Capitolul 1

DORMI PÂNĂ SE STÂRNI VÂNTU-N grădină.

Dormi, sau numai aşteptă să bată stelele cerului în geam şi să adoarmă bătrâna, pe urmă-i pieri somnul. Se furişă din pat, deschise larg fereastra şi, cuprinzându-şi umerii cu palmele, lăsă vântul să pătrundă cu tulburarea lui străină până-n străfunduri, răscolindu-i tristeţea şi dorul de ducă.

Era a treia noapte când se repeta totul.

Lucirile stelelor înfipte-n geam îi umpleau ochii.

Încăperea sărăcăcioasă, cu mobilă puţină şi de proastă calitate, dar curată, mirosea a somn, a ziduri vechi spălate de arşiţă, a acoperiş de tablă ruginită sub care şoarecii îşi întemeiaseră colonii şi-a încă ceva, eteric şi enigmatic.

Negostina se simţi invadată de presimţirea celor ce aveau să se întâmple. Începu să se-mbrace. Răceala nopţii îi alunecă peste spate trezind-o de-a binelea. Vântul o striga, tembel, absorbind-o ca-ntr-o vrajă.

Se temea numai să nu se trezească bătrâna. Sau să nu fie chiar trează. Miji ochii atentă în întunericul bătut de lucirea metalică scăpărată prin geamul irizat sideral ca o lucarnă a cerului şi pândi, fără să mişte, măsurând prin auz, somnul acesteia. Somnul, ca şi tot ce făcea soacra pe trezie, o umplea de bănuiala unei îndelung chibzuite prefăcătorii, de parcă fiind acolo n-ar fi fost, şi, lăsând-o să creadă că nu auzea şi nu vedea nimic, ea auzea şi vedea totul, ca o zgripţoroaică. Auzea şi vedea totul şi prin somn.

Înaintă, păşind pe vârfuri, până la celălalt pat.

Se obişnui cu întunericul lăptos-albăstrui, îndesat de umbre spăimoase prin unghere, ca nişte ochi la pândă, şi desluşi precis, despicat ca pe-o lespede, corpul nemişcat al bătrânei, cu mâinile împreunate pe piept. Camera-ntreagă părea o raclă înfundată în fumegarea geamului, prin care faţa bătrânei o ameninţa cu calmul şi inexpresivitatea ei, ca un somn adânc în care răzbesc clopote de-mormântare, gonind-o cât mai grabnic de-acolo.

Dormea tot aşa cum şi păşea: fără să se simtă.

Era o femeie sfioasă şi puţintică, obosită de viaţă, cu privirile şterse, mucegăite, care se aprindeau numai în preajma lucrurilor, locurilor şi a amintirilor răzleţe legate de fiii ei, trei la număr, Alexandru, Toma şi Miluţă, ca şi cum restul s-ar fi pierdut permanent într-o ceaţă buimacă împrejur, fără să-i reţină, prin nimic, atenţia.

— Mamă, dormi? şopti, aplecându-se viclean, să se convingă de neprefăcătoria bătrânei, şi-şi simţi din nou pieptul strivit de tristeţea aceea grea, fără motiv, de tristeţea vântului plângând şi zbuciumându-se în geam.

Trase peste cap fusta înfoiată pe picioarele goale, neslăbind-o din ochi pe bătrână. Ajunsă la uşă, se opri într-un unghi care-o făcea cu totul nevăzută.

Râmase în picioare, nemişcată, cu obrazul încins, cu ochii înăspriţi de ezitare, aşteptare, nerăbdare, mândrie şi disperare, şi-n cele din urmă respiră adânc, hotărâtă.

Deschise uşa şi ieşi.

se păru că-n aceeaşi clipă se trezise şi bătrâna, dar nu se opri.

Prinse să coboare scările.

Mirosurile grele, dospite-n beznă, mirosurile acelea de paragină, de ziduri coşcovite, de ud de şoareci şi de vreme rea strecurată în crăpăturile scândurilor, o făceau să bâjbâie nesigur, sprijinindu-se de pereţi cu senzaţia că paşii ei se aud până sus, şi-ndată ce-o va părăsi norocul şi va călca greşit, rostogolindu-se zgomotos pe treptele scârţâitoare ca o seară de stafii, casa, cu pod şi mansardă cu tot, se va prăbuşi peste ea.

În curte, noaptea îi luă ochii.

„Ia te uită!” îşi spuse.

