Coordonate geografice şi demografice.

        DENUMIREA ŢĂRII. ÎNTINDERE ŞI AŞEZARE GEOGRAFICĂ REALITĂŢI DEMOGRAFICE, VECHIMEA ŞI CONTINUITATEA AŞEZĂRILOR.

        NUMĂRUL ŞI DESIMEA SATELOR.

        POPULAŢIA ROMÂNEASCĂ.

        SAŞII ŞI UNGURII.

        GRECII. RAGUZANII. MUSULMANII.

        Jk „DOMN AL ŢĂRII ROMÂNEŞTI"

        (Document din 21 noiembrie 1398)

        Denuti nirea De la primele mărturii scrise păstrate din secolul al XIV-ţării lea, ţara dintre Severin şi gurile Dunării este românească. Când jupanul Aldea şi soţia sa Bisa dăruiesc satul Cirea-şov mănăstirii Cutlumuz de la Athos. ei menţionează ca nimeni dintre rudele lor „sau altul, fie vreun domn al Ţării Româneşti, fie şi boier, fie şi sudeţ, fie oricine." să nu cuteze a turbura cu ceva satul amintit1. FociioflHHb BnaiiiKOH 3eMJiH sau rocnoflHHb 3eMJie BjtacKoM82, este traducerea, în slavona cancelariei muntene, a denumirii ţării, aşa cum se rostea ea, avem temeiul s-o afirmăm, în graiul românesc al secolelor XIV şi XV3. Aceeaşi realitate este consemnată şi de mărturiile externe ale epocii. Despotul Serbiei, Ştefan Lazarevici, întăreşte mănăstirilor Tismana şi Vodiţa „din Ţara Românească", mai multe sate din dreapta Dunării4.

        Dar pentru logofeţii care redactează actele domniei, denumirea cea mai obişnuită este Ungrovlahia, adică Ţara Românească dinspre părţile aflate sub dominaţia coroanei ungare 5.

        Pentru conducătorii politici şi bisericeşti ai Bizanţului, Vlahia dintre Dunăre şi Carpaţi se deosebea de alte „ţări" ale vlahilor, din Peninsula Balcanică6. Ţarul bulgar Mihail a primit, în lupta sa împotriva bizantinilor ce asediau oraşul Filipopol, „nu puţin ajutor de la Un-grovlahi" 7 – scrie împăratul Ioan Cantacuzino în cunoscuta sa istorie. Iar în mai 1359, când Patriarhia din Constantinopol recunoaşte, prin hotărâre sinodală, situaţia

        1 Doc. 21 nov. (1398); Documenta Romaniae Historica. B. Ţara Românească, voi. I, Bucureşti, 1966, pp. 46-47 (vezi prescurtat, mai departe, DRH, B).

        2 Doc. (1401-1406), ibidem, pp. 56-57 şi passim.

        3 In traducerile vechi ale documentelor slavone citim: Ţara Rumânească sau Românească. Vezi, de exemplu, traducerea din 1728 a doc. din 8 aug. (1437-1438) sau aceea din secolul al XVIII-tea a doc. din 10 aug. 1437. 23 apr. 1441; DRH, B, I, pp. 149 şi 160.

        4 DRH, B, I. p. 69 (nr. 31).

        5 Primul act'din 1374; DRH, B, I, pp. 17-18; denumirea revine în zeci şi sute de acte slavone; op. cit. passim.

        6 E. STĂNESCU, Unitatea teritoriului românesc hi lumina naraţiunilor externe. Valahia şi sensurile ei, în,. Studii1', nr. 6. 1968, pp. 1108-1109.

        7 IOAN CANTACUZINO. Istorii, cartea 1, p. 175. Cf. E. STĂNESCU, op. cit.

        existentă în biserica munteană, ea se adresează lui Ni-colae Alexandru Basarab ca „mare voevod şi domn a 'toată Ungrovlahia"8, numire ce revine pe urmă şi în celelalte acte ale Patriarhiei9. Autoritatea pe care a avea în sud-estul european cea mai veche împărăţie a continentului nostru, continuatoare adevărată a celei romane, explică, pe semne, de ce cancelaria munteană a folosit în actele sale „Ungrovlahia", mai curând decât alte denumiri 10.

        Diecii o completează însă, însoţind-o, aproape invariabil, cu adjectivul „toată": „. Io Mircea voievod, din mila lui Dumnezeu, domn a toată Ungrovlahia." citim la 27 iunie 1387, ca şi în actele predecesorilor, Dan I şi Vlaicu n, sau ale urmaşilor, până la Radu cel Mare12. Simplă formulare a grămăticilor sau un ecou al unor realităţi de la începuturile secolului XIV? Toată Vlahia, cârmuită de primii Basarabi şi de urmaşii lor, nu înseamnă tocmai statul unitar cuprins între Carpaţi, Dunăre şi Marea „cea mare", spre deosebire de ţările mai mici, tot româneşti şi acelea, aflate între aceleaşi hotare, în secolul al XlII-lea, dar separate încă unele de altele?

        În hrisoavele latine, ţara este „Transalpina" cârmuită de un „vajvoda Transalpinus" 13. De ce voevod „transalpin", de peste munţi? In acest fel cancelaria ungară făcea o deosebire între voevodul ţării de la sud de Carpaţi şi cel din Transilvania, acesta din urmă continuator al unor realităţi cunoscute încă de la finele secolului al IX-lea şi începutul celui următor, când populaţia româ-

        8 HURMUZAKI-IORGA, Documente, XIV, 1, pp. 1-6 ji C. C. GIURESGU, întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei, în „B. O. R." LXXVII, 1959, nr. 7-10, pp. 678-679.

        9 HURMUZAKI-IORGA, Documente, XIV, 1, pp. 1-6; actele din 1359.

        10 E. STĂNESCU, op. cit: p. 1108.

        11 Doc. din 27 iun. 1387, 3 oct. 1385 şi 1374: DRH, B, I, pp. 20 şi 18.

        12 Doc. din 13 dec. 1500, DRH, B, I, p. 495.

        13 Cu variante: waywoda Transalpinarum parcium – Transalpinensis – partium regni Transalpinarum dominus; I. BOGDAN, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească în sec. XV şi XVI, Bucureşti, 1905, pp. 36, 311-316, 319, 328, 330-333, 346 etc, DRH, B, I, pp. 12-14 (nr. 3 şi 5).

        nească trăia în mai multe formaţiuni politiceu proprii în interiorul cetăţii carpatice.

        Pentru papalitate, statul dintre Carpaţii meridionali şi Dunăre este Valahia. Urban al V-lea se adresează, la 1370, „.fiicei, nobilei doamne Clara, văduva răposatului Alexandru voevod în Vlahia." (Wlachia) 15. Acelaşi nume – cu variante, Walachia, Wlachi (pentru poporul din această ţară), Valachia, Vallachia etc. – este folosit în corespondenţa curiei romane în secolele XIV şi XV şi în documentele de limbă germană – „Walachey"16.

        Întindere Pentru români, ca unii ce trăiau din cele mai îndepăr-şi aşezare tate timpuri în aceleaşi locuri, întinderea ţării era uşor geografică de cuprins în cuvinte. Dând libertate de negoţ mănăstirii Cozia, Vladislav al Il-lea precizează la 1451 egumenului chir Iosif, că pentru mărfurile vândute sau cumpărate „.nicăeri să nu dea vamă la toate târgurile şi la toate vadurile, de la Severin până la Brăila, nici pe drumurile munţilor." 17: locurile de trecere la Dunăre sau peste munte – binecunoscute, aşa încât nici enumerarea lor separată nu mai este socotită necesară – târgurile cu reţeaua de drumuri ce le uneşte şi, ca puncte extreme, la răsărit Brăila, pe unde se aduc mărfurile ce vin de peste mare, iar la apus Turnu Severin. Aceeaşi întindere, lapidar exprimată, şi în privilegiul lui Dan al Il-lea, către târgovişteni, pe care îi „sloboade" de plata vămii, porun-cindu-le: „să umblaţi şi pe la Severin şi prin toate târgurile şi la Brăila şi prin toată ţara domniei mele. (subl. ns., D. C. G.)" 18.

        Poziţia geografică a Ţării Româneşti – intrată deplin din primele decenii ale secolului al XlV-lea în desfăşurarea relaţiilor sud-est europene – era binecunoscută contemporanilor.

        14 Cronicon pictum Vindobonense, Ed. Szentpetery, Budapesta, 1937, p. 234; E. STĂNESCU, op. cit., p. 1107.

        15 HURMUZAK. I – N. DENSUŞIANU, Documente, 1/2, p. 158. Cf. p. 159; E. STĂNESCU, Op. cit., p. 1106.

        16 HURMUZAKI, op. cit., pp. 194, 207, 330, 341, 342, 453, 552, 579, 689, 705, 723.

        17 DRH, B, I, p. 187 (nr. 106). Cf. pp. 220 şi 449 (nr. 128 §i 275).

        18 DRH, B, I, p. 109 (nr. 55).

        Pelerinii germani Peter Sparnau şi Ulrich von Tenn-stădt, care în 1385 se întorc spre patrie, notează că după ce au părăsit Şiştovul, au intrat, la nord de Dunăre, „în Ţara Românească" (das Lanţ Walachei), unde au străbătut oraşele Ruşii de Vede, Piteşti, Argeş. Câmpulung, îndreptându-se apoi pe valea Oltului spre Transilvania, la Sibiu 19.

        Călugărul dominican Ioan, devenit arhiepiscop de Sul-tanieh, activ participant la tratativele diplomatice dintre Timur Lenk şi unele state central şi vest-curopcne, îşi redactează în "1404 a sa Carte despre cunoaşterea lumii (Libellus de notitia orbis), în care cuprinde ceea ce văzuse şi auzise asupra mai multor ţări europene, între altele şi Ţara Românească.

