VI Organizarea statului

        ŞEFUL STATULUI FEUDAL: VOIEVOD ŞI DOMN PREROGATIVELE SALE

        A EXERCITAT DOMNUL UN DOMINIUM EMINENS ASUPRA

        TERITORIULUI? (DAREA CALULUI)

        SUCCESIUNEA LA DOMNIE, LIPSA UNEI REGULI PRECISE;

        ASOCIEREA LA DOMNIE DREGĂTORII STATULUI FEUDAL

        MARII DREGĂTORI CU SUBALTERNII LOR IMEDIAŢI DREGĂTORII OBIŞNUIŢI AI STATULUI FEUDAL, VECHIMEA LOR

        SLUGILE BOIERILOR; SLUGI ALE MĂNĂSTIRILOR

        PONDEREA APARATULUI DE STAT FEUDAL

        ÎN VIAŢA SATELOR ŞI TlRGURILOR

        ÎMPĂRŢIREA TERITORIALĂ. SATELE. JUDEŢELE

        PRIVILEGIILE DE IMUNITATE

        A CUNOSCUT ŢARA ROMÂNEASCĂ

        ÎN SECOLELE XIV-XV FĂRâMIŢAREA FEUDALĂ?

        RENTA FEUDALĂ, VECHIMEA EI

        DIJMELE. RENTA ÎN MUNCĂ. BIRUL

        IMPUNEREA LA RENTĂ, REPARTIŢIA EI INVERS PROPORŢIONALĂ CU IERARHIA SOCIALĂ

        CUM ERA PRIVITĂ RENTA DE OAMENII EPOCII

        ORGANIZAREA MILITARĂ

        ORGANIZAREA BISERICEASCĂ, IMPORTANŢA FACTORULUI IDEOLOGIC

        „EU, IO MIRCEA MARE VOIEVOD

        ŞI DOMN SINGUR STĂPlNITOR A TOATĂ ŢARA."

        (doc. din 23 noiembrie 1406) „DE ACEEA, ORICINE VOR FI DIN MILA. DOMNIEI MELE, DREGĂTORI, SUDEŢUL ACELUI ORAŞ ĂL DOMNIEI MELE TÂRGOVIŞTB SAU VORNIC SAU PRISTAV SAU Bl RĂU SAU FOLNOJ, ÎNCĂ ŞI GALET ARII ŞI VINĂRICERII ŞI VAMEŞII DE OI, DE PORCI ŞI DE ALBINE ŞI Bl. RARII SAU ORICARE DREGĂTOR AL DOMNIEI MELE, FIECARE SĂ SE FEREASCĂ DE ACELE CASE PE CARE LE-A DĂRUIT DOMNIA MEA ACELOR DOUĂ MĂNĂSTIRI ALE DOMNIEI MELE."

        (Dan al Il-lea. la 28 februarie 1424)

        Şeful Ţara Românească se constituie sub domnia lui Basarab statului Întemeietorul prin reunirea cnezatelor şi voievodatelor, feudal din vechi timpuri în fiinţă între Carpaţii meridionali şi Dunăre. Cârmuitorii noului stat s-au numit voievozi şi domni. * Din toată aria sud-est europeană, numai Transilvania, Ţara Românească şi Moldova au fost voievodate, iar conducătoriilor se intitulau oficial voievozi. Dacă numele a fost luat de la vechii slavi (vojevoda = conducător de oşti), instituţia politică menită să asigure conducerea supremă a ţărilor feudale constituite în interiorul şi în afara arcului carpatic până la Dunăre şi Marea Neagră, este o creaţie proprie a societăţii româneşti2.

        În primul hrisov intern păstrat, Vladis'lav se intitulează voievod şi domn 3; Mircea cel Bătrân – „.marele şi singur stăpânitorul domn, Ioan Mircea voievod." 4; Dan al II-lea – „.mare voievod şi domn" 5. Aceste formulări, îndeosebi prima, se repetă de-a lungul secolului al XV-lea6, ca şi mai târziu. Domn (în textul slavon „gos-podin"), vine din latinescul „d o minus", termen care alături de ţară (terra), judec şi judeţ (judex şi judicium), ţinut (tenetum) etc. atestă continuitatea organizării teritoriale şi politice la români de-a lungul epocii migraţiu-nilor7. Numele cârmuitoru'lui era precedat de particula „Io" (derivat din Ia)âvvTi<;), adoptată din diplomatica bizantină prin filiera bulgară şi sârbă şi menită să accentueze, şi în formuilaristica oficială, importanţa şi autori-

        1 C. C. GIURESCU, Istoria românilor, I, pp. 368-370; Istoria României, II, pp. 140-159; ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, Ţara Românească de la Basarab I. până la Mihai Viteazul, pp. 24-31; IDEM, Reconstitution de la vie d'Etat., pp. 5-15; ŞT. OLTEANU, Evoluţia procesului de organizare statală., pp. 771-775.

        2 I. BOGDAN, Originea voievodatului la români, în Opere alese, ediţia G. Mihăilă, Bucureşti, 1968, pp. 165-179; N. IORGA, Sârbii, Bulgarii şi Românii în Peninsula Balcanică în evul mediu, în AARMSI, s. II, t. XXXVIII, 1916, p. 121.

        3 c. 1374, DRH, B, I, p. 18 (nr. 6).

        4 Doc. din 4 sept. 1389, ibidem, p. 29 (nr. 10).

        5 Doc. din 28 sept. 1424, ibidem, p. 103 (nr. 52), cf. p. 109 {nr. 55).

        6 DRH, B, I, passim.

        7 D. ONCIUL, Românii şi ungurii în trecut., în „Scrieri istorice", ed. A. Sacerdoţeanu, voi. 2, Bucureşti, 1968, pp. 349-351; I. BOGDAN, op. cit., p. 178; N. IORGA, op. cit., p. 290; P. P. PANAITESCU, Introducere la istoria culturii, pp. 207-208.

        Prerogativele domnului tatea domniei 8. Domn este echivalent cu stăpân al ţării; adoptarea în titulatură marchează tocmai puterea, independenţa cârmuitorilor statului muntean 9. Iar „mare voievod" semnifică autoritatea domnească, prestigiul ei deosebit, de care se bucurau atât unii cârmuitori în viaţă, cât şi cei răposaţi10. Titlul acesta a apărut, probabil, o dată cu procesul de unificare teritorială a Ţării Româneşti, când cnezii şi voievozii locali au recunoscut autoritatea lui Basarab I, „mare voievod".

        Ca orice conducător de stat din Europa medievală, urmând îndeosebi tradiţiei politice bizantine, voievozii români îşi socoteau puterea acordată de divinitate: „Io Mircea voievod din mila lui Dumnezeu, domn." 11. „Io Radul mare voievod şi domn, din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată ţara." 12. Luarea efectivă a puterii este considerată tot ca un semn al voinţei divine: „.după moartea domniei mele pe cine-1 va alege domnul Dumnezeu să fie domn al Ţării Româneşti sau din rodul inimii domnieimele sau din rudele domniei mele sau, după păcatele noastre, din alt neam." 13.

        Dacă vrerea şi ajutorul dumnezeiesc erau socotite organic legate de domnie, în schimb cârmuirea propriu-zisă se asigura prin mijloace cu totul pământeşti. Voievodul este şeful întregului aparat de stat, comandantul suprem al armatei, conducătorul relaţiilor externe, încheie pacea şi poartă războiul, semnează tratate politice şi comerciale, este ultima instanţă de judecată, are singur dreptul de a emite monedă. în exercitarea acestor prerogative, el ţine, evident, seamă de legile scrise şi îndeosebi de cele nescrise ale pământului. ^

        Domnul avea – consideră unii cercetători – şi o stă-pânire supremă, superioară, asupra întregului teritoriu al ţării; el îşi exercita, după termenul cunoscut, acel

        8 E. VlRTOSU, Titulatura domnilor şi asocierea la domnie în Ţara Românească şi Moldova până în sec. al XVI-lea, Bucureşti, 1960, pp. 11-101 (Concluziile la pp. 97-98).

        9 Ibidem, pp. 182-196, concluzia p. 185.

        10 Ibidem, pp. 114-145; cf. p. 125.

        11 Doc. din 27 iun. 1387, DRH, B. I, p. 23 (nr. 8) passim.

        12 Doc. din 1 iun. 1421, ibidem, p. 97 (nr. 48) passim.

        13 Doc. din 1 iun. 1475, ibidem, p. 245 (nr. 148) passim.

        dominium eminens în felurite prilejuri. Materializarea unei atare stăpâniri superioare se urmăreşte prin „darea calului", întâlnită frecvent în actele secolelor XV şi XVI14, precum şi în formula „.să-i fie de ocină şi de ohabă" utilizată de cancelarie la cele mai variate convenţii juridice legate de mutaţiile de proprietate15. „Darea calului" primită de domni de la beneficiari (în cazul unor astfel de mutaţii) este considerată „.ca o reînoire per-sonallă, în calitatea lor de stăpâni supremi ai întregului pământ al ţării, a titlului de proprietate al bunului respectiv, răspunzând astfel solicitării proprietarului, ce purta caracterul unei recunoaşteri a sus-numitei calităţi a domnului, de stăpân şi dispensator suprem al pământu'lui" 16.

        Ce ne arată documentele secolului a)l XV-'lea, începând din 1453, când s-a păstrat prima atestare de acest fel? Mai întâi frecvenţa relativ mare a dării: din 193 de acte (în intervalul 1453-1500), 59 o arată explicit. Al doilea, cazurile variate de aplicare, toate privind schimbări în situaţia juridică a unor ocini: cumpărări, confirmări, închinări, înfrăţiri, schimburi, asigurarea dreptului de moştenire pentru fete, la egalitate cu băieţii (sau combinări aâe acestor cazuri).

        Cele mai dese sunt hrisoavele domneşti (34 de cazuri) căire confirmă o vânzare-cumpărare. Formula, cu mici variaţii, cuprinde: „Şi domniei mele i-au dat un cal bun" 17. Alteori, voievodul scuteşte pe beneficiarul actului de o

        14 I. BOGDAN, Despre cnezii români, în Opere alese, ed. G. Mihăilă, p. 198; DINU C. ARION, încercare asupra domeniului eminent, în închinare lui N. Iorga., Cluj, 1931, pp. 12- 23; V. COSTĂCHEL, P. P. PANAITESCU, A. CAZACU, Viaţa feudală., pp. 215-217; ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, Proprietatea feudală., p. 58; P. P. PANAITESCU, Mircea cel Bătrân, pp. 76-77; H. H. STAHL,Controverse., pp. 124- 187, unde se reexaminează întreaga problemă, inclusiv părerile cercetătorilor anteriori.

        15 VL. HANGA, Contribuţii la problema imunităţii, pp. 37- 38. Vezi mai jos, p. 303.

        16 DINU C. ARION, op. cit., p. 19.

        17 Doc. din 30 sept. 1451, DRH, B, I, p. 196 (nr. 112). Formulări identice sau apropiate („Şi domniei mele, un cal bun; şi domniei mele au dat un cal etc), ibidem, pp. 192, 200, 204, 206, 223, 225, 230, 232, 234, 245, 256, 261, 287, 288, 298, 304, 313, 321, 322, 329, 334, 347, 349, 350, 360, 414, 417 (nr. 110. 115, 118, 120, 130, 132, 136, 138, 139, 148, 153, 158, 177, 178, 184, 187, 193, 200, 201, 204, 209, 217, 218, 219, 224, 254, 257).

        atare obligaţie: „.şi domnia mea am iertat calul"1S (subl. ns., D. C. G.). Alte documente arată perceperea dării la cumpărarea unei ocini împreună cu confirmarea unei proprietăţi mai vechi19; cumpărare şi închinare de ocină20; cumpărare şi înfrăţire21; confirmări cu motivarea: „Şi mi-au dat un cal pentru că le-au fost vechi ocine" 22. Aceeaşi îndatorire faţă de domnie şi la înfrăţiri: (12 documente) 23 „. Şi domniei mele au dat un cal, iar domnia mea iarăşi l-am iertat" 24. Darea se plătea şi oând o înfrăţire se producea o dată cu o confirmare (sau şi o cumpărare) de ocini25; la schimburi de pă-mânturi26; când unii stăpâni de sate îşi aşază fiicele ca să le fie în loc de feciori, pentru valorificarea drepturilor de succesiune 27.

        Din cazurile arătate ar rezulta că la o schimbare în situaţia proprietăţii (uneori la o simplă confirmare a ei) se percepea această dare, în folosul domniei; ceea ce ar confirma existenţa unui drept superior de stăpânire (dotni-nium eminens) al voievodului asupra teritoriului ţării.

        Dar alte documente infirmă concluzia de mai «us. Se efectuează vânzări-cuinpărări de ocini28, întăriri de sate şi sdişti29, înfrăţiri30 în care domnia dispune eliberarea hrisoavdlor, fără a obliga pe beneficiari la plata amintitei dări. Alteori, în sfârşit, se fac tranzacţii în care caii ser-

        18 Doc. din 28 iul. 1472, ibidem, p. 237 (nr. 14-2). Ibidem, pp. 307, 309, 314, 319, 376 (nr. 189, 190, 194, 198, 234).

        19 Doc. din 25 apr. 1489, 1 apr. şi 15 sept. 1497. DRH, B, I, pip. 346, 448 şi 453 (nr. 216, 274, 278).

        20 Doc. din 6 mai 1492, ibidem, p. 368 (nr. 229).

        21 Doc. din 14 iul. 1500, ibidem, p. 494 (nr. 302).

        22 Doc. din 30 iun. 1477, ibidem, p. 257 (nr. 154).

        as DRH, B, 1, pp. 208, 227, 315, 331, 337, 347, 363, 365, 370, 399, 481 (nr. 122, 133, 195, 206, 211, 217, 226, 227, 230, 245, 294, inclusiv cazurile când domnia „iartă" calul).

        24 Doc. din 7 nov. 1480, ibidem, p. 284 (nr. 175).

        25 Ibidem, pp. 469, 484, 490 (nr. 288, 296, 299).

        26 Ibidem, p. 345 (nr. 215) cu interesanta menţiune: „Şi domnia mea le-am iertat calul cel obicinuit a să da domnii".

        Ibidem, pp. 397, 412, 423, 477 (nr. 244, 253, 262, 292).

        Ibidem, pp. 27, 41, 158, 209, 255, 275, 302, 305, 316, 356, 372, 387, 394, 400, 461, 475 (nr. 9, 16, 91, 123, 152, 170, 186, 188, 196, 221, 232, 233, 240, 243, 246, 283, 291).

