu chemă la el pe Luca vistiernicul, un vechi om de credinţă al său, şi îl trimise în cea mai mare taină la Luţk, în Ţara Leşească, unde tocmai coborâse ţarul Petru Alexeievici cu oştile, de la Riga. Pe temeiul scrisorilor mai dinainte schimbate între ţar şi domnul moldovean şi împuternicirilor date vistiernicului Luca, în chiar primăvara aceea fu iscălit un tratat de prietenie între ruşi şi moldoveni. Potrivit acestui tratat, jugul otoman avea să fie pe veci scuturat de pe grumazul Moldovei, iar domnia moştenită din tată-n fiu, ca şeful statului să rămână stăpân în ţara lui.

Îngrijorat de repeziciunea cu care creştea puterea Rusiei, sultanul se hotărâse să nu mai zăbovească, şi să-i dea „lovitura de graţie”, pe nepregătite, într-o clipă în care sfătuitorii Turciei socoteau că oştile ruseşti erau ostenite de crâncenele lupte purtate cu şvezii.

Războiul ruso-turc bătea la uşă, aşa că taina tratatului dintre Moldova şi Rusia nu mai avea rost să fie păstrată. Principele strânse în grabă Divanul, fiindcă trebuia să ştie cu cine va merge ţara. O parte din boieri, fireşte, fură nu numai miraţi, dar şi mâniaţi aflând despre tratatul de alianţă. Printre aceştia se afla în primul rând Iordache Russăt, cu rubedeniile lui şi toţi cei care, nemulţumiţi de clauza dinastiei ereditare din tratatul ruso-moldovean, nădăjduiau să-şi poată continua în linişte tocmelile cu marii dregători ai Porţii. Dar niciunul nu îndrăzni să cârtească faţă de bucuria cu care fu primită vestea alianţei de către toţi ceilalţi şi în primul rând de răzeşimea ce avea acuma cuvânt în Divan în numele norodului. Aflând, bineînţeles, despre cele întâmplate, turcii sloboziră ceambulurile tătăreşti de pradă asupra Moldovei, făgăduind o mai cruntă pedeapsă pe foarte curând. Atunci, olăcarii domneşti călări împânziră ţara întreagă la răspântii cu porunca cea mare a lui Dumitraşcu Vodă Cantemir: „Facem ştiut – glăsuia acel cuvânt – că întrucât duşmanii creştinătăţii, turcii, au călcat făgăduiala că nu vor mai cere vechiul tribut şi au năpăstuit ţara cu multe alte asupriri, dărâmând sau cotropindu-ne cetăţile, învoind tătarilor a prăda, luând în robie pe fiii şi fiicele noastre, de nu ne mai putem duce viaţa, noi ne-am unit cu împăratul Petru Alexeievici al Rusiei, care a ridicat oşti spre a mântui pe creştini de jugul robiei otomane. Prin urmare, tot omul din această ţară să ieie armele spre a-i veni într-ajutor…”

Pe când oştile sultanului se buluceau spre Dunăre, un falnic ofiţer de dragoni, pe nume Mihuţ Gălăţeanu, se înfăţişă călare cu stea de olmazuri pe piept, însoţit de câţiva cazaci, la straja punţii cu scripete de la intrarea cetăţuii Iaşilor. În timp ce straja îl vestea pe pârcălabul cetăţii să dea poruncă pentru scoborârea punţii – căci trecuse de mult asfinţitul soarelui – Mihuţ îşi aminti de ceasul de noapte, de-atunci de demult, când tot astfel se înfăţişase la intrarea aceleiaşi punţi şi nu fusese lăsat să treacă de către zmeul de străjer. De data aceasta, aşteptarea nu-i fu lungă: totuşi, vestea pe care o aducea domnului său era atât de însemnată, încât acele clipe i se părură nesfârşite.

Cu nespusă mulţumire îl primi Dimitrie Vodă în cămara copilăriei sale, în care ţinea acuma sfatul de taină, Dar bucuria lui nu mai avu margini când află vestea pe care Mihuţ i-o aducea; înainte de a purcede cu oastea sa la încumetarea cu puhoiul turcesc, Petru Alexeievici avea să coboare el însuşi în oraşul de scaun al Moldovei ca să-l îmbrăţişeze pe voievodul prieten!