        La nord de Bulgaria, scrie arhiepiscopul-diplomat. se află „Volaquia" aşezată la „Marea cea Mare sau Pontică", „ţară mare." prin care „trece Dunărea, cel mai mare fluviu de pe pământ, ce coboară din Germania, I şi trece) prin Ungaria apoi prin Volaquia şi se varsă în Marea cea Mare. lângă Lycostomo, ceea ce înseamnă Gura Lupului, deoarece când se varsă în mare formează multe insule şi (multe) guri"20. Coordonatele geografice generale sunt deci exact redate: Ţara Românească se întinde până la Marea Neagră şi cuprinde, în hotarul ei, pe o anume distanţă, ambele maluri ale Dunării.

        Hans Schiltberger, participant la bătălia de la Nico-pole şi care a stat 31 de ani în Imperiul otoman, întor-cându-se abia în 1427 în Bavaria, şi-aînsemnat în a sa Carte de călătorie cele văzute în îndelungata peregrinare. Cunoaşte Valahia mare (Ţara Românească), Valahia mică (Moldova) şi Siebenbiirgen, (Transilvania). In Ţara Românească se opreşte în „cele două capitale" Argeş şi Târgovişte; despre Brăila ştie că se află la Dunăre, unde »

        19 N. IORGA, Acte şi fragmente., III, Bucureşti, 1897, pp. 1-2; IDEM, Istoria comerţului românesc, I, Bucureşti, 1925, p. 55; IDEM, Un vechi călător german în secolul al XâV-lea la noi – rectificări de interpretare, în R I, XXIII, 1937, nr. 1-3, p. 25; Călători străini despre ţările române, 1, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, p. 19.

        20 Ş. PAPACOSTEA, Un călător în ţările române la începutul veacului al XV-lea, în „Studii", 18, nr! 1, 1965, pp. 171-173; Călători străini., I, pp. 39-40.

        „coceele şi galeele"21 îşi descarcă mărfurile aduse de negustori din păgânătate, adică produsele orientale22.

        Şi cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil. în ale sale Expuneri istorice (redactate către mijlocul secolului al XV-lea până către 1464), cunoaşte împărţirea Daciei în trei provincii, cu exacte localizări geografice.

        „Ţara lor – scrie el despre Dacii conduşi de Mircea (cel Bătrân) – începând din Ardeal (Dacia peonilor) 23 se întinde până la Marea Neagră. întinzându-se spre mare, are de-a dreapta fluviul Istru24, iar la stânga ţara aşa-numită Bogdania 25. De Peonodacia îi desparte un munte ce se întinde mult, numit al Braşovului. Vecinii îi mai are această ţară. pe o întindere nu mică, pe sciţii nomazi 26. Spre miazănoapte de aceştia sunt polonii, spre răsărit însă sarmaţii" 27.

        Fără detalii, şi istoricul bizantin Ducas scrie ca de un fapt binecunoscut, despre românii locuind la gurile Dunării, şi despre graniţele Ţării Româneşti 28.

        Şi cronicarii otomani, martori ai numeroaselor şi violentelor înfruntări dintre români şi turci, ne-au lăsat sumare, dar exacte însemnări. Enveri, în a sa Dusturname (Cartea vizirului), relatează că Bahaeddin Umur bei, emirul de Efes, intrând, în 1337-1338, în Marea Neagră cu 350 de vase, a ajuns la,Chilia, la hotarul Ţării Româneşti."29. Pentru Orudj bin Adil, autor al Cronicilor dinastiei otomane (Tevarih-i al-i Osman), Ţara

        21 Nave destinate comerţului, coceelc fiind de mare capacitate.

        22 HANS SCH1LTBERGER, Reisebnch, ed. V. I.angmantel, Tubingen, 1885, p. 52. Călători străini., I, p. 30.

        2J Sau Peonodacia – parte din vechea Dacie aflată sub stă-pânirea peonilor (ungurilor). 21 Dunărea. 25 Moldova. 2G Tăiarii.

        27 Ruşii: LAONIC CHALCOCONDIL, Expuneri istorice, ed. V. Grecu, Bucureşti, 1958, p. 63. Pentru Moldova, vezi p. 93.

        28 DUCAS, Istoria turco-bizantină, ed. critică V. Grecu, Bucureşti, 1958. pp. 426 şi 180.

        29 Cronici turceşti privind ţările române, voi. I, ed. M. Guboglu şi M. Mehmet, Bucureşti, 1966, p. 36; V. LAURENT, La domination byzantine aux bouches du Danube sous Michei VIII Paleologue, în R. H.d. S. E. E., voi. 22.1945, pp. 197-198; M. ALEXANDRESCU DERSCA. L'expedition d'Umur beg d'Aydin aux bouches du Danube (1337 ou 1338), în St. A. O., II, 1960, pp. 3-23.

        Realităţi etnografice.

        Vechimea şi continuitatea aşezărilor omeneşti.

        Românească (Eflak-ili), unde era „bei" (domn) „ghiau-rul Mirci" 30, începea la nord de Nicopole şi Silistra, la Dunăre31. Localizări similare şi la cronicarii Aşih-Paşa-Zade şi Idris-Bitlisî pentru care hotarul Ţării Româneşti ajunge până la Marea Neagră 32.

        Mărturiile cartografice aduc informaţii asemănătoare. Cum neguţătorii italieni şi-au încheiat tranzacţiile îndeosebi în zona Dobrogei şi a Deltei Dunării, portulanele au notat la început Pangalia (Mangalia), Costanza (Constanţa), Solina-Salina (Sulina), Sancti-Georgi (Sf. Gheorghe), Licostomo-Licostoma (Chilia), Vecina-Vezina (Vicina, probabil Isaccea). Localităţile acestea (sau unele din ele) le întâlnim pe portulanele Harta Pisană (secolul al XHI-lea), Pietro Vesconte (4 exemplare, 1311- 1318), Angelino Dulcerto (1339), a fraţilor Pizigani, pe atlasele lui Pinelli (secolul al XlV-lea) şi a lui Iacobus Giroldis (1426) 33. Dar o dată cu portulanul lui Battista Becharius (1426), Valachia îşi ocupă locul ei între ţările europene, la nord de Dunăre 34. Ţara Românească (alături de Transilvania şi uneori şi de Moldova) este menţionată (cu inerentele aproximaţii de amplasare ale cartografiei vremii), într-un portulan anonim din secolul al XV-lea3^, în mapamondul zis Borgia (1436), în harta lui Bartholomeo de Pareto (1455), în aceea italiană din 1453, în mapamondul lui Fra Mauro Camalduleb (1459) 36. Existenţa ţărilor române, ca individualităţi politico-economice, este astfel atestată şi de atare mărturii.

        Ce ştim despre locuitorii acestei Ţări Româneşti în secolele XIV şi XV?

        În primul rând, vechimea fi continuitatea aşezărilor, cu începuturi în îndepărtata antichitate. Câteva denumim din limba traco-dacilor sunt grăitoare pentru permanenţa

        30 Mircea cel Bătrân.

        31 Cronici turceşti., I, p. 48.

        32 ibidem, pp. 85, 152.

        33 M. POPESCU SPINENI, România în istoria cartografiei până la 1600, Bucureşti, 1938, pp. 72-78 şi harta 27.

        34 Ibidem, p. 78.

        35 La biblioteca Vaticanului, IBIDEM, harta '52.

        36 IBIDEM, pp, 78-80 şi hărţile 30, 34.

        — Wformelor de viaţă individuală şi socială37: bordeiul, locuinţa cea mai simplă, repede refăcut chiar dacă asupra lui trec războaiele şi expediţiile de pradă; vatra ce încălzeşte interiorul bordeiului, slujind, totodată, pregătirii hranei zilnice; argeaua, mica încăpere unde femeia îşi aşază războiul de ţesut pânza necesară îmbrăcămintei; gardul împrejmuitor al gospodăriei şi ţăruşul, slujind atât la construcţii, cât şi la delimitarea unor loturi de teren; în sfâxşit, cătunul, ca aşezare permanentă, de proporţii modeste, grupând oâteva familii. Dăinuirea neîntreruptă a acestor termeni se explică tocmai prin continuitatea,din generaţie în generaţie, a populaţiei mai întâi dacice, apoi romanizată, dar păstrându-şi anume alcătuiri ale locuinţei şi aşezărilor rurale, mai pe urmă străromânească, obligată să vieţuiască laolaltă cu valurile migratorii, în siârşit românească.

        Aceeaşi permanenţă şi pentru aşezările mai mari, anume satele, cu numele derivat din latinescul fossatum, desem-nând un loc înconjurat cu şanţ (fossa), care delimita în epoca romană hotarul satului. Din fossatum avem forma intermediară {sat (secolul al XVI-lea) 3S. Permanenţă ce se luminează câteodată şi prin mărturii scrise – vezi scrisoarea din secolul al IV-lea despre Pătimirea sfântului Sava, trăind în părţile Buzăului 39 şi deopotrivă prin cele arheologice. Rezultatele obţinute până în prezent atestă, pentru secolele IX-XIV, zone de locuire foarte intense în Moldova şi de frecvente aşezări în Muntenia propriu-zisă, îndeosebi părţile Buzăului şi ale Brăilei, ale Bucureştilor ale luncii Dunării 40.

        Continuitatea de viaţă se reflectă grăitor şi în numele satelor care ne trimit la întemeietorul aşezării, cu gene-

        37 I. I. RUSU, Limba traco-dacilor, Bucureşti, 1967, pp. 204 şi 215. Cf. AL. ROSETTI, Istoria limbii române de la origini 'până în sec. al XVII-lea, Bucureşti, 1968, pp. 264, 267, 269, 275.

        38 AL. ROSETTI, op. cit., pp. 194, 215, 524, 681.

        39 P. P. PANAITESCU, Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova. Orânduirea feudală, Bucureşti, 1964, pp. 22- 23 şi nota 17.

