Capitolul 17

DUPĂ ATÂTEA NOPŢI DE NESOMN, bătrâna, moartă de oboseală, se prelinse ca ‘un stâlp putrezit în pământ şi prin somn simţea cum pământul, bun şi iertător, se lipeşte de ea, moale ca un leagăn; o trage în jos, în întunericul plin de lumini nemişcate, şi-o umple de linişte, ca altădată, demult, atât de demult, că uitase, şi somnul nu avea moartea în el. Punea capul jos şi-ncepea să zboare. Trupul său măcinat, braţele vlăguite şi ochii istoviţi, care desluşeau tot mai des umbre acolo unde erau făpturi vii, se umpleau de ceva dulce şi ciudat. Junghiurile vechi încetară, şi-mpunsătura din şale şi din încheieturi, respiraţia greoaie şi gâfâită cu izbucniri de tuse se uşură pe nesimţite, ca şi cum pământul ar fi acoperit-o pe încetul, şi cum dormea, şi-ntinerea prin somn, sau numai căpăta acea seninătate leneşă, uitată din tinereţe, înainte de-a simţi cum răceala şi oboseala îi strecoară o cenuşă rece în oase şi-n întreaga ei alcătuire, i se păru că aude liniştea ca un val căzând peste lume. Însuşi pământul se liniştea şi se făcea uşor-uşurel, ca şi cum ar fi adormit odată cu ea. Toate zgomotele şi hurducăturile pe care le simţea noapte de noapte, exploziile şi convulsiile frontului, încetară.

Se trezi mirată şi-şi dădu seama – înainte încă de-a deschide ochii – că liniştea era cea care o trezise. Cum o trezeau în celelalte dimineţi zgomotele.

Auzi strigăte şi mişcare multă de lume, zor mare pe stradă, dar nu se putu deştepta. Dormi dusă în fundul grădinii, şi-n zori, când se trezi, ca de obicei, nemişcarea stăpânea totul. Plutea în aer, ieşea din pământ. Trase cu urechea şi i se păru că zace sub o apă adâncă, şi, prin apă, ceva fulgeră ascuţit şi se-nfipse în ea.

Se frecă la ochi. Rămase cu urechile ţiuind, aşteptând. Văzu cerul, gardul de la stradă, cu rouă pe el, seânteind în soare, parcă cineva ar fi presărat sticlă pisată, şi-aceeaşi sticlă ar fi jucat şi-n aer şi s-ar fi prefăcut în linişte. Sprijini coatele în pământ, să se ridice, se săltă în capul oaselor şi simţi până şi tăcerea casei, ca o fiinţă străină, prea mult hărţuită şi care ajunsese la capătul aşteptării. Urechile îi ţiuiau, gata să plesnească.

Neştiind bine ce face, alergă spre uşa cârciumii Invalidului, prinse clanţa, parcă ar fi apucat soarta de mână, şi-ncepu să tragă de ea.

— Domnu! Domnu! strigă, deşi încă nu ştia bine ce avea să-i spună şi cum ar fi putut el, cu nasu-nfipt în ziare şi ciotul lui de lemn lipit de tejghea, să sară de-acolo şi ce să facă? în ce fel s-o ajute? Domnu! Domnu! …

Dinăuntru nu se auzi nici o mişcare, nici o voce.

„N-a venit încă, îşi spuse. Dar de ce? El vine devreme. Ce s-a-ntâmplat?”

Clipi mărunt, să se deprindă cu umbra, şi-l văzu singur în toată hardughia, părând şi mai goală acum, dimineaţa, în harababura, dezordinea şi murdăria de peste noapte, de la închidere, cu urmele proaspete ale celor plecaţi, şi mai singur, ca un paznic al singurătăţii oarbe şi deznădăjduite. Ridică faţa spre ea, şi-atunei văzu cana de cafea de lângă el şi ziarele, maldărul de hârtie foşnitoare care-i absorbea toată atenţia. De obicei primea ziarele noaptea. – nu aflase niciodată de unde şi prin cine -, le vedea numai în fiecare dimineaţă dinaintea lui, adunate teanc sau răvăşite pe tejghea ca pe-o masă de bibliotecă şi pe el aplecat deasupra, încât pentru ea – şi pesemne pentru toţi cumpărătorii – jurnalele şi el erau totuna, mai mult decât proteza sprijinită într-un ciot de scândură în spatele barului şi pe care o vedea sau o auzea destul de rar, când gazetele încetau să mai foşnească, iar Invalidul se ridica cu greu, proptindu-şi mutelca de la capătul piciorului de lemn în podea, şi-ncepea să şontâcăie prin locantă.

se păru ciudat că încă nu venise.

Ridică faţa şi ascultă.

Nu auzi nimic, nici măcar un foşnet de hârtie, dar şi-l imagină stând cuminte pe scaunul greu de lemn, înalt şi-ncăpător ca o strană de biserică, sprijinit cu piciorul de lemn în tejghea şi coatele pe masă, şi râsul lui care ar fi trebuit să izbucnească la apariţia ei.