        29 Doc. din 25 iun. 1483, ibidem, p. 305 (nr. 188).

        3» Ibidem, pp. 148, 194, 239, 394, 422 (nr. 84, IU, 143, 243, 261).

        vesc drept mijloc efectiv de plată 31. Documentele secolului al XV-lea nu ne îngăduie să considerăm că voievozii munteni exercitau un dominium eminens asupra întregului teritoriu. Dar încuviinţarea domnească dată tuturor actelor ce priveau starea proprietarilor, încuviinţare exprimată prin „ocină şi ohabă"32 nu arată totuşi existenţa unui atare dominium eminens? Şi aici se ridică o obiecţie: documentele păstrate până la 1500 se referă la un număr limitat de sate – câteva sute – faţă de peste 3 000, existente în secolele XIV şi XV: ori, pe tot cuprinsul Ţării Româneşti, s-au produs, în acest interval, numeroase alte modificări în situaţia proprietăţilor (moşteniri, zestre etc), îndeosebi în satele devălmaşe, fără ca ele să fie confirmate de domnie.

        Dacă un astfel de drept superior rămâne în discuţie, în schimb domnia dispunea de o sumă de proprietăţi. în primul rând, cele ce alcătuiau domeniul domnesc, indiferent de schimbarea titularului şi, fireşte, separat de a-celea pe care voievozii Ie aveau personal, ca orice feudal. Acest domeniu apare în mai multe mărturii, deşi nu ştim astăzi cât cuprindea şi cum a evoluat, ca întindere, de la o etapă la alta 33.

        Proprietăţile boiereşti reveneau domniei numai în cazurile de hiclenie, de înaltă trădare, de desherenţă – când cineva murea fără moştenitori sau de neplata birului34.

        Mai aparţineau domniei şi braniştile, adică terenurile rezervate pentru păşunat, pentru facerea finului, pentru vânat şi pescuit35. Vlad Călugărul dă călugărilor de la Glăvăciov braniştea de la Slatina „.ori cât este hotărnicită cu semne" 36.

        Tot ale domniei erau şi hotarele târgurilor. „Această scrisoare a fost în oraşul domniei mele numit Râmnic." citim într-un hrisov de la Mircea cel Bătrân din 1389 37 ai DRH, B, I, pp. 228, 241, 264, 294, 300, 311, 322, 347 etc. (nr. 135, 145, 160, 181, 185, 192, 201, 217 etc).

        32 Vezi mai jos, p. 305. VL. HANGA, Contribuţii la problema imunităţii, p. 37.

        33 Vezi mai sus, pp. 227. Vezi şi DRH, B, I, pp. 191, 268, 336, 353, 406, 446 (nr. 109, 163, 210, 220, 248, 273).

        34 Doc. din 13 iul. 1482, ibidem, p. 294 (nr. 181).

        35 C. C. GIURESCU, Istoria românilor, II, Bucureşti, 1943, p. 363.

        86 Doc. din 4 sept. 1495, DRH, B, I, p. 416 (nr. 256). 37 Doc. din 4 sept., ibidem, p. 29 (nr. 10).

        (subl. ns. D. C. G.). De aceea şi politica de sprijinire a intereselor târgoveţilor, practicată de cârmuitorii ţării3S. Erau în proprietatea voievozilor şi locurile pustii, de care puteau dispune: Vlaicu I dăruieşte Vodiţei, între altele,„seliştea Bahnei"39; Vlad Dracul înzestrează ctitoria de la Snagov şi cu „siliştea pe Bibarsa" 40.

        Succesiunea Sistemul de succesiune la domnie, în secolele XIV şi XV, la domnie îndreptăţea pe toţi fiii – legitimi sau naturali – ai unui voievod aflat la cârmuirea statului. De la Tihomir şi Basarab cel Mare şi până la Radu cel Mare, voievozii sunt descendenţi ai primiilor Basarabi din secolul al XIV-lea 41. Sistem care tocmai prin lipsa unei reguli precise de succesiune a favorizat competiţia pentru domnie, oferind şi puterilor vecine prilej binevenit de intervenţie. Unii voievozi încearcă să asigure stabilitatea şi continuitatea conducerii, asociindu-şi, din timpul vieţii, pe unul dintre feciori. Aşa procedează Mircea cel Bătrân42. Uneori, hrisovul însuşi este eliberat în numele domnului şi al urmaşului său43: alteori moştenitorul, cu voia părintelui său, eliberează acte44; după cum se produc temporar şi asocieri între doi fraţi, de pildă între Vlaicu şi Radu I sau între Dan I şi Mircea cel Bătrân45. Dar urmărind succesiunea evenimentelor, două concluzii se impun. Asocierea la domnie nu a asigurat stabilitatea celui astfel desemnat (după moartea lui Mircea cel Bătrân, Mihail nu reuşeşte să se menţină decât 2 ani şi jumătate şi piere în

        38 Vezi mai sus, pp. 177-180.

        39 Doc. din c. 1374, DRH, B, I, p. 18 (nr. 6).

        40 Doc. din 30 iun., ibidem, p. 166 (nr. 95).

        41 Vezi filiaţiile în C. C. GIURESCU, DINU C. GIURESCU, Istoria românilor. Bucureşti, 1971, pp. 698-702; numai filiaţia lui Vlad (1394-1397) nu este precizată. Pentru lipsa unor reguli precise de succesiune, E. VÂRTOSU, Titulatura domnilor., pp. 216-222.

        42 Doc. din 1390-1400, DRH, B, I, p. 32 (nr. 12). Cf. doc. de la pp. 38. 49, 58, 61, 62, 74, 76, 79. 81: la fel procedează şi VLAD CĂLUGĂRUL, op. cit., pp. 325, 379. 404- (nr. 15, 20, 24, 26, 27, 34, 35, 37, 38, 202, 235. 247).

        43 Doc. din c. 1406, ibidem, p. 67 (nr. 30).

        « Doc. din 1417-1418, ibidem, p. 83 (nr. 39).

        45 O. ILIESCU, Domni asociaţi în ţările romane în secolele al XlV-lea şi al XV-lea, în SMIM, II, nr. 1, 1951, pp. 41-49 şi 54-58.

        Marii dregători luptă cu Dan al II-lea). în al doilea rând, împărţirea puterii supreme prin asocierea la domnie a putut duce, pentru scurt timp, la exercitarea puterii de doi cârmui-tori împreună (de Basarab întemeietorul şi fiul său Nicolae Alexandru, de Radu I şi fratele său V<ladisilav-Vlaicu, de Mircea şi fratele său Dan sau de Mircea şi fiul său Mihail46). Ea reflectă, posibil, o îndepărtată tradiţie, din epoca dinainte de unificarea Ţării Româneşti47. Dar asocierea la domnie nu a dus efectiv la separarea ţării în două state distincte şi acesta este elementul esenţial de reţinut. Semnificativ de relevat că Mihail, cârmu-ind alături de părintele său, menţionează expres autoritatea superioară, deţinută de Mircea, adică de tatăl său4S. Examinând şi situaţiile similare din Moldova, unde împărţirea puterii este şi mai bine exprimată49, constatăm că ceea ce au urmărit în fond titularii asociaţi a fost ca fiecare să exercite până laurmă singur domnia; autoritatea politică supremă a fost întotdeauna socotită ca una singură, divizarea ei a fost privită ca o situaţie anormală, ce trebuia cit mai curând curmată. Desfăşurările din Moldova după moartea lui Alexandru cel Bun, când unii din fiii săi încearcă efectiv să împartă ţara – cu doi voievozi şi două curţi – sunt elocvente prin însuşi eşecul total al unor asemenea experienţe.

        Care era mecanismul vieţii de stat, cum se exercita puterea politică? Într-o sumă de împrejurări, hotărârile domnului sunt înscrise în hrisoave eliberate numai în numele voievodului, fără întărirea unor boieri sau dregători: donaţii către ctitorii 5", porunci către târguri, vămi sau dregători51, confirmări de ocini5^. Cel mai frecvent însă în actele domneşti apar mai mulţi boieri mari şi dregători, precedaţi de formula: „.martorii acestui în-

        46 E. VIRTOSU, Titulatura domnilor., pp. 152-165.

        47 Ibidem, pp. 153-154 şi 165.

        48 Ibidem, p. 288. Cf. pp! 281-292.

        49 Ibidem, op. cit., pp. 262-281 pentru asocierea Ilia,ş-Ştefan (1435-1442).

        5» DRH, B, I, pp. 18, 22, 25, 28, 36, 42, 49, 55, 60, 61, 63, 65, 67, 72, passim (nr. 6, 7, 8, 9, 14, 16, 20, 22, 25, 26, 27, 28, 30, 33,.).

        51 Ibidem, p. 131 (nr. 69), p. 132 (nr. 71), p. 141 (nr. 78).

        ="z DRH, B, I, p. 262 (nr. 195), p. 305 (nr. 188), p. 310 (nr. 191).

        scris53, – Şi aceştia sunt martorii acestei scrisori54, – martorii acestei cărţi55 – şi martori la aceasta 56 – iată martorii" 57 – etc., etc. Formularea se repeta de-a lungul secolelor XIV şi XV, ca şi după 1500.

        Cine sunt cei chemaţi să întărească hotărârea domnească? Boieri mari – de obicei jupani – alături de dregători 58.

        Din totalitatea documentelor rămase până la 1500, majoritatea 59 sunt confirmate de martori; dar cu cât ne apropiem de finele secolului al XV-lea, ponderea trece asupra dregătorilor, în timp ce numărul boierilor fără dregătorii scade.

        Din cine se compunea aparatul de stat al Ţării Româneşti în intervalul 1300-1500? într-o formulare globală, Mircea cel Bătrân aminteşte de dregătorii domniei „.de la mici până la mari" 60 după cum înaintaşul său Vla-dislav (Vlaicu) poruncea, în 1369, „.tuturor castelanilor, comiţilor, juzilor şi celorlalţi dregători." 61.

        Cine sunt marii dregători? Documentar apar, între 1389 şi 1415, vornicul, logofătul, banul, stolnicul, vistiernicul, paharnicul, spătarul şi comisul; postelnicul la 1437, iar clucerul, slugerul, armaşul, pitarul şi portarul – între 1469 şi 1494 62. Dar unii dintre ei au trebuit să existe, în orice caz, de la întemeierea statului feudal centralizat, sub Basarab I. O domnie a cărei autoritate se exercita din Carpaţi până la Dunăre şi de la Severin până în părţile Deltei nu putea funcţiona fără o cancelarie condusă de un logofăt; un vornic cu subalternii săi pentru împărţirea dreptăţii; un vistier cu ai săi vistiernicei care adunau dările; unii dregători legaţi direct de persoanavoievodului, cum erau stolnicul, paharnicul şi postelnicul, îngrijind de masa şi băutura domnească, precum

        53 Ibidem, p. 31 (nr. 11).

        54 Ibidem, p. 45 (nr. 17).

        55 Ibidem, p. 47 (nr. 19).

        56 Ibidem, p. 100 (nr. 49). 37 Ibidem, p. 199 (nr. 111).

        F-8 Ibidem, pp. 45, 52, 104, 304, 453 (nr. 17,21,52,187,278).

        59 Cel puţin 55»/o [vezi DRH, B. I, indice, p. t)03 sub „Sfat domnesc (martori)"].

        60 Doc. din c. 1401-1406, DRH, B, I, p. 58 (nr. 24).

        61 Ibidem, p. 13 (nr. 3).

        62 N. STOIGESCU, Sfatul domnesc., pp. 300-301; pentru detalii pe fiecare mare dregătorie, vezi pp. 155-298.

        şi de paza camerei de odihnă; în sfârşit, comisul mai marele peste grajduri63. Este un număr minim de înalţi dregători, care se regăsesc de altfel la toate curţile medievale europene64. Existenţa cancelariei muntene – deşi Aldea, marele logofăt, şi un diac, Badea, apar abia la 1390-1400 – 65, ne este dovedită, cel puţin din 1351- 1352, deci cu aproximativ 4 decenii mai înainte, de un transumpt din 1618, când preoţii bisericii din Câmpulung au arătat un hrisov emis în favoarea lor de Nicolae Alexandru Basarab66. Oferta făcută de Basarab I, la 1330, regelui Carol Robert, pentru a pune capăt ostilităţilor, reprezentând o sumă considerabilă67 – înseamnă, ipso facto, existenţa unei vistierii domneşti, cu slujitorii respectivi, unde se adunau veniturile scoase din vămi şi dări68. Relativitatea înscrierii funcţiilor în actele cancelariei este ilustrată de intervalele la care ele apar: un vornic Vladislav este martor la 1389 69, un altul la 1415 70 şi un al treilea în 1428 71. înseamnă că între aceste trei date – într-un interval de 39 ani – nu a existat tot timpul la curte un mare vornic, cu subalternii săi? Acest mare dregător a existat fără întrerupere, deşi o interpretare ad literam a documentelor constată prezenţa unui atare vornic numai la datele amintite.

        Ce intră în competenţa marilor dregători?

        Având în subordine şi o sumă de slujitori, repartizaţi în toate judeţele ţării 72, ei participă la exercitarea autorităţii politice a statului, răspund şi beneficiază, totodată, de perceperea dărilor şi a dijmelor, de ţinerea judecăţilor,

        63 C. C. GIURESCU, Contribuţiuni la studiul marilor dregă. tori, p. 27.

        64 N. STOICESCU, op. cit., pp. 46-47.

        65 DRH, B, I, p. 32 (nr. 12).

        66 DRH, B, I, p. 11 (nr. 2).

        67 OCT. ILIESCU, Despre natura juridică şi importanţa despăgubirilor oferite de Basarab voievod., p. 140.

        68 Cf. ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, Reconstitution de la vie d'Etat, p. 8.

        69 DRH, B, I, p. 29 (nr. 10): Probabil tot el la 1391, ibidem, p. 37 (nr. 15).

        70 Ibidem, p. 82 (nr. 38): „Radul ban – vornic".

        71 Ibidem, p. 115 (nr. 58): „Albul vornic". Cf. Lista dregătorilor., p. 567.

        72 Vezi mai jos, p. 301 şi urm.

        urmăresc executarea pedepselor sau încasarea gloabelor, administrează vămi, întăresc, alături de voievod, o sumă din actele interne ale cancelariei, în primul rând cele privind stăpânirea pământului, comandă corpuri de oaste în caz de război 73. De asemenea, participă la politica externă a ţării, confirmă unele hrisoave importante eliberate de cancelarie – de pildă, tratate comerciale74, sprijină feluritele acţiuni ale voievodului lor, cum fac Stănilă vornicul şi Badea paharnicul şi alţi boieri în favoarea lui Basarab Laiotă 75; sau vornicul Vladul şi vistierul Cazan, care se alătură demersurilor efectuate de Basarab cel Tânăr pe lângă braşoveni76; sau marele vornic Cazan vestind Braşovului deschiderea drumurilor din Ţara Românească pentru mărfuri 77 etc.