        40 îndeosebi între Giurgiu şi Păcuiul lui Soare: vezi studiul plin de interes şi harta întocmite de ŞT. OLTEANU, Evoluţia procesului de organizare statală la est şi sud de Carpaţi, în secolele IX-XIV, în „Studii", 24, nr. 4, 1971, pp. 763-764 şi 774.

        raţii în urmă şi din care se trag locuitorii de mai târziu, chiar dacă printre aceştia vor fi venit cu timpul, în mod firesc, şi oameni din alte părţi.

        „Alexani (Alexeni) pe Ialomiţa", dăruit de Alexandru.

        Aldea mănăstirii Dealul41, sunt urmaşii unui Alexe, nume ce-1 găsim, de altfel, în documentele secolului al XV-lea42.

        „Albenii pe Gilort", întăriţi la 30 iunie 1486 lui jupan Roman, fiilor săi şi altora, se trag de la un Albul – nume frecvent în actele vremii —, un Albul fiind de altfel amintit chiar printre stăpânii satului de pe Gilort43, La întemeietorul aşezării trimit şi denumirile satelor Balomi-reşti, Baloteşti, Băleani, Băleştii, Băneşti – Ban revine nu o dată în onomastică; Berivoeşti, trei sate Bârseşti şi alte trei sate Bogdăneşti, Bucureştii, Budeni şi Budeşti, Cali-nesti, Căzăneşti, Cernăteşti, Cândeşti, Cârstiani, Coco-reşti. Comăneşti, Dăbăceşti – de la Dăbăce&cul, caz cu-totul semnificativ pentru legătura dintre pământ şi oameni, deoarece la 27 iunie 1387, în hrisovul de danie al lui Mkcea cel Bătrân către Cozia aflăm: „Şi încă oe a dăruit mănăstirii Dimitrie Dăbăcescu la moartea lui, cât a fost al său la Dăbăceşti, a patra parte"44. Iar exemplele pot fi înmulţite cu zeci şi zeci de cazuri asemănătoare 45.

        Denumiri de sate cu grăitoare înţelesuri, fiindcă fiecare însumează, într-un singur nume, şirul neîntrerupt de viaţă şi efortul continuu al copiilor, nepoţilor, strănepoţilor, generaţii de-a rândul – ai unor Mihail, Milea, Mircea, Mo-goş, Muşat, Nan, Neacşa, Neagoe46 – pentru a scoate roadele pământului, pentru a rămâne pe aceleaşi locuri, pentru a stăpâni acest pământ, pentru, a-1 apăra cu armele când nu se mai putea altfel, pentru a odihni în el, trecân-

        41 DRH, B, I, p. 134.

        « DRH, B, I, pp. 354, 436.

        43 DRH, B, I, p. 320. Pentru toate referirile la toponimia şi onomastica secolelor XIV-XV, la care nu se dau trimiteri în josul paginii, a se consulta DRH, B, indicele, sub voce.

        44 DRH, B, I, p. 24.

        45 Au fost alese numai cazurile în care numele satului îşi află un corespondent în onomastica secolelor XIV-XV; este evident ca şi alte denumiri de sat, din aceeaşi epocă, trimit la întemeietorul lor, chiar dacă nu aflăm în actele vremii un asemenea nume. Vezi satele Drăgoteşti, Fărcăşeşti, Gugeşti etc.

        46 De la care se trag satele Mihăileşti, Mileşti, Mirceşti, Mo. goşan, Nănăeşti, Necşeşti, Negoeşti, Cf. I. IORDAN, Toponimie românească, Bucureşti, 1963, pp. 157 şi urm.

        du-1 apoi în mâinile urmaşilor, până în zilele noastre17. Fiecare nume de sat păstrat în documentele primelor secole ale vieţii noastre de stat concentrează istoria societăţii feudale româneşti, pornind chiar de la începuturile ei.

        Realităţi demografice ce se regăsesc şi în alte topice, nu numai în sate. Astfel, nume de persoane pentru munţii Andrian 48, Arsurile lui Boe 49, cel al lui Manea50, acela al Muierii 5i, pentru balta Cârjeu, cumpărată de la un „Radomir şi de la Cârjeu şi de la fiii lui Gligor" 52. O veche ocină a jupanului Ticuci şi a fraţilor săi era la 1480 şi „Curtea lui Vâlcan" 53; altele poartă numele lui Be-rilă 54, al lui Micul 55, al lui Bucur 56, Vârful lui Vlad (sau al Vladului) 57, Laiovul lui Stroe 58, după cum lacul de la Soaşu, în raza oraşului Ocnele Mari, poartă numele, ne spune un act rămas de la Radvi cel Mare, de Lacul Doamnei 59.

        Numărul Dacă lexicul ne îngăduie să luminăm durata unor realităţi şi desimea demografice, el nu ne desluşeşte asupra aspectelor nume-satelor rice ale lor. Ne lipsesc sămile şi evidenţele ţinute în secolul al XlV-lea de dregătorii domniei şi care exprimau, prin obligaţii şi venituri, relaţiile sociale şi implicit alcătuirile lor. Şi totuşi, documentele dau unele indicaţii.

        Satele sunt de două mărimi, bine ştiute, aşa încât diecii actelor nu socot necesar să dea alte desluşiri. Mircea cel Bătrân dăruieşte şi întăreşte mănăstirii Cozia, între altele, „satul pe Luncavăţ, Bucureştii şi pe Olt, două sate mici,

        47 Cel puţin 3/4 din satele menţionate documentar între 1351 şi 1625 există şi astăzi – vezi mai jos, pp. 26. 27.

        48 DRH, B, I, p. 225. Vezi şi doc. din 30 mai 1493, p. 384.

        49 Nume ce-1 aflăm într-un document contemporan din 5 aug. 1452; DRH, B. I, p. 190; vezi şi p. 180, doc. din iul. 1451.

        50 DRH, B, I, p. 218, doc. din 28 oct. 1464 sau p. 291, doc. din 23 mart. 1482.

        51 DRH, B, I, p. 310, doc. din 24 apr. 1484. 32 DRH, B, I, p. 475.

        53 DRH, B, I,p. 275, doc. din 18 ian.

        54 DRH, B, I, p. 163, doc. din 14 mai 1441.

        55 Ibidem.

        56 DRH, B, I, p. 253, doc. din 1475-1476.

        5< DRH, B, I, p. 381, doc. din 10 apr. 1493, Cf. pp. 459 şi 483.

        58 DRH, B, I, pp. 253, doc. din 1475-1476 şi p. 343, doc. din 1489.

        59 DRH, B, I, pp. 451, doc. din 1497-1498.

        Bogdăneştii şi Luncianii"60. Acelaşi voevod dă poruncă, pentru a sprijini întemeierea unei noi aşezări „la gura Ialo-miţei",ca oricine ar dori să meargă în satul mănăstirii 61, din satele boiereşti mari şi mici, să fie slobod de orice dăjdii." 62 (subi. ns. D. C. G.).

        Deci sate mari şi mici. Câte familii în fiecare nu mai pvitem spune astăzi. Corespund ele oare celor două tipuri de aşezări – satul şi cătunul, păstrate în lexic? Este posibil.

        În schimb, ne putem gândi la numărul total de sate şi târguri din secolele XIV-XV, folosind ceea ce ne-au transmis documentele păstrate între 1351/2 (primul rezumat al unui act intern rămas până azi) şi până către 1625 63. în acest interval, sunt atestate documentar 3 220 de sate şi târguri, din care 2 045 (63,5%) există şi astăzi – grăitoare confirmare a dăinuirii neîntrerupte a poporului nostru în această parte a pământului românesc – iar 1 175 (36,5%) au dispărut între timp64. Cifra reprezintă, credem, un minimum, deoarece menţionarea unei aşezări într-un act scris este determinată nu de nevoia de a înregistra începuturile şi existenţa ei, ci de a confirma şi fixa, pentru urmaşi, realitatea unor raporturi sociale, cu „drepturile" şi „îndatoririle" ce rezultă din ele, pentru unii sau alţii. Când voevodul Vlaicu înzestrează mănăstirea nou clădită de la Vodiţa, în hrisovul de danie, din 1374, aflăm, pentru întâia dată, de satele Jidovştiţa şi de cel „al lui Costea pe Topolog" 65, evident existente dinainte, dar care abia acum sunt trecute într-un act scris. Când se înalţă o altă mănăstire Tismana – şi ea bogat dăruită de domnie – apar alte două sate66, Hârsomuinţi (Hârşova lângă Balta Bistreţ) şi Vadul CuVnanilor, acesta din urmă aşezat

        60 DRH, B, I, p. 44, doc. din 8 ian. 1392.

        61 Cozia.

        62 DRH, B, I, p. 66, doc. din 1404-1418, Ibidem, doc. din 1407 pt. mănăstirea Tismana.

        63 I. DONAT, Aşezările omeneşti din Ţara Românească în secolele XIV-XVI, în „Studii", 9,'nr. 6, 1956, pp. 76-77 (studiu fundamental).

        64 O parte din cele 1 175 aşezări au fost de fapt încorporate de târguri sau alte sate mai mari; I. DONAT, op. cit., pp. 78 şi 91; C. C. GIURESGU, Istoria Bucureştilor, Bucureşti, 1966, pp. 255-259.