„Veste mare, bunico! Ai auzit? Cu domnii s-a terminat. Vin tovarăşii!” „Ce-i, domnu?” „S-a-ncheiat pace! Armistiţiu! S-a zis cu nemţii.” „Să fii sănătos, domnu!” îşi muşcă buzele să se stăpânească, dar ceva se rupea în ea, valuri-valuri. Ceva fără nădejde şi pentru totdeauna, cum te pătrunde moartea. Dacă s-au încheiat socotelile şi-am întors spatele nemţilor, Alexandru, oriunde-ar fi, e ca şi mort, nu se mai poate întoarce. Tom se afla şi el în primejdie. Nu mai avea băieţi, nu mai avea noră, rămăsese numai cu Miluţă, şi nici Miluţă nu mai era al ei… îşi apăsă pieptul cu mâinile, suflând tare, cu gura deschisă. Când i se mai potoli inima, intră izbită de Liniştea nefirească şi de aspectul înspăimântător al cârciumii pe care-l sesiză dintr-o dată.

Se uită buimăcită prin încăperea devastată, la mese, la pereţii goi, care-i frigeau ochii, şi i se păru, cum stătea în uşă şi se zări în oglinda spânzurată la intrare, cu faţa aceea speriată şi zbârcită, zdrobită de spaimă, cu buzele supte, aspre şi fără culoare, că e undeva în afara vremii, o piatră de râu bătută de ape. Era acolo şi nu era, umbră mumificată, plecată în lume, risipită să-şi caute copiii şi să-i strângă lângă inima ei…

Cârciuma arăta ca-n urma unui cutremur, măturată de-un uragan.

Invalidul, căzut pe podea, părea că doarme în propria sa baltă de sânge. Pe tejghea, în locul maldărului obişnuit de ziare, o singură revistă veche, înnegrită de vreme, aproape scrumuită, cu o ilustraţie mare, înfăţişând un domn elegant, lungit pe-un pachet, cu o pălărie de pai de orez lângă el, îngropată-n următorul text:

Era frica încarnată. Şedea pe scaunul său cu faţa crispată. Broboane mari de sudoare îi curgeau pe frunte. Ochii lui se roteau într-una, ca nişte bile. Se vedea numai albul lor. Nu poliţia îi inspira frica asta, ci ferestrele. Deşi în jurul lui stăteau douăzeci de poliţişti, el se ghemuia mereu într-un colţ, ca să nu stea în direcţia ferestrelor. A trebuit să i se dea o celulă în care să nu se poată privi din vreo casă de peste drum. Când fu eliberat pe cauţiune, refuză să urce într-o trăsură. Un ofiţer de poliţie îl luă în camionul său. Zuta urcă, se turti sub bancă şi se chirci ca un animal. E caraghios?

Maşina întorcea la un colţ. Un automobil greoi o lovi şi~o răsturnă. Gloanţele zburau ca fulgii de zăpadă într-o furtună din Alaska. Ofiţerul scoase revolverul. Trase fără încetare.

Adversarii băgară maşina lor în viteză.

Dispărură.

Ofiţerul luă o altă maşină şi-ncepu o goană fără rezul’tat. Când se-ntoarse, Zuta dispăruse. Pe trotuarul împroşcat de cioburi de sticlă şi gloanţe, zăcea un trecător grav rănit, în apropiere staţiona un vagon de tramvai cu vatmanul împuşcat lângă manivelă.

Zuta găsi cu cale să schimbe atmosfera, şi asta cât mai grabnic. Plecă la Wisconsin, pe malul Lacului Upper Nemahbin, şi deschise un restaurant.

Patru săptămâni mai târziu: vreo douăzeci de perechi se adunară în pavilionul de dans de lângă hotelul „Lakeview”. Atmosfera era foarte veselă. Printre ei, sufletul petrecerii era domnul Goodman din Aurora, patronul care înlocuise orchestra tradiţională cu o inovaţie modernă: pianul automat. Trebuia doar să-l înfunzi cu o monedă de nichel.

Pianele mecanice sunt nişte instrumente ciudate. Nu sunt o privelişte neliniştitoare clapele astea care se mişcă singure? Nu stă oare acolo un strigoi care cântă dansul? Domnul Goodman din Aurora nu-şi face astfel de probleme. Domnul Goodman dansează foxtrot cu o frumoasă parteneră. Cunoscătorii apreciază c-ar semăna (dacă n-ar fi chiar ea în persoană!) cu frumoasa Louise Lawshon, vestita „hostess” din New-York, divina cu piele albă şi rotunjimi afrodisiace, creatoarea de atmosferă din lumea miliardarilor, asasinată în piscina din locuinţa ei.

Domnul Goodman din Aurora dansa foxtrot cu această superbisimă parteneră. Tocmai trecea pe lângă uşă, când intrară în local cinci necunoscuţi. Erau îmbrăcaţi în haine impecabile şi făcea o impresie ciudată faptul că unul ducea pe umeri o mitralieră.

