Introducere.

        Ţara Românească a secolelor XIV şi XV se înscrie, prin alcătuirile ei economice, sociale, politice, prin creaţia de artă, în realităţile definitorii ale civilizaţiei europene medievale.

        Aşezată din Carpaţii meridionali până în valea Dunării şi „Marea cea Mare", ea cuprinde în jur de 3 000 de sate şi un număr de oraşe (târguri), răspândite din munte şi până în câmpie, cu începuturi din depărtate timpuri şi cu delimitări statornice, bine ştiute de fiecare colectivitate.

        Realitatea demografică se întemeiază pe continuitatea românilor în spaţiul carpatic şi pe unitatea de limbă. Românii formează aproape totalitatea populaţiei ţării în secolele XIV şi XV; alături de ei convieţuiesc, în cî-teva oraşe mai ales, mici comunităţi de saşi şi unguri, familii de greci şi raguzani, iar în Dobrogea, musulmani.

        Ca pe întregul continent, sectorul predominant de producţie îl constituie agricultura, în cele două componente majore: cultura câmpului – cereale (grâu, mei, ovăz, orz), vii, livezi, legume (cunoscute şi continuate, toate, din antichitate), determinând înaintarea lentă a ogoarelor asupra pădurii – şi creşterea animalelor (ovine, porcine, vite mari, cai), sector în strânsă interdependenţă cu producţia cerealieră; li se adaugă stupăritul şi pescuitul. Resursele subsolului sunt puse în valoare prin extragerea şi reducerea minereurilor de fier şi aramă, ca şi prin exploatarea salinelor.

        Agricultura foloseşte unelte, instalaţii şi metode similare celor din alte părţi ale continentului (plugul, moara hidraulică, asolamentul trienal).

        Producţia bunurilor se materializează şi prin practicarea a zeci de meşteşuguri. „Meserie" şi „măestrie", faur (fierar), tâmplar, lemnar, olar, pietrar, cărbunar, pielar, morar, arcar ş.a. – sunt de origine latină şi arată practicarea neîntreruptă a acestor meşteşuguri, din antichitate. Instalaţiile medievale mai complexe (cele hidraulice la cuptoarele de redus minereul, pive, viitori, dârste.) stau alături de cele din alte ţări, în aceeaşi epocă; un studiu comparativ ar fi, desigur, de cel mai mare interes. Construcţiile de zid se înscriu în parametrii tehnici şi de măestrie ai celor de tradiţie bizantină, pregătind treptat sinteze definitorii pentru arhitectura veche românească. Meşterii lemnului, judecind după mărturiile de dată mai recentă, dar care reiau tipuri şi procedee foarte vechi, aduc o contribuţie de certă originalitate în arhitectura europeană.

        Comerţul intern are loc în oraşe, în zonele din jur şi, deopotrivă, pe arii mai mari, cu mărfuri de largă căutare (produse metalurgice, sare, peşte, textile, articole din import).

        Schimbul de produse ni-1 arată termenul însuşi de „târg" (cu derivatele sale), intrat în limbă din perioada conlo-cuirii româno-slave (până în secolele IX-X). „Târg" a însemnat iniţial locul „unde se cumpără şi se vinde", apoi operaţia de vânzare şi cumpărare şi, în al treilea rând, aşezarea stabilă unde sedesfăşoară negoţul, adică oraşul propriu-zis. O astfel de evoluţie semantică arată, pentru întreaga arie de vieţuire a poporului român (unde cuvântul s-a impus cu acfeste semnificaţii), cristalizarea treptată a unor realităţi socio-economice similare altor zone europene. Diplome regale şi imperiale din secolele IX-X autoriză, în centrul continentului, crearea unor târguri (mercatum concedere, mercatum publicum), unde se efectua schimbul de mărfuri. Sporadic, în secolul al IX-lea, tot mai explicit în cel următor, documentele înscriu, tot pentru centrul şi vestul Europei, existenţa unor partus şi wik, desemnând aşezări stabile de neguţători şi meşteşugari, nucleele din care au pornit oraşele medievale.

        Dacă la realitatea cuprinsă în termenul însuşi de târg – în cele trei înţelesuri ale sale – adăugăm cuvintele rămase din fondul latin al limbii (negoţ, neguţător, a vinde, a cumpăra, preţ, a împrumuta, a schimba, câş-tig.), din lexicul vechi-slav (vamă, a plăti, a tocmi, do-bândă, marfă.) şi din cel greco-bizantin (arvună, ieftin, cântar, litră, prăvălie, camătă.) ne apare, cu deosebită claritate, fenomenul fundamental al circulaţiei mărfurilor în interiorul teritoriilor româneşti – la fel ca în celelalte ţări ale Europei medievale – circulaţie înlesnită, evident, de folosirea monedei, mai ales din secolele IX-X înainte.