        65 DRH, B, I, p. 18.

        66 DRH, B, I, pp. 21 şi 550, doc. din 3 oct. 1385.

        lângă vadul de la Calafat şi întemeiat cu cel puţin două secole înainte de domnia lui Dan voevod (1385), în vremea când cumanii dominau ţinuturile româneşti şi când – ne-o arată numele atât de sugestiv al aşezării – ei efectuau uneori şi incursiuni peste Dunăre. Când, la rândul său, Mircea cel Bătrân întăreşte amintitelor ctitorii Vodiţa şi Tismana, daniile înaintaşilor săi, el aşază sub „ascultarea" egumenului alte şase sate: Jarcovţi, „amândouă Vărovnicele", Prilepeţ, Petroviţa şi Vârbiţa67, existente poate, dacă ne raportăm la numele lor, din timpul con-locuirii româno-slave. Aidoma aflăm de alte aşezări şi din actele privind raporturile dintre laici. Atestarea documentară a satelor arată numai o schimbare sau o confirmare a stăpânirii lor şi nu constituie nicicum o dovadă asupra începuturilor lor68. Din cele 514 sate şi târguri ce apar în acte în intervalul 1352-1500 pentru a nu ne referi de-cât la secolele XIV şi XV 69 – numai câteva, în număr infim – vezi de exemplu Cărărenii de la gura Ialomiţei – sunt aşezări noi 70: la toate celelalte nu aflăm vreo menţiune asupra întemeierii lor; ele există, iar autoritatea de stat le înscrie în acte ca realităţi binecunoscute, aşa încât, nu o dată, nu mai socoate necesar să dea vreo indicaţie privind localizarea lor. Firesc să fi fost aşa, fiindcă ceea ce interesa pe beneficiarii actelor nu era atestarea satului, ci „drepturile" şi deci „veniturile" ce le dobândeau sau li se confirmau în legătură cu aceste ocini. De aceea, putem conchide că în Ţara Românească a secolelor XIV-XV existau cel puţin 3 000 de sate (târgurile inclusiv) 71.

        Câte familii cuprindeau fiecare din aceste aşezări este greu de precizat, deoarece – spre deosebire de Moldova unde mărimea medie a unui sat era de 20 de case72 – în Ţara Românească nu aflăm vreo ştire de acelaşi fel.

        Din câţi membri se alcătuia o familie? Este mai anevoie de dat o cifră medie. Lipsesc date adecvate, iar în

        67 DRH, B, I, p. 24, doc. din 27 iunie 1387.

        es DRH, B, I, pp. 81, 123, 126 (nr. 38, 63 şi 65).

        69 I. DONAT, op. cit., p. 77.

        70 DRH, B, I, p. 66, doc. din 1404-1418.

        71 A existat probabil o creştere demografică, favorizată de întemeierea statului centralizat al Ţării Româneşti către 1300; o astfel de creştere va fi influenţat şi numărul satelor, fără însă a putea face vreo precizare în stadiul actual al cercetărilor.

        72 Istoria României, II, Bucureşti, 1962, p. 302.

        documentele privind stăpânirea de ocini, cel mai adesea apar beneficiarii cu fiii lor, dar nu şi cu fetele. Stânciul Moenescul are, în 1441, 5 feciori, Marian, Stoica, Sin, Vlad şi Mihail; dintre aceştia Marian are, la rându-i, 3 copii – pe Aldea, Marian şi Stanca, iar Stoica, tot 3, pe Şerban, Coman şi Mihail 73. Dar nu putem spune mai mult despre familia lui Stânciul Moenescu, de exemplu câţi nepoţi a avut în total. Alteori nu se dau aceste precizări; citim numai: Stânciul Dijanul cu copiii lui şi cu nepoţii lui. 74. Uneori, apar şi fetele 75.

        Cu toată imprecizia documentelor, credem că familiile cu mulţi copii, ca aceea a lui Stânciul Moenescul, erau obişnuite în secolele XIV-XV, compensând, pe această cale, pierderile pricinuite de boli şi de frecventele războaie. Fiindcă speranţa de viaţă, ca în toată Europa medievală de altfel, era scurtă. Mărturii directe asupra ravagiilor molimelor şi ale războaielor nu s-au păstrat. Dar în cimitirul din fostul sat Măicăneşti, din 72 de morminte cercetate (datând de la finele secolului al XlV-lea), numai 38 (deci 54,16%) erau persoane adulte şi aproape 46% copii16. Este drama celor mici, în primii ani ai vieţii, mai dezarmaţi în faţa condiţiilor dure de trai, loviţi cei dinţii de moarte.

        Dar şi fără alte precizări, pornind de la cifra satelor amintită mai sus, câteva constatări sunt cu putinţă.

        Ea ne arată, în primul rând, că ţara cuprindea un număr relativ mare de aşezări, că era deci bine locuită. Arhiepiscopul Ioan de Sultanieh socoate demn de notat că „ei (românii) nu au oraşe mari, ci multe sate."77. Aprecierea nu este o simplă afirmaţie. Ea reflectă o realitate, iar cercetarea pe teren confirmă desimea acestor sate şi răspândirea lor pe aproape toată suprafaţa Ţării Româneşti.

        Din daniile făcute de Dan voevod la 27 iunie 1387 mănăstirii Tismana. J. TCovăţ (Jarcovţi) era situat Jângă satul Brezniţa – Ocol de astăzi, deci la aproximativ 6 km spre

        73 DRH, B. I, p. 160, doc. din 23 apr. 1441; vezi şi pp. 174, 180, 182 passim (nr. 99, 103, 182).

        74 Idem, p. 194, doc. din 4 oct. 1453; vezi şi p. 196 (nr. 112). « Idem, pp. 207-208, doc. din 12 nov. 1463.

        76 PANAIT I. PANAIT, Începuturile oraşului Bucureşti în lumina săpăturilor arheologice, în M. I. M., 5, 1967, p. 15.

        77 S. PAPACOSTEA, op. cit., p. 173.

        NV de oraşul Turnu Scverin; tot lângă Brezniţa localizăm, probabil, şi Petroviţa; cele două Vărovnice se aflau lângă Schela Cladovei, la 2 km spre V de menţionatul oraş, în apropierea căruia se situa şi Prilepeţul 78; cu alte cuvinte, pe o rază de cel puţin 6 km la NV şi V de Turnu Seve-rin întâlnim 5 sau chiar 6 sate (dacă şi Vârbiţa ar aparţine aceleiaşi zone78).

        Sogoino şi Pesticevo, adăugate de Mircea cel Bătrân aceluiaşi domeniu al Tismanei, erau aşezate unul lângă altul, în partea de răsărit a bălţii Cârna 80.

        Jidovştiţa, Suşiţa – ambele existente şi astăzi – şi Po-tocul, trecute printre satele întărite tot de Mircea cel Bătrân Tismanei, sunt foarte apropiate, sub 2 km, unul de altul; de notat, în plus, că ele se află, câteşitrele, la aproximativ 11 km NV de Turnu Severin şi la numai 5-6 km de Brezniţa-Ocolu, amintită mai înainte.

        Într-o altă parte a ţării, în jurul Vălenilor de Munte,

        0 situaţie asemănătoare: Maniaciul (Mâneci), Poenile Vărbilăului, Stăneşti şi Berivoeşti – în fiinţă şi acum – sunt situate, ultimul chiar în raza oraşului Văleni, iar celelalte, la aproximativ 13, 9, 10 km la NV, SV şi NE de Văleni: toate sunt atestate la 1 decembrie 142981. în acelaşi an sunt amintite şiModruzeştii şi Crăpeştii, foarte aproape unul de altul, pe locul unde astăzi întâlnim Vadu Soreştilor S2.

        Desimea aşezărilor rurale apare mai grăitoare când le privim fixate pe hartă83: ele acoperă toată întinderea Ţării Româneşti, cu excepţia Bărăganului, la sud de râul Ialomiţa, a şesului Brăilei, a zonelor de munte de peste

        1 400 m, unde ele se înşiruie totuşi de-a lungul trecătorilor (pasul Oltului, drumul Gâmpulung-Bran şi valea Buzăului, spre Transilvania). Oricum ar fi străbătut ţara dinspre munte la Dunăre, „de la Severin până la Brăila" – sunt înseşi cuvintele grămăticului Calcio din 1451 8* —

        78 DRH, indice, sub voce, pentru toate localizările.

        9 Vârbiţa nu a putut fi identificată încă.

        80 Lângă Măceşu de Jos de azi; DRH, B, I, indice, sub voce, doc. din 1391 sept. 1 – 1392 aug. 31, p. 35.

        sl Pentru localizările pe hartă vezi I. CAMĂRĂŞESCU, C. CHIRIACESCU, C. IOANID, Ghidul drumurilor, Bucureşti, 1928. Planşele respective; DRH, B, I, p. 127.

        82 DRH, B, I, p. 126 şi indicele, sub voce.

        83 Reprodusă după I. DONAT, op. cit., p. 80. 34 DRH, B, I, p. 187.

        slujbaşii domniei, soliile, neguţătorii cu carele încărcate de mărfuri, oştenii, călugării, duşmanii, veniţi prea adeseori după pradă, întâlneau la numai câteva ceasuri de drum, casele oamenilor. Dar desimea acestor aşezări explică şi potenţialul economic şi militar al Ţării Româneşti, într-o vreme în care forţa fizică omenească era precumpănitoare şi pentru hrană, şi pentru producerea bunurilor destinate comerţului, şi pentru ridicarea armelor împotriva năvălitorilor 85. Omul era pretutindeni, la munte, la deal şi la şes, în pădure şi pe văile nurilor, şi la baltă, şi fiecare punct de pe hartă, dacă l-am proiecta mărindu-1 la scara naturală – ne-ar dezvălui casele şi bordeiele, înconjurate de câmpuri lucrate, de păşuni cu turme, de bălţi şi iazuri, de păduri, ne-ar desfăşura imaginea unui centru de viaţă, din cele peste 3 000, care alcătuiau societatea românească a secolelor XIV-XV.

        Desigur, în unele zone, viaţa omenească era mult mai densă: sunt depresiunile din munţi, întreaga regiune subcarpatică, dealurile – în anume părţi numărul satelor în-trecând chiar pe cel de astăzi86 – este tocmai zona unde sunt atestate documentar, la 1247, în dreapta Oltului, formaţiunile politice ale lui Ioan şi Fărcaş, voivodatul românilor conduşi de Litovoi, destul de puternic pentru a se opune cu armele suzeranului său, regele Ladislau al IV-lea al Ungariei, iar în stânga râului, „ţara lui Seneslau87, voevodul românilor, regiuni de unde a pornit, după toate probabilităţile, procesul politic de constituire a statului feudal unitar, unde întâlnim înşiruite majoritatea târgu-rilor şi oraşelor88, unde procentul de aşezări omeneşti.

