Capitolul 16

ERA PRIMA NOAPTE, DUPĂ ATÂTEA amăgiri albastre şi năluciri deşarte şi ucigătoare, umplute numai de dorinţa ei pătimaşă şi de propria ei închipuire căznită de dorinţă, când strângea perna jilavă în braţe şi simţea că sângele ei se aprinde în galopul străbătut prin deşertul marelui pustiu din ea, incendiind întunericul şi i ot pământul.

Prima noapte când se despuie de tot ce prisosea pielii ei fierbinţi înfrăgezite-n mirosul bun al bărbatului, pierdută în braţele lui, dormind satisfăcută, goală şi obosită, toropită de dulcea istoveală. Vâlvoarea de august se mistuia ca o cenuşă a pasiunii lor consumate, învăluită în mirosul acela de sevă de mesteacăn exprimând mai bine decât orice voluptate spaima de-ndepărtare şi singurătate şi-i prăbuşise de-a dreptul în somn. El întâi, cu braţul sub capul, ei, răsuflând tot mai liniştit şi mai prelung, scufundându-se în moartea aceea aparentă care-l despărţea de ea, apoi ea însăşi risipinduise moale, sfârşită, adormind şi visând cai albi alergând pe-o câmpie înzăpezită, cu coamele-n vânc. Cai albi, zăpadă. Un vârtej în care se contopise deplin când auzi prin somn paşi alergând sub geam şi strigăte. El îşi trase braţul, şoptându-i ceva. Dormi înainte, parcă se grăbi prin somn să doarmă mai repede – dacă aşa ceva era cu putinţă -, să se scufunde cât mai adânc în somn şi-n liniştea care plutea în ea şi ştia că nu va persista mult, ca şi mirosul acela de transpiraţie şi trupuri sătule de dragoste, secătuite şi bolnave de plăcere, încărcându-se c-un nou val de fericire şi pierdere, pentru că şi simţea neliniştea pe undeva dându-i târcoale, şi neliniştea venea de jos, din mulţimea aceea de paşi alergând într-o parte şi alta prin piaţa centrală.

— Ce strigă oamenii aceştia? Ce s-a întâmplat?

Răsuflă greu în întuneric. Se ghemui la pieptul ei, apoi sări, înainte ca ea să-l reţină sau să-l cheme, să-l înlănţuie cu braţele şi să-l soarbă în vârtejul ei alb de linişte şi flacără. Sări din pat înainte ca ca să se dezmeticească şi poate chiar să se smulgă din somn şi-ncepu să se-mbrace. Se-mbracă, îl auzea bâjbâind după lucruri prin cameră, şi vocea lui tot mai precipitată şi nesigură:

— Armistiţiu! Ce strigă? Ce armistiţiu? Ce s-a-ntâmplat? Scoală-te, te rog! N-auzi ce-i jos?

Vacarmul din piaţă urca într-una difuz, precipitat. Prin pereţi, prin geamuri, strigăte înverşunate, chemări, râsete, da, ca niciodată – nemaipomenit! – izbucneau râsete, auzea oameni râzând, dispăruse huruitul infernal, clocotul metalic de pe drum.

— Ce-i chestia asta? Ce se-ntâmplă?

— Nu te enerva. O să afli.

— Dar tocmai eu să nu…

— Iubitule, mi-e atât de bine! Nu vreau să ştiu nimic. Spune-mi că mă iubeşti.

Strânse cearşaful pe ea, mişcându-se somnoroasă prin camera necunoscută care-i era încă atât de străină, deschise geamul. Aruncă o privire buimăcită spre piaţă, izbită de răceala nopţii. Nu putu înţelege nimic. Umbre multe de oameni alergând în toate direcţiile. Cineva îşi făcea loc c-un felinar roşu în mână.

Oamenii se adunau alergând din toate părţile. Se îmbrăţişau. Gesticulau, pe la geamuri se aprindeau lumini. În toată piaţa, de undeva dintr-o clădire făcând să zbârnâie geamurile, se auzi vocea solemnă, patetică şi vibrantă a crainicului:

— Români!

— S-a-ncheiat armistiţiu! strigau oamenii.

— Regele l-a arestat pe Antonescu!

— Trăiască! Ura! Urra! Trăiască!

Piaţa exploda în lumină.

Frisoane scurte îi străbătură corpul. Se-mbracă repede şi coborî şi ea. Acum îi părea rău că nu alergase după Tudor, să fie împreună. Unde să-l găsească? îl mai putea găsi? Piaţa se lungea şi se lăţea întruna, parcă se adâncea în noapte, clătinându-se în pâlpâirea flăcărilor.

Prinse să-şi facă loc cu greu prin mulţime, prin valurile care se îngroşau.