Iarba stelelor acoperea cerul, şi jos, pe pământ, vântul bătea dinspre răsărit aducând foşnete, şoapte şi zvonuri precipitate. Valurile de uscăciune alternau, într-o nesfârşită legănare, cu adierea jilavă, miraculoasă, care-mprăştia picuri răcoroşi de rouă peste frunzişurile plumburii şi peste florile sălbatece aromind suave în ierburile răscoapte de arşiţă.

Afară se vedeau ca ziua curtea mare cu porni rari, clădirea mătăhăloasă a cârciumii Invalidului, drumul intrând în oraş pe la barieră, şi-n partea cealaltă, câmpul şi pădurea din depărtare, albăstrind dealul din faţa oraşului.

Orice se putea-ntâmpla pe-o astfel de noapte.

Simţi imboldul să privească înapoi.

Cineva se mişca, în linişte, în spatele ei.

Nu zări pe nimeni. Nici o umbră. Ţipenie. Numai vântul care mişca totul.

Ieşi pe poartă, în drum, şi-ntorcând spatele oraşului şi casei, începu să adulmece ca o vietate slobodă, scăpată din ţarc, apoi porni înainte spre foşnetele grele ale colinei ce urca sub apăsarea metalică a cerului către pădurea din deal.

Mergea liniştită, atentă, cu pas egal, mai domoală-n mişcări ca vântul care-o cuprindea înfăşurându-i genunchii, o împingea din spate şi-ncerca, în unele momente, punându-şi toată puterea, s-o oprească sau s-o dea peste cap, lăsând-o pe neaşteptate, capricios şi luându-i-o sprinţar înainte, într-o goană buimacă de flăcău îndrăgostit, care-şi râdea de moliciunea ei, şuierând printre tufe şi izbind cu fruntea trunchiurile arinilor foşnitori, cu frunzele zburătăcind mărunt, sub razele lunii, ca nişte roiuri de fluturi albi gata să zboare spre stele.

Departe, în străvezimea nopţii, se întrezăreau puncte negre, unduiri şi zvâcnituri, înflăcărând iarba şi ceva ca un asfalt clocotitor forfotind pe întinderea şoselei, acoperind tot drumul, kilometri întregi, ca un pietriş tras de-un curent continuu.

Se opri pe deal, în marginea pădurii, să privească.

Imaginea aceasta terifiantă o urmărea de trei nopţi.

Trei nopţi la rând ieşise după sau înainte de. Miezul nopţii, şi văzuse acelaşi şi-acelaşi lucru. Drumul mare în care se scurgeau şi se-nt re tăiau drumurile mici şănţuite de roţi, potecile şi cărările butucite de paşi, frământate-n copite, întinse şi bătute în toate părţile, ca nişte piei de tobă, respirând viaţa dealurilor din preajma oraşului, cu şesurile înşelătoare, părelnice luciri de ape, colinele lin ondulate, râpele şi umerii dealurilor împingându-se în piepturile altor dealuri până dincolo de şeaua de argint izbită de muchia cerului încărcat de strălucirile lui metalicedupă care, pământurile, respirând domolite, prin fâneţele, grâiele, făgaşele de ape secate, ogoarele de trifoi, floareasoarelui şi cartofi, arzând ninse sub lună, curgeau, înecate-n lunci grase, pe malul Şiretului. Totul mişuna de exodul mărunt al lighioanelor şi vietăţilor adunate în turme nesfârşite să-şi găsească sfârşitul pe drumul pierzaniei.

O pornire tainică, înspăimântătoare, le mâna odată cu vintul ce creştea năvalnic şi se tânguia fierbinte, noapte de noapte, de la mijlocul nopţii până în zori, să se adune în soboruri lungi, în mase compacte, de sute şi sute de mii, ca-ntr-un cataclism al speciilor ameninţate, şi să se arunce în apele râului.

Veveriţele purtau cu de miresmele răcoroase ale pădurilor de brazi. Veneau din cele mai îndepărtate zări, coborau din munţi, şi prin tot locul pe unde trecuseră luaseră cu de chipurile zilelor şi-al nopţilor, încărcându-se de polenul albastru înveninat al pelinului, de parfumul pătrunzător şi iute al frunzelor de stejar, lepădând acum din lăbuţele vlăguite, alături de mirosul viu al sângelui scurs din ghearele tocite, aromele macerate de ghindă, ferigi şi ciuperci cărnoase, adierea amară a pelinului veşted şi cea uscată şi-necăcioasă de praf şi cenuşă înăbuşită în izul bâhlit al bălţilor căptuşite cu blana zburlită a păpurişului gras, peste care micile vietăţi îşi scuturaseră flăcările cozilor în salturi iuţi şi sincopate.

Înspăimântătoare privelişte!

