Capitolul 2

DUPĂ ACESTE SEMNE ŞI DUPĂ altele, între de s-a statornicit vălmăşagul unui război mai rău şi mai înverşunat decât cel al armatelor şi generalilor. Pentru că era tăinuit şi prefăcut. Pentru că soacra-i făcea toate voile, ca unui copil. O răsfăţa, n-o punea la treabă şi nu-i vorbea urât. Ba, nu-i vorbea deloc. Zile şi nopţi întregi simţea cum stă trează lângă ea, dospind ca teascurile de borhot, dând să-i plesnească doagele, dar nu-i spunea o vorbă, şi când îi vorbea, rămânea trăsnită, auzind-o:

— Du-le. Fală. Îi zicea. Mai du-te şi tu. Ce stai?

— Unde să mă duc?

— Să te plimbi. Să mai vorbeşti cu cineva… Ce stai să te sălbăticeşti lângă mine?

— Unde să mă duc? De ce să mă duc? repeta ea buimăcită, neştiind ce să înţeleagă şi ce să creadă.

Ştia că asta-i aşa, de-ncercare, dar şi să se lege de poala ei nu putea. Zilele erau prea fierbinţi. Simţea cum se stoarce sufletul şi i se usucă, desfăcându-se în zgrunţuri sfărâmicioşi, ca o ţărână aprinsă de secetă.

Debutând printr-o relativă răcoare şi acalmie în zorii de cenuşă, vântul se punea să sufle, vărsând valuri de uscăciune extenuată şi extenuantă peste lume. Sângele ei se brăguia, moleşindu-i carnea până-n oase, părându-i-se, uneori, la amiază, când văpaia topea asfaltul şi făcea să tremure ape de fum deasupra acoperişurilor, că se desprind muşchii de pe ea şi-i alunecă un gol fierbinte prin genunchi. Să fi vrut, să fi avut unde, şi tot n-ar fi putut pleca nicăieri. Vântul întărâtat al verii, zburlit de arşiţă, neştiutor de umbră şi de tihnă, fierbea ca-ntr-un cuptor, crăpând coaja pământului şi-a sufletului ei subţire şi străveziu, care se ţinea agăţat numai de uşa nopţilor răcoroase, când se înzdrăvenea ca printr-o minune şi se putea pune din nou pe zburdat şi gonea pe câmpuri ca mânjii, dezmierdându-şi palmele de grumajii mestecenilor. Cum putea atunci să asculte şi să facă jocul bătrânei, rămânând năruită lângă ea, în odaia arsă de insomnie, când afară o chema noaptea cu miile ei de glasuri şi ispite, vrăjindu-i sângele şi luându-i minţile! Nopţile erau elementul ei. Trupul îşi recăpăta vigoarea, învia frumos, pasăre născută din cenuşa zilei, şi-n ceasurile de singurătate pe câmp sau unde o apuca toiul nopţii ori zorile palide, se simţea fericită şi veşnică.

Noaptea-i dădea totul.

— I-am văzut gura, se lăuda.

— Şi cum e?

— Frumoasă!

— Mi-am închipuit eu.

— Ochii lui, spunea, seamănă cu ochii cerbului pe care l-am văzut cu Tom când am fost la mare. Cerbul care mi-a mâncat din palmă.

— Da, da. Foarte bine.

— Ce-i foarte bine! Dumneata nu ştii nimic. Era un cerb blând. Venea de departe, aintr-o pădure, şi răscolea nisipul pe plajă. Mânca zahăr şi biscuiţi din palma oamenilor şi intra în mare să se scalde.

— Tot noaptea se-ntâmpla asta?

— Spre dimineaţă, în zori. Înainte de răsăritul soarelui.

ÎS închidea ochii şi vedea fuga cerbului şi fuga valurilor pe linia orizontului, pescăruşii ţipând, şi-n povârnişul adâncurilor cuibarul de foc al soarelui, ca un cap de cerb, înaintând şi risipindu-se fragmentat în unde orbitoare spre coamele nălucii.

— La urma urmelor, e singura mea bucurie care-mi alungă urâtul, şoptea deschizând larg ochii, şi simţindu-se privită avea impresia că pluteşte pe-o mare agitată şi nu-şi găseşte, şi nu-şi va putea găsi niciodată echilibrul. De ce mă priveşti aşa?