Domnul Goodman este desfăcut de parteneră, înşfăcat fără nici o vorbă. Alb ca varul, stă întins pe podea. Necunoscuţii, îmbrăcaţi în costumele lor impecabile, îl ridicară cu grijă, şi-l aşezară pe scăunelul de lângă pian. Ultima monedă a fost abia aruncată. Foxtrotul îşi continuă cadenţa. Doi din cei noi veniţi se căznesc să-l aşeze pe patron care alunecă mereu. Domnul cu mitraliera şi-a potrivit distanţa. Nu are nici o importanţă faptul că domnul Goodman e gata să alunece din nou. Primele gloanţe ţiuie şi izbesc în pian. Strunele pocnesc într-un zumzet strident. Sticla zăngăneşte. Într-un colţ stau perechile aflate la petrecere. Nu a fost nevoie de nici o comandă ca să se comporte cum trebuie. S-au aşezat de la sine cu faţa la perete, ascultând îngroziţi ţăcănitul armei ucigaşe, pocnetele şi zăngănitul.

Dar iată că-i tăcere!

Afară duduie un motor. Totul s-a liniştit. Partenerii se regăsesc cu greu. Unul câte unul se întorc de la perete şi privesc cadavrul patronului în al cărui trup medicul legist a numărat 28 de gloanţe. Asta e tot. Moartea a mângâiat clapele pianului cu degetele ei de fantasmă în ritmul ultimului foxtrot al domnului Goodman din Aurora.

EPILOG.

NEGOSTINA Îl AUZI CHEMAREA de departe.

auzi de departe despicând cu trupul lui puternic, suplu şi impetuos, spuma îngheţată a cerului scuturat în zăpezile proaspăt căzute. Şi-l închipui înaintând năvalnic, în salturi mari, împrăştiind acolo unde abia atingea pospaiul de spuză albastră o avalanşă orbitoare în jur, lăsând în urmă un evantai de pulberi în lumina nelimpede încă a zorilor.

Lenevise (ceea ce nu-i mai era de mult în obişnuinţă), stând tolănită pe cerga miţoasă, albă şi ea ca un polog de zăpadă, cu ochii-n geamul irizat în lumină, şi-l aşteptase. Îl simţise prin somn. Nu venea în fiecare zi. Când sosea, când şi când, avea ore diferite, după toane. Uneori îl auzea în puterea nopţii, alteori îi ieşea în cale-n pădure sau o pândea mirosindu-i pântecul gol la bulboana frământată mărunt de vâna izvoarelor din adânc. Bulboana lui Tudor, cum îi spunea şi cerbul, cum o botezase ea – în dorul bărbatului plecat. Avea, în crucea amiezii când se dezbrăca pe malul înalt şi se arunca în apele reci, limpezi şi sifonate ce-i lăsau băşieuţe mici pe piele, ca o spuză de diamante, cuibarul soarelui deasupra şi-un cuibar de foc ţâşnit din admcuri. Adâncurile spre care cobora ca o vidră cu capu-n jos să muşte din şuvoiul de gheaţă şi să urce la suprafaţă să respire sub ochii frumoşi ai cerbului.

Acasă venea numai când n-o găsea în pădure şi-avea poftă s-o adulmece de-aproape sau îl mânca fruntea, şi pomii de care se scărpina nu-l mulţumeau cu asprimea lor mirositoare a răşină şi sânge de iarbă. Venea să-i simtă moliciunea degetelor scurmându-i între coarne, s-o ia cu el undeva, să-i arate ceva sau să-i anunţe o veste. Tudor îi spunea, se-nţelege, şi lui. Multiplicat în arbori şi vietăţi, Tudor era prezent peste tot. Cedrul care-şi arunca umbra tremurată cu aroma amară până pe malul scăldătoarei ei şi-a lui Tudor celălalt, calul huţul care-o purta kilometri întregi prin pădure se numeau tot Tudor. Tudor stejarul. Tudor piatra din faţa uşii, Tudor viezurele, Tudor coţofana ce vorbea cu vidra în lumina lunii, când luneca în apele boreale, să-şi facă baia de la miezul nopţii. Chiar şi pe căţeaua ciobănească, neînfricata hăituitoare a lupilor, care-o păzea de-aproape şi de la distanţă, umplând pădurea cu glasul ei dârz şi poruncitor, o dezmierda Tudora şi-i făgăduise ca primul pui să i-l boteze în apele bulboanei cu numele lui Tudor. Numai lupii se numeau Seco. Aşa-i striga Tudora lătrându-le numele şi-i ameninţa cu chefuituri scurte, clănţănind dintâi ascuţiţi de ragilă şi cremene, să-i ţină la distanţă.

Tudora nu era acasă. Ceruse voie şi plecase, ameţită de aerul rece, de ninsoare şi de zăpezile căzute, la stâna din marginea pădurii, în nuntire. Avea să lipsească trei zile. Trei zile şi trei nopţi, câinii ciobăneşti şi zăvozii din sat aveau să-i dea târcoale, mârâitori şi pofticioşi, zburlindu-şi spinarea ca la lup, şi ea să se lupte cu fiecare-n parte, şi numai cu cine avea să simtă că se potriveşte la putere să fugă-n pădure, până sub stejarul de lângă bulboană în poiana de lângă stejar şi cedru, şi să facă dragoste jumătate de zi sau jumătate de noapte, sub ochii cerbului, prietenul ei din celălalt neam.