        ÎNTRE 1351/2 ŞI 1625, SUNT ATESTATE DOCUMENTAR ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ 3220 DE SATE ŞI TÂRGURI DIN CARE 2045 EXISTĂ ŞI ASTĂZI (63,5%). FIXAREA LOR PE HARTĂ ARATĂ SUGESTIV REALITĂŢI DEMOGRAFICE DIN SECOLELE XIV-XV-XVI, DESIMEA AŞEZĂRILOR,REPARTIZAREA LOR ÎN TOATE ZONELE, LA MUNTE, DEAL ŞI ÎN CÂMPIE. REŢINEM ÎNŞIRUIREA SATELOR DE-A-LUNGUL APELOR IMPORTANTE – PE JIU, OLT, ARGEŞ, IALOMIŢA, BUZĂU ŞI ÎN VALEA DUNĂRII. (DUPĂ I. DONAT, AŞEZĂRILE OMENEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCA ÎN SECOLELE XIV-XVI ÎN „STUDII", IX, 1956, NR. 6, P. 80).

        85 Cf. ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, Istorie jj demografie, în „Studii", t. 20, nr. 5, 1967, p. 938.

        86 I. DONAT, op. cit., pp. 81-83.

        8' DRH, B, I, pp. 7 şi 9, doc. din 2 iunie 1247. 88 I. DONAT, op. cit., pp. 83-85, 89.

        C"-

        Sate d Oraşe şi târguri dispărute este cel mai mic, unde se înalţă un mare număr de ctitorii, centre ale vieţii spirituale, ale culturii şi artei.

        Relativ mai dens populată este Oltenia: cu o suprafaţă de 24 078 km2 (31,44%) faţă de 76 583 cât reprezintă Ţara Românească, inclusiv Oltenia (fără Deltă şi Dobrogea), ea cuprinde 1 223 de sate din totalul de 3 220, deci 38,29% 89.

        Semnificativă este aşezarea oamenilor de-a lungul apelor, satele urmând linia râurilor: uşor de observat sunt cele de pe Jiu"; cele care mărginesc şi un mal şi celălalt al Oltului, fără întrerupere de când coboară din munte şi până la Dunăre; cele de pe Călmăţui, Vedea, Teleorman; ca de altfel de-a lungul tuturor apelor mai mari sau mai mici, care se unesc cu Dunărea de la vărsarea Oltului până la aceea a Argeşului şi care, pornite dintre dealuri, străbat câmpia munteană. Două ultime exemple arată cum apa curgătoare a fost îndeosebi prielnică omului. Cursul Ialomiţei poate fi urmărit după salba satelor de pe ambele maluri, de la intrare în câmpie şi până la Vadul Oii, salbă cu atât mai vizibilă pe hartă, cu cât la nord şi la sud câmpia Bărăganului, cea mai expusă secetei, cuprinde prea puţine aşezări, lăsând, în secolele XIVXVI, spaţii întregi nelocuite. Al doilea exemplu este al Dunării: aci, continuitatea satelor dezvăluie cum, în dialogul lor permanent cu natura, oamenii vremii au ştiut unde să-şi ridice casele şi gospodăriile, aşa încât să se folosească de binefacerile fluviului, dar în acelaşi timp să stea oarecum la adăpost de puterea sa prea mare, îndeosebi când apele revărsate cuprindeau totul, fără putinţă de împotrivire. Într-adevăr, satele se ţin unele de altele, de la Turnu Severin până la vărsarea Ialomiţei, mai aproape de mal – vezi porţiunea Porţile de Fier spre Turnu Severin, unde apele nu pot ieşi din matcă, malurile fiind înalte sau de-a lungul braţului Borcea, unde bălţile se întind mai ales spre răsărit, spre matca principală a Dunării; sau, dimpotrivă, satele se ţin relativ mai departe de fluviu – în Oltenia sau de la Turnu (azi Turnu Măgurele) şi până la Gornăţel – delimitând astfel zonele cuprinse de apele revărsate primăvara (vezi harta).

        BIbidcm, p. 83.

        Populaţii Cele peste 3 000 de sate erau aproape în totalitatea lor fomânească locuite de o populaţie românească. într-o vreme când astfel denumărători nu se efectuau probabil, o atare încheiere se sprijină pe câteva fapte, cunoscute de altfel. In primul rând, numele statului – Vlahia 90, deci ţara în care locuiesc românii: este o realitate demografică şi politică subliniată de toate actele interne, de cancelariile străine mai apropiate sau mai depărtate, de călătorii străini şi de alte mărturii: pentru toţi exista, între Car-paţi şi Dunăre, până spre Marea Neagră, o Ţară Românească.

        În al doilea rând, hotarele acestei ţări – linia munţilor şi a Dunării cu Delta – cuprind un teritoriu tradiţional de dezvoltare al geto-dacilor, al daco-romanilor, unde s-au consolidat ulterior voivodatele româneşti —: „. Ţara lui Seneslau, voivodul românilor, pe care le-am lăsat-o acelora, aşa cum au stăpânit-o şi până acum.' (subl. ns., D. C. G.), citim în actul regelui Bela al IV-lea la 2 iunie 1247 91, zonă de unde a pornit unificarea politică a statului feudal în al cărui teritoriu, statisticile (din timpurile mai apropiate nouă) atestă o foarte compactă şi densă populaţie românească, stăpână pe pămân-tul pe care-1 lucrează, cu atât mai densă cu cât ne urcăm în partea de deal şi de munte 92.

        În al treilea rând, întreaga terminologie a familiei a rămas la români fundamental latină. In asigurarea continuităţii poporului nostru, în spaţiul carpato-dunărean, rolul esenţial a aparţinut familiei; prin legăturile ei a realizat soliditatea şi durata celulelor iniţiale de viaţă de unde, treptat, s-au dezvoltat comunităţile româneşti „cu ţările" de mai târziu. Recentele cercetări conchid că termenii de înrudire aparţin „românei primitive comune" începând chiar cu secolul al Vll-lea şi cei următori; iar atestarea acestei vechimi o aduce şi numărul mare al derivatelor – ştiut fiind că există o proporţie directă între vechimea cuvintelor dintr-o limbă şi derivatele acesteia93. într-adevăr, cei 72 de termeni de bază, de-

        90 Vezi mai sus, p. 17.

        91 DRH, B, I, p. 9.

        92 I. DONAT, op. cit., pp. 80 şi 82.

        93 V. SCURTU, Termenii de înrudire în limba română, Bucureşti, 1966, pp. 341-343 şi 331; cf. p. 37; lucrare fundamentală.

        I semnând legăturile de familie şi care reprezintă sub 3,43% din cuvintele de bază, au dat 760 de derivate, deci 11,17% din totalul derivatelor pe teren românesca4. Aceste străvechi cuvinte şi-au afirmat forţa şi vigoarea numai pentru că realitatea socială pe care o desemnau – familia de limbă daco-romană (în accepţia ei restrânsă, dar şi mai largă) a putut dăinui secole întregi, cu toate pendulările, adesea violente, ale popoarelor migratoare, în spaţiul carpato-dunărean şi maritim. Denumirile latine pentru structurile familiei s-au păstrat în toate compartimentele ei, pentru rudenia de sânge în linie dreaptă, colaterală, pentru rudenia prin alianţă (încuscrire), ca şi pentru rudenia convenţională 95.

        Adăugăm, dacă mai este necesar a sublinia vitalitatea termenilor amintiţi, că ei răzbat uneori chiar şi în textul documentelor slavo-române, în locul celor echivalenţi slavoni. Radu cel Frumos întăreşte „lui Stanciu cu fiii săi şi cu fiaştrii săi, Bărbat şi Ion, ca să le fie jumătate din Spin în Lovişte" 96.Acelaşi voevod dă un act mai multor slugi domneşti între alţii lui „Hasan cu fiii lui şi cumnatului lui, Fătul." atât „cumnat" cât şi numele propriu – el însuşi derivat dintr-un termen de înrudire – apar în această formă în textul documentului slavon 97.

        Realitatea demografică românească a secolelor XIV-XV reiese, în al patrulea rând, din înseşi actele cancelariei muntene: influenţa limbii româneşti vorbite „.a fost atât de puternică, incit ea formează chiar o trăsătură caracteristică limbii. documentelor slavo-române"98.

        94 Aproape toţi proveniţi din latină, puţini din slavonă şi alte limbi; dacă defalcăm numai cuvintele de bază latine, procentul este ceva sub 3; V. SCURTU, op. cit., pp. 342-343.

        95 V. SCURTU, op. cit., cap. I-IV; ibidem, pp. 239-258. In schimb, termenii de politeţe între rude provin din graiurile slave: bade, nene (neică), nană, ceace (nene), lele, dodă etc.; ibidem, pp. 261-289.

        96 DRH, B, I, p. 234, doc. din 12 dec. 1471; D. BOGDAN, Glosarul cuvintelor româneşti din documentele slavo-române, Bucureşti, 1946, pp. 49, 57, 158.

        9' DRH, B, I, p. 227, doc. din 28 iun. 1469. Vezi şi exemplul lui Frăţilă (onomastic de la frate) Frăţileşti; DRH, B, I, p. 317 şi 224 (nr. 197 şi 131).

        as D. BOGDAN, Caracterul limbilor textelor slavo-române, Bucureşti, 1946, p. 7. (lucrare care împreună ni Glosarul. constituie 6tudii fundamentale pentru influenţa limbii române asupra textelor documentelor slavo-române).