— Cum te privesc?

— Nu ştiu cum. Mereu mă priveşti aşa.

— Ţi se pare.

— Bine, cum zici mata…

— Adică ce vrei să spui?

— Nimic. Ce-ţi trece prin cap? De ce te superi?

— Ce-ţi trece dumitale, nu ce-mi trece mie. Mie nu-mi trece nimic.

— Atunci mie ce să-mi treacă?

— Voiam să te-ntreb ce-ai visat. Ai vorbit prin somn.

— Vorbesc prin somn?

— Câteodată.

— Şi ce spun?

— Nu se-nţelege.

— Eşti dată naibii!

— Cum adică!

— Aşa, bine. Nu vrei să-mi spui. Te ascunzi.

— Hai, hai, nu mă supăra. Mai bine du-te şi te plimbă.

— Iar?

— Cum iar?

— Nimic. Bine. Am să mă plimb.

Într-o noapte îşi luară şi păsările zborul.

Adăstaseră pitite în cuiburi, în frunzişul pomilor, supraveghind din gămălia neagră şi uşor brumată a ochilor forfota şi zbaterea de jos, apoi, la urmă, răspunzând la o chemare neauzită de urechea oamenilor, începură să chirăie şi să piuie zvârlind pădurii şi câmpiei mii de semnale scurte, agitate, zburătăcind de ici-colo, ca-n preajma unei furtuni, şi, adunându-se în stoluri şi soboruri geometrice, se înălţară cu foşnete grele umpâând văzduhul de dangăte funebre, de clopote!

Aripile lor întunecară cerul. Lumina stelelor păli. Trupul ei se umplu de uscăciunea pământului sfârlogit. În zadar aştepta milostivirea stropilor de ploaie.

Poate de asta, trupul ei, în noaptea aceea, toată noaptea cât se perpeli fără somn, răspândi o mireasmă dulce-acrişoară de oţet de mere, şi subţiorile îi mirosiră spre dimineaţă a suc lipicios şi amărui, ca sucul ţâşnit din carnea albă a mestecenilor.

— Am să mă duc, îi spuse bătrânei, hotărâtă.

— De ce nu, sigur, o aprobă soacra bucuroasă, de parcă i-ar fi adus vestea sosirii-n oraş a lui Tom. Du-te, du-te. Eşti tânără. Trăieşte-ţi viaţa.

— Adică unde să mă duc? se împotrivi Negostina trăsnită.

— Unde vrei. Unde ţi-ai pus în gând. Ce n-aş da şi eu să mai am anii tinereţii, cu mintea mea de-acum.

— Dar eu nu mi-am pus nimic în gând, dădu ea înapoi, speriată. Şi nu ştiu ce vrei de la mine.

— Nimic, stărui bătrâna. Faci ce vrei. Nu trebuie să te ascunzi… şi viaţa-i numai a ta. Eu mi-am mâncat mălaiul. Nu te lua după mine.

— Nu, o contrazise Negostina. Nu mă ascund, că n-am ce-ascunde, şi ce-mi spui dumneata cu viaţa, îţi baţi joc. Parcă toată ziua m-aş duce la petrecere…

Vrajba se-nălţa acum fără preget.

În primăvară nu se arătase atât de sălbatecă. Acum ce-o apucase? De ce-o gonea de lângă ea? De ce-o hăituia? Ce voia adică? Să scape de ea? S~o înstrăineze de tot, s-o facă să-şi piardă minţile, şi să nu mai asculte decât iureşul nopţii care trecea prin ea ca un cal printr-o câmpie aprinsă? Orice s-ar întâmpla, de prins n-o va prinde. Viaţa în război e vitregă pe fronturi, pe toate câmpurile, străzile şi oraşele unde fierul muşcă din frageda carne de om, unde om cu om se-ncaieră ca fiarele şi râurile curg însângerate între ei, dar mai rău poate să se sfârşească totul între de dacă vor slăbi nădejdea şi vor da un pas înapoi întorcându-şi spatele, fără să mai poată aştepta laolaltă, încleştate în aşteptarea lor, întoarcerea celor plecaţi şi-odată cu ei, redobândirea miracolelor pierdute sau numai răpite.

— Nu, mamă, îi şopti orgolioasă, stăpânită de ambiţie. N-am unde mă duce şi n-am pe cine dori decât pe cine ştii.