După cum venea în dimineaţa asta, când Tudora provoca şi-ncerca vânoşenia cavaleriilor ei admirată de ciobani şi de berbecul bătrân şi-nţelept care-nţelegea limba lupilor şi a dinilor, ca şi a oamenilor, avea o veste mare pentru ea.

Gonea aşa, săltând şi-naintând prin valurile nămeţilor, souturându-şi coamele rămurate în aerul încărcat de cristale, făcând să răsune tot cerul, ca un candelabru.

Alerga dorind să trimită vestea înaintea lui.

Negostina surâse, dar nu-i ieşi în întâmpinare.

Aşteptă nemişcată în patul alb, pe cerga miţoasă, cu ochii pe geamul înfrigurat sub ninsoare.

O izbitură, scurtă, zgudui uşa.

Se ridică şi-i deschise.

Stătea în prag cu ramurile coarnelor ajungându-i până sa umeri, nările umflate şi botul negru plin de mustul zăpezii.

Negostina îl scărpină în steaua frunţii.

— Ce vrei să-mi spui, Tudore? Ce veste-mi aduci?

Cerbul mugi, tremurându-şi buzele, şi-i adulmecă pieptul izbind-o cu botul.

— Nu mă păcăli! Mi-ai mai spus o dată c-a venit, şi nu era el.

Se sumeţi mândru, scuturându-şi greabănui puternic, şi-o mireasmă caldă de fin se răspândi în aer.

Era un cerb, cu fruntea-ngustă şi botul prelung, cu tăietură nobilă, frumos cizelat în ochii puţin bulbucaţi şi-n despicătura nărilor, în plină forţă’ a bărbăţiei lui, cu şolduri musculoase, pieptul puternic, arcuit ca o platoşă, fumuriu pe spinare şi roşcat-alburiu în partea dorsală, din care se contura proeminentă teaca însemnelor lui nobiliare sub moliciunea burţii spuzită cu-o uşoară spumă sidefie.

— Dacă se dovedeşte adevărată vestea care zici că mi-o aduci, şi declară, patetic, Negostina, ai de la mine un bolovan de sare!

Tudor scoase un muget slab zbircindu-şi nasul cu nările tremurânde, şi buzele i se umflară dezvelindu-i dintâi într-un râs plin, scurt, care-i trecu un fior prin coapse.

Deasupra lui, pădurea vastă înflorea până-n cer, scuturată-n ninsoare. O ninsoare bogată, tihnită, mirosind a rufe curate şi-a piele proaspăt spălată. Pădurea şi cerul se contopeau. Pomii păreau că urcă spre cer şi cerul cobora neîncetat, împrăştiindu-se în fierberea alburie a norilor ce se prăvăleau moale prin aerul de vată transformându-se în omizi de argint.

Negostina se întoarse-n casă lăsând uşa deschisă.

Cerbul n-o urmă. N-ar fi putut intra de coarne. Rămase-n prag bătând cu copita, nerăbdător.

Negostina încălţă pâslarii din piele de lup (cu al căror miros trebui să treacă două ierni să se înveţe şi să obişnuiască animalele), îmbrăcă şuba croită din pielea altor patru Seco, cu guler lat de-o palmă, căptuşită cu blăniţă de ied; îşi potrivi cochet, puţin lăsată pe-o sprinceană, căciula cu urechi şi cozoroc de şapcă, croite din spinarea negrie a lupului bătrân şi bolnav, hărtănit şi sfâşiat în luptă dreaptă de Tudora, în ajunul Crăciunului din anul când Miluţă venise s-o vadă. Miluţă, cumnată-su, tocmai isprăvise şcoala şi fusese proaspăt numit şef de gară la vreo patruzeci de kilometri în apropiere. Irina îşi făcea serviciul la aceeaşi gară de doi ani: era casieră, se-mpăca bine cu soacră-sa, motiv pentru care Miluţă, acum un tânăr iserios, împlinit, cu-o mustaţă stufoasă, neagră, cu aer de şef cu autoritate şi prestanţă, plutea în al nouălea cer.

În cui, deasupra cuierului din coarnele căzute ale lui Tudor, de anul trecut, atâmau mănuşile din pielea aceluiaşi Seco răpus de Tudora, dar nu le luă. Nu era cazul. Doar când cobora gerul sub zece grade sau trebuia să lucreze cu mâinile-n omăt le lua.

În trecere, îmbrăcată, cu cerbul aşteptând-o în prag, lipăi pe stomacul gol o lingură cu miere din g’ăvănosul burduhănos, smălţuit cu flori, în care aromitorul soare topit era amestecat cu-un degetar din celălalt soare, dătător de viaţă: cu-un degetar de lăptişor de matcă. Bău cu înghiţituri mici o ulcică de cidru şi ieşi trăgând uşa după ea, fără s-o închidă eu cheia. Nu încuia nici când era chemată-n oraş cu treburi birocratice (căci de asta nu erau scutiţi nici ei, ocrotitorii naturii) sau la şedinţele trimestriale, de bilanţ. Oricâte amintiri mai păstra din viaţa cealaltă, de demult, în pădure era mai sigură de paza Tudorei şi cinstea vieţuitoarelor în mijlocul cărora trăia şi-a puţinelor fiinţe omeneşti care i-ar fi putut trece pragul, decât un custode de la tezaurul băncii Angliei cu toată paza instituită şi măsurile tehnico-ştiinţifice de securitate. Ce răufăcător îi putea intra în casă şi ce-i putea lua când bogăţia ei era toată afară-n pădure! Pădurea însăşi şi viaţa care-o ducea, în sfârşit, desprinsă din toate rădăcinile trecutului, după gustul şi pofta inimii sale. Trăia pe deplin împăcată viaţa arborilor şi viaţa cerbilor, viaţa Tudorei şi viaţa vântului care n-avea odihnă din zori. Viaţa ploii. Viaţa ninsorilor şi viaţa pământului bun ce se hrănea cu frunze, cu mustul zăpezii, cu soare şi umbră jilavă îngrăşată de arome tari şi izuri înţepătoe.