        Cum se recrutau? Nu avem informaţii pentru secolele XIV şi XV. Şi nici după ce criterii se schimbau în cursul aceleiaşi domnii. De ce, de exemplu, sub acelaşi Dan al II-lea, în 1429-1430, stolnic este Sarul şi Caraja comis 78, pentru ca la 1 decembrie 1429 să apară un alt comis – Buşaga 79, iar la 16 septembrie 1430 un nou stolnic – Stan f0? In schimb, constatăm că se formau gru- pari de boieri, sprijinind pe unul sau pe ceilalţi dintre candidaţi. Se schimbă şeful statului, se schimbă şi deţinătorii înaltelor slujbe ale ţării. Dar aceştia rămân subordonaţi voievodului, întăresc şi sprijină acţiunile şi actele lui, nu încearcă să se substituie puterii domneşti. Domnul conduce cu ajutorul marilor dregători, iar aceştia rămân sub ascultarea domniei, schimbându-se o dată cu ea 81.

        A existat un cursus honorum la înscrierea lor în actele interne sau externe? Nu se constată o ordine fixă în secolele XIV şi XV. La 1424- citim: logofăt, spătar,

        73 Cf. N. STOICESCU, Sfatul domnesc., pp. 102, 103.

        7* De exemplu cunoscutul tratat acordat de Mircea braşovenilor la 1413: I. BOGDAN, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti., p. 6. Cf. pp. 10, 13, 17.

        75 Ibidem, p. 268.

        6 Ibidem, p. 271.

        77 Ibidem, p. 287.

        78 DRH, B, I, p. 125 (nr. 64).

        79 Ibidem, p. 127 (nr. 66). 8° Ibidem, p. 129 (nr. 68).

        81 Boierii folosind schimbările de domnie^-m competiţia pentru ocuparea marilor dregătorii.

        vistier, comis, paharnic82; iar la 1493 de exemplu – mare vornic, logofăt, primul vistier, spătar, comis, stolnic, paharnic, stratornic 8S.

        De ce figurau ei în acte de mai multe ori în urma boierilor fără slujbe? Dintre boierii fără titluri, unii au putut ocupa anterior o funcţie importantă sau prin însăşi vârsta şi experienţa lor, sunt socotiţi vrednici,a figura pe primele locuri, printre martori84. Poate fi şi tradiţia re-flectând situaţia dinainte deunificarea statului: dacă o sumă de dregătorii, acelea legate de însăşi natura relaţiilor sociâl-politice feudale, au precedat apariţia statului feudal centralizat al lui Basarab I (de exemplu, dijmarii, birarii, vameşii etc), funcţiile legate direct de curte, de persoana „marelui voievod", s-au constituit după 1300. Or, yoievozii şi cnezii din secolul al XlII-lea, cârmuind un teritoriu relativ restrâns, au avut în jurul lor nu înalţi dregători, aşa cum vor exista mai târziu, ci un sfat de boieri, recrutat din acei majores terrae, atestaţi la 1247. Litovoi, când porneşte către 127985 acţiunea împotriva coroanei ungare, a avut în prealabil sfatul şi sprijinul boierilor săi, o luptă armată fiind de neconceput fără un astfel de sprijin. După unificarea ţării – într-o vreme când tradiţia avea o foarte mare forţă de aplicare – s-a păstrat, probabil, la curtea voievodului, obiceiul de a se trece boierii martori, nu în ordinea unor dregătorii de apariţie relativ recentă (după 1300), ci după ponderea pe care ei o aveau în sfatul respectiv, indiferent de slujbă.

        De altfel, se constată uneori şi fenomenul invers: marii dregători preced în acte pe boierii fără titluri. La 4 septembrie 1389, primul martor, după feţele bisericeşti, este Vladislav vornic, apoi Bars, Roman, Mădricica, Truţea, Vlad etc. 86. La 27 decembrie 1391, ordinea este – Vlad

        82 DRH, B, I, p. 104 (nr. 52).

        «> DRH, B: I, p. 390 (nr. 241). Cf. N. STOICESCU, op. cit., pp. 65-68.

        84 C. C. GIURESCU, Noi contribuţii la studiul marilor dregătorii în secolele XIV şi XV, Bucureşti, 1925, pp. 30-32.

        85 DIR, XIII, C, II, p. 272 (nr. 309); A. SACERDOŢEANU, Comentarii la diploma din 1285 privind pe Magistrul Gheorghe, în,. Analele Univ. Bucureşti", Istorie, nr. 9, 1957, pp. 27-43.

        86 DRH, B, I, p. 29 (nr. 10).

        vornicul, Dragomir ban, Aldea, Groza, Moldovan, Aga, Baldovin Logofătul 87.

        Care sunt marii dregători? 88

        Banul în urma trecerii Banatului de Severin în hotarele Ţării Româneşti, la finele secolului al XlII-lea 89, unii voievozi munteni – ca, de exemplu, Vladislav (Vlaicul), Mircea cel Bătrân, Mihail – poartă titlul de Ban de Severin90. Sub Mircea, un înalt dregător domnesc poartă acest titlu şi figurează printre martorii hrisoavelor91. La finele secolului al XV-'lea, acest înalt dregător reapare printre martorii actelor domneşti92. în intervalul cât banul nu mai este atestat printre dregătorii de frunte ai domniei găsim slujitori cu acelaşi nume, tot în Oltenia, dar exer-citkidu-şi autoritatea asupra unei zone restrânse; banul Tismanii93, cel de Strehaia94, jupanii Dimitru Ghizda-văţ şi Deatco, bani în judeţul Mehedinţi95. La rându-le şi aceşti slujitori au subalterni mai mici – „slugile banilor" 96.

        Puterea banului, ca mare dregător al domniei, reiese numai din mărturii târzii, din secolul al XVII-lea: el

        87 Ibidem, p. 39 (nr. 15). Cf. pp. 146, 151, 163, 418 (nr. 82, 86, 94, 258). Alte exemple, C. C. GIURESCU, Noi contribuţiuni., pp. 30-32.

        88 în expunere reluăm concluziile din: C. C. GIURESCU, Contribuţiuni., pp. 40-165 (numai părţile privind Ţara Românească) şi Noi contribuţiuni., pp. 3-49; N. STOICESCU, Sfatul domnesc, pp. 155-298. In fixarea atribuţiilor fiecărei mari dregătorii, lucrările citate au utilizat o sumă de documente din secolele XVI şi XVII; am considerat că atribuţiile principale ale marilor dregători au fost, în genere, similare şi în etapa anterioară anului 1500. Pentru alte surse utilizate se va face trimitere la fiecare caz.

        S9 ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, L'institution de la dignite de ban en Valachie, în RRH, 1965, nr. 3, p. 415.

        90 DRH, B, I, pp. 12, 16, 33, 57, 91 (= „Domn al Banatului Severinului") (nr. 3, 5, 13, 24, 45).

        si Ibidem, pp. 31, 32, 39, 45, 77, 80, 82, 88 (nr. 11, 12, 15, 17, 35, 37, 38, 42).

        82 Ibidem, pp. 405, 449, 474 (nr. 247, 257, 275, 290); ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, op. cit., p. 417.

        83 La 1464, DRH, B, I, p. 212 (nr. 124).

        al ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, Bănia în Ţara Românească, Bucureşti, 1965, pp. 61-73.

        iS La 1486, DRH, B, I, p. 317 (nr. 197). Cf. p. 367 (nr. 228) şi pip. 429 şi 459 (nr. 265 şi 281).

        96 Ibidem, pp. 429-^459 (nr. 265 şi 281).

        era reprezentantul voievodului în Oltenia, cu atribuţii administrative, judiciare – judecind pricinile privitoare la ocini – şi militare 97. Le avea şi în secolele XIV-XV? Este probabil, fără a putea aduce mărturii documentare, după cum este probabil că atribuţiile sale au cunoscut în timp şi o anume evoluţie sau fluctuaţie.

        Banii cu autoritate restrânsă la o zonă erau slujitorii domniei, fie pentru îndeplinirea unor porunci, fie pentru strângerea dărilor sau a altor redevenţe 98. Cât despre slugile banilor, ele aveau, după toate probabilităţile, rol de agenţi executivi, de oameni care aduceau la îndeplinire poruncile de la superiorii lor ".

        Apare prima dată într-un act din 1389: jupan Vladis-lav, trecut în fruntea tuturor martorilor laici 10°. Alături de logofăt figurează în cele mai multe documente ale cancelariei, obişnuit sub denumirea de vornic, alteori, mare vornic 10*, o dată ca ban-vornic102, în actele latine ale cancelariei muntene „judex et palatinus curie nostre" 103. Era judecător al curţii domneşti şi al întregii ţări (cu excepţia Olteniei care rămânea pe seama banului) elibe-rând „cărţi" cu hotărârea 'luată. Aşa procedează Neagu „.palatinus ipsius illustris principis Radul voivodae Tran-salpinensis", în 1469, când judecă la Bucureşti pricina dintre patru greci şi Ştefan, un cetăţean al Braşovului104. Alteori, marele vornic hotărăşte în procese asupra pămân-

        97 C. C. GIURESCU, Contribuţiuni., pp. 46-51; N. STO-ICESCU, Sfatul domnesc, pp. 161-166.

        *> DRH, B, I, pp. 212, 317 (nr. 124, 197). Cf. doc. din 3 sept. 1491, ibidetn, p. 367 (nr. 228), unde 4 jupani par a avea toţi funcţia de bani.

        99 în documentele secolelor XIV-XV nu găsim nici denumirea de mare ban şi aceea de bănişor. De asemenea, nu avem stân despre veniturile lor, rezultate din exercitarea dregătorieL

        100 Din 4 sept., DRH, B, I, p. 29 (nr. 10).

        101 Doc. din 28 mart. 1451, DRH, B, I, p. 179 (nr. 102). Cf. pp. 250, 255, 261, 264, 268, 276, 285, 287 passim (nr. 150, 152, 158, 160, 161, 170, 175, 177).

        102 Doc. din 10 iun. 1415, ibidem, p. 82 (nr. 38).

        103 Tratat de comerţ din 1413, I. BOGDAN, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti., p. 37; Cf. C. C. GIURESCU, Contribuţiuni., pp. 67-68.

        104 I. BOGDAN, op. cit., pp. 356-357 (nr. CCCXI).

        tului, iar domnul confirmă decizia 105. Nu putem preciza cât de întins era acest drept de judecată în secolele XIVXV. Câteodată, marele vornic trimitea felurite dispoziţii dregătorilor locali: jupan Cazan „velichi dvornic", dă poruncă lui Mihăilă, Barca şi Oprea, să nu împiedice libera circulaţie a saşilor braşoveni pe drumul Prahovei şi al Teleajenului*06. Alteori, un mare vornic este „ispravnic" – cel ce asigură, urmăreşte într-un fel, realizarea unei hotărâri, în speţă confirmarea dată de Vlad Călugărul unor boieri pentru ocinile lor107. Atribuţiile judecătoreşti a'le marelui vornic se îmbinau, aşadar, cu acte curente de administraţie.

        Acest înalt dregător a avut, ca şi banul, subalterni. „Jupan Stânciul Şoimul vornic mic" stă printre martori, alături de „jupan Neag vornic", la 1467108. Funcţia aceasta subordonată se întâlneşte de repetate ori în secolul al XV-lea 109. Reprezintă ea pe al doilea (vtori) vornic de mai târziu 110? Dacă ar exista numai un titular ila o anumită dată, am putea răspunde afirmativ. Dar în actu'l ce reconfirmă averile Bistriţei, la 1494, în afară de „jupan Drăghici mare vornic" figurează, la urmă, „Col-ţea şi Stan şi Cocora vornici mici"m. A avut marele vornic mai mulţi subalterni chiar 'la curte? Sau cei trei amintiţi sunt mici dregători teritoriali (mai târziu vor-nicei), ascultând de jupan Drăghici şi trecuţi în hrisov tocmai fiindcă se acordau mănăstirii mai multe privilegii de care slujitorii statului trebuiau să ţină seamă? Oricum am interpreta, ei reprezintă aparatul din subordinea marelui vornic, dându-Ji-se uneori apelativul de „mici", spre a-i deosebi de dregătorul cel mare de la curtea voievodului amintit, o dată cu ei, vaaceleaşi acte. Alteori însă,

        105 Doc. din 15 iul. 1494, DRH, B, I, p. 409 (nr. 250). Actele privind atribuţiile judecătoreşti ale vornicului devin numeroase în secolul al XVII-Iea, N. STOICESCU, Sfatul domnesc, pp. 188-189.

        106 Doc. din 1481, ibidem, pp. 285-286 (nr. 176).

        107 Doc. din 30 iun. 1486, ibidem, p. 320 (nr. 199); cf. p. 471 (nr. 289).

        108 Doc. din 15 ian., ibidem, p. 225 (nr. 131).

        109 Ibidem, pp. 230, 232, 234, 235, 237, 242, 276, 292, 300, 303 (nr. 136, 138, 139, 140, 142, 145. 170, 179, 185, 186).

        110 N. STOICESCU, Sfatul domnesc, p. 191. "i DRH, B, I, p. 405 (nr. 247).

        aceşti subalterni erau numiţi simplu vornic 112. Pe Hngă vornicul cel mare şi vornicii mici stăteau şi unii slujitori, tot un fel de agenţi executivi, ce aduceau efectiv la îndeplinire poruncile: „.să nu cuteze să-i turbure nici sudeţ, nici birari,.nici slugile vornicilor., trimişi pentru milostenii şi pentru munci" 113.

        Despre veniturile acestei dregătorii, o indicaţie ne vine de la un hrisov, în care Basarab cel Tânăr, aeordând ocini şi privilegii mănăstirii Snagov, adaugă: „Iar când se fac gloabe asupra acelor sate, să nu meargă călugării singuri să prade, ci să trimită egumenul pe unul dintre fraţi la marele vornic ca să trimită vornicul o slugă domnească şi alta vornicească, ca să prade ei şi să ducă Ia mănăstire, iar egumenul să dea curtenilor ce le este dreptul şi cum va fi gloaba" H4. De unde rezultă că o parte din amenzi reveneau vornicilor de diferite trepte.

        În textele slavone KHCTHiapiv115, KHC-rTap, KHC-rTiaph, gHCTftpk sau khcthhphhk, iar în cele latine thesauriarus 116 – este alături de vornic şi de logofăt, unul dintre cei mai des citaţi dregători în actele interne până la 1500 *17. Ţinea rânduiala veniturilor adunate din dări şi a eheltu-iellilor şi – aşa cum arată însuşi numele său (derivat din latinescul vestis = haină) – se îngrijea de aprovizionarea curţii domneşti cu haine scumpe şi stofe de preţ destinate voievodului, fami'liei sale, unora dintre colaboratori sau oaspeţilor de rang osebit118. (Banii şi ţesăturile fine erau socotite ca aparţinând de drept domniei, iar titu- »2 DRH, B, I, pp. 84, 103, 111, 140, 183, 187, 220, 391 (nr. 39, 52, 56, 77, 104, 106, 128, 242).