— Fata mea, oftă bătrâna, smerită. Cât eşti de bună şi de cuminte şi ci te mai ai de-nvăţat!

— O să-nvăţ dacă va fi nevoie, izbucni Negostina, şi se ridică tremurând de încordare.

— Ce faci?

— Cum, ce fac?!

— A, nu, sfârşi bătrâna, gemând. Du-te, du-te, dacă ai chef. Du-te, şi te plimbă… dacă nu poţi dormi. Sunt îngrijorată de Miluţă.

— De ce să fii îngrijorată? Ştii bine că de venit tot vine…

— Şi dacă nu mai vine?

— Cum să nu mai vină? Ce poate să i se întâmple, să nu mai vină?

— Întrebi de parcă n-ai şti ce zile trăim!

— E, oricum… Cu el n-au nimic. Ce pot să aibă cu el? Un copil!

— Ce-au avut şi cu Alexandru.

— Ştii care-i cusurul dumitale, mamă? îi strigă pe neaşteptate, şi sări din pat, izbindu-se de şifonier în întuneric. Întinse mâinile bâjbâind spre uşă, până dădu de căldarea cu apă. Scufundă cana şi bău lacom, apoi spuse cu-o voce liniştită, jucăuşă, parcă-şi râdea de ea: Crezi prea mult că, dacă-i iubeşti, numai dumneata ai dreptul asupra lor. De unde-ai mai scornit şi povestea că fata aceea l-a nenorocit pe Alexandru? De unde ştii că ea l-a nenorocit şi nu l-a nenorocit tot ce se-ntâmplă-n Germania şi tot ce se-ntâmplă la noi şi oriunde? Că… dacă rămânea lângă dumneata şi nu se ducea cu ea în Germania, cine-ţi garantează că avea o soartă mai bună? Astea-s timpurile. Resemnează-te!

— Ai dreptate, ai dreptate, bine, bine, se înmuie bătrâna, dar Negostina ştia că nimeni nu-i poate zdruncina convingerile. Du-te şi te plimbă. Du-te şi gândeşte-te la ceva frumos.

Negostina zăbovi nemişcată, apoi se-ntoarse căscând, în lumina cenuşie şi rece care trecu peste ea şi-o învălui ca-ntr-un fum.

— Am auzit că s-a spart frontul, spuse binevoitor, vrând să-i facă o plăcere.

— O să vină Toma, şopti bătrâna cu vocea ei de toate zilele. Vezi să nu răceşti. Pune ceva pe tine când ieşi. De asta-l visez într-una de două nopţi.

— Eu visez cerbul de la mare.

— Mda, făcu bătrâna cu gândurile-n altă parte. Cerbu-i veste. Stătea cu capul spre tine, sau întors?

— Întors cu spatele. Ţinea capu-n sus, cu coarnele răsfirate, şi intră-n mare să se scalde.

— Asta-i veste de la cineva care pleacă, nu vine.

— O dată l-am visat cu botul spre mine. Întindea botul să-i dau zahăr din palmă. M-am trezit, şi simţeam pe mână răsuflarea lui.

— Când asta? Când a fost asta?

— Mai demult.

— O veste care s-a rătăcit. Poate o altă scrisoare de la Alexandru!

— De ce de la Alexandru, şi nu de la Tom?

— Pentru că Toma nu scrie. Când o fi să vină, vine el. Ajunge el înaintea scrisorii, da-i supărat. L-am visat îmbrăcat în negru! Stătea înaintea mea îmbrăcat în negru, şi-n spatele lui era o arătură mare, mare, care s-a schimbat într-o biserică. O biserică până-n cer, n-am mai văzut aşa ceva, şi din biserica aceea s-a deschis o uşă şi-a ieşit o locomotivă. Am ştiut că-i Miluţă acolo-n locomotivă, dar n-am mai apucat să-l văd, că m-am trezit. Era ora la care mă trezesc eu de obicei, oftă sfârşită, atât de sfârşită în durerea ei, c-o apucă somnul, şi Negostina dădu din umeri amuzată şi ieşi tiptil, închizând încetişor uşa. Trase cu urechea pe scări, orbită de-ntuneric, să se-ncredinţeze că-ntr-adevăr n-o aude nimeni, şi coborî, lipsită de orice sfială, în adâncimile tainice ale nopţii.