Cerbul o scălda în limpezimea ochilor lui catifelaţi şi umezi, îi aruncă din git un muget, declaraţia lui de iubire, şi, scuturându-şi grumazul de chiciură năruită din bradul avântat cu braţele pline de nea, aţintindu-i cărarea, o luă la goană prin pulberea fină, dispărând nălucire-n fumegarea ninsorii.

Negostina, pe urmele lui, îşi înfundă cizmele de lup în troian. Zvâcni scurt, cu capul pe spate, ţinându-şi răsuflarea, orbită de soarele gheţos şi de albeaţa strălucitoare ce schimba totul.

Pârtia înzăpezită, cu făgaşele subţiri şi-adinei, ca nişte cuie, două câte două, înfipte-n nămeţi, fulgerând albastru – urmele cerbului – şerpuia printre cuşmele albe, ireale, clădite din zahăr zgrunţuros, cu oglinzi negre în loc de ramuri, pe covoarele pomilor; plutind între cer şi pământ atârnate de barba ceţii; îngropându-se sub umbrele albastre înscorţoşate de chiciură.

Privind, uimită, împrejur, cu grijă să nu-şi rănească ochii, sufla în pumni, descheiată la şubă şi luneca înfundându-se în omăt, eu cizmele ei uşoare şi înalte, care-i ajungeau până la genunchi, unduindu-şi umerii şi braţele, de parcă ar fi vrut să zboare.

Zurgălăii veseli sunau în aer. Se rostogoleau, sub picioarele ei, prin zăpezi. Fulgii, eăzându-i peste gene, aveau luciri de cristale. Pădurea se legăna văzută prin sticlă aburită, înceţoşată pe margini. Frenezia inefabilă şi aproape iluzorie care învăluia totul, irupând în lumină, făcea dorinţa ei neastâmpărată şi nerăbdarea ei dureroasă.

O gaiţă îi strigă ceva de pe-o creangă de stejar, dar ea nu-i dădu nici o atenţie şi nu-i răspunse, să nu piardă, să nu distrugă minunea aceea diafană şi lucrul important şi pur spre care se-ndrepta.

Îşi înălţă pieptul, să absoarbă cât mai mult aer. Lunecând pe vârfuri şi pe tocuri, parcă jucând şotron, urmări adânciturile rotunde lăsate de copitele cerbului şi ascultă distrată, cu o senzaţie tot mai acută de uşurare şi de tristeţe în acelaşi timp, şoaptele şi hohotele groase de râs care izbucneau pretutindeni; larma dihorilor prin vizuini hârjonindu-se cu zăpadă. Din cauza gerului, zgomotele se auzeau limpezi, fierbeau în aer şi se imprimau, ca nişte încrustaţii: clămpănituri uscate, seci. Nechezaturi, tălăngi şi clinchete mărunţind liniştea şi ferecând-o în zale de fier, apoi câte-o frântură de mormăituri urseşti; mugete slabe, cirâituri, ţipete răzleţe, chemări scurte, înăbuşite-n foşnetul mătăsos a ninsorii şi gemetele şi urletele de la nuntirea Tudorei.

Închise ochii, ameţită, apăsându-şi pleoapele cu degetele îngheţate şi respiră prelung, ca în somn.

Aproape, în marginea poienii, zări, dominând întreaga ‘ perspectivă, stiloul de înaltă tensiune care conecta oraşul din apropiere la circuitul naţional şi care-i strângea inima dureros ori de câte ori trecea pe lângă el, amintindu-i dimensiunile singurătăţii sale fericite şi misteriosul eden al civilizaţiei moderne, din care se izgonise odată pentru totdeauna.

Pentru totdeauna!

Îngustă ochii să filtreze soarele arzând violent, în barele transversale, şi privi aşa mult, înfiorată de ispita chemărilor spi’e necunoscut, până ce totul se înceţoşa, elătinându-se deasupra şi-n jurul ei. Într-o pornire neînţeleasă, ca o dorinţă de-a pipăi nepipăitul şi de-a converti irealul în real, întinse nuna, să se sprijine de supleţea Btâlpului ţâşnit din zăpadă, dar şi-o trase îndărăt, arsă de muşcătura gheţoasă a metalului.