        »3 Doc. din 9 ian. 1498, ibidem, p. 459 (nr. 281); Cf. 41S (nr. 258) „slugile vornicului".

        114 Doc. din 23 mart. 1482, DRH, B, I, pp. 291-292 (nr. 179).

        116 Doc. din 1389-1400, ibidem, p. 30 (nr. 11).

        116 I. BOGDAN, op. cit., p. 326 (nr. CCLXIX), doc. din 2 mart. 1460.

        117 De 142 ori, din 303 documente: DRH, B, I, p. 606 (indice).

        118 Atribuţiile reies din mărturiile ulterioare, îndeosebi din secolul al XVII-lea, dar le putem socoti aceleaşi şi până la 1500: C. C. GIURESCU, Contribuţiuni., pp. 109-114; N. STOICESCU, Sfatul domnesc, pp. 217-222. Cf. P. P. PANAITESCU, Tezaurul domnesc, pp. 52-53.

        larii le revendicau insistent când adversarii lor politici le sustrăgeau119.) Tot vistierul se îngrijea şi de blănurile folosite la îmbrăcăminte: „.numai vulpi şi jderi şi râşi să nu cumpere – precizează Radu cel Frumos aceloraşi braşoveni – căci acestea vin la visteria mea" 120 (subl. ns., D. C. G.).

        Protovistierul121 sau întâiul vistier (obişnuit, vistierul) avea subalterni care uneori figurează printre martori alături de superiorul lor122. Fără aceşti dregători în subordine este imposibil de conceput cum se adunau, practic, veniturile domniei din cele aproximativ 3 000 de sate şi târguri câte număra atunci Ţara Româneasca: este probabil că printre ei se numărau, în primul rând, birarii, strângătorii de bir.

        Logofătul Ca şi vornicul sau vistierul, a fost prezent la curtea voievodală, cel puţin de la unificarea statului sub Basarab I123, deşi prima menţiune precis datată este din 1391 124. Figurează foarte des – cum este şi firesc – în documente, obişnuit ca „logofet", alteori „mare logofăt", o dată şi „protologofet"; când avea mare trecere la curte era şi întâiul sfetnic al voievodului; o singură dată „scriitor de cuvinte" (cAOKonHCdTM)12S. Avea conducerea cancelariei domneşti, unde lucrau grămăticii, cărora le dădea indicaţii despre cuprinsul actelor: „Şi mi-a spus logofătul",

        119 Doc. din 1479-1480, I. BOGDAN, op. cit., pp. 151-152 {nr. GXXII). Cf. p. 48 (nr. XXVII); P. P. PANAITESCU, Tezaurul domnesc, pp. 49-70.

        120 I. BOGDAN, op. cit., p. 109 (nr. LXXXIII). Cf. N. STOICESCU, op. cit., p. 219.

        121 Doc. din 8 ian. 1392; este primul document precis datat când apare acest dregător: DRH, B, I, p. 43 (nr. 17). Cf. pp. 80, 111, 150, 156, 163, 192, 385, 389, 435, 460 (nr. 37, 56, 86, 87, 89, 94, 110, 239, 241, 268, 283). Vezi ibidem, indicele sub „vistier".

        122 Ibidem, pp. 77, 156 (nr. 35, 89).

        123 Vezi soliile magistrului Martin la Basarab, înainte de 1324: HURMUZAKI-DENSUŞIANU, Documente, 1/1, pp. 591-592 (nr. CCGGLXVII) şi scrisoarea papei Ioan al XXII-lea către Basarab, în 1327, ibidem, p. 601.

        124 DRH, B, I, p. 37 (nr. 15).

        125 II găsim de c. 160 ori până la 1500, ibidem, p. 597 (indicele). Cf. pp. 261, 285; 117; 378, 394, 404; 266-268 (nr. 158, 175; 60; 234, 243, 247; 161).

        „Şi a spus logofătul", „Zis-a logofătul" 126. Era şi păstrătorul sigiliului127. Avea subalterni: „Zlate logofăt mic" este martor la 1494, alături de jupan Staico logofăt 128. Acelaşi Zlate este pus să se îngrijească de respectarea întocmai a actului domnesc. Obişnuit, aceşti subalterni apar c-ind ca logofeţi, când ca grămătici şi sunt cei ce întocmesc efectiv actul după „spusa" logofătului şi potrivit cu formularele curent folosite129. Rostul lor este sugestiv redat pe un act din 1500, unde citim: „Şi scriitorul cu mâna, Sin, care am scris în cetatea de scaun Târgovişte, luna ianuarie 29."130. Uneori aparţin boierimii de rang131. Alături de menirea lor principală – de a redacta actele eliberate de cancelarie – aceşti grămătici primeau uneori şi dispoziţia de la domnie pentru alte misiuni, cum ar fi judecarea unei pricini privind o stăpânire de ocină; dar, fireşte, asemenea îndatoriri rămâneau accidentale132. Tot aceşti subalterni aplicau uneori şi pecetea pe hrisoave 133. Au existat în secolele XIV-XV logofeţi la sate aşa cum îi întâlnim în 1520, când se delimitează hotarul dintre Ţara Românească şi Transilvania134? Nu avem vreo mărturie, dar nici nu rezultă din actul citat că aceşti dregători ar fi fost ad-hoc înfiinţaţi; de aceea, îi socotim prezenţi cel puţin către finele secolului al XV-lea; nu putem preciza atribuţiile lor curente. Nu avem ştiri nici asupra veniturilor acestor dregători, ce taxe se plăteau la cancelarie pentru scrierea şi eliberarea unui hrisov.

        «6 Ibidem, pp. 117, 131 (nr. 60, 69) şi doc. din 1431, I. BOGDAN, op. cit., p. 39 (nr. XVIII).

        127 Studiul asupra peceţilor în secolele XIV-XVI: I. BOGDAN, op. cit., pp. XLIX-LXXVIII.

        128 DRH, B, I, p. 408 (nr. 249).

        129 Asemenea „formulare" se deduce din urmărirea textelor păstrate, unde anume fraze revin de la un document Ia altul. Vezi şi I. BOGDAN, op. cit., pp. XXXVI-XLIII. DRH, B, I, pp. 32, 45, 77, 80, 82, 88, 98, 100, 104, 112, 125, 134, 140 (nr. 12, 17, 35, 37, 38, 42, 48, 49, 52, 56, 64, 72, 77).

        «o Ibidem, p. 486 (nr. 297). Cf. pp. 482 şi 496 (nr. 294 şi 303).

        131 Ibidem, p. 397 (nr. 244).

        132 Doc. din 1487-1494 de la Vlad Călugărul către jupan Drăgoi gramaticul şi alţi trei jupani privind procesul lui Dan puşcarul, ibidem, p. 333 (nr. 208).

        133 Doc. din 1500, DRH, B, I, p. 489 (nr. 298).

        134 HURMUZAKI-N. IORGA, Documente, XV/l, p. 245. Cf. C. C. GIURESCU, Contribuţiuni., p. 97.

        Spătarul II găsim prima dată semnând ca martor la 1415 135. A fost în funcţie, după toate probabilităţile, de la constituirea statului unitar al Ţării Româneşti. După cum îl arată numele, avea îndatorirea de a purta spada voievodului; era, în primul rând, un dregător personal al şefului statului. In secolul al XVII-lea era şi comandantul suprem al oastei călare; nu ştim dacă aceleaşi atribuţii militare îi reveneau şi în epoca de început136.

        Apare sub titlurile de aumohoiim. adică „purtător de sabie" 137 (ceea ce corespunde lui „gladifer" din textele medievale latine): şi obişnuit de cnarap – spătar138. Unii dintre ei, ca şi alţi dregători mari din preajma domnului, sunt jupani sau vlasteli139.

        Avea desigur subalterni (atestaţi documentar numai în secolele XVI şi XVII). Câte doi spătari sunt martori în unele hrisoave, începând cu 1451 140: după unele formulări – de exemplu, „Dumitru şi Cega spătari" 141 – s-ar părea că ambii au acelaşi rang. Un „Oprea spătar de la Râmnic" adevereşte, alături de mai mulţi laici şi clerici, o danie a ieromonahului Macarie către ctitoria de la Govora 142: acest Oprea poate fi şi un dregător local, subordonat spătarului de la curtea domnească (dar nu cunoaştem pentru epoca respectivă şi alte exemple). N-avem informaţii asupra veniturilor dregătoriei.

        Stolnicul Atestat întâia dată în scris pe la 1389-1400 143, este trecut, cu regularitate, printre martorii actelor cancelariei 144, cu acest nume, o dată şi cu echivalentul latin:

        135 Doc. din 10 iun., DRH, B, I, p. 82 (nr. 38).

        136 C. C. GIURESCU, Contribuţiuni., p. 124; N. STOICESCU, Sfatul domnesc, pp. 244-245.

        1ST Doc. din 10 iun. 1415, DRH, B, I, p. 82 (nr. 38) şi p. 125 (nr. 64) p. 135 (nr. 73), p. 435 (nr. 268), p. 473 (nr. 290).

        133 Doc. din 30 iun. 1441, ibidem, p. 165 (nr. 95). Cf. p. 192 (nr. 110) passim, fiind trecut de circa 133 de ori ca martor în acte. alături de ceilalţi mari dregători ai ţării.

        139 Ibidem, pp. 166, 368, 387, 399 (nr. 95, 229, 240, 245).

        140 Doc. din 28 mart. 1451, DRH, B, I, p. 179 (nr. 102). Cf. pp. 183, 193, 195, 204, 246, 250, 255-6, 257, 373 (nr. 104,

        110, IU, 118, 148, 150, 152, 153. 233).

        141 Ibidem, p. 294 (nr. 181). Cf. nota precedentă.

        142 Doc. din 24 mart. 1495, ibidem, p. 412 (nr. 252).

        143 Ibidem, p. 31 (nr. 11).

        144 De 145 ori până la anul 1500. Vezi DRH, B, I, indicele.

        (magister) mensarum" 145. Denumire care-i arată şi atribuţiile: de a veghea Ia buna desfăşurare a mesei domneşti, de a prezenta voievodului, la festivităţi, felurile de bucate146. In 1466 sunt trecuţi. în acelaşi act, doi stolnici, Detco şi Piper147; la fel şi în 1482.

        — Danciul şi Alagoz148: unul dintre ei poate fi subalternul celui dinţii149. Stolnicii, în secolul al XVII-lea, aflători în sate, se îngrijeau să strângă zecimala din peşte şi obligau pe săteni să execute muncile la gardurile gârlelor 15°. Nu putem preciza dacă erau în slujbă şi în secolele XIVXV. Ştim, în schimb, că şi atunci, vama din peşte se percepea cu regularitate şi că amintitele lucrări la gârle trebuiau efectuate an de an, aşa încât au trebuit să existe şi slujitorii respectivi ai domniei, indiferent de cum se numeau. Se aflau ei înainte de 1500 sub ascultarea stolnicului de la curte? Este foarte posibil, dată fiind menirea lor de a aduna dijma din produsul bălţilor, aprovizionând astfel şi curtea.

        Figurează pentru întâia dată în 1394 151, apoi în 1415 i52 şi în mod curent după aceasta. Obişnuit, apare ca ş p hhk sau rupPHHK153; uneori ca „picernic", „canatnic" 154 sau „magister pincernarum"i55: se îngrijea, aşadar, de aprovizionarea cu băutură a curţii şi servea voievodului vinul Ia marile ospeţe156. Putea primi şi alte

        145 I. BOGDAN, op. cit., p. 326 (nr. CCLXIX).

        146 C. C. GIURESCU, Contribuţiuni., pp. 142-144 şi N. STOICESCU, Sfatul domnesc, pp. 280-282. Primeau uneori şi misiuni ocazionale, de exemplu stolnicul Danciul numit la 1483 ispravnic pentru o confirmare de proprietate, DRH, B, I, p. 304 (nr. 187).

        "' DRH, B, I, p. 223 (nr. 130).

        148 Ibidem, p. 294 (nr. 181).

        149 Atestaţi mai târziu: al doilea stolnic şi marele sufăr, C. C. GIURESCU, op. cit., şi N. STOICESCU, op. cit.

        150 Anatefter, p. 397 (nr. 47).

        161 8 ian., DRH, B, I, p. 45 (nr. 17), cu denumirea de „pi-cernic" nu de paharnic.

        152 10 iun., ibidem, p. 82 (nr. 38).

        153 Apare, până la 1500, de 140 ori sub numele de paharnic.

        154 Ibidem, pp. 319 şi 347 (nr. 198 şi 217).

        155 La 1460, I. BOGDAN, op. cit., p. 326 (nr. CCLXIX).

        156 C. C. GIURESCU, Contribuţiuni., pp. 133-136; N. STOICESCU,Sfatul domnesc, pp. 273-277.

        Postelnicul misiuni ocazionale157. în câteva cazuri, sunt doi în acelaşi act158. Subailterni la curte au existat oricum în secolul al XV-lea, date fiind rosturile înseşi ale slujbei. De aprovizionarea cu vin se ocupau alţi subordonaţi; nu-i întâlnim ca păhărnicei (ca în secolul al XVII-lea), dar îi ştim în slujbă, întrucât vinăriciul este una dintre dijmele cel mai frecvent trecute în acte. Iar un „Lubaş piv-nicer" se află ila curte, în 1392159, prezenţa sa atestând funcţionarea cu regularitate a întregului mecanism de aprovizionare. Ca şi în cazul stolnicilor, nu dispunem de informaţii pentru epoca veche asupra veniturilor paharnicilor de diferite ranguri.

        Postelnicul sau stratornicul (denumirile fiind identice160) este atestat în scris, întâia dată la 1437161, apoi la 1451162 şi în continuare. Avea îndatorirea – în latină este „magister lectorum" le3 – să se îngrijească de patul şi de camera de culcare a voievodului164 şi să introducă persoanele ce solicitau o audienţă165. Funcţia arată că dregătoria este anterioară primei ei menţiuni documentare: este foarte puţin probabil ca voievozii munteni să fi aşteptat mai bine de 12 decenii de la întemeierea statului feudal centralizat, pentru a statornici un dregător atât de apropiat de persoana lor (cu atât mai mult cu cât ei întâlneau slujbe asemănătoare şi la curtea Ungariei şi la aceea imperială bizantină166). Dacă în primele documente se află un singur stratornic printre martori, ulterior, începând din 1467, figurează câte doi, de exemplu „Stan şi Radu stratornici" 167, ceea ce arată că funcţia

        157 DRH, B, 1, p. 419 (nr. 259).

        158 Ibidem, pp. 118, 246 (nr. 61, 148).

        159 DRH, B, I, p. 45 (nr. 17).

        160 C. C. GIURESCU, Contribuţiuni., pp. 155-157.

        161 Doc. din 18 iui., DRH, B, I, p. 144 (nr. 81).

        162 Ibidem, p. 178 (nr. 102). In documente este trecut mai ales stratornic (vezi p. 178), uneori postelnic (vezi p. 275).