N-avea pe unde trece! N-avea pe unde păşi! Cât vedea cu ochii, până-n cele mai ascunse cute ale pământului, totul era acoperit de broaşte strivite, şopârle şi şerpi zvârcolindu-se în agonie.

Cârtiţele, mai rezistente, năzuiau să ajungă primele la limanul dorit. Se târau cu picioarele scurte şi boante, înfigând în ţărână evantaiul ghearelor ascuţite ca nişte colţi făcuţi să sfâşie, să zgrepţene şi să scormonească pământul, pareurgând centimetru eu centimetru valurile uscate de iarbă şi praful gros ca o cenuşă. Îţi trebuia nas bun, ca cel al dinilor de vânătoare, să adulmeci, prin duhoarea de stârvuri şi mirosul înecăcios de praf, răsuflarea umedă a văilor şi damful stătut al afundurilor dospind de săruri şi minerale, în liniştea azurie ridicată din răsuflarea bolborosită a bălţilor mustind de tăria sevelor ce emanau, în singurătatea tragică, toată absurditatea acestei monstruoase porniri de autodistrugere.

Urcase şi coborâse noapte de noapte ca să descopere locul cel mai potrivit de unde se putea urmări întreaga forfoteală. De unde se aruncau vietăţile cu sutele şi miile ca-ntr-o beatitudine, sprijinindu-se unele pe altele, stăpânite de-o putere magică, mai presus de voinţa şi puterile lor. Apele Şiretului, umflate de mogâldeţele şi monstruoasele forme ce dispăreau şi-apăreau necontenit, săltând pe valurile mărunţite de briciul luminii, într-o macabră colcăială de cozi, copite, boturi ascuţite şi ochi rotunzi, imobili şi fosforescenţi, în care se aprindeau şi se stingeau spini de foc, păreau un clocot al morţii, un Styx al tuturor vietăţilor pământului.

Un suflu greţos de descompunere şi putreziciune se înteţea noapte de noapte spre dimineaţă, şi ziua, miasmele răscoapte, dimpreună cu praful şi colbul stârnit de-atâtea picioare puse-n mişcare, îmbâcseau văzduhul până-n cer, făcând aerul de nerespirat.

Fluturii şi albinele mureau de duhoare. Numai furnicile se simţeau bine, mişunând peste tot să lucrând de sârg, cu fanatism, în graba lor lacomă şă metodică, devorând atâta, că-n cele din urmă piereau şi de devorate de propria lor lăcomie.

Cele mai tragice, în efortul suprem, erau veveriţele. Botişorul lor săpat în gresâe roşie căuta mereu înainte cu-o speranţă deşartă, amuşinând aerul cu nările delicate, străvezii şi rotindu-şi întruna, înspăimântate, alunele ochilor invadaţi de ceţurile morţii.

Noaptea scânteietoare se-nvolbura de potopenia şoarecilor şi şobolanilor angajaţi în marşul lor silnic, învingând obstacol după obstacol, decimaţi, în goana aceea stăruitoare, misterioasă şi absurdă, din care puţini, foarte puţini, aveau să străbată cu-aceeaşi neşovăială apele râului morţii şi să ajungă dincolo.

Lumina curată, arzătoare şi rece a cerului de metal, sărea şi se rostogolea peste râu, tremurând în tufele de salcie şi-n malurile râpoase, făcând prăbuşirea veveriţelor mai dramatică. Dând ultimului lor salt o sublimitate de cascadă. În trecerea şi năruirea lor fantomatecă deasupra valurilor îngroşate de cadavre, în salturile peste coaja crăpată a malului, veveriţele umpleau aerul cu-un miros amărui şi înţepător desprins din atotputernica şi cuprinzătoarea pâlpâire şi mişcare, ordonată de osânda fără iertare şi fără istov.

Era a treia noapte când se-ntâmpla asta.

A treia noapte de când năvăleau şă puhoiau întruna, încărcând cu-o stranie teroare ochiul celor ce vegheau drumurile, câmpurile, făgaşele şi malurile Şiretului. A treia noapte cuprinsă de acest elan irezistibil, de această imigraţie pustielnică.