Câteva Săptămâni mai târziu, clopotele Iaşilor, mai cântătoare decât oricând, umpleau văzduhul limpede de vară cu argintia lor chemare. Dimitrie Cantemir, înconjurat de întreg Divanul ţării şi de oamenii săi de credinţă, aştepta în sala cea mare a palatului domnesc împodobit de sărbătoare să i se vestească apropierea alaiului pe care el, principele moldovean, avea să-l întâmpine la puntea de intrare în cetăţuie. Atât în afara zidurilor cetăţuii, cât şi înapoia lor, în curtea din faţa palatului domnesc şi pe povârnişul ce ducea spre uliţa cea mare a Iaşilor, norodul se adunase încă din zori şi la răstimpuri se auzeau răsunând cântece şi urări.

— Măria-ta! cuteză spătarul Neculce să rupă firul gândurilor domnului. Măria-ta, ne-bucurăm cu toţii că se vor împreuna oştile moldovene şi moschiceşti împotriva turcului.

— Deci bine am făcut, spătare, – zâmbi Cantemir, – că ne-am unit cu Petru?

— Bine-ai făcut, Măria-ta, că noi ne temeam că te-i duce la turci şi aveam de gând că, de te-om vedea că mergi cu turcii, să te părăsim şi să ne ducem să ne închinăm Moscului.

Domnul râse, îmbujorându-se:

— Văd că nu mă prea pricepeţi, cu toate că ne cunoaştem demult… Dar domnia-ta ce spui, vornice Russăt?

Vornicul tuşi, îşi trase barba cum îi era năravul, apoi după o clipă de gândire vorbi cam într-o doară:

— Eu zic că te-ai cam pripit, măria-ta…

Un murmur, ca un început de vijelie, trecu prin mulţimea celor ce înconjurau pe Vodă.

— Cam ce vorbă-i aiasta, vornice? se oţărî cu glas tare Neculce.

— Cum adică, m-am pripit? îl pironi Cantemir cu privirea.

— Pentru că nouă, boierilor, măria-ta, pielea ni-i mai aproape decât cămaşa.

— Nu te pricep.

— Vreau sa zic, mai întâi, că Pravoslavnica împărăţie a aflat de la domnia ta că Transilvania, Ţara Românească şi Moldova au unul şi-acelaşi duh râmlean, dar vezi că…

Că ce? se burzului iarăşi Ion Neculce.

— Vezi că, preste toate laolaltă, Ţar-Petru a făgăduit să dea unul şi acelaşi scaun lui Francisc al doilea Rakoczy, ungurul care se bate şi el pentru slobozia creştinătăţii, precum bate vântul vremurilor de azi…

— Nu te pricep, repetă Cantemir, dar cu un glas în care numai câţiva credincioşi putură desluşi o undă de tristă îndoială. De unde ştii?

— Întreabă-l pe riga Carol şvedul!

Prinţul tăcu. Ştia că „majordomul”, care domnise peste capul fratelui său Antioh când fusese în Moldova, era prieten cu paşa din Bender, acela care îl găzduia acum pe regele fugar. Dar marele spătar se ridică ameninţător la gluma proastă a vornicului.

— Ce vrei să spui cu asta, Iordachi?

— Vreau să zic, – adaose Iordache Russăt, cu un rânjet batjocoritor, că moşiile noastre vor fi prădate de tătari, de turci şi de munteni, în vreme ce noi tocmim din târgul Ieşilor slobozenia noroadelor creştine.

Nimeni nu râse la vorba asta deşănţată.

— Ruşine, vel-vornice, să grăieşti astfel, necum să gândeşti ce spui… Şovăielile brâncoveneşti au să te piardă! rosti un glas puternic din uşă. Toată adunarea întoarse capul. În prag stătea căpitanul Petrea în uniformă de polcovnic de dragoni, care intrase spre a vesti domnului Moldovei că alaiul ţarului ajunsese la poalele praporului ce urca spre cetăţuie. Se făcu o tăcere de strană.

Dimitrie Cantemir se ridică din jilţ şi, pogorând scările de piatră, se îndreptă spre intrarea cetăţuii. Ca un oştean ce se afla, ţarul Petru Alexeievici nu voise să intre în carâtă împărătească, ci călare, în capul alaiului de mari dregători şi căpetenii de oştire. Aceştia purtau peruci albe, pudrate şi uniforme strălucitoare, pline de fireturi de aur şi de argint, cu decoraţii bătute în olmazuri.

Ajuns la intrarea punţii, ţarul descălecă şi după el descălecară şi cei ce-l însoţeau. Purta o haină verzuie de campanie, cizme înalte, răsfrânte, iar pe cap pălărie olandeză în trei colţuri, cu boruri largi. În timp ce puştile grele de pe meterezuri trăgeau necontenit, Dimitrie Cantemir se apropie de înaltul său oaspe, să-i sărute mâna după datină.