        163 Doc. din 1460, I. BOGDAN, op. cit., p. 326 (nr. CCXIX).

        164 N. STOICESCU, Sfatul domnesc, pp. 263-268.

        165 Această ultimă atribuţie este atestată târziu în secolul al XVII-lea, dar nimic nu se opune ca ea să fi existat şi în secolul al XV-lea.

        166 C. C. GIURESCU, Contribuţiuni., p. 157; N. STOICESCU, op. cit., p. 264.

        167 DRH, B, I, p. 224 (nr. 131) passim.

        era îndeplinită de două persoane, egale în rang le8. Uneori titularul este şi jupan şi vlastellt)9. Subalternii nu sunt amintiţi în scris decât începând din secolul al XVI-lea şi mult mai des în cel următor. La 1511, alături de marele postelnic Mareea se află la curte, „Radul şi Pârvul stra-tornici" 17°, iar câţiva ani mai târziu, în 1520, la delimitarea hotarului între Ţara Românească şi Transilvania, participă mai mulţi boieri printre care postelnicii Stânciul din satul Grasna, Albul din Boreşti şi Bran din Polo-vraci171. Probabil este caaceşti subordonaţi ai marelui postelnic să fi existat la curte şi în sate şi înainte de 1500 "2.

        În actele slavone „KOMHC", iar în cele latineşti „magis-ter agasonum"173, îl întâlnim întâia dată ca martor la 1415 m, a doua oară la 1424175 şi apoi, în continuare, cu regularitate 176. Avea grija unui sector esenţial pentru transporturi şi pentru război: caii şi grajdurile domneşti 177; de aceea, socotim că marele comis 178 a avut şi în secolul al XV-lea, ca ajutoare un al doilea comis la curte şi o sumă de comişei prin sate i79.

        168 Faptul e adeverit şi de doc. din 13 iun. 1486 unde citim: „Colţea şi Rodea mari stratornici", ibidem, p. 319 (nr. 198). Cf. pp. 329/341, 448. (nr. 204, 212, 274.).

        169 Doc. din 6 mai 1492, DRH, B, I, p. 368 (nr. 229).

        170 DIR, XVI, B, I, ip. 69 (nr. 65).

        171 HURMUZAKI-N. IORGA, Documente, XV/l, p. 245 (nr.^CCCCXLV).

        172 Nu avem informaţii despre veniturile marelui postelnic decât începând din secolul al XVII-lea: C. C. GIURESCU, Contribuţiuni., pp. 159-160.

        173 I. BOGDAN, op. cit., p. 326. Doc. din 1460. 574 Doc. din 10 iun., DRH, B, I, p. 80 (nr. 38).

        175 Doc. din 28 febr., ibidem, p. 103 (nr. 52).

        176 Ibidem, passim, apare ca martor, de circa 138 de ori, între 1415 şi 1500.

        177 Informaţiile asupra atribuţiilor sale datează din secolul al XVII-lea: C. C. GIURESCU, op. cit., pp. 149-151; N. STOICESCU, Sfatul domnesc, pp. 293-296.

        178 Numit astfel (vel comis) şi la 1441, într-un document păstrat numai în traducere; dar şi „velichi comis" într-un act păstrat şi în original: DRH, B, I, pp. 161 şi 461 (nr. 93, 283) passim.

        179 Aceşti subalterni nu sunt arătaţi în documente decât tot din secolele XVI şi mai ales XVII. Nu ştim ceva despre veniturile lor în etapa de la început pe care o cercetăm.

        Clucerul în slavonă KrtK>Mdp, apare câteodată printre marii dregători martori, începând din 1469 180. Menirea sa – după mărturiile mai noi – era de a supraveghea şi conduce aprovizionarea curţii domneşti, ajutat de subalterni – „.adecă de cliciari care strâng pâinea domneasca"181. Uneori îndeplinea şi alte slujbe, ca aceea de a redacta hrisoave 182.

        Slugerul CAgyap în slavonă – apare o singură dată, în 1480183. Este probabil că şi acum, ca şi mai târziu, menirea sa era de a îngriji aprovizionarea curţii cu carne184. Figurează o singură dată în acte până la 1500, poate, fiindcă nu era încă socotit printre dregătorii cu însemnătate; după cum ^ s-ar putea să fie o slujbă relativ recentă.

        Alţi Tot atât de rar este menţionat şi pitarul, deşi dregătoria dregători pare a fi foarte veche185. Ca martor, alături de ceilalţi la înalţi slujitori, îl aflăm abia la 1523186. Se îngrijea de curtea pregătirea pâinii necesară curţii187; nu ştim însă dacă domnească sluga domnească „Bucşe pitarul", stăpân de ocine,împreună cu alţii, în Marotin, Dvorsca şi Polovinele188, este un dregător teritorial sau nu.

        O singură menţiune avem despre „Dimitru portar" martor la 5 iunie 1494189 şi tot una despre „Crăstiian medelniciar" 19°.

        Cea dintâi ştire scrisă despre un armaş, Badea, este din 147819:t. Aducea la îndeplinire pedepsele poruncite de «o DRH, B, I, pp. 229, 230, 242, 276, 377 (nr. 135, 136, 145, 170, 234).

        181 însemnare din secolul al XVIII-lea pe un act din 1401 – 1406; ibidem, p. 57 (nr. 24). N. STOICESCU, Sfatul domnesc, p. 285.

        182 DRH, B, I, p. 374 (nr. 233). Cf. p. 395.

        183 Doc. din 7 nov., ibidem, p. 285 (nr. 175).

        184. N. STOICESCU, op. cit., p. 291.

        185 Un „Ghinea pitariu" la 8 ian. 1392, DRH, B, I, p. 45 (nr. 17); dar menţiunea nu este în totul sigură: N. STOICESCU, Sfatul domnesc, pp. 289-290.

        186 Ibidem.

        187 Judecind după numele dregătoriei, derivat de la pito = pâine.

        188 Doc. din 25 apr. 1489. DRH, B. I, p. 346 (nr. 216).

        189 Ibidem, p. 407 (nr. 249). 19° Ibidem, p. 242 (nr. 145). 191 Ibidem, p. 265 (nr. 160).

        domn, inclusiv „muncirea" (chinuirea celor bănuiţi sau osândiţi) lt2. La curte funcţionau mai mulţi: aşa au fost Corman şi Stoian, în 1482193. Armaşii sunt amintiţi în diferite locuri, alături,de alte slugi ale domniei trimise pentru a asigura încasarea dărilor, strângerea dijmelor, executarea muncilor194, prezenţa lor fiind probabil menită să pună în gardă pe cei ce n-ar voi să-şi îndeplinească obligaţiile faţă de stăpânire.

        Documentele înseşi arată, explicit, situaţia acestor mari dregători şi a subalternilor lor imediaţi, aflaţi toţi aproape de persoana domnului, slujindu-1 nemijlocit. într-o formulare globală (de la Vlad Călugărul): „Şi nimeni să nu cuteze să-i turbure, nici boier, nici dregătorii care sunt în casa domniei mele, nici sudeţ, nici curteni, nici globnici, nici birari, nici nimeni altul." 195. Documentul face o diferenţiere netă între dregătorii care se află la curtea domnului şi ceilalţi.

        Dregătorii Dar „aparatul" statului feudal nu se mărgineşte la marii obişnuiţi dregători şi la subalternii lor direcţi. Cristalizarea şi con-ai solidarea relaţiilor de producţie feudale înseamnă şi apa-statului riţia treptată a unor slujitori, cu menirea de a aduna feudal dările şi dijmele sau de a supraveghea îndeplinirea prestaţiilor care, toate împreună, materializează şi caracterizează tocmai raporturile sociale existente.

        Be'la al IV-lea al Ungariei „dăruieşte" cavalerilor ioa-niţi întreaga Ţară a Severinului, plus cnezatele lui Ioan şi Fărcaş „până la Olt" – cu excepţia ţării lui Litovoi, cu condiţia ca „.jumătate din toate foloasele şi veniturile şi slujbele" adunate din aceste teritorii să rămână regelui, iar cealaltă jumătate să revină ordinului militar călugăresc; „Şi mai îngăduim, adaugă suveranul, ca jumătatedin toate veniturile şi foloasele ce se vor strânge pe seama regelui de la românii ce locuiesc în ţara Litua – în afară de Ţara Haţegului cu cele ce ţin de dânsa – să le culeagă sus zisa casă" 196. Mărturia este grăitoare:

        192 N. STOICESCU, op. cit., pp. 227-231, informaţiile sunt şi în acest caz din secolul al XVIHea.

        iw DRH, B, I, p. 292 (nr. 179).

        im Ibidem, pp. 340, 415, 459, 481 (nr. 212, 255, 281 şi 294).

        "5 Ibidem, p. 302 (nr. 186); cf. pp. 132, 309, 330, 363, 394, 397, 399, 475 (nr. 70, 190, 205, 226, 243, 244, 245, 291).

        196 Adică ioaniţii, DRH, B, I, pp. 7-8 (nr. 1).

        strângerea „veniturilor" de pe oea mai mare parte a Olteniei, cu sute de sate, în folosul unui ordin militar călugăresc ce nu cuprindea efective numeroase, nu poate fi înţeleasă decât dacă în aceste teritorii existau slujitori locali, ai românilor. O dovadă în plus ne aduce chiar precizarea de mai sus, când Bela al IV-lea renunţă la jumătate din toate veniturile ce-i reveneau şi din ţara cârmuită de Litovoi: ori cei ce asigurau strângerea „veniturilor" nu erau dregătorii regelui maghiar, ci aceia ai voievodului român care, în acest fel, îşi împlinea şi îndatorirea de vasalitate. Constituirea statului feudal unitar al Ţării Romaneşti a fost precedată de apariţia unor dregători teritoriali, locali, a căror menire a fost tocmai de a veghea la îndeplinirea obligaţiilor ce decurgeau din relaţiile sociale ale vremii. Deopotrivă, întărirea Ţării Româneşti, ca stat unitar, a însemnat un cadru nou şi, fireşte, favorabil, pentru amplificarea aparatului de stat.

        Numele colectiv cel mai frecvent întâlnit este tocmai acela de dregător (npd&HTEAh)197, derivat, în română, din latinescul dirigo; de asemenea, acela de slugă, slujitor, curtean198. „Şi nici un dregător al domniei mele – scrie Mircea cel Bătrân – de la mici până la mari, trimişi după milele şi muncile domniei mele, să nu îndrăznească a-i împiedica" 199.

        După natura slujbei, putem deosebi mai multe categorii. Pentru perceperea dării personale, în bani – bi-rarii; pentru adunarea dijmelor în produse, albinari, bră-niştari, dijmari, fânari, găletari, vameşi – de albine şi stupi, de bălţi, de oi, de porci, vinăriceri; pentru îndeplinirea diferitelor prestaţii: osluhari, povodnicari; pentru perceperea amenzilor, a impunerilor fixate spre a compensa un delict: globnicii; pentru administrarea teritoriului şi a aşezărilor omeneşti: folnog, pârcălab, pârgar, pristav, sudeţ (judeţ), vătaf, vornic; pentru funcţionarea vămilor: schiler, vameş. La cei enumeraţi, adăugându-se, fireşte, subalternii marilor dregători amintiţi mai înainte.

        197 DRH, B, I, indice, sub „dregător".

        198 Ibidem, indice, sub „slugi", „curteni".

        199 Doc. din 1401-1406, ibidem, p. 58 (nr. 24).

        Birarul este cel ce „ia birul"200 sau „strângător de dare"201 după cum îl arată actele epocii; îşi îndeplineşte slujba la sate 202, dar şi la oraşe, ca la Târgovişte 20S. îl întâlnim pretutindeni; când voievozii acordă unor boieri saumănăstiri scutiri (imunităţi), ei menţionează expres şi pe birari printre slujitorii obligaţi să respecte întocmai hotărârea domnească204. Au pământuri, cum este acel „Cârstea birarul şi cu fiii săi", la 1489 205.

        Dijmarii 206 strâng renta în produse; dar din laconicele redactări ale actelor ar rezulta că aceşti slujitori nu se ocupau de toate produsele, dovadă că albinarii şi găle-tarii sunt trecuţi separat207. Aceştia din urmă adunau dijma din grâu; faptul că îi găsim în cele mai vechi documente208 arată importanţa lor, întrucât se ocupau de unul dintre produsele agricole de bază. Ţineau evidenţa precisă a recoltelor şi a ceea ce se cuvenea domniei. Dan I şi Mireea cel Bătrân, dăruind Coziei anual 400 de găleţi (cu grâu) din judeţul Jaleşului, au grijă să precizeze: „Şi cine vor fi găletari să nu mai întrebe despre aceasta pe domnia mea, ci să-1 trimită aşa acolo la mănăstire"209. îşi luau venit, pentru slujba îndeplinită, un anume cuantum de produse. Vlad Călugărul, dăruind ctitoriei de la Snagov „.găleţile de grâu domneşti ohab-nice"' din judeţul Brăilei, face menţiunea: „Astfel, după aceea, acei doi găletari să-şi ia câte 4 găleţi, să le ajungă la amândoi 8 găleţi" 210.

        200 Doc. din 23 mart. 1482, DRH, B, I, p. 291 (nr. 179). Vezi mai jos, p. 320 despre „bir".

        201 Doc. din 20 ian. 1437, ibidem, p. 143 (nr. 80).

        202 Ibidem, indice sub „birar"; prima atestare din 19 iunie 1421, ibidem, p. 99 (nr. 49).

        203 Ibidem, p. 84 (nr. 39) şi p. 103 (nr. 52) în ambele numit „birău".

        2M Ibidem, doc. nr. 42, 49, 52, 56, 58, 60, 63, 66 etc. Vezi indicele sub,birari".

        205 DRH, B, I, p. 350 (nr. 219).

        2"8 Ibidem, pp. 218, 292, 330, 429 (nr. 127, 179, 205, 265).

        2°7 Ibidem, pp. 218, 292, 330 (nr. 127, 179, 205).

        208 Doc. din 3 oct. 1385, ibidem, p. 21 (nr. 7). Cf. p. 24 (nr. 8).

        209 Doc. din 3 oct. 1385, DRH, B, I, p. 21 (nr. 7). Cf. pp. 21, 24, 35, 41 (nr. 7, 8, 14, 16).

        210 Doc. din 31 iul. 1487, ibidem, p. 330 (nr. 205).

        Vinâricerii aveau în grijă strângerea „vinăriciului", adică a dijmei din vin. îi aflăm la sate 211, dar şi la oraşe – ca de pildă în Târgovişte212. Sunt totdeauna special desemnaţi când domnul acordă unei ctitorii sau unui laic scutiri de dări 213.