        : Vit'wit ifl-i.'i'itR'.-ii'iWv '

        O atare influenţă se constată în redarea numelor proprii, articulate, de la primele documente păstrate, aşa cum se rostesc în limba română (de exemplu Stâncii*/, Turcul, Vâlcul, Albul, Radul, BarbwZ etc.)»9; în declinarea numelor proprii cu terminaţiile din slavonă, dar pornind de la nominativul românesc articulat l°0 sau reproducând direct pe cele ale limbii noastre („Ştefane" – la vocativ). Deopotrivă, în folosirea directă a unor nume comune din română (bunilor, bucuros, ales etc.) 101.

        Întâlnim, în sfârşit expresii caracteristic româneşti traduse ad literam în slavonă. Mihail, fiul lui Mircea cel Bătrân pune în vedere vameşilor din Rucăr şi Bran să taxeze cu dreptate pe braşoveni, adăugind: „.să nu se mai plângă de voi mai mult părintelui domniei mele, ca până acum, sau domniei mele şi să nu-mi mai aud niscaiva vorbe de la părintele domniei mele, din pricina vorbelor voastre." „Să nu ne purtaţi cu vorbe goale ca şi până acuma" (subl. ns., D. C G.) – citim într-o scrisoare de la Alexandru Aldea102. Dan, pretendentul din timpul domniei lui Vlad Ţepeş, scrie celor din Braşov despre cruzimile rivalului său, arătând că „Toţi negustorii din Braşov, din Ţara Bârsei, au mers în pace în Ţara Românească.", dar voevodul, după ce i-a ucis pe toţi „.cu avutul acelor oameni nu s-a putut sătura" 103 (subl. ns., D. C. G.). Basarab cel Tânăr, îngrijat de uneltirile pretendenţilor refugiaţi în Transilvania, reaminteşte jupanilor braşoveni Hanăş Creţul şi Paul că dacă ei ar voi cu adevărat să gonească pe aceşti pretendenţi, atunci: „.niciunul dintre ei nu s-ar în-vârti printre,voi" i04.

        Vlad Dracul aşteptând să pună mâna pe domnie află, desigur cu plăcere, că voevodului Alexandru Aldea

        99 DRH, B, I, pp. 26-27, 28, 30, 50-51, 56-57, 75-76, 81-82, 87-88.

        «o DRH, B, I, pp. 342-343, 370-371.

        101 GR. TOCILESCU, 534 documente istorice slavo-romăne, Bucureşti, 1931, pp. 102, 380, 405; Toate cazurile sunt discutate şi demonstrate de D. BOGDAN, în Caracterul limbii. şi Glosarul.

        102 GR. TOCILESCU, op. cit., pp. 8 şi 36.

        103 Ibidem, p. 72.

        104 qr TOCILESCU, op. cit., p. 133. D. BOGDAN, Caracterul limbii., pp. 39-41.

        „.i-a venit rău şi are să moară"105. Radu cel Mare se miră de atitudinea autorităţilor din Braşov faţă de neguţătorii din Ţara Românească". „Dar când au voit să iasă din cetate afară pe poartă, voi aţi pus oamenii voştri la poartă şi le-au ţinut calea."10B.

        Expresiile citate, cazurile gramaticale amintite, redarea numelor proprii, sunt tot atâtea mărturii ale faptului că diecii gândeau actele în româneşte şi le traduceau apoi în slavona oficială107 a cancelariei, în care pătrund astfel diferite elemente ale graiului românesc, limba vie, vorbită zi de zi de locuitorii Ţării Româneşti.

        De altfel, o cercetare a tuturor cuvintelor româneşti din documentele slavone, muntene şi moldovene ale secolelor XIV-XVII a dus la rezultate concludente: sunt mii de cuvinte, comune şi nume proprii – de oameni şi locuri, care apar articulate, flexionate şi cu grupul de sunete caracteristice limbii române108. Revelatoare este îndeosebi onomastica şi toponomastica, în marea ei majoritate românească, aşa cum rezultă chiar din cele mai vechi documente interne păstrate109. Nu este vorba numai de cuvintele derivate din fondul latin şi care atestă influenţa limbii române vorbite a epocii asupra celei slavone: revelatoare sunt îndeosebi sutele de cuvinte – nume proprii sau comune – provenite din vechea slavonă sau alte limbi şi care sunt trecute în acte în forma lor romanizată110. O foarte recentă analiză a limbii documentelor slavone emise de cancelaria Ţării Româneşti în secolele XIV-XV, ajunge la o încheiere similară. Ea evidenţiază prezenţa elementelor româneşti în fonetică, în utilizarfta articolului proclitic şi mai ales enclitic, în formarea pluralului, în flexionarea cuvintelor, în genul substantivelor, în adjective, verbe, prepoziţii, în topice şi felurite expresii redate în slavonă, dar calchiate după română; ceea ce arată că marea ma-

        105 GR. TOCILESCU, op. cit, p. 45.

        106 Ibidem, p. 187 şi D. BOGDAN, op. cit., pp. 42-43.

        107 D. BOGDAN, op. cit., p. 25.

        108 Vezi D. BOGDAN, Glosarul., în care aceste cuvinte româneşti ocupă 226 p tipărite.

        109 Ibidem, pp. 8-9.

        110 întreaga analiză de D. P. BOGDAN, Glosarul.

        joritate a grămăticilor erau români, cu limbă maternă românălil.

        În concluzie, numele însuşi al ţării, Vlahia – adică Ţara Românească: hotarele ei – cuprinzând exclusiv un teritoriu tradiţional de dezvoltare al poporului nostru, şi anume partea dintre Carpaţii meridionali, Dunăre şi Marea Neagră; terminologia familială – aproape numai de origine latină – ceea ce atestă continuitatea structurală a comunităţilor daco-romane şi străromâneşti, întemeiate pe celula socială esenţială – familia; limba vorbită în fiecare zi, atât de închegată încât răzbate permanent în textul documentelor redactate în slavona oficială a cancelariei – toate demonstrează realitatea demografică românească a secolelor XIV-XV, organic legată şi indisolubil dezvoltată în spaţiul geografic amintit, realitate a cărei expresie politică este statul feudal unitar al Ţării Româneşti, cârmuit de Basarab cel Mare şi de urmaşii săi.

        Mărturiile străine vin să afirme, tot atât de limpede, cine sunt locuitorii Valahiei.

        La 1345, curia romană era informată asupra locuitorilor „Olachi-Romani" din Transilvania şi Ţara Românească. Asocierea însăşi a celor două nume Vlah-Roman este întru totul grăitoare pentru realitatea etnică a ţinuturilor amintite 112.

        „Dacii însă – scrie Laonic Chalcocondil – folosind o terminologie arhaizantă pentru a desemna pe români – au un grai asemănător cu al italienilor, dar stricat întru atâta şi deosebit, încât italienii greu înţeleg ceva, când vorbele nu sunt exprimate desluşit, încât să prindă înţelesul, ce ar putea să spună. De unde deci cu acel grai şi având obiceiuri de ale romanilor, au ajuns în această ţară şi s-au aşezat aici cu locuinţele, nici pe altul nu l-am auzit spunând ceva lămurit, nici eu însumi nu n* LUCIA DJAMO DIACONIŢĂ, Limba documentelor slavo-române emise în Ţara Românească în sec. XIV-XV, Bucureşti, 1971, pp. 269-323.

        112 HURMUZAKI-DENSUŞIANU, Documente, i, 1, pp. 697- 698 (nr. DLI); ŞTEFAN PASCU, Marea Adunare de la Alba Iulia încununarea ideii, a tendinţelor şi a luptelor de unitate a poporului român, Cluj, 1968; ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, Ţara Românească de la Basarab I întemeietorul până la Mihai Viteazul, Bucureşti, 1970, p. 14.

        Aşezări nefortificate

        ® Aşezări fortificate.

        D Aşezări din secolele XIII-XIV

        AŞEZĂRILE OMENEŞTI, ATESTATE DE ACTELE CANCELARIILOR ÎN ŢĂRILE ROMÂNE, CONTINUĂ DE FAPT, SATELE EXISTENTE ÎN ETAPA DINAINTEA ÎNTEMEIERII STATELOR FEUDALE INDEPENDENTE. ARHEOLOGIA VINE SĂ CONFIRME CU CLARITATE ACEASTĂ CONTINUITATE. DEŞI CERCETĂRILE SUNT ÎNCĂ ÎNTR-O FAZĂ DE ÎNCEPUT, AU FOST IDENTIFICATE ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA, CEL PUŢIN 259 AŞEZĂRI DIN SECOLELE 1X/X-X1I, O PARTE DIN ELE SITUATE PESTE LOCUINŢE ANTERIOARE SECOLELOR IX/X. CERCETĂRILE DE TEREN ADUC ASTFEL O DOVADĂ ÎN PLUS ASUPRA CONTINUITĂŢII NEÎNTRERUPTE DEVIAŢA A POPORULUI ROMÂN, DIN CARPAŢI ŞI PÂNĂ LA DUNĂRE ŞI MAREA NEAGRĂ (DUPĂ ŞTEFAN OLTEANU, EVOLUŢIA PROCESVLUI DE ORGANIZARE STATALĂ LA EST ŞI SUD DE CARPAŢI IN SECOLELE IX-XIV, ÎN „STUDII", T. 24, 1971, NR. 4, P. 774).

        mă pot pronunţa, cum au fost aduşi cu locuinţele în aceste locuri.".

        „Se aseamănă însă cu italienii şi în alte privinţi şi în întocmirea traiului de toate zilele şi se folosesc de aceleaşi arme şi de aceleaşi unelte încă şi acuma, ca şi romanii" H3'(subl. ns. D. C. G.).