— Bun venit în oraşul de Scaun al Moldovei, mărite împărate serenisim!

— Bine te-am găsit, samodârjeţ al Ţării Moldovei şi prieten al inimii mele! răspunse ţarul şi, îmbrăţişându-l, îl sărută pe amândoi obrajii. Această denumire slavonă se dădea numai principilor unor ţări neatârnate şi Cantemir îi înţelese, cu recunoştinţă, tâlcul. Apoi, întorcându-se spre cei mai apropiaţi dintre însoţitorii săi, ţarul îi numi pe rând:

— Dumnealui e cneazul general Mihail Goliţin, dumnealui e generalul Gavril Ivanovici Golovkin, dumnealui e cneazul Dolgorukii-mezinul, acesta-i Sefer, ministrul meu vistiernic, acesta-i senior Sava Rogojinski iar pe dumnealui spătarul Toma Cantacuzino, bunul nostru prieten, îl cunoşti mai demult… Pe David Corbea, prietenul polcovnicului Petrea, l-am lăsat la Riga, cu treburi care-i plac, adăugă Petru, bătându-l voiniceşte pe umăr pe bătrânul oştean, care înţepenise „smirnă” mai la o parte.

La rându-i domnul Moldovei îi înfăţişă pe cei mai apropiaţi şi mai de credinţă dregători ai lui.

— Ei, bucuros de oaspeţi? întrebă ţarul când se aflară în sala cea mare a palatului.

— Cum nu se poate mai bucuros, înălţimea ta! răspunse înclinându-se principele Moldovei.

— Nu-mi mai spune înălţimea ta, se împotrivi ţarul, punându-i frăţeşte braţul pe după grumaz. Asta-i pentru barbarii mei de boieri moscoviţi Prietenii trebuie să mă cheme simplu, ruseşte: Petru Alexeievici, ori ostăşeşte: „Gospod bombardir”

— Fie precum vrei… gospod bombardir!

— Aşa da! Şi acum cu multă desfătare m-aş răcori cu un pocal din acel vin de Cotnar, de care se pomeneşte şi pe la noi încă de pe vremea străbunicului nostru Ivan Groznâi.

La un semn al domnului, uşile cu două canaturi ale sălii de ospeţe se deschiseră şi alaiul trecu la masă.

După obiceiul cel nou europenesc, despre care ştia că nu putea decât să-i fie pe plac ţarului iubitor de tot ce era primenire în deprinderi, Dimitrie Cantemir aşeză pe înaltul oaspete la mijlocul mesei, în faţa sa. Iar de-a dreapta lui puse pe vornicul Iordache Russăt, ca fiind cel mai în vârstă dintre boieri, şi la stânga pe Ion Neculce.

La dreapta şi la stânga sa, domnul Moldovei pofti pe cneazul Goliţin şi pe generalul Golovkin. Ceilalţi oaspeţi şi boieri fură aşezaţi potrivit rangului lor.

La încuviinţarea unei priviri a domnului său, Ion Neculce ridică paharul şi rosti cu glas tare:

— Închin acest pahar pentru slăvitul Împărat creştin şi pentru izbândă asupra puhoiului turcesc.

În timp ce strigătele de slavă nu mai conteneau, iar marele Iordache Russăt zâmbea acru, dar de voie, de nevoie ridicase şi el paharul, Dimitrie Cantemir se aplecase peste masă spre a răspunde unei întrebări a ţarului, care acum îşi înfunda cu tutun pipă marinărească:

— Dumnealui e spătarul nostru, Ioan Neculce, care se arată a fi un cărturar de samă în dulcea limbă a Moldovei.

Petru Alexeievici ridică şi el paharul întâi spre gazdă, apoi către spătar, şi rosti la rându-i, cu glasul lui puternic de bas:

— Iar eu închin pentru slobozia şi tihna Moldovei şi pentru cărturarii care o cârmuiesc cu vitejie şi înţelepciune.

Alte urale de slavă şi mai puternice se ridicară din toate piepturile, însuşi Iordache Russăt îşi alătură celorlalţi glasul său piţigăiat de moşneag învechit în rele.

Când strigătele conteniră şi slujitorii începură să înfăţişeze mesenilor – tot după obiceiul europenesc – felurile de bucate pe tăvi mari de argint, ţarul făcu bucuros cinste acestor bucate ce se dovedeau neîntrecut pregătite. Pe când sorbea din pahar, Petru se întoarse spre vecinul său din stânga şi-l întrebă, privindu-l în ochi:

— Şi la ce scrieri lucrezi domnia-ta acum, spătare Neculce?