        Pe fânari îi întâlnim când Dan al II-lea întăreşte, în 1424, Coziei daniile predecesorilor săi214. Strângeau fânul cuvenit domniei215; deşi atestaţi documentar de puţine ori, îi socotim prezenţi în toate locurile cu păşuni importante, dată fiind necesitatea nutreţului pentru hrana vitelor 216.

        Alţi dregători percepeau dijma din produsele animale. Poartă numele de „vameşi" – de albine, oi, porci, bălţi (pentru peşte).

        Stupii se găseau în sate, bălţi, branişti, oraşe, pretutindeni unde albinele aflau condiţiile prielnice. Cum mierea era mult căutată într-o lume ce nu cunoştea zahărul iar ceara, de asemenea, pentru luminări – vameşii de albine„de stupi", uneori trecuţi şi ca „albinari", se află în toate aceste locuri pentru a lua zeciuiala 217. Sunt atestaţi, deopotrivă şi vameşii de oi 218, de porci 219, de la bălţi220, în timp ce pentru paza locurilor de vânat şi pescuit ale domniei existau oameni anume, brăniştarii 22i. Toţi aceşti dregători materializau realitatea relaţiilor feudale în sectoarele principale ale producţiei agricole, furnizoare de grâne, vin, miere şi ceară, oi, porci, precum şi la pescuit şi vânat. Aceşti dregători sunt atestaţi din secolul al XlV-lea, în-trucât vama din oi222, din râmători223 şi din peşte224 figurează expres în acte; ei înşişi sunt menţionaţi – va-

        2" Ibidem, pp. 112, 140, 354 (nr. 56, 77, 220). Prima atestare la sat din 12 dec. 1424.

        212 Ibidem, p. 103 (nr. 52), doc. din 28 febr. 1424.

        213 Doc. din 24 apr. 1484, ibidem, p. 312 (nr. 192).

        214 DRH, B, I, p. 112 (nr. 56); p. 140 (nr. 77).

        215 Atribuţiile rezultă din numele însuşi al acestor dregători.

        216 Vezi şi mai jos, dijma din fân.

        217 Ibidem, pp. 65, 97, 103, 112, 140, 202, 218, 242, 292, 416 (nr. 28, 48, 52, 56, 77, 117, 127, 146, 179, 256).

        2« Ibidem, pp. 103, 112 (nr. 52, 56).

        219 Ibidem, pp. 103, 112, 140 (nr. 52, 56, 77).

        220 Ibidem, p. 202 (nr. 117).

        2« Ibidem, pp. 224, 416 (nr. 131, 256).

        222 Prima menţiune 1389, DRH, B, I, p. 29 (nr. 10).

        223 Ibidem.

        224 Prima menţiune din 1401-1406, ibidem, p. 57 (nr. 24).

        meşi de albine, de oi şi de porci – pentru întâia dată la 28 februarie 1424 225, existenţa lor anterioară fiind însă în afară de îndoială.

        Dar dregătorii domniei cuprindeau şi alte sectoare. Po-vodnicarii sau povodnicii226 urmăreau ca locuitorii satelor să execute pentru stăpânire anume transporturi, socotite obligatorii227. Osluharii sunt enumeraţi, în două documente, între vameşii de porci şi fânari 228, fără să ni se dea nici o desluşire asupra rosturilor lor 229.

        În oraşe, pe lângă organele proprii de conducere şi administrare, erau prezenţi şi dregătorii domniei. „Dau de ştire fiecărui om ce se află în ţara noastră: şi pârcălabilor de prin toate oraşele noastre." scrie Vlad Călugărul la 1482 23°. Unii dintre ei îi cunoaştem pe nume: Cârstiian pârcălab de Târgovişte la 1476231; pe alţii, după oraşul unde slujesc: „pârcălabii Flocilor", la 1467 232. Nu suntem informaţi asupra atribuţiilor lor decât din mărturii mult mai târzii. In domnia lui Constantin Brâncoveanu pârcălabii principalelor oraşe – Bucureşti, Târgovişte, Rim-nic, Buzău, Piteşti, Slatina, Ruşii de Vede, Zimnicea, Focşani etc, etc. – luau „vamă", adică supuneau la o taxă anume pe toţi cei ce-şi vindeau „bucatele" în târg, inclusiv de la cele 12 sate dependente de oraş; de asemenea, vegheau ca nimeni să nu-şi vândă marfa „.pre la casele lor, într-aseunsu, ascunzându vama domnească" 233. Putem socoti atribuţii similare şipentru secolul al XV-lea? Credem că da: când Vladis'lav al II-lea scuteşte căruţele mănăstirii Cozia, dându-le voie să cumpere şi să vândă, el precizează că nimeni să nu ia vamă călugărilor

        Ibidem, p. 103 (nr. 52).

        DRH, B, I, pp. 347, 391, 415, 418, 436, 459, 474, 481 (nr. 217, 242, 255, 258, 268, 281, 290, 294).

        227 Vezi mai jos, pp. 319.

        228 DRH, B, I, pp. 112 şi 140 (nr. 56, 77).

        229 P. P. PANAITESCU, Pripăşari şi osluhari, în StA. L, II, 1957, pp. 63-65, socoate, cu titlu de ipoteză, pe osluhari drept dregătorii ce pedepseau pe cei ce nu se supuneau şi nu îndeplineau felurite munci în cadrul obligaţiilor feudale.

        230 Doc. din 15 nov., DRH, B, I, p. 295 (nr. 182). Cf. pp. 187, 220 (nr. 106, 128); I. BOGDAN, op. cit., pp. 97, 184. Prima menţiune certă a pârcălabilor de oraşe la 7 aug. 1451, DRH, B, I, p. 187 (nr. 106).

        231 I. BOGDAN, op. cit., pp. 357-358.

        232 DRH, B, I, p. 224 (nr. 131).

        233 Anatefter, nr. 1, 10, 15, 16, 17, 18 etc.

        pentru ce vor vinde „.nici sudeţ, nici globnici, nici pâr-călabi de oraşe unde sunt târguri." 234 (,subl.,m., D. C. G.). Iar jupanul Mihail din Ruşi obţine, la 1469, scutire de „vama târgului", adică să nu plătească taxă pentru ce va vinde la Târgovişte 235.

        Acelaşi nume avea şi un alt dregător despre care nu ştim dacă este tot una cu precedentul: „într-aceia, vă dăm ştirea şi vouă pârcălabilor domneşti şi vameşilor, să aveţi a vă feri de a luare de vamă." 236. Aveau şi slugi în subordine237 (pârcălabi sunt şi administratorii satelor dependente – domneşti, boiereşti sau mănăstireşti – dar ştirile despre ei sunt din secolele XVI şi XVII23»). Tot ca dregători ai domniei în oraşe sunt şi vornicul, pristavul, birarul şi folnogul (folnoj) 239. Desigur, târgurile aveau şi propria lor conducere, alcătuită din judeţ2i0 (adică primar) şi un consiliu de pir gări: un „Hanoş purgar" stă mărturie unei danii din 1425 241.

        Conducerea cetăţilor în numele voievodului o aveau pârcălabii (acelaşi nume cu dregătorii oraşelor şi ai satelor dependente, mai sus menţionaţi). Atribuţiile lor erau în primul rând de ordin militar242; uneori sunt şi „ispravnici", cazul lui „Ratea pârcălab al Poenarilor" la 1481, pentru a urmări aducerea la îndeplinire a unui transfer de proprietate 24S. Cele mai vechi menţiuni documentare sunt din 1368 – când Dragomir pârcălabul cetăţii Dâmboviţa conduce o oaste munteană împotriva voievodului Transilvaniei244. In anul următor, Vlaicu se adresează tuturor castelanilor pentru a primi cu cinste pe un episzm Doc. din 7 aug. 1451, DRH, B, I, p. 187 (nr. 106).

        235 Doc. din 25 aug., ibidem, p. 229 (nr. 135).

        «s Ibidem. Cf. 172 (nr. 98), doc. din 1445.,

        237 Ibidem, p. 418 (nr. 258). /

        238 C. C. GIURESCU, Istoria românilor, II, 2, p. 466.

        239 Fără să avem însă, din documentele secolului al XV-lea, precizări asupra atribuţiilor lor, DRH, B, I, pp. 84, 103 (nr. 39. 52), doc. din 1417-1418 şi 1424.

        240 Existent Ja Târgovişte în 1424; ibidem, p. 103 (nr. 52).

        2« Ibidem, p. 113 (nr. 57); Cf. Petre pârgar în 1467; ibidem, p. 224 (nr. 131). Cf. I. BOGDAN, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti., pp. 184, 252 (nr. CLI, CCXI).

        242 N. STOICESCU, Sfatul domnesc, pp. 215-217.

        243 DRH, B, I, p. 287 (nr. 177). Cf. 332 (nr. 207).

        244 THUROGZ, Cronica Hungarorum, ed. Schwandtner, pp. 311-312.

        cop catolic245. Doi pârcălabi erau în funcţie la cetatea Teleajenului, în 1474 246; este sigur că atari dregători ai domniei au condus şi la Giurgiu şi Turnu247, înainte de a fi transformate în raiale.

        Taxarea mărfurilor importate, exportate sau în tranzit 248 se efectua de către vameşi. Mihai'l voievod porunceşte vameşilor din Rucăr şi din Turci (Bran) 249; Dan al II-lea, celor din Prahova250, Dâmboviţa, Rucăr251 şi „.tuturor vameşilor, câte vămi sunt şi târguri în ţara domniei mele."252; Vlad Călugărul scrie „.schilerilor din Dragoslavele." 253 şi celor de la Dunăre 254; înaintea lui, Vlad Ţepeş amintea şi de „.vameşii ce sunt la vămile plaiurilor" 255.

        Paza hotarelor, în afara cetăţilor, a vadurilor principale, cu vămile respective, era asigurată de oameni anume (numiţi ulterior plăieşi), recrutaţi din satele situate în apropierea graniţelor. Nu avem referiri directe asupra lor înainte de 1500. Dar plaiurile, cu vameşi pentru impunerea mărfurilor, sunt amintite în acte şi în secolul al XV-lea 256. Iar despre vătafii „.care sunt puşi pe la marginea ţării" scriu şi Neagoe Basarab 257 şi Radu Paisie 25S. Lista satelor plăieşeşti, întocmită la 1690, cuprinde zeci şi zeci de sate din judeţele Slam-Râmnic (Râmnicul Sărat!), Buzău, Saac, Prahova, Dâmboviţa, Muscel, Argeş, Vâlcea şi Gorj – şi puţine sate din judeţele de câmpie:

        2« DRH, B, I, p. 13 (nr. 3).

        246 Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan, ed. P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 17.

        247 Deşi nu avem mărturii documentare, este imposibil ca aceste două importante cetăţi să nu fi avut un pârcălab, de vreme ce altele, mai mici, au avut câte 1-2, până în secolul al XVI-lea.

        248 Vezi mai sus, cap. IV.

        2« DRH, B, 1, p. 85 (nr. 40).

        250 Ibidem, p. 101 (nr. 50).

        251 Ibidem, p. 108 (nr. 54).

        252 Ibidem, p. 131 (nr. 69). Cf. p. 198 (nr. 114).

        253 DRH, B, 1, p. 296 (nr. 183).

        254 I. BOGDAN, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti., p. 184 (nr. CLI).

        255 La 1476, idem, p. 97 (nr. LXXIV).

        256 Vezi nota precedentă şi doc. din 4 iun. 1497, DRH, B, I, p. 449 (nr.275).

        257 GR. G. TOCILESCU, 534 documente., p. 248 (nr. 259).

        258 Ibidem, p. 346 (nr. 349).

        Ialomiţa, Ilfov, Vlaşca, Teleorman259. Iar îndatoririle vătafului de plai sunt precizate de o „carte" din 1704, unde citim că aceşti slujitori trebuie „.să păzească foarte bine plaiul şi să poarte grijă de hoţi şi de toate ce ar fi trebile şi poruncile domnii. şi satile să nu fugă"260 (sub'l. ns., D. C. G.). Cum circulaţia oamenilor şi a mărfurilor peste plaiuri este limpede atestată în secolul al XV-lea, cum nu se poate concepe existenţa statului feudal unitar fără o pază corespunzătoare şi a hotarelor, socotim paza hotarelor cu slujitorii respectivi în fiinţă încă din secolul al XIV4ea261.

        În afara păzitorilor la hotare, mai existau şi alţi vătafi, tot dregători domneşti, care primeau felurite porunci şi se îngrijeau de îndeplinirea lor 262.

        Dintre dregătorii domneşti foarte adesea sunt enumeraţi separat globnicii, a căror menire era de a încasa gloabele, adică amenzile ce se percepeau pentru felurite delicte. Figurează în cele mai vechi acte interne263. Ele revin, împreună cu slujitorii (globnicii) ce le încasau, de zeci şi zeci de ori în documente264. Erau de diferite trepte, după gravitatea infracţiunii; Mircea cel Bătrân menţionează „.gloabele ce se vor face sau duşegubine, fie orice, de la cea mică până la cea mare." 265. Dreptul de a le percepe îl aveau diferiţi dregători266. Ceea ce nu lămuresc documentele epocii este dacă „globnicii" reprezintă un nume colectiv pentru toţi dregătorii îndrituiţi a percepe diferitele amenzi sau, dimpotrivă, înseamnă o categorie separată de slujitori.

        259 Anatefter, pp. 434-436 (nr. 177).

        260 Ibidem, p. 430 (.nr. 166).

        261 Vezi şi N. STOICESGU, Curteni şi slujitori., Bucureşti, 1968, pp. 141-153, IDEM, Despre organizarea pazei hotarelor In Ţara Românească în sec. XV-XVII, în SMIM, IV, 1960, pp. 191-222. Instituţia satelor plăieşeşti (ca denumire) poate să fi fost ulterior creată.

        262 Doc. din 1495, DRH, B, I, p. 416 (nr. 256).

        263 Ibidem, p. 29 (nr. 10).

        26* Ibidem, vezi doc. nr. 10, 20, 24, 27, 34, 35, 38, 39, 42, 49, 56, 58, 60, 63, 65, 66, 68, 72, 73, passim. Vezi indicele, sub „gloabă" şi „globnfc" (p. 595). Cf. ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, L'evolution de l'immunite feodale en Valachie aux XIVe-XVle siecles, în R. R. H., VII, 1968, nr. 1, p. 24.

        265 Doc. din (1407), DRH, B, I, p. 72 (nr. 33).

        ZBB Doc. din 23 mart. 1482, ibidem, p. 291 (nr. 179).

        Desigur, au mai fost şi alţi dregători ai domniei în secolele XIV-XV, cuprinşi toţi în amintita formulă de cancelarie „.de la mici până la mari" 267.