        Grai românesc, pe care italienii îl pot înţelege dacă este exprimat „desluşit"; fel de trai, arme şi unelte, care amintesc de înaintaşii romani. Mărturia cronicarului bizantin este cu atât mai semnificativă, cu cât, fără să existe o tradiţie cărturărească – dovadă precizarea lui Chalcocondil că nu a aflat „ceva lămurit" asupra antecedentelor istorice ale „dacilor" —, el a constatat, din înseşi realităţile secolului al XV-lea cunoscute de el, că la nordul Dunării se află românii, continuatori ai romanilor. Atari încheieri le regăsim, cu variante, la umanistul italian Poggio Bracciolini, în lucrarea sa Discep-tationes convivales (1451); la Enea Silvio Piccolomini – Pius al II-lea – în cunoscutele sale lucrări Historia rerum ubique gestarum locorumque descripţio şi Com-mentarium rerum memorabilium; la Nicolaus Machi-nensis, episcop de Modrussa în a sa De bellis Gotho-rum114. Flavio Biondo, scrie la 1453 următoarele regelui Siciliei, Alfons de Aragon, în legătură cu proiectul unei cruciade antiotomane: „. Şi acei Daci Ripensi sau Valahi din regiunea Dunării îşi proclamă ca o onoare şi îşi afişează originea lor romană, pe care într-adins o fac să se vadă din vorbirea lor, pe aceşti creştini, care după obiceiul catolic vin în fiecare an să viziteze Roma şi bisericile apostolilor, odinioară ne-am bucurat mult că i-am auzit vorbind în aşa chip, încât cele ce ei le rosteau după obiceiul neamului lor, aveau o mireasmă de limbă latină ţărănească şi puţin gramaticală" 115. Flavio Biondo a stat de vorbă „odinioară" – deci cu ani în urmă faţă de 1453 când scrie – cu românii ce trăiesc în zona Dunării şi a reţinut (din convorbirile sale) că ei înşişi

        113 LAONIC CHALCOCONDIL, op. cit., p. 63.

        1M A. ARMBRUSTER, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucureşti, 1972, pp. 42-56 (lucrare fundamentală),

        115 ŞT. BÂRSĂNESCU, Flavio Biondo, 1453, în „Mag. istoric", n'r. 2. 1967, p. 20; Text latin în AL. MARCU, Rijlessi de storia rumena, în „Ephemeris Dacoromâna", I, 1923, pp. 362-363.

        Îşi afirmă descendenţa din coloniştii romani ai Daciei Traiane. Scrisoarea plină de interes pusă alături de Expunerile istorice ale cronicarului bizantin Laonic Chal-cocondil şi de ceea ce ştiu călătorii străini sau cartografii secolelor XIV-XV ne arată că romanitatea est-euro-peană păstra – înainte de a-i fi subliniat şi demonstrat prin documente cărturarii – amintirea începuturilor ei la Dunărea de Jos şi în spaţiul carpatic.

        Prezenţa românească este afirmată deopotrivă în zona Deltei şi ţărmuldobrogean. Când Mahomed al II-lea se pregăteşte de campanie pentru a pune o dată capăt rezistenţei militare a lui Vlad Ţepeş, Ducas notează: „.frica i-a cuprins pe toţi: pe românii ce locuiesc la Licostomo"116 (subl. ns., D. C. G.) – deci în părţile Chiliei Vechi117 care cuprindea o aşezare civilă, cetatea cucerită de Ştefan cel Mare în 1465 şi portul internaţional, unde descărcau şi încărcau corăbiile venite din Marea Neagră. Denumirea însăşi, constatată pe toată întinderea pământului românesc, vine de la numele comun de Chilie (dar articulat), de la aşezarea unui călugăr în partea locului118.

        Tot pentru Deltă ne-a rămas şi precizarea aşa-zisei cronici de la Niirenberg (1493): „.românii locuiesc şi insulele Dunării, între care insula Peuce, vestită la cei vechi, au aşezări şi în Tracia"; Peuce era numele dat Deltei, în total sau în parte, în timp ce Tracia desemna, potrivit tradiţiei antichităţii, malul drept al Dunării, implicit, adăugăm noi, Dobrogea 119.

        De-a lungul secolului al XVIII-lea, mai multe hărţi ne relevă – ilustrând însă o situaţie existentă, credem, din secolele XIV-XV – prezenţa românilor în preajma lacurilor Razelm şi Sinoe, prin topicul Portiţa dat trecerii din cele două mari lacuri în Marea Neagră. Numele este în mod cert românesc şi derivă din latinescul porta; el a fost adoptat şi de hărţile ruseşti – aceea

        116 DUCAS, op. cit., pp. 426-427.

        117 Localizarea Chiliei: C. C. GIURESCU, Principatele române la începutul secolului al XIX-lea., Bucureşti, 1957, pp. 74-79; IDEM, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene., Bucureşti, 1967, pp. 205-211.

        118 C. C. GIURESCU, Ştiri despre populaţia românească a Dobrogei în hărţi medievale şi moderne, Constanţa, 1966, p. 20.

        11!) Ibidem, pp. 20-21.

        ridicată în 1835, de căpitanul-locotenent E. Manganari notează „riopTHuKoe rnpjio" (Gârla Portiţei) – în timp ce turcii îi spuneau „Portiţa – Bogasi" (Intrarea portiţa) 120. Dar pentru ca numele Portiţei să fie atestat de-a lungul secolului al XVIII-lea şi să fi fost folosit şi de navigatorii altor popoare, înseamnă că el exista din îndepărtate timpuri şi era rostit, zi de zi, de o populaţie românească locuind permanent în acele locuri şi asemuind cu o poartă legătura lacurilor cu marea. Cât de veche este această populaţie? Ea exista la cucerirea Dobrogei de către turci, la începutul secolului al XV-lea, iar toponimul era bine fixat; în caz contrar, dacă românii s-ar fi stabilit aci în număr mai mare, ulterior, în timpul cârmuirii otomane, ar fi fost mult mai firesc ca ieşirea lacurilor Ra-zelm şi Sinoe să poarte o denumire turcească, aşa cum poartă de altfel o sumă de lacuri din Dobrogea de Nord şi chiar unele sate din apropierea Razelmului121. Or, fenomenul a fost invers, Portiţa a rămas şi s-a impus şi celorlalte populaţii din partea locului.

        Alte două topice sunt de reţinut. Unul este Peceneaga, sat pe Dunărea Veche, la 35 km sud de Macin: pentru a rămâne sub această formă, el a trebuit să fie dat de o populaţie românească locuind – deşi micşorată ca număr şi lovită de repetatele migraţiuni – în nordul Dobrogei, în codru sau la Dunăre, pe vremea când pecenegii s-au stabilit în aceste locuri către jumătatea secolului alXl-lea122. De altfel, la 1321, geograful arab Abulfeda afirmă că Isaccea „.este un oraş din ţara Valahilor" 123. Tot românii au păstrat amintirea italienilor stabiliţi la Chilia Veche, în secolul al XlV-lea, numind un braţ al Dunării „Venedicul", iar un ostrov al fluviului „Vinitic" – atestate de hărţile secolului al XVIII-lea, dar transmise, evident, din vremea când veneţienii făceau comerţ pe Dunăre 124.

        120 C. C. GIURESCU, op. cit., pp. 48-50.

        121 Ibidem, pp. 48-50; autorul consideră numele Portiţei existând din evul mediu timpuriu.

        122 C. C. GIURESCU, op. cit., p. 5.

        123 ABULFEDA, Geographie, II, p. 31.

        124 C. C. GIURESCU, op. cit., pp. 5-6 şi 23 cu bibliografia respectivă.

        Saşii şi ungurii

        Dar alături de români trăiau în Ţara Românească, în secolele XIV-XV, saşi, unguri, greci, bulgari şi sârbi (slavi sud-dunăreni), musulmani chiar. Nici asupra lor nu s-a păstrat vreo mărturie numerică.

        Veniţi din Transilvania, îi aflăm atestaţi documentar încă de la începutul secolului al XlV-lea. La Câmpulung, unul dintre fruntaşi, corniţele Laurenţiu, este îngropat la 1300 în biserica Bărăţia125.

        Comunităţile catolice, cu organizarea lor proprie, condusă de episcop126, erau concentrate (mai ales) în târ-guri127. Voevodul Vlaicu (Vladislav), primind în ţară pe locţiitorul episcopului Dimitrie al Transilvaniei, porunceşte „.tuturor credincioşilor săi, orăşenilor, poporului şi oaspeţilor de orice neam sau limbă ar fi care ţin de ritul şi obiceiul sfintei biserici romane, aflaţi în toată Ţara Transalpină.", ca să primească cu cinste şi să dea toată ascultarea cuvenită sus-numitului prelat; de remarcat că enumerarea catolicilor începe cu locuitorii oraşelor. Deşi nu avem decât informaţii de ordin general asupra lor, comunităţile se compuneau, cu certitudine, din colonişti germani şi unguri veniţi din Transilvania, singurii care, la această epocă, ascultau de biserica romană. Asemenea comunităţi le aflăm la Câmpulung – amintit mai înainte, la Argeş, sediul episcopului catolic, la Târgovişte128.

        Nu avem informaţii directe despre îndeletnicirile lor; ca orăşeni, desigur, vor fi fost – o parte în orice caz – meşteşugari şi negustori. Numărul familiilor rămâne relativ modest; aşa ne explicăm repetatele scutiri date episcopului catolic de Argeş privind plata sumelor datorate curiei romane129. Cei mai numeroşi au fost la Câmpulung, unde aflăm trei ctitorii catolice – Bărăţia. Cloaşterul şi aceea dedicată Sf. Francisc (azi biserică ortodoxă cu hramul Sf. Gheorghe) 13° – unde cea mai

        125 E. Lăzărescu, Despre piatra de mormlnt a comitelui Laurenţiu şi clteva probleme arheologice şi istorice în legătură cu ea, în SCIA, IV, 1957. nr. 1-2, pp. 109-127.