— Maria ta, cât să mă învrednicesc să însemn pe hârtie, într-un soi de hronic, faptele mai de samă petrecute în Ţara Moldovei de la Dabija Vodă încoace. Socotesc, însă, din adâncul cugetului că în această însemnare a mea, fapta cea mai de samă va rămâne tratatul încheiat între împărăţia Rusească şi Moldova noastră, şi ospeţia aceasta cu care măria-ta a binevoit să pecetluiască prietenia dintre cele două ţări, adică dintre o ţară atât de mare şi această sărmană şi iubită ţărişoară a noastră.

— Dimitrie Constantinovici, – exclamă încântat ţarul, către principele moldovean, în timp ce-l bătea prieteneşte pe umăr pe boierul cronicar, – spătarul Neculce nu este numai cărturar, dar şi un iscusit diplomat. Un sol vestit al Regelui Soare nu ar fi vorbit astfel…

Cantemir râse măgulit, apoi îl mai întrebă, pe înaltul oaspe cum i-a plăcut Iaşul.

— Mult, Dimitrie Constantinovici. Îndeosebi Golia şi Trei Sfetitele, care au o lucrătură cu adevărat măiastră, ce întruneşte frumuseţea lăcaşurilor bizantine şi ruseşti cu arhitectura şi sculptura celor din apus. Dar mai mult îmi plac oamenii dumneavoastră, moldovenii, din care s-au ridicat ostaşi de nădejde şi dregători chiar în oştirea mea. Şi Ţara Românească are oameni de seamă, cum este acel David Corbea, atât de priceput în treburile politiceşti, şi cum este spătarul Toma Cantacuzino, aici de-faţă şi alţii, pe care, din păcate, un anume voievod nu-i ascultă îndeajuns.

— La munteni e şi multă zavistie… oftă Cantemir pătrunzându-i vorba.

— Şi lăcomie de bani, mijn Hart13 lăcomia turcească… Ei, dar să lăsăm asta. Cum merge cu recrutarea oastei?

— Polcovnicul Petrea, aici de faţă şi al cărui fiu este unul din oamenii de credinţă ai majestăţii voastre imperiale, poate să o arate mai amănunţit. Pe el l-a însărcinat spătarul cu acestea.

— Aţi primit ajutorul nostru trimis prin senior Rogojinski? se întoarse ţarul spre polcovnicul moldovean.

— L-am primit, slăvite împărate, şi l-am împărţit precum ne-a învăţat: de tot polcovnicul câte o sută de ruble, de rotmistru câte treizeci, de stegar câte zece şi de tot tovarăşul câte cinci, başca leafa lor. Şi s-au plătit cu preţ omenesc şi vitele şi bucatele pentru zaherea, că nu le venea oamenilor să-şi creadă ochilor, fiind deprinşi din veac să li se hrăpească fără plată.

— Dar oastea, polcovnice Galaţine? Vin oamenii?

Cu o tinerească bucurie, spătarul Neculce răspunse el, luând vorba Gălăţeanului:

— Şaptesprezece polcovnici, o sută şaptezeci rotmiştri cu steaguri. Şi asta numai în zece zile. Curge lumea la oaste, cu duiumul, care cu ce poate. Nu numai slujitorii care s-au mai bătut, dar s-au înscris şi ciubotarii, croitorii, blănării şi fierarii… Slugile boiereşti şi-au lăsat stăpânii şi-au alergat de s-au înscris la steaguri.

Ţarul se porni pe un râs urieşesc.

— Nu mai are cine să le aprindă ciubucele bărboşilor! Ha-ha-ha! Urmează, spătare, că te-ascult.

— S-a sculat toată Ţara Moldovei, gospod bombardir!

— Iar cei ce cârtesc, căci sunt şi dintr-aceia, – adăugă cu tâlc Cantemir, – nu mai ştiu încotro s-o ia. Mulţi…

— Ha-ha-ha, cei ce cârtesc… Am avut şi eu dintr-aceştia…

Mulţi au fugit care-ncotro, – urmă domnitorul Moldovei, – către miazăzi, sau peste munte. Cu sipeturile pline, negreşit…

— Fii sigur că n-au fugit toţi, dădu din cap neîncrezător ţarul. Dar lumea nu stă-n loc de hatârul nemernicilor.