Întâi se îviseră şoarecii şi şobolanii, prevestitorii oricăror cataclisme. Şoarecii îngrăşaţi din carnea şi hoitul războiului, mari cât şobolanâi, şi şobolanii ajunşi cât pisicile înainte de tătare, cu cozile ascuţite, boturile urâte şi capetele ca nişte căpăţâni de miel. Toată şobolănimea leneşă, împuţită şi lacomă, zămislită-n belşugul smârcos al putreziciunii măcelului, îngrăşată-n sângele vărsat, în necurăţenii şi spaime, mişunând de mirosuri pestilenţiale, târând în urmă dospeli de bălegar şi de hoituri buhăite, purulente. De fapt însăşi ivirea lor fusese vestită de alte semne premergătoare: jafuri şi furturi şi stricăciuni mişelnice printre cei care se socoteau împăraţâi şi stăpânii pământului şi dobitoacelor, foame şi bolişti de toate felurile, întinse ca nişte molime prin lumea măruntă şi îngroşată a mişeilor; împreunări păcătoase, oi născând miei cu cap de câine şi câini lătrând spre cer cu ochi de soare, câte şapte sori răsăriţi în aceeaşi zi, cu răsuflări de câine turbat, vaiete prelungi, auzite prin pereţi, strigăte din morminte, dealuri văroase lărmuind şi scrâşnind pe dedesubt şi câte şi mai câte.

Apoi apărură, ca un incendiu, pâlpâind din păduri, veveriţele, şi-n cele din urmă broaştele orăcăitoare, atât de multe că părea să se fi-ntors zilele biblice ale legendarelor ploi băloase cu batracieni şi arahnide, când altă urgie pe tot pământul nu mai rămăsese decât norul de broaşte şi păianjeni păroşi, norul aşternut dintr-un capăt în altul kilometri întregi de drum, strivit de roţi şi copite, mlăştinos, purulent.

Iarba albăstrind în coame de ceaţă, înspicată în lucirea stinsă a stelelor, ca argintul frunzelor de pelin, unduitoare şi somnoroasă spre dimineaţă, aruncând valuri de verzime înalturilor sumbre, foşgăia pe dedesubt de lighioane şi vietăţi mărunte; gândaci, melci, lăcuste, caradăşti turnate-n armuri de aramă şi chiftiriţe scârboase, libărci şi salamandre croindu-şi loc prin jungla de tulpini zimţoase, înaintând trudnic prin încâlcitura de buruiene şi rădăcini, strivind şi lăsându-se strivite de valul necontenit care venea din urmă, suspendat pentru o clipă în aer, într-un fel de buimacă măreţie, apoi prăbuşindu-se ameninţător, peste corpurile lăţite dinainte, epuizate de elanul vital, stâlcindu-le şi prefăcându-le într-o pastă densă, scorţoasă, cornoasă, în care tălpile se năclăiau ca-ntr-o smoală topită.

Negostina îşi ridică fusta, să treacă.

Picioarele, zvelte şi pline, ieşiră la iveală în toată lungimea lor albă şi fragedă, ca nişte lujere de lumină. Făcându-şi vânt să sară, păru că-i gata să zboare. Fusta i se zbătu înfiorată-n vânt, izbucnire zburătăcită de aripi.

Un luceafăr îi înflori în ochi, altul îi crestă gura muşcata de vânt, ca o rană aprinsă.

Un zgomot de paşi o făcu să tresară, cu inima sărindu-i în piept, dar în toată întinderea pâcloasă şi mişcătoare pe dedesubt, nu se zărea nimic, nici o umbră omenească.

Se-ntoarse, pornind-o spre casă.

Oricât se uita, nu vedea nimic împrejur, totuşi se simţea, ca şi la venire, urmărită. Pândită de la distanţă.

Bătrâna avea calitatea sau urâciosul obicei, şi nefasta putere pentru ceilalţi, ca o iscoadă a Iadului, de-a se face nevăzută şi nesimţită, păşind atât de uşor că nu se auzea şi lăsând să se înţeleagă desluşit din toată comportarea şi’ expresia feţei ei că e permanent acolo unde doreşte, fără să fie descoperită.

Geamătul ei stins gâlgâia şi se-nfunda în pământ.

Ce urmărea? Ce aştepta? De când şi de ce-o pândea? Vedea şi dânsa ce vedea ea? Şi dacă vedea, de ce nu-i vorbea niciodată de asta? De ce nu-i spunea niciodată nimic, cum nu-i spuse şi n-o întrebă unde-a fost şi ce-a făcut nici acum, când se-ntoarse acasă şi-o găsi dinaintea icoanelor, în mijlocul odăii, răcorită de soarele dimineţii, îmbrăcată, pieptănată, cu ochii arzându-i mocnit pe obrazul uscat, înfăşurată în tăcerea ei enigmatică, făcându-se că nu ştie, ceea ce ştiau amândouă, istovite de permanenta stare de surescitare care le ţinea treze una lângă alta, fără nici o relaxare, fără nici un răgaz.