În fond, şi la urma urmelor, nu avea ce să regrete şi nu regreta nimic. Ducea viaţa pe care-o merita. O viaţă frustă, simplă, elementară. Îşi păstra vigoarea trupului şi sănătatea sufletului înrudit cu esenţele şi cu robusteţea şi-nţelepciunea naturii, în aşteptarea lui Tudor. Se-mpăcase cu toate: cu lipsa confortului, suplinit de frumuseţea dumnezeiască din jur; cu lipsa unor alimente şi mâncăruri complicate, înlocuite cu rădăcini, fructe, miere de albine, lapte de capră, ouă de tot felul, până la cele de prepeliţă şi, rar, carne de vânat, infinit mai bogate-n vitamine şi mai generatoare de energie şi longevitate. Culegea şi usca bureţi, hribi graşi şi cărnoşi, mai buni decât orice friptură, pe care-i întindea pe sfoară ca pe ardeii roşii, săltându-i în lada din pod; coame dulci-acrişoare şi măcieşe din care făcea ceaiuri şi vin; coacăze pentru dulceţuri, oa şi frunze de măcriş pentru înăcrit borşul; zmeură şi mure brumate, strecurate de sub nasul ursului Tudor, pentru siropuri şi dulceţuri. Câte şi mai câte! Avea o cămară ca-n poveşti! Mere murate, mânătărci, chitoarce; slănină de porc mistreţ şi cârnaţi de urs; păstrăvi marinaţi şi borcane cu oţet de mere; putini cu chefir de capră şi lapte de măgăriţă. Îi aduceau pădurarii şi ciobanii din împrejurimi atâta lapte de măgăriţă că se îmbăia cu el. În toate poienile avea stupi sistematici, şi-n fundul pădurii, eu mirozna vegetaţiei luxuriante de junglă, buduroaie cu roiuri sălbatece ca pe vremea poveştilor. Din toate, miere, acritură, lapte şi carne dulce de peşte, ca şi din vinul de coacăz negru pe care-l pritocea în butoiaşe de dud Sngropate-n pământ, ocrotit sub umbră de stejar, de curgea ca un foc întunecat în sânge, limpezind mintea, se-nfrupta cu măsură, raţional, niciodată mâncând să se sature, niciodată bând mai mult decât împărtăşania care-i încingea carnea fără să-i îngreuneze capul sau picioarele, şi niciodată flămânzind sau însetând mai mult decât să simtă plăcerea şi bucuria mâncării şi băuturii. Se culca odată cu găinile şi se scula înainte de-a auzi bufnitura cerbului în uşă. Călărea un căluţ huţul cu pielea mătăsoasă de căprioară, spălat în fiecare zi mai la vale de „bulboana lui Tudor”, în râul în care se spăla şi cerbul, frecat cu peria până-i lucea părul ca zăpadă-n soare. Îi plăcea, să-i simtă coastele umflându-se sub apăsarea pulpelor ei, călărind pe deşelate, aplecată pe coama lui stufoasă, fără frâu şi fără bici, dirijându-l numai din strânsoarea palmelor şi a picioarelor. O dată pe zi, din primăvară până toamna târziu la căderea brumei, în crucea amiezii când, dincolo de-mpărăţia codrului, soarele pârjolea câmpul, toropea drumurile, usca albia apelor şi umfla asfaltul oraşelor, despicând pietrele, Negostina, ocrotită-n cercul ei magic, se dezbrăca fără sfială în umbra pipărată a cedrului ce-şi juca zdrenţele de lumină pe umerii ei rotunzi şi cărnoşi şi, de pe malul înalt, ca de pe-o trambulină, vegheată de pânda Tudorei şi de ochiul cerbului Tudor, se-aruncă-n adâncimile de gheizere reci ca gheaţa ale „bulboanei lui Tudor-‘.

Poiana largă se deschidea înverzită lângă bulboană. Soarele bătea în ea încălzind-o ca pe-o tipsie de aur.

Lângă brad, în faţa sa, în celălalt capăt al poienei, se-nălţa un stejar bătrân, rotat, atât de fastuos şi măreţ în frunzişul lui des că arunca o umbră neagră împrejur. Neagră-albăstruie, încât, iarba părea de petrol. Acolo-i plăcea cerbului să-şi întâmpine şi să-şi înfrunte adversarii. Acolo, în largul poienii însorite, aştepta totdeauna cea mai frumoasă căprioară a pădurii, cu sfârcurile urechilor albe, sfârşitul turnirului dat în cinstea ei. Cedrul, în umbra căruia veghea Tudora, era atât de majestuos că ţi se curma răsuflarea, privindu-l. Numai norii cerului de vară din vinele zile se mai puteau compara cu cei doi veterani veghind pădurea din aceeaşi poiană unde-şi răcorea şi-şi umplea ea zilnic trupul eu vitalitate. Mândră că-n poiana aceea se petreceau toate minunile: nu numai boncăluitul prietenului bătrân, dar şi nunta cailor, a iepurilor, veveriţelor şi-a vidrelor care se iubeau în apă.