        Prezenţa ţinuturilor româneşti în schimbul continental de mărfuri, cunoscută prin mărturii arheologice şi numismatice, în diferitele etape ale migraţiunilor şi feudalismului timpuriu, capătă confirmarea scrisă o dată cu ultimele decenii ale secolului al XHI-lea, când genovezii îşi desfăşoară, cu regularitate, negoţul la Dunărea de jos, la Vicina.

        Constituirea statului feudal centralizat al Ţării Româneşti, în jurul anului 1300, dă acestei participări o altă amplitudine. Se exportau vite (bovine, berbeci, cai), peşte, piei, ceară, miere, brânză, seu, vin, grâne, sare, blănuri de animale sălbatice. Şi se importau postavuri – din varietăţile cunoscute ale Flandrei, Renaniei, Cehiei şi dhi Transilvania – mătăsuri, pânzeturi, bumbac, ca-melot, piei fine, fier şi oţel, felurite obiecte de metal (arme, unelte), articole vestimentare de lux, argintărie etc, toate destinate unor anume categorii de consumatori. La care se adăugau mirodeniile, acestea fiind (ca şi alte mărfuri orientale), curent tranzitate spre Transilvania şi Ungaria.

        Politica economică a voievozilor munteni, confirmată din vremea lui Mircea cel Bătrân, întărită ulterior de numeroase atestări scrise, a sprijinit interesele târgoveţilor autohtoni, atât în negoţul lor intern, cât şi în afară, îndeosebi pe piaţa braşoveană. Prin autoritatea lor politică şi militară, prin pivilegiile acordate, domnii au înlesnit şi întărit buna desfăşurare a comerţului intern, extern şi de tranzit. De aceea şi participarea Ţării Româneşti la marile circuite comerciale intereuropene, realizată în anume forme şi în etapele anterioare, a devenit continuă, o dată cu secolul al XlV-lea.

        Un indice sensibil al evoluţiei producţiei de mărfuri este circulaţia monetară. Zeci de descoperiri, tot mai numeroase cu cât progresează cercetările, arată până la evi-: denţă că începând din secolele IX-X, pe teritoriul Ţării Româneşti, monedele (cu preponderenţa celor bizantine de bronz, o parteşi din aur, iar altele tătăreşti, de argint) slujeau ca etalon de valoare şi mijloc de schimb. O asemenea realitate se înscrie, firesc, în evoluţia sud-estului şi a restului continentului european, în care rolul banilor creşte neîncetat până când, o dată cu secolele XII-XIII, ei devin instrumentul indispensabil desfăşurării vieţii eco-nomico-sociale. La fel şi în ţările române. Marile rezerve ale vistieriei lui Basarab I, chiar din primele decenii ale existenţei statului feudal centralizat, se datoresc circulaţiei mărfurilor cu ajutorul monedelor, funcţionării vămilor la hotare, încasării, eventuale, a unor dări în bani. Absolut firesc, aşadar, ca voievozii munteni să treacă şi la emisiuni monetare proprii, continuate, aproape fără întrerupere, din 1365 (Vladislav-Vlaicu) şi până în 1477.

        Manifestările semnificative ale creşterii economice – târ-guri periodice, târguri permanente devenite oraşe, circulaţia internă a mărfurilor, participarea la marile circuite comerciale europene, folosirea monedei în tranzacţii, împlinind feluritele desfăşurări ale vieţii sociale şi politice – privite în interdependenţa şi evoluţia lor – arată limpede că în Ţara Românească – la fel ca *n Moldova şi Transilvania – producţia de mărfuri, comerţul intern şi extern sporesc treptat începând cu secolele IX-X, evoluţia continuându-se în diferite ritmuri, dar în acelaşi sens, în etapele următoare. Constituirea statului feudal centralizat între Carpaţi şi Dunăre, până în Deltă, a acţionat, la rându-i, în sens favorabil, asupra acestei creşteri economice.