— La Mitropolie au ieşit cu sfintele daruri î

— Nemţii fug.

— Pe dracu! Bombardează Bucureştiu!

— Or să ne căsăpească şi pe noi!

Negostina privea mirată – nu speriată, nici întristată, nici dezamăgită, ci doar mirată – pironindu-şi ochii ei curaţi, strălucitori, şi neruşinaţi, pe feţele necunoscuţilor, ascultând expresiile acelea care plouau cu nemiluita.

— Ce-i?

— Ţi-am cerut eu ceva? Tu ai venit la mine c-un pumn de bani!

— Escrocule! Vin ei comuniştii, lasă!

— Vin, pe mă-ta!

— Trăiască România liberă, independentă şi democrată!

— Trăiască aliaţii!

— Roşcatule! Huo!

— Huoo!

— Ai să-ţi muşti pumnii I

— Huooo!

— Smintitule! Tu nu vezi ce-i în jurul nostru? Nu simţi ce se-ntâmplă?

— Jigodiilor! Ce-a fost până acuma-i nimica toată să vedeţi voi de-acum ce-o să fie!

— Ce-o să fie?

— Ce foame-o să se trezească-n ealicime!

— Tot o burtă o să aibă fiecare…

— Tot o burtă, dar au să se apuce să se mănânce unul pe altul.

— Degeaba. Tot n-au să se poată-nghiţi

— Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, scandă larg, cu voce gravă, Miluţă, solemnizând momentul.

— Ai uitat unde trăim?

— Cap de zevzec! Suntem tari ca pietrele. Cu rădăcini adinei şi prea vechi să ne dezbată careva…

Negostina îşi făcu loc până lângă Miluţă şi Irina:

— Copii, ah, ce bine că vă-ntâlnesc! Nu l-aţi văzut pe prefect?

— Hei, Oameni buni! strigă Miluţă. Cine i-a văzut pe prefectul oraşului?

— Ha? Ce? gâlgâi o voce ca un clopot de biserică Prefectul?! Burjui! S-a zis cu el!

— Te pomeneşti că l-au şi arestat, se sperie Miluţă.

— Nu se poate! strigă Negostina. Acu un ceas m-am despărţit de el.

— Ce-a fost am văzut, ce-o veni vom vedea…

— Cine-o mai apuca.

— Jigodiilor! Aţi intrat în ceasu morţii! O să vă jucăm cu călcâiul pe piept şi-o să ne pupaţi mâinile.

— Aşa-i! Smintitul adevăr grăieşte!

— Păi da! Cine-o prigonit, să mai fie şi ei prigoniţi. Să ştie ce-i aia!

— Va să zică, dinte pentru dinte…

— Las’ că corb la corb…

— Ce vorbeşti, mă? Nici bine n-o căzut vechiul regim, şi-aţi şi început…

— Să plecăm. Să plecăm de-aici, se precipită pe neaşteptate Negostina. Mă duc la Prefectură să-l caut… La revedere!

— Vezi, fii atentă ce faci, o sfătui Miluţă.

— Lasă, lasă, nu-mi purta tu de grijă. Vezi-ţi de treaba ta, îi strigă Negostina şi dispăru în mulţime, rătăcită-ntr-o pădure.

„Doamne, numai să nu i se fi întâmplat ceva”, se rugă în gând. Oamenii umblau cu torţe-n mâini, ca la înviere. Mai grozav ca la înviere. Să li se vadă feţele, să se salute cu bucurie şi să se îmbrăţişeze, sau poate să vadă chiar noaptea aceea din care veneau, de care se despărţeau războiul, mizeria, foametea, morţii, tot, tot, tot ce ţinea de amintirea zilelor şi nopţilor prin care trecuseră. Lumina din case, lumânările şi felinarele, camuflajele rupte cu plăcerea răzbunătoare pe care ţi-o dă o dorinţă îndelung înfrânată, focurile alimentate cu lăzi şi mobilă şi poate chiar şi neliniştea ei pentru Tudor, toate porneau din bucuria şi voinţa aceea generală de-a încheia socotelile. De-a se lumina – aşa i se părea că vor toţi oamenii – nu numai pe ei, de-a se vedea cum arată adică, dar de-a-şi întipări în minte şi cum au scăpat, şi cum se află într-un ceas ca acela. Conştiinţa sau înţelegerea conştiinţei acestor clipe ireversibile o făcea şi pe ea ca şi pe alţii poate mai intransigentă şi mai pură, ca şi cum însăşi viaţa şi răspunderea faptelor trăite până atunci ar fi rămas acolo în adâncul gangului, îngropate în beznă.

„Numai Tudor… Să nu i se întâmple ceva lui Tudor!” îşi spuse năpădită de groază şi-o luă la fugă prin mulţimea răscolită, înfierbântată şi străină.