        Mai întâlnim şi pe curteni. Numele lor vine, probabil, de la curtea domnească: aici se aflau şi marii dregători cu unii dintre subalternii lor, după cum tot aici se adunau dările şi dijmele cuvenite domniei 268: „Şi să se dea de la curte două slugi domneşti, să scrie găleţile.", porunceşte Vlad Călugărul la1487269. Cine erau desemnaţi cu acest nume? Slujitori subalterni, fie că depindeau de un mare dregător, fie că alcătuiau chiar casa domnească. Aşa ar rezulta din hotărârea lui Basarab cel Tânăr când scuteşte de dări, dijme şi gloabe satele mănăstirii Snagov270. Curtean era un nume colectiv pentru toate categoriile de slujitori ai domniei? „Şi nimeni să nu cuteze să-i turbure – citim într-un hrisov din 1483 – nici boier, nici dregătorii care sunt în casa domniei mele, nici sudeţ, nici curteni, nici globnici, nici birari, nici nimeni altul."271: ca atare, curtenii sunt o categorie diferită faţă de sudeţ, gjlobnici, birari, dregători apar-ţinând casei (curţii) domneşti sau boieri. Una dintre atribuţiile lor era de a asigura plata gloabelor; vor fi avut şi altele272. Aveau venituri chiar din exercitarea acestor atribuţii273. Se ocupau şi cu negoţul – dovadă că aduceau sare, oi şi alte mărfuri prin vama de la Calafat în 1480 274.

        Întâlnim şi termenul de slugi domneşti, sinonim cu acela de dregători. „Şi să nu cuteze să-i împiedice nici

        267 Vezi mai sus, p. 288, nota. Printre aceştia se vor fi numărat şi cei ce supravegheau exploatarea ocnelor, atestaţi ulterior, în secolele XVII şi XVIII: A. ILIEŞ, Ştiri în legătură cu exploatarea sării., pp. 174-176 şi Anatefterul, pp. 374- 406, 407.

        268 Vezi mai jos, întocmirea dărilor, despre casa domnească.

        269 DRH, B, I, p. 330 (nr. 205). Dar în acest document, cei doi găletari, slugi domneşti nu sunt desemnaţi prin numele de curteni. Actul arată numai că se obişnuia, în unele cazuri, trimiterea unor slugi de la curtea voievodului, spre a aduce la îndeplinire unele hotărâri.

        270 Doc. din 23 mart. 1482, DRH, B, I, p. 292 (nr. 179). 27* Ibidem, p. 302 (nr.,186). Cf. p. 347 (nr. 217).

        272 Vezi N. STOICESCU, Curteni şi slujitori., pp. 15-20, 26 şi urm. (pentru evoluţia curtenilor în secolele XVI-XVII, pp. 57-59).

        273 Vezi mai sus, nota 270.

        274 DRH, B, I, p. 279 (nr. 172).

        sudeţ, nici globnic, nici birari, nici alţii nimeni dintre slugile sau dintre boierii domniei mele." scrie Vlad Dracul la 1437 275; iar în alte documente avem aceeaşi enumerare şi formulare, numai că în locul „slugilor" apar „dregătorii domniei mele"276. într-un act, la fel redactat, citim „.nimeni altul dintre slugile, dregătorii domniei mele, trimişi după milostenii." 277.

        Dregătorii, slugile, slujitorii domneşti revin de zeci şi zeci de ori în actele cancelariei, începând chiar cu finele secolului al XlV-lea şi, evident, în deceniile următoare lui 1400. Frecvenţa lor documentară arată limpede amplitudinea aparatului de stat ascultător de domnie, cu atribuţii militare şi administrativ-fiscale, prezent pe toată întinderea Ţării Româneşti, din munte şi până în lunca Dunării, dator să răspundă la toate poruncile şi chemările voievodului, adică ale puterii centrale. însăşi prezenţa lor documentară constituie o dovadă peremptorie a realităţii statului feudal centralizat, încă din secolul al XlV-lea.

        În afară de întregul aparat dregătoresc ascultător de puterea centrală mai existau şi slugi ale boierilor, folosite pentru administrarea satelor dependente,pentru a aduna, în anume cazuri, în numele stăpânului, dijmele sau a percepe gloabele278. Ele sunt amintite, îndeosebi, în actele care acordă imunităţi şi, ca atare, îndreptăţesc pe beneficiari să strângă felurite venituri prin propriile lor mijloace, fără intervenţia statului (a domniei). De aceea, Mircea cel Bătrân îşi pune în gardă dregătorii, referin-du-se la satele lui jupan Fintea şi Vlad şi Cazan şi a altora, scutite de dări şi dijme: „Şi nici un dregător al domniei mele de la mici până la mari. să nu îndrăznească a-i împiedica. nici pe jupan Fintea, nici pe fraţii lui, nici satele lor, nici acei oameni ai lor." 279 (subl. ns., D. C. G.). Situaţie similară şi la unele ctitorii. Scutind câte-

        2'5 Ibidem, p. 146 (nr. 82). Cf. pp. 135, 147, 149, 206, 260 (nr. 73, 83, 85, 120, 160 etc).

        2'6 Ibidem, pp. 180, 190, 192, 222 (nr. 103, 108, 110, 129).

        2" Ibidem, p. 306 (nr. 189); cazul de faţă fiind, credem, o i simplă formulare a grămăticului, fără a exprima vreo diferenţiere; între slugă şi dregător; aceeaşi observaţie pentru doc. de la. pp. 129 şi 404 (nr. 68, 247).

        278 Doc. din 1401-1406, ibidem, <p. 58 (nr. 24).

        279 Doc. din 1401-1406, DRH, B, I, p. 58 (nr. 24). Cf. p. 129 (nr. 68).

        va sate de plata dărilor şi a dijmelor faţă de domnie, în folosul unor mănăstiri, domnii acordă uneori egumenilor respectivi, ca o excepţie, dreptul de a-şi trimite propriii lor oameni spre a-şi lua veniturile. 280

        Ponderea în ce constă prezenţa şi ponderea aparatului de stat as-aparatidui cultator de domnie şi de marii dregători ai ţării în viaţa de stat fiecărei colectivităţi, a satelor şi a târgurilor? „Cine ar umbla printre voi – porunceşte Mircea cel Bătrân sătenilor dependenţi ai Tismanei – dintre boierii domniei mele, ca să vă ia sau să vă tragă la alte munci, pe oricine să-l loviţi în cap"291 (subl. ns., D. C. G.); iată o dovadă, comentează o relativ recentă cercetare, că „domnul ţării mcă nu posedă aparatul necesar de stat pentru apărarea donaţiilor făcute de dânsul, el se adresează sătenilor (nu mănăstirii), ca să se apere singuri"282. Dar porunca lui Mircea cel Bătrân poate avea, tot atât de îndreptăţit, un a'lt înţeles: ea reflectă nu ineficienta dregătorilor domniei, ci rivalitatea dintre feudalii laici şi cei ecleziastici pentru stăpânirea unor sate recurgând Ia felurite manevre. Dovadă vine însăşi spusa voievodului: „Iar dacă cineva vă minte cumva, să nu vă încredeţi nicidecum"283. De altfel, dregătorii statului nici nu aveau a se amesteca în cazul de faţă, de vreme ce hotărârea lui Mircea cel Bătrân era ca sătenii să fie în supunere Tismanei „.despre toate slujbele şi dăjdiile.", ctitoria adunând direct, fără amestec străin, şi toate gloabele, ca şi pedepsele pentru duşe-gubine 284.

        Dar boierii trecuţi înaintea marilor dregători ca martori ai hrisoavelor, nu arată oare ponderea, la început mai redusă, a sfatului domnesc, implicit deci a aparatului central de stat?

        Am discutat mai sus şi am căutat a explica o atare situaţie, care nu trebuie corelată cu slaba eficienţă a aces-

        280 Doc. din 8 ian. 1394, ibidem,p. 44 (nr. 17). Cf. pp. 64- 65, 97, 224, 279, 330, 340, 405, 429 (nr. 28, 48, 131, 172, 205, 212, 247, 265).

        Doc. din 1407, ibidem, p. 72 (nr. 33).

        p p PANAITESCU, Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova., Bucureşti, 1964, p. 82.

        383 DRH, B, I, p. 72 (nr. 33). 284 Ibidem.

        tui aparat central285. De altfel, actele ne mai arată şi alte aspecte. O sumă din ele amintesc numai pe dregători, fără vreo referire la boieri: „Ci, fie că este sudeţ sau globnic, sau birari sau fie orice dregător al domniei mele, fiecare să se ferească, după porunca domniei mele" spune Mihail voievod286. „Şi să nu cuteze să-i turbure nici sudeţ, nici globnic, nici birari, nici dintre celelalte slugi şi dregători ai domniei mele, trimişi pentru slujbele şi muncile domniei mele" adaugă Dan al II-lea287. La fel se exprimă Alexandru Aldea, Vladislav al II-lea, Radu cel Frumos, Basarab cel Bătrân etc. etc.288. La acestea se adaugă documentele în oare dregătorii sunt enumeraţi în funcţii, urmaţi de boieri şi iarăşi de slujitorii domniei, dar evocaţi global289. Frecvenţa cu care slujitorii din aparatul de stat – am identificat 52 de cazuri până la 1500 29° – sunt trecuţi în acte fie singuri, fie înaintea boierilor fără slujbe, faptul că mulţi dregători sunt enumeraţi şi cu funcţiile lor, constituie temeiuri care arată tocmai eficienţa acestor dregători, ascultând toţi, în ultimă instanţă, de domnie.

        În plus, inserarea în acte a diferiţilor slujitori ai statului feudal se face, aproape în exclusivitate, când autoritatea centrală, adică voievodul, acordă unor boieri sau ctitorii un privilegiu de imunitate. Cu alte cuvinte, când se hotărăşte ca anume sate să iasă de sub jurisdicţia normală, obişnuită, a puterii centrale – pentru perceperea unor anume dijme, dări etc. – şi să treacă sub aceea a beneficiarului imunităţii. Or, tocmai în atare împreaj SUSj p_ 275.

        286 Doc. din 22 iun. 1418, DRH, B, I, p. 87 (nr. 42).

        287 Doc. din 16 sept. 1430, ibidem, p. 129 (nr. 68).

        288 Ibidem, pp. 183, 218, 234, 239, 255, 258, 284, 307, 343, 347, 354, 377, 390, 395, 397, 405, 415, 436, 449, 459, 474, 481 (nr. 104, 127, 139, 143, 152, 155, 175, 189, 214, 217, 220, 234, 241, 243, 244, 247, 255, 268, 275, 281, 290, 294).

        289 „Şi să nu cuteze să-i împiedice nici sudeţ, nici globnic, nici birari, nici nimeni altul dintre boierii domniei mele, mari şi mici sau dintre dregătorii domniei mele, trimişi după milostenii şi pentru muncile domniei mele": DRH, B, I, pp. 116-117, 152, 166, 174, 180, 185, 187, 190, 192, 194, 200, 204, 206, 214, 220, 222, 224, 245, 249, 264, 267, 276, 298, 340, 364, 429, 496 (nr. 60, 87, 95, 99, 103, 105, 106, 108, 110, 111, 115, 118, 120. 125, 128, 129, 131, 148, 158, 160, 161, 170, 184, 212. 226 265. 303). Cf. p. 84 (nr. 39).

        290 Vezi notele 286-289.

        jurări se reaminteşte dregătorilor să respecte întru totul dispoziţiile domniei; altminteri, cine dintre ei le-ar încălca, să fie blestemat de toate puterile cereşti şi, până atunci, să primească „mare rău şi urgie" şi de la voievod. Ce rost ar fi avut enumerarea slujbaşilor domniei şi punerea lor în gardă în caz de neascultare, dacă ei ar fi fost lipsiţi de putere, dacă aparatul destat ascultător de autoritatea centrală (voievod) nu ar fi fost în stare să cuprindă tot teritoriul şi să asigure încasarea şi strân-gerea sau prestarea cu regularitate a rentei feudale (dări, dijme, munci) de către toţi cei obligaţi la aceasta, potrivit relaţiilor sociale ale vremii?

        De altfel, uneori, beneficiarii imunităţilor foloseau chiar aparatul de stat, aii puterii centrale, pentru a-şi încasa veniturile, fapt ce subliniază tocmai autoritatea efectivă a acestor dregători ai domniei. Basarab cel Tânăr hotărăşte ca birul să se adune de la satele ctitoriei Snagov din judeţul „Elhov" (Ilfov) de către birari, care să-1 verse apoi mănăstirii291. Şi aproape cu un secol mai înainte, în 1385, Dan al II4ea dădea poruncă găleta-rilor domniei să adune din judeţul Jaleşuilui, anuali, câte 400 de găleţi de grâu, pe care să le trimită la ctitoria de la Tismana292. Alteori, când un feudal îşi strângea dijmele sau gloabele prin propriii săi oameni, faptul era amintit anume în hrisovul domnesc, tocmai fiindcă el constituia o excepţie de la regula ştiută, de la situaţia obişnuită, în care atare operaţii erau efectuate numai de către slujitorii domniei.