        Analiza unor astfel de mărturii esenţiale infirma opinia potrivit căreia în istoria Ţării Româneşti – şi a Moldovei – ar trebui deosebite două etape distincte, una până către 1450-1460, când predomină economia naturală, şi a doua după această dată, când ar fi avut loc o creştere sensibilă a producţiei de mărfuri, o dezvoltare a pieţei interne, cu sporirea rolului neguţătorilor autohtoni în schimburile externe, sprijiniţi, numai în această a doua fază, de puterea politică (domnie). Etape cărora le-ar răspunde, în organizarea politică, fărâmiţarea feudală şi, respectiv, procesul de centralizare a statului. Cele două faze în evoluţia economică, socială şi de stat, cu linia de demarcaţie către 1450-1460, nu sunt confirmate de mărturiile documentare, analizate în totalitatea lor.

        La fel ca în întreaga Europă, stăpânirea pământului, cel mai important mijloc de producţie, este determinantă şi pentru alcătuirea societăţii medievale româneşti: de o parte se rânduiesc stăpânii pământului, de cealaltă parte oamenii dependenţi, ascultând de cei dintâi. Iar în rân-durile stăpânilor deosebim pe cei ce-şi lucrează singuri ocinele. ei cu familiile lor, de feudalii care exploatează munca altora, a ţăranilor dependenţi.

        Forma curentă de exercitare a proprietăţii solului este în devălmăşie, dar cu o foarte precisă evidenţă a drepturilor fiecărei familii asupra teritoriului sătesc.

        Dacă ierarhia feudalilor şi raporturile multiple de vasalitate dintre ei nu pot fi urmărite ca în alte ţări europene, în schimb, documentele muntene ale secolelor XIV şi XV deosebesc pe boierii mari de cei mici sau îi numesc fie boieri, fie slugi, dregători, jupani, cnezi sau, uneori, îi arată numai pe nume. Şiun prim front al tensiunilor şi antagonismelor se desfăşoară între feudalii care caută să-şi sporească avuţia şi rangul prin acapararea treptată a pământurilor şi stăpânii de mici ocini care îşi apără însăşi condiţia lor de oameni liberi.

        În faţa feudalilor – clasa dependentă. Cei ce pierduseră proprietatea asupra solului păstrând un drept de posesie asupra lotului lucrat; împlineau, alături de stă-pâinii de ocini mici, un rol determinant în producţie, efec-tuând direct, cu familiile lor, muncile agricole. „Ascultau" de feudal (domn, baier, mănăstire), erau „datori" să-i lucreze, să-i dea dijmă din produse. După cum împlineau dări, dijme şi prestaţii şi faţă de stat.

        Aşadar, o dublă exploatare, a feudalului şi a statului.

        Legătura personală, ca şi ansamblul de îndatoriri amintit caracterizează clasa oamenilor dependenţi în Ţara Românească, la fel cum o definesc şi în celelalte state din Europa medievală (indiferent de formele variate de manifestare, pe zone, a unor asemenea obligaţii). Ţărănime dependentă cel mai adesea cuprinsă în denumirea de,satu (selo), dar desemnată şi prin „vecini, seleani, ţărani (horane), vlahi, case". Şi al doilea mare front al antagonismelor se desfăşoară între feudali şi vecini, aceştia tot mai apăsaţi, îndeosebi prin dările faţă de stat.

        Orăşenii constituie o altă realitate a societăţii medievale. Temeiul lor economic constă în exercitarea negoţului şi a meşteşugurilor ca îndeletniciri de sine stătătoare, producătoare pentru piaţă. Documentele aduc confirmarea: 21 de meserii specializate în târgurile muntene şi moldovene către 1450 şi circa 30 pe la 1500, faţă de 11 – respectiv 13 – indicate de acte, la aceleaşi date, în sate. Civilizaţia medievală românească din secolele XIV şi XV a cuprins în alcătuirea sa oraşul, cu aceleaşi funcţii economico-sociale de bază ca şi în alte părţi ale continentului, chiar dacă în organizarea juridico-institu-ţională ca şi în înfăţişarea exterioară a târgurilor sunt certe diferenţieri faţă de oraşul din alte ţări ale Europei.

        Şi o ultimă categorie, marginală, aceea a robilor, aflată în proprietatea feudalilor, care dispuneau de ei prin vân-zare, cumpărare, donaţie, moştenire.

        Ca organizare de stat, Ţara Românească – la fel ca Moldova şi Transilvania – este un voievodat, condus de un „voievod şi domn". Autoritatea cârmuitorului politic suprem a fost întotdeauna socotită ca una singură, orice împărţire a ei fiind considerată ca o situaţie anormală, ce trebuia cât mai curând curmată. Voievodul era* asistat, în exercitarea puterii, de un sfat de mari dregători (mulţi dintre ei cu funcţii similare demnitarilor de la curţile regale sau princiare în secolele XIV şi XV) şi care ascultau şi se schimbau o dată cu domnul; aveau subalterni direcţi.

        Aparatul de stat cuprinde şi pe dregătorii teritoriali, locali – parte din ei aflaţi' în funcţii anterior unificării statului feudal muntean – Iu menirea de a veghea la îndeplinirea obligaţiilor statornicite în relaţiile sociale ale vremii. Numele lor colectiv este dregător (din latinescul dirigo), slugă, slujitor, curtean. Iar după natura slujbei efectuate, se diferenţiază în birari, albinari, brăniştari, dijmari, fânari, găletari, vameşi (de oi, porci, albine, stupi, bălţi), vinăriceri. osluhari. povodnicari, globnici, pârcălabi, pârgari, pristavi, vătafi, vornici etc. Eitoţi materializează, pe planul organizării administrative, de stat, realitatea orânduirii feudale, întemeiată pe sectoarele producţiei agricole preponderente, pe poziţia dominantă a clasei feudalilor. Frecvenţa cu care dregătorii apar în acte, de la finele secolului al XlV-lea, arată amplitudinea aparatului de stat aflat în subordinea domniei (satele sub regimul imunităţii, cu- „slugi" direct ascultătoare de feudalul beneficiar al imunităţii, reprezintă un procent foarte redus). Dregătorii domniei sunt prezenţi pe toată întinderea Ţării Româneşti cu atribuţii militare, fiscale, administrative şi judiciare, ca reprezentanţi ai puterii centrale, ai voievodului în toate comunităţile săteşti sau orăşeneşti. Imaginea unei Ţări Româneşti în care, în secolul al XlV-lea şi până către 1450, puterea politică a statului se afla fărâmiţată, exercitată în primul rând de un număr de feudali beneficiari de imunităţi, lăsând domniei numai un rol de coordonare, o atare imagine este net contrarie realităţilor epocii, aşa cum ni le dezvăluie documentele, analizate în totalitatea lor. O fragmentare a teritoriului între mai multe autorităţi politice a existat până către finele secolului al XlII-lea, când între Carpaţii meridionali şi Dunăre fiinţau mai multe cnezate şi voievodate. O dată cu adunarea acestor formaţii sub cârmuirea lui Basarab, mare voievod, fărâmiţarea politică a încetat.

        Autoritatea puterii centrale (a domniei) se sprijinea nu numai pe dregătorii centrali şi teritoriali, dar, deopotrivă, pe întreaga forţă militară a ţării, alcătuită din totalitatea stăpânilor pământului, indiferent de mărimea proprietăţii, din contingentele oraşelor şi chiar ale satelor dependente, oaste datoare să răspundă la chemarea domnului (dezertorii, socotiţi hicleni, plăteau trădarea cu viaţa).

        Într-o Europă în care, într-un număr de state regalitatea încerca, pas cu pas, să-şi consolideze autoritatea, limitând tot mai mult pe aceea a vasalilor de diferite trepte, organizarea statului feudal centralizat al Ţării Româneşti – ca şi al Moldovei —, în secolul al XlV-lea, reprezintă contribuţia poporului român la construcţia politică medievală europeană. Ea se înscrie în varietatea soluţiilor clădite pe o bază economică şi socială ce prezintă, în elementele ei definitorii, trăsături comune la scara întregului continent.

        Ideile, mentalităţile şi normele juridice – cât se mai pot reconstitui din informaţia documentară lacunară – întregesc şi nuanţează tabloul realităţilor Ţării Româneşti a secolelor XIV şi XV.

        J

        Domnii exprimă, nu o dată, sentimentul puterii, al exercitării unei autorităţi efective, însumând, ca şef al statului, atribuţiile principale de comandant suprem al oştirii şi de cârmuitor al treburilor ţării. Titlul de „voievod şi domn" răspunde tradiţiei societăţii româneşti, care nu a dus o politică de expansiune în dauna altor popoare, ci a urmărit, în primul rând, apărarea propriului său teritoriu. Acesta a fost, de altfel, şi obiectivul strategic fundamental al gândirii şi acţiunii militare româneşti în epoca medievală.

        Apărarea patriei s-a înfăptuit prin chemarea sub arme a tuturor stăpânilor pământului – ceea ce asigura oştirii o largă bază socială – la care seadăugau contingente ale oraşelor şi chiar ale satelor dependente; prin transformarea ţării întregi în zonă de operaţii; prin retragerea populaţiei necombatante spre ţinuturile mai adăpostite şi distrugerea bunurilor ce nu puteau fi transportate (îndeosebi alimente, furaje, spre a împiedica aprovizionarea agresorului); prin marea mobilitate a trupelor – atacuri şi retrageri succesive, urmate de alegerea locurilor celor mai potrivite pentru înfruntările decisive, cu folosirea din plin a elementului surpriză în atac.

        Viaţa politică internă atestă, periodic, rivalitatea dintre fracţiunile boiereşti, acordând sprijin diferiţilor candidaţi care. descendenţi direcţi din voievozii înaintaşi, aveau, teoretic, egale drepturi să revendice conducerea supremă a ţării. Ceea ce explică şi violenţa represiunilor împotriva hiclenilor şi, deopotrivă, preocupările domnilor, exprimate şi în elaborări teoretice, de a-şi alege cu grijă colaboratorii, preţuindu-i. în primul rând, după „credinţă", după loialitatea lor.

        În relaţiile cu puterile vecine (de la finele secolului al XlV-lea cu Imperiul otoman îndeosebi, cea mai puternică forţă militară a sud-estului european), rezistenţa armată a fost folosită în cazuri extreme, când fiinţa însăşi a statului era ameninţată. Ea s-a îmbinat organic cu soluţia politică, cu negocierile, menite să împiedice o eventuală agresiune externă, şi. mai ales, să stabilească modalităţile vinei paşnice vecinătăţi, a unui modus vi-vendi. In funcţie de fluctuaţia raporturilor de forţă, de sporirea sau slăbirea capacităţii de apărare, a hotărârii de a rezista încălcărilor din afară sau uneltirilor interne, înregistrăm variaţii şi în atitudinea voievozilor, consemnate de documente.

        A existat şi o gândire românească privind negocierea diplomatică şi regulile ei de desfăşurare, alegerea persoanelor chemate să ducă tratativele, atitudinea de adoptat în faţa trimişilor unei puteri străine, etapele de urmat în elaborarea unor decizii, respectarea unui protocol nuanţat.

        A existat o gândire românească despre pace şi război.

        Am cunoscut un singur război: cel de apărare.

        Folosirea armelor se face numai în caz de necesitate extremă, când ţara este invadată, când mijloacele unei rezolvări paşnice au dat greş. Soluţia politică este preferabilă ciocnirii armelor. Dar disproporţia de forţe în favoarea duşmanului nu trebuie să scadă hotărârea de a ne opune agresorului.

        Voinţa de a rezista violenţei este hotărâtoare.

        Normele juridice urmate în secolele XIV şi XV sunt, în parte, consemnate în actele cancelariei – îndeosebi cele privind proprietatea funciară; cele mai multe însă rămân nescrise, statornicite de o îndelungată practică socială, transmise oral, de la o generaţie la alta. Studiul comparativ al normelor de drept folosite în ţările Europei medievale se află într-un stadiu de început; aşa încât, cu câteva excepţii (imunităţile, dreptul de protimisis sau acela de ctitorie), nu putem încă formula încheieri asupra trăsăturilor comune şi a diferenţierilor.

        Capitolele ce urmează analizează civilizaţia Ţării Româneşti din secolele XIV şi XV în câteva din principalele ei alcătuiri: realităţi demografice; producţia bunurilor materiale, echiparea tehnică şi circulaţia mărfurilor; întocmirea societăţii cu antagonismele sale; organizarea politică; idei, mentalităţi, normejuridice.

        Cercetarea a fost condiţionată de numărul restrâns al documentelor; de formulările lor laconice; de rezultatele arheologiei feudale aflată încă într-o fază de început; de stadiul publicării şi indexării unor arhive mai recente unde aflăm însă şi unele ştiri din secolele XIV-XV; de progresul investigaţiilor privind tehnica amintitei etape, instituţii juridice, etnografia, creaţia de artă. Sunt tot atâţia factori care îngrădesc posibilităţile de a detalia sau nuanţa realităţi existente cu cinci-şase sute de ani în urmă.

        Dar mărturiile, câte ne-au rămas, ne îngăduie totuşi să reconstituim ceea ce a fost definitoriu în diferite sectoare de viaţă. Este ceea ce am urmărit prin lucrarea de faţă. Care, adăugându-se celor efectuate, să ne ducă, în final, pentru toată aria de dezvoltare a poporului nostru, la o sinteză a civilizaţiei medievale româneşti, parte integrantă a civilizaţiei europene.

        D. C. G.