Iordache Russăt, care făcuse feţe-feţe în toată vremea aceasta, şi al cărui zâmbet silit pierise de tot, se tot frăsui pe locul lui, apoi luând un glas mieros se ploconi către ţar:

— Dacă luminăţia-ta mi-a îngădui, v-aş întreba ce s-ar întâmpla dacă aceşti nemernici, de orice neam ar fi, ar împiedica să sosească la vreme ajutoarele făgăduite de unii boieri munteni şi de sârbi şi de alţii… şi mai ales, dacă turcii vin ca frunza şi ca iarba, cum s-au juruit, iar nu numai cu puţina oaste ce se află acuma trecând Dunărea?…

Ţarul fulgeră cu privirea pe vornic, dar stăpânindu-se răspunse, făcând un gest cu mâna:

— Nu-i nimica. Atunci îi vom bate pe turci altă dată, căci vremea ajută numai celor vrednici.

— Aş mai cuteza o întrebare, se piţigăi iarăşi marele vornic.

Petru nu-l mai privea, pufăia din pipă cu ochii la fereastră.

— Cutează…

— Ce dobândesc boierii noştri prin prieteşugul cu împărăţia Rusească?… Şi ce câştigă şi domnul nostru… bineînţeles?

— Asta s-a mai spus şi s-a pus pe hârtie la Luţk. Pentru cei ce n-au aflat sau n-au priceput limpede, să grăiască răspicat generalul Golovkin. Vorbeşte, Gavril Ivanovici. Spune-le boierilor moldoveni ce dobândesc ei şi ce dobândeşte Moldova.

O mare tăcere se aşternu la auzul acestor cuvinte şi fiecare îşi aţinti urechea.

— S-au statornicit, – începu rar şi apăsat generalul Golovkin; – ca bir să nu mai plătească Moldova nici un ban nimănui, devenind în veci slobodă. Domnul nu va fi mazilit, ci va rămâne domn până la moarte din tată-n fiu, precum şi boieria boierilor se asigură până la moarte, afară dacă nu trădează – dar şi atunci domnul nu va fi volnic a-i pierde, orice greşeală ar face, fără sfatul tuturor şi iscălitura mitropolitului…

Un freamăt trecu prin mulţimea mesenilor eu bărbi pieptănate.

— Ruşii, – urmă generalul Golovkin, – să nu se amestece în treburile Moldovei; din vistieria împărătească se va plăti, însă, la început leafă la o oaste moldovenească de zece mii de oameni, care să fie în ţară gata împotriva oricărei cotropiri. Iar de se va întâmplă cumva să rămână Moldova tot sub stăpânire turcească, atunci să aibe împăratul ruşilor grijă de Dimitrie Vodă şi de oamenii lui, în toată viaţa, precum se cuvine între prietenii cei buni…

Strigătele de slavă se înălţară din toate părţile, în urma cărora, ridicându-se, ţarul şi domnitorul închinară iarăşi paharul prieteniei, apoi se îmbrăţişară frăţeşte, pe deasupra mesei.

Ospăţul se sfârşise. În timp ce oaspeţii treceau în sala cea mare de primire de afară răsunară trosnete de puşci, strigate de ura şi dangăt de clopote. Norodul strâns în curtea palatului domnesc dorea să vadă pe înălţatul oaspe.

Ţarul Petru Alexeievici ieşi în pridvor, unde rămase un timp îndelungat, adânc mişcat la vederea bucuriei întipărite pe toate feţele ce se ridicau spre el, într-un singur gând, acela ce se rostise în porunca cea mare a lui Dumitraşcu Vodă: „Ne-am unit cu împăratul Petru al Rusiei, spre a ne mântui şi noi din jugul robiei!…”

În timp ce uralele nu mai conteneau, iar mulţimea se tălăzuia ca o mare sub pridvorul palatului, polcovnicul Petrea se pregăti să se înapoieze în tabără. Prilejuindu-se o clipă de răgaz în treburile de gazdă ale voievodului său, se apropie la chemarea lui şi îi spuse, luându-şi rămas bun:

— Măria-ta, însărcinarea ce mi-a fost dată cu limbă de moarte de părintele tău şi-a ajuns sorocul. Plinind făgăduiala ce i-am făcut-o lui Vodă Constantin, eu nu mai am a-i priveghea vlăstarul domnesc, fiindcă acum s-a sculat norodul Moldovei şi-au venit mai marii lumii să-l privegheze şi să-l apere!…

Dimitrie Cantemir privi, îndelung gânditor, după reazimul tinereţelor sale, oşteanul acesta cărunt care se îndepărta cu paşi voiniceşti spre corturile oastei şi simţi crescându-i în inimă o tărie nemaiîncercată.

A doua zi, pe malul Prutului secătuit de arşiţa verii se porni marea încumetare cu Imperiul Otoman.