Până şi lupii, cu îngăduinţa Tudorei, veneau aici să se-mperecheze. – în cuprinsul acestei vieţi ce-o împresura şi cânta în ea ca o muzică, Negostina se-mpăcase şi cu gândul că unde-i Tudor sunt „tot oameni, e bine”, numai ea să-i poată trimite cât mai des pachete, care să-i păstreze sănătatea: lăptişor de matcă, salam de urs, brânzeturi şi dulceţuri preparate de ea, plante şi rădăcini pentru trebuinţi şi tămăduiri de tot felul; până şi iarba-fiarelor culeasă de lângă bârlogul urşilor, pe lună nouă, să-i dea tărie să reziste. Nu era nimic rău că stătea acolo. Mai bine, decât să se ticăloşească în altă parte şi-n alt mod. Nu era nici o ruşine. Aşa simţea ea. Stă acolo nu din voia lui. Aşa i-au menit judecătorii, vor fi ştiind ei de ce. Aşa cum avea să afle după întoarcerea lui Tudor, când totul se liniştise şi se limpezise şi-acesta-i povestise de „îngerul lui păzitori* care era atât de pornit şi de absurd în dorinţa lui de-a-i face de petrecanie, că-n ziua când trebuia să-l anunţe că s-a isprăvit pedeapsa printr-un act de clemenţă, intrând şi el în amnistia generală, i s-a uitat în ochi şi, cu toate că ştia că nu-i mai poate face decât răul vorbelor în sine, decât zvârlindu-i în faţă soarta pe care i-ar fi hărăzit-o el, i-a spus senin că i s-a prelungit osânda la douăzeci şi cinci de ani.

A doua zi ieşea din temniţă, era eliberat, dar şocul acela n-avea să-l uite.

Ninsoarea cădea acum atât de deasă că pierdu urmele cerbului. Îl auzi chemând-o: „Haide! Mai repede! Ce-ntârzii atâta!” „Vin, vin!”, îi răspunse ea-n gând.

Ninsoarea, în pornirea ei mătăsoasă, cernită toată noaptea din cavalcada de nori lăsaţi cu burţile peste pădure, înflori copacii, blagoslovindu-i pe fiecare cu însemnele puterii şi măreţiei sale: pe unul cu-o hlamidă; pe alţii încotoşmănându-i în cojoace miţoase; altora aruncându-le bundiţe de ied în spinare; turnând odăjdii pe brazi şi punând blănuri de hermină pe crengile cedrului; oblojindu-i cu vată şi feşe de argint mirosind a tămâie, sau, transformându-i în fantastici urşi polari plecaţi la plimbare printre banchizele de gheaţă de pe malurile gârlei şi pârâului.

Un gând zănatec o îmboldea să-şi lepede şuba de lup şi tot ce-avea pe ea, şi, goală, ca-n toiul verii, să se arunce în copca desferecată, să se închine izvoarelor din adâncul altarelor de gheaţă, dar chemarea cerbului o zorea.

Dincolo de poiană se-ntâlni cu pădurarul Ghiţă.

— Aide repede, doamnă! Ştiaţi?

— Ce să ştiu?

— Atunci de ce veniţi încoace?

— A fost Tudor şi m-a chemat! M-a scos din casă. Nu ştiu ce vrea să-mi arate!

Pădurarul izbucni în hohote cum îi era felul, dar îşi trase de seamă şi-şi acoperi râsul cu palma. Se sfia. Era bărbat voinic, dobora şi ursul, dar îl ciopârţise războiul. Venise de pe frontul „cu Hicler”, cum spunea el, cu falca obrazului smulsă şi un ochi cârpit, privind şui, într-o parte. Glumea singur că se uită cu-un ochi la făină şi altul la slănină. Mai avea şi-un genunchi betegit. Mergea târşind piciorul şi alignind, parcă punea fasole tot timpul. Asta, însă, nu-l împiedica să fie optimist, îngrăşându-se pe zi ce trecea din glumele zvârlite în dreapta şi în stânga cu nemiluita, zicând despre sine c-o să „aburce suta” pentru că… Numai posacii se trec repede” şi el „har Domnului” avea atâta haz în el, să mai dea şi altora.

— Chiar zău? Nu ştiaţi?! N-aţi primit veste?

— Nu ţi-am spus? De la Tudor. Dacă asta-i vestea, mi-a adus-o Tudor în dimineaţa asta, da încă n-am desluşit-o…

— Ila! Ce Tudor! protestă pădurarul. Eu grăiesc de domnul Tudor şi mătăli mă iei cu Tudor, cerbul!

— Am scrisoare! izbucni ea neputându-şi stăpâni ţipătul de bucurie şi surpriză. A venit scrisoare!

— Ce scrisoare! se hurducă de plăcere din tot trupul lui masiv, pădurarul Ghiţă scuturându-şi căciula şi netezind u-şi fruntea năduşită. A venit el, ce să-ţi mai trebuiască scrisoare!!

— Doamne! Ţine-mă, Ghiţă! Adevărat? Nu mă minţi?

— Păi te-aş minţi eu, doamnă, da să te mintă şi cerbul?

— Las că m-a mai păcălit o dată.

— Aceea-i altceva! Ştiu când. Când a venit tovarăşu şef de la gară şi i-am dat vin de coacăze negru, de nu mi-o adus nici-acu sticla-napoi.

— Atunci, Ghiţă, atunci! Şi lasă povestea cu sticla. N-o tot ţine întruna până la învierea morţilor. Ţi-am spus să vii să-ţi dau câte glaje, şipuri şi damigene vrei.

— Păi nu, doamnă, nu-ţi cadă cu supărare. Asta nu, că nu mătăli ţi-am dat. El să-mi înapoieze clondirul, că-n pădure-i de trebuinţă. Aicea nu-i ca la gară la dumnealui, să bei din şip şi să-l zvârli la gunoi.

— Doamne, Ghiţă! Şi cum e? E bine? E sănătos?

— Păi dar cum să fie, dacă vine la o doamnă ca mătăli? Ca bradu, doamnă! Ca bradu-n geru bobotezei! Tânăr şi frumos, nici n-ai zice că vine de-acolo! L-am lăsat dinainte c-o cană de puterea-ursului şi-o pulpă de păstramă… Cred că n-am greşit? Nu mă iei la sfadă pentru asta! şi-am dat zor după cerb, că mă gândeam să nu te dai dusă.

— Vino să te pup, Ghiţă î ce veste mi-ai adus, n-am să te uit toată viaţa!

— Apoi că nici eu, doamnă, glumi Ghiţă întorcându-i obrazul curat. Că şi eu de când aştept asta! Uite-aici, pe faţa asta, că pe cealaltă m-o pupat Hicler.

În frigurile dorinţei de-a-l vedea mai repede, nu mai auzi ce mai boscorodi în urma ei Ghiţă, pădurarul. O rupse la fugă şi tot într-un suflet o ţinu, descheindu-şi şuba să-i vină mai la-ndemână, scoţându-. Şi înfierbântată şapca de blană şi lăsând, izbită de crengi şi-mproşcată-n zănadă, să-i cadă cocul şi să i se desfacă părul pe spate. Zbura fâlfâind, cântând, cu păru-n ninsoarea deasă, prin avalanşele de troiene spulberate din crengi, ca o coadă de păun, zărind ici-colo, lângă urmele cerbului, urmele pădurarului.

O muzică dulce o purta. O bucurie cum nu mai cunoscuse. Totul în ea înflorea şi tresălta în beţia uşoară. Totul o ademenea şi-o împingea înainte.

Neliniştită, nervoasă, cu minţile rătăcite, ajunse.

Cerbul, întors cu spatele spre ea, cu capul slobozit în zăpadă, lingea un drob de sare. Soarele juca pe spinarea lui făcând tumbe de clovn. Se apropie şi-l îmbrăţişă, mingâindu-l între coarne, dar Tudor se scutură bătând cu copită-n zăpadă. N-avea chef de ea.

Femeia se repezi-n casă.

În cuiul din tindă atârna un palton vechi cu un damf pătrunzător, paltonul lui Tudor, de care se rezemă ca-ntr-un leijin, strângându-l în braţe, şi-şi îngropă faţa în stofa lui aspră, îmbâcsită de mirosuri aspre de puşcărie şi de adierea caldă a trupului lui.

— Ai venit cu-adevărat? şopti palidă, abia mai ţinându-se pe picioare, deschizând uşa odăii.

Bărbatul sări de la masă. O prinse în braţe să nu cadă.

— Cu-adevărat!

— Şi detot? Detot? gemu Negostina, zărind prin geam coarnele cerbului ce ridicase capul şi privea spre ea, şi se lăsă fără vlagă, la pieptul bărbatului, sorbind adânc în nări damful iute ce ţâşnea de la subţioara lui.

— Detot, detot, o linişti Tudor. Numai că nu ştiu ce-o să ne facem, râse el şi-o împinse s-o îndepărteze, să i se uite în ochi şi s-o vadă din toate părţile.

Odaia mirosea a ciuperci murate şi-a vin negru de coacăză.

— Eşti frumoasă! Eşti şi mai frumoasă! constată el, fericit. Dacă m-am gândit tot timpul şi mi-am dorit ceva, a fost să te găsesc neschimbată! Când colo tu eşti şi mai frumoasă!

— M-ai năucit, mărturisi ea. Sunt ca beată. Nici nu te văd bine.

— Pe mine n-ai de ce să mă vezi. Vino aproape, să mă simţi.

Negostina se rezemă cu toată greutatea trupului de el aruncându-şi braţele pe umerii lui puternici, şi-abia atunci se regăsiră însetaţi, strivindu-şi piepturile şi gurile. Negostina îşi lepădă şuba din spate, lăsând să-i alunece la picioare, şi tot aşa făcu cu tot ce-avea pe ea, sufocându-se, până rămase într-o cămaşă moale de în.

Se uită pe geam afară.

Cerbul dispăruse.

Se uită la bărbatul de lângă ea şi-şi descheie un nasture. Se zări, îmbujorată, în oglinda din perete, de deasupra patului. Sinul ei tare se săltă afară fără să-l atingă.

Tudor se aplecă şi-şi îndesă faţa.

— Să-nchidem uşa, se nelinişti el.

— Las-o aşa! şopti ea. Cerbul a plecat după ciuta lui. Tudora e-n poiană. Toată pădurea nunteşte. Bine-ai venit, Tudore!

SFÂRŞIT