        126 Vezi mai jos, p. 372.

        127 DRH, B, I, p. 13, doc. din 25 nov. 1369.

        128 DRH, B, I, p. 157.

        129 Vezi mai jos, p. 376.

        uo PAVEL CHIHAIA. Monuments romanş et gothiques du XIII* au XVI' siecle en Valachie, în RRHA, t. 5, 1968, pp. 38-43.

        Grecii veche pecete a oraşului era în limba latină131 şi unde judeţul târgului se alegea, până în secolul al XVIII-lea, alternativ dintre români şi dintre saşi.

        Raporturile dintre comunitatea catolică alcătuită din saşi şi unguri şi români au fost cele de bună convieţuire; mai multe fapte ne îndreaptă pentru secolele XIV-XV către o asemenea concluzie.

        Mai întâi, alegerea judeţului câmpulungean, pe rând, dintre ortodocşi şi dintre catolici; urmată secole de-a rândul, regula arată că drepturile şi raporturile dintre cele două comunităţi religioase erau bine ştiute, statornicite şi respectate. In al doilea rând, dăinuirea sute de ani a ctitoriilor amintite. în al treilea rând, absenţa oricăror ştiri privind conflicte între numitele comunităţi, într-o vreme când ciocnirile etnico-social-economice îm-brăcau nu o dată haina confesională. Dimpotrivă, voevo-zii munteni au întărit, prin autoritatea lor, libera exercitare a cultului catolic132, deci posibilitatea pentru saşii şi ungurii stabiliţi statornic în Ţara Românească de a trăi potrivit tradiţiilor spirituale proprii. Desigur, o astfel de politică favorabilă bisericii romane a fost determinată, în unele momente, de conjunctura politică133, dar împrejurările politice, prin esenţa lor trecătoare, au avut ca fundament o realitate de durată, şi anume tocmai buna convieţuire a târgoveţilor români, saşi şi unguri; altminteri continuitatea catolicilor, timp de mai multe sute de ani, devine mai greu de înţeles.

        În aceeaşi epocă au trăit în statul muntean şi un număr de greci. Dintre cele 10 „case" din Târgovişte puse în timpul lui Mircea cel Bătrân sub ascultarea mănăstirilor Cozia şi Cotmeana, se aflau, judecind după nume, alături de români, cel puţin patru familii de greci: lanache, Caloian, Nicola Metaxar şi Gheorghe Para-mali134. Felul cum trăiau aceşti târgovişteni de diferite neamuri ne-o sugerează chiar actele date celor două ctitorii: ceea ce interesa autoritatea de stat era nu apar-

        131 IOAN RĂUŢESCU, Câmpulung-Muscel. Monografie istorică, C. Lung, 1943, pp. 161-162; I. HURDUBEŢIU, FL. MIRŢU, Câmpulungul Muscel medieval, în „St. Art. Ist.", XI, 1968 p. 29.

        132 Vezi mai jos, p. 374.

        13S Vezi mai jos, pp. 374-375.

        14 DRH, B, I, p. 84 (nr. 39). Vezi şi p. 103 (nr. 52).

        tenenţa etnică, ci situaţia socială a familiilor care, toate, erau puse „să slujească" mănăstirilor, să dea dijme şi să efectueze munci sau, pentru a relua formularea atât de cuprinzătoare a documentelor, „.ca să fie în supunere şi pentru toată nevoia, la orice vreme"; singura diferenţă pentru ei fiind de a nu mai vedea dregătorii domneşti cerându-le îndeplinirea amintitelor îndatoriri. Raporturile sociale creau beneficiari sau oameni dependenţi – realităţi ce uneausau despărţeau oamenii, peste apropierea sau deosebirea etnică 135.

        Printre greci, cum era şi firesc, existau şi alte categorii, în primul rând neguţătorii. Un pamflet, scris pe la 1415, aminteşte de cântăreţul Poloş Arghiros, posesorul unei apreciabile averi strânse pe când se afla în slujba domnului Valahiei136. înţelegem din ştirile ajunse până la noi137 că libertatea de comerţ pentru greci nu era în vreun fel stânjenită de statul feudal muntean, afară, bineînţeles, de cazurile în care ei nu respectau legea138.

        Raguzanii In număr restrâns şi tot în acelaşi sector al negoţului găsim şi pe raguzani. Unele legături sunt menţionate şi în secolul al XlV-lea, ca, de pildă, cele două monezi găsite una la Galiciuia (pe Drumul de la Calafat spre Craiova) şi a doua reprezentând pe „S. Blaius/s. Răguşii" la Turnu Severin.

        Pentru secolul următor, al XV-lea, ştirile devin mai numeroase i3o Desigur, jnal ales în statele feudale, care cuprindeau în hotarele lor mai multe popoare, se întâlnea şi situaţia în care diferenţierile pe plan social erau dublate şi de cele etnice, ceea ce, cu timpul, îndeosebi în epoca modernă, a dus la antagonisme între naţiunea dominantă politiceşte^ şi celelalte naţiuni.

        136 N. IORGA, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, Bucureşti, 1900, p. 35; D. RUSSO, Elenizmul în România, în „Studii ist. greco-române", II, Bucureşti, 1939, pp. 520-521.

        137 Alte ştiri despre neguţători greci în: HURMUZAKIIORGA, Documente, XV/l, p. 15 (nr. XIX), 73 (nr. CXXVII); N. IORGA, Istoria comerţului, I, pp. 130-131; I. BOGDAN, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti., pp. 68-69.

        138 Nu avem vreo informaţie şi nici nu putem face vreo apreciere asupra numărului grecilor din Ţara Românească în secolele XIV-XV.

        139 Bibliografia şi comentarea ştirilor la DINU C. GIURESCU, Relaţiile economice ale Ţării Româneşti. sec. XIV-XVI, în RSL, XI, 1965, p. 195, notele 1-7.

        Prezenţa lor ne este confirmatăuo şi de privilegiul obţinut de ei de la Poarta otomană, în 1442 (confirmat în 1458), când obţin libertatea de circulaţie prin „Ana-tolia, România, Bulgaria, Ţara Românească, Serbia, Albania, Bosnia şi prin toate locurile, ţările şi oraşele.": folosind atare înlesniri, raguzanii vând şi cumpără felurite mărfuri şi practică (cu toate interdicţiile papale) vânzarea ca robi a unor prizonieri din Ţara Românească, luaţi, desigur, de la turci. Tot ei negociază reluarea raporturilor dintre voevodul român şi otomani după bătălia de la Varna, în 1444, după cum îi găsim stabiliţi la Chilia şi Cetatea Albă în 1484 i«.

        Pentru numărul mic al raguzanilor stabiliţi în Ţara Românească în secolul al XV-lea pledează lipsa unui tratat special al voevozilor privind negoţul lor (în comparaţie, de exemplu, cu braşovenii care obţin repetate confirmări ale privilegiului lor de comerţ), ca şi absenţa unei bresle a raguzanilor, cu rânduieli anume faţă de vistieria ţării, aşa cum au format arbănaşii, braşovenii şi alţii. Oricum, ca şi în cazul grecilor, libertatea lor de a aduce sau de a cumpăra mărfuri nu pare să fi fost îngrădită de vreo oprelişte anume.

        MusulIn schimb, musulmanii formau comunităţi mai de mult maniistabilite. O cronică a Selgiucizilor din Anatolia, scrisă de Seyd Lokman în secolul al XVI-lea, dar rezumând izvorul numit „Oguzname"142, ne povesteşte cum pe la 1260-1270 trăia, refugiat la Constantmopol, la curtea bizantină, Izzedin Keykavuz, fiul sultanului din Ko-nya143, împreună cu un prieten Aii Bahadur: „Într-o zi – citim în cronică – sultanul Izzedin şi Aii Bahadur au spus bazileului (împăratului bizantin): Noi suntem de neam turcesc, nu putem să stăm mereu în oraş; dacă ni se dă afară un loc, noi ne vom aşeza acolo la văratec şi Ia iernatec, ducând acolo casele noastre şi părăsind Anatolia".

        „Basileul – continuă cronica – le-a dat loc şi patrie în ţara Dobrogea, care este un ţinut bun, aşezat şi să-

        140 Fără să ştim pe cât timp erau stabiliţi în Ţara Românească.

        141 DINU C. GIURESCU, op. cit.

        142 Scris în secolul al XlV-lea şi aducând ştiri din secolul al XHI-lea.

        143 Pe nume Alâeddin Keykobad.

        nătos şi cu apa şi climatul plăcut. Ei au dat de veste pe sub mână ginţilor lor turceşti din Anatolia şi sub pretextul iernatecului, împreună cu Saltâc, au coborât la Isnila144 şi prin Iznikmid145 au venit la Uskudan146; şi multe case de-ale turcilor au trecut147 şi după un timp, în ţara Dobrogei au fost două-trei oraşe musulmane şi treizeci-patruzeci de grupe de ginţi turceşti". Pe Saltâc, cronica îl numeşte „Şaru Saltâc Dede", ceea ce înseamnă „Moşul Saltâc cel galben".

        Ştirea reprodusă atestă, aşadar, o primă colonizare turcească în Dobrogea între 1260 şi 1270. Printre oraşele întemeiate de musulmani se numără şi Babadagul – cu nume caracteristic turcesc (înseamnă „Muntele părintelui" sau „Muntele moşului"). Aici există şi astăzi mor-mântul lui Şaru Saltâc Dede, unde sultanul Baiazid al II-lea148 a pus să se clădească un mausoleu. Această primă colonizare nu a schimbat prea mult aspectul general etnic al Dobrogei, de vreme ce geograful arab Ab-dulfeda menţionează, în 1321, că „Isaccea este un oraş din ţara valahilor", adăugind însă că „cei mai mulţi dintre locuitori profesează islamismul" 149.

        144 Niceea.

        145 Nicomedia.

        146 Scutari, pe ţărmul Bosforului.

        147 Peste Bosfor.

        149 C. C. GIURESCU, Ştiri noi despre străromănii din Dobrogea, în „Tomis", 1967, p. 4.