        Dar poate că acest aparat administrativ, fiscali şi judecătoresc al statului feudal muntean era totuşi redus ca număr în secolele XIV-XV (până după 1450), aşa încât autoritatea centrală era nevoită să delege pe cei aflaţi în slujbă pentru a îndeplini când o misiune, când alta. In acest sens ar putea fi înţeleasă formularea – revenind de zeci de ori —: „.să nu cuteze să-i turbure nici suideţ, nici globnic. nici dintre celelalte slugi şi dregători ai domniei mele trimişi pentru slujbele şi muncile domniei mele"293 (subl. ns., D. C. G.); se trimiteau, aşadar, când

        291 Doc. din 23 marţ. 1482, DRH, B, I, p. 291 (nr. 179). La fel şi pentru gloabe, ibidem.

        292 Ibidem, p. 21 (nr. 7).

        293 Doc. din 16 sept. 1430, DRH, B, I, p. 129 (nr. 68). Cf. p. 111 (nr. 56); p. 395 (nr. 243); p. 404 (nr. 247).

        pentru o sarcină, când pentru alta, tocmai pentru că numărul lor era insuficient. Câteva fapte se opun însă unei atare interpretări. Mai întâi textul însuşi al hrisoavelor unde se enumera, în primul rând, dregătorii cu atribuţii nominalizate – sudeţ, birari, armaşi, povodnioari, glob-nici, vameşi etc. 29i şi numai în al doilea rând, global, ceilalţi slujbaşi ai domniei, cu menţiunea că sunt „trimişi" după milostenii şi munci. Documentele pot fi înţelese şi în sensul că sunt „trimişi" numai dregătorii nenominalizaţi 295. In al doilea rând, la fel sunt redactate şi actele cu imunităţi din secolul al XVI-lea (când nici un cercetător nu mai contestă progresele efectuate de domnie în centralizarea puterii, deci în sporirea certă şi a aparatului de stat): „Şi nimeni să nu îndrăznească a-i turbura siau împiedica dintre slugile sau dintre dregătorii domniei mele, trimişi după milosteniile sau după muncile domniei mele." (sufol. ns., D. C. G.), scrie Neagoe Ba-sarab în 1514296. In al treilea rând, amintim că şi la finele secolului al XVII-lea, o formulare, într-un fel similară, era încă în vigoare, deşi, între timp, aparatul dre-gătoresc devenise şi mai cuprinzător.Constantin Brânco-veanu eliberează „cărţi", pentru ca feluriţi slujitori să „umble" să scrie vinăriciul, tutunăritul, erbăritul, oieritul. ciohodăritul, cotăritu'l etc. 297

        În concluzie, mărturiile numeroase analizate până în prezent arată, pentru ultimele decenii ale secolului al XlV-lea şi începutul celui următor, existenţa certă a aparatului de stat subordonat domniei, exercitându-şi atribuţiile în numele puterii centrale, pe cea mai mare parte a teritoriului ţării; numai ca o stare de excepţie, o minoritate de feudali (laici sau clerici) deţinători ai unor privilegii de imunitate, îşi adunau, cu propriii lor oameni, veniturile, concedate lor tot de puterea politică centrală (domnie). Imaginea unei Ţări Româneşti în secolul al XlV-lea şi până către 1450 şi 1460, în care puterea poli-

        394 Vezi, de exemplu, doc. din 4 iun. 1495, DRH, B, I, p. 415 (nr. 255).

        295 Vezi, de exemplu, doc. din 9 ian. 1498, DRH, B, I, p. 459 (nr. 281).

        2S6 DIR, XVI, B, I, p. 105 (nr. 103), ibidem, ia pp. 61, 76, 94, 130, 152, 157 (nr. 56, 75, 91, 129, 151, 155) etc.

        29? Anatefter, pp. 375, 385, 392, 393, 395 (nr. 14, 27, 28, 38, 41, 44).

        ţică a statului se afla fărâmiţată, exercitată în primul rând de un număr de feudali, beneficiari de imunităţi, lăsând voievodului numai un rol de coordonare, o atare imagine este cert contrazisă de întreaga informaţie documentară 29«, este contrarie realităţilor epocii amintite.

        ttnpărţirea Teritoriul cel mare al ţării, mărginit de hotarele ce-1 teritorială delimitau faţă de alte state, cuprindea la rându-i teritoriile mai mici ale satelor, târgurilor, judeţelor, alcătuind delimitările administrative din seoo'Me XIV şi XV.

        Satele La bază veneau satele, cu suprafeţe de teren ce fuseseră precis hotărnicite din vechi timpuri (neprecizate cronologic), pământuri întru totul cunoscute de fiecare membru al colectivităţii, generaţie după generaţie, şi care nu mai aveau nevoie de o demarcaţie în scris decât în împrejurări speciale. Pământuri atât de bine ştiute, încât indicarea unor repere naturale – vârf de munte, apă curgătoare, sălcii, ulmi etc. – era de obicei suficientă oând, în mod excepţional, se ivea necesitatea unor delimitări 2". Obişnuit însă, reperele nu mai erau necesare, fiind toate subînţelese în „hotarul" sau „ţinutull" satului. Vlad Călugărul confirmă Tismanei „Bahna cu ţinutul său şi Petroviţa cu ţinutul său şi Pios tina pe vechiul hotar şi Fărcăşeştii cu ţinutul său ori a stăpânit jupan Vintilă şi Brătieştii cu ţinutul său." 30°. La rându4e şi târgurile aveau hotarele lor, incluzând şi un număr de sate.

        Judeţele Părţi mai întinse din teritoriu erau prinse în judeţe, denumire proprie Ţării Româneşti (în textele slavone cxactko, CSACTKO, derivat din c^i^mtH csahtH = a judeca). Constituite, multe dintre ele, de-a lungul apelor curgătoare de la care îşi iau numele, judeţele (majo-

        296 Din intervalul amintit, adică din secolul aii XlV-lea şi până către 1450-1460, cu condiţia interpretării acestor documente nu izolat, ci în legătură unele cu altele.

        2" DRH, B, I, p. 29 (nr. 10). Doc. din 30 sept. 1451, ibidem, p. 196 (nr. 112). Cf. pp. 148, 160-161, 206-207, 242-293, 435, 451 (nr. 84, 93, 121, 146, 268, 277).

        300 Doc. din 3 sept. 1491, DRH, B, I, p. 366 (nr. 228). Cf. p. 420 (nr. 259).

        ritatea lor) 301 pot fi socotite contemporane cu întemeierea statului centralizat muntean 302. Ele vor fi continuat formaţiile politice teritoriale – unele dintre ele cunoscute în Oltenia şi Muntenia la 1247 – intrate sub Basarab I în alcătuirea noului stat. Un fenomen similar s-a desfăşurat în Transilvania, unde voievodatul Maramureşului, alcătuit din mai multe cnezate, a intrat sub formă de,comitat, în secolul al XIV-lea, în cadrul administrativ-politic organizat de regalitatea maghiară în teritoriile intracarpatice 303.

        Oltenia era împărţită între judeţele: Mehedinţi – părţile Severinului304; Motru – pe valea la fel numită 3O5; ]ale§ – probabil spre începutul cursului mijlociu al Jiului306; Jiul sau Jiul de Sus, pe cursul superior al râului 307; Gilortul, pe apa cu acelaşi nume 308; Vâlcea, de la Olteţ spre Olt, cuprinzând şi oraşul Râmnicului Vâlcea309; judeţul de Baltă, în Câmpia Dunării, de la Oalafat spre vărsarea Oltului în fluviu 310. Treeând în Muntenia, în zona de deal şi munte, de la vest spre est, se aflau judeţele: Argeş, în lungul apei curgătoare la fel numită 311; Pădureţilor cuprinzând şi zona Găeşti-

        301 Judeţele Argeş, Buzău, Dâmboviţa, Gorj, Ialomiţa, Ilfov, Motru, Prahova.

        302 C. C. GIURESCU, Istoria romanilor, II/l, p,p. 397-398.

        303 RADU POPA, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea. Bucureşti, 1970, pp. 192-214; P. P. PANAITESCU, Obştea., p. 30 consideră judeţele ca „uniuni de obşti înglobate mai târziu în statul feudal". Socotim mai aproape de atestările documentare corelaţia cnezate-voievodat-judeţ, confirmată de exemplul Maramureşului (cnezate-voievodat-comitat); ŞT. PASCU, Voievodatul '. Transilvaniei, Cluj, 1971, pp. 28-32, 146-148, 210-217.

        3<5« DRH, B, I, pp. 298, 382, 450 (nr. 184, 236, 276).

        303 Ibidem, ip. 81 (nr. 38).

        sos Ibidem, pp. 21, 24, 35, 41, 54, 106, 121, 155, 170 (nr. 7, 8, 14, 16, 22, 53, 62, 89, 97). Râuleţul Jaleş este un afluent al Tismanei, la rându-i afluent al Jiului.

        307 Ulterior judeţul Gorj; DRH, B, I, pp. 71, 121, 450 (nr. 32, 62, 276).

        308 Tot afluent al Jiului; nu este atestat documentar înainte de 1500; cunoaştem numai satul (Târgul) Gilort, ibidem, pp. 275, 311 (nr. 170, 192).

        309 Ibidem, pp. 44, 249, 267, 340, 404 (nr. 17, 150, 161, 212, 247).

        «o Ibidem, p. 121 (nr. 62).

        31» Ibidem, p. 150 (nr. 86). Cf. p. 102 (nr. 51),.

        lor de azi312; apoi Muscel şi Dâmboviţa, ultimul pe valea cunoscutei ape313; Prahova, care-şi ia denumirea de la afluentul Ialomiţei314; Săcuieni, situat aproximativ între râurile Teleajen şi Buzău 315; Buzău, pe ambele părţi ale râului cu nume identic316; Râmnicul (Sărat) pe apa Râmnicului 317. In zona de câmpie, de la est spre vest se înşiruiau judeţele: Brăila 318, care şi-aluat denumirea de la importantul port dunărean; Ialomiţa319 cuprinzând, probabil, atât zonele apropiate de valea râului Ialomiţa, oât şi câmpia Bărăganului, până la Dunăre; Elhov (Ilfov) 320 cu văile Mostiştei, Dâmboviţei (cursul inferior), Saibarului şi Argeşului (vărsarea în Dunăre); Vlaşca321 continuând vechea ţară a Vlahilor, găsită aici de slavii sosiţi în secolele VI-VII; Teleorman, în lungul apei la fel numită, care se varsă în Dunăre 322. Toate aceste unităţi teritoriale erau delimitate, iar domnii nu socot necesar, ca şi în cazul satelor, să arate până unde se întind ele: „Şi încă a dăruit domnia mea căşăritul din judeţul Vâlcea, ori cât este hotarul judeţului Vâlcea", hotărăşte Vlad Călugărul323 (subl. ns., D. C. G). Dregători de felurite ranguri şi atribuţii asigurau prezenţa puterii centrale, autoritatea voievodului, în toate aceste subdiviziuni teritoriale, în toate colectivităţile sociale.

        În unele cazuri însă, domnia acordă unui feudal, laic 6au bisericesc, un privilegiu de imunitate, prin care interzice dregătorilor stăpânirii să-şi exercite atribuţiile lor administrativ-fiscale şi judecătoreşti asupra isatelor apar-ţinând acelui feudal. în acest chip, beneficiarul imunităţii obţinea „.dreptul de a-şi însuşi întreg plusproduc-

        312 Ibidem, p. 465 (nr. 285).

        313 Ambele judeţe nu sunt atestate documentar înainte de 1500.

        314 Ibidem, p. 291 (nr. 179).

        315 I. BOGDAN, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti., p. 39 (nr. XVIII).

        3« Ibidem, p. 284 (nr. CCXXIX).

        317 Ibidem.

         M DRH, B, I, p. 330 (nr. 205).

        319 Nu e treGUt în documente anterior lui 1500.

        320 DRH, B, I, p. 291 (nr. 179).

        321 Ibidem, p. 465 (nr. 285).

        322 Ibidem, p. 185 (nr. 105). Orientativ, numai ca o indicaţie generală, a se vedea harta dată de I. CORFUS, Agricultura Ţării Româneşti în prima jumătate a secolului al XlX-lea, Bucureşti, 1969, p. 402.

        323 DRH, B, I, p. 404 (nr. 247).

        tul realizat prin munca ţăranilor dependenţi ce lucrau pe asemenea moşii, inclusiv partea ce se cuvenea domniei" 324. Fenomenul se constată în toată feudalitatea europeană, inclusiv în ţările române.

        Originea imunităţii este controversată, dată fiind raritatea mărturiilor scrise din perioada timpurie a evului de mijloc. La constituirea statului – spun unele cercetări – voievodul neavând la dispoziţia sa un aparat dxegătoresc bine organizat, a fost nevoit să recunoască stăpânilor de pământ drepturile de administrare a domeniilor respective325. La rându-le feudalii, stânjeniţi progresiv în exercitarea drepturilor lor de slujbaşii domniei (cu timpul prezenţi în număr tot mai mare), au cerut puterii centrale (voievodului) garantarea în scris a privilegiilor şi astfel a apărut hrisovul de imunitate326. întărind un astfel de punct de vedere, o altă cercetare face o paralelă ou realităţile politicedin centrul şi vestul continentului, unde imunitatea este consecinţa „.fă-râmiţării statului, cu o putere centrală neştirbită". în alte părţi – şi este situaţia din Ţara Românească – imunitatea poate apare „.în condiţiile unei puteri centrale încă destul de slabe", cu un aparat administrativ aflat încă la începuturile sale, când „.proprietatea feudală se formează acaparând pământul obştii şi însuşind drepturile de autoconducere de care se bucura obştea sătească liberă" 327. Contradicţiile ce izvorăsc dintr-o atare explicaţie au fost recent evidenţiate328. Remarcăm, în plus, că întreaga analiză a dregătoriilor centrale şi locale din secolele XIV-XV arată, dimpotrivă, existenţa unui aparat de stat bine organizat, ascultând de autoritatea domnului, în stare să cuprindă tot teritoriul ţării329.

        324 Definiţia reproduce formularea lui VL. HANGA, Contribuţii la problema imunităţii., p. 29.

        325 V. COSTĂCHEL, Les immunites dans Ies Principautes roumaines aux XIV* et XVe siecles, Bucureşti, 1947, pp. 66-67.

        326 Ibidem. Există o contradicţie în această argumentare: în aceeaşi pagină (67), autorul relevă mai întâi slăbiciunea şi lipsa de eficienţă a aparatului de stat, pentru ca cinci rânduri mai jos să afirme că dregătorii domniei nu mai respectau drepturile vechi ale stăpânului feudal.

        327 V. COSTĂCHEL, P. P. PANAITESCU, A. CAZACU, Viaţa feudală., p. 301.

        338 H. H. STAHL, Controverse., pp. 105-123.

        329 Vezi mai sus, în acest capitol, concluziile, pp. 297-301.

        Alte studii consideră că originile imunităţii trebuie căutate înainte de constituirea statului feudal unitar, ur-când până în epoca migraţiunilor, cârud unii şefi ai comunităţilor locale, pe măsura dezvoltării raporturilor de proprietate feudală şi în schimbul asigurării împlinirii dijmelor şi prestaţiilor faţă de migratorii dominatori, obţin treptat, de la aceştia din urmă, unele scutiri şi privilegii, de care restul locuitorilor autohtoni nu beneficiau, fireşte330. Socotim o atare analiză înscriindu-se în realităţile istorice, atât cât se pot ele cunoaşte, până în secolul XIII inclusiv.

        Cum apare în scris imunitatea, după constituirea Ţării Româneşti? Unele cercetări consideră că formula, întâl-nită de zeci de ori între 1402 331 şi 1500 – „.de aceea, le-am dat şi domnia mea, ca să le fie de ocină şi de ohabă şi de nimeni neatins, după porunca domniei mele" 332 – arată că proprietatea respectivă se află sub regimul imunităţii333; că asupra ei dregătorii domniei nu mai au drept să intervină pentru a percepe dări, dijme, pentru a obliga la prestaţii.

        O atare interpretare nu s-a putut menţine însă. După o strânsă reanalizare a mărturiilor documentare – ocină înseamnă dreptul de a stăpâni pământul cu aceleaşi drepturi pe care le-ar avea un moştenitor; iar ohabă (de la ohabitise – abţinere, ferire, neamestesc) înseamnă îndepărtarea oricăror pretenţii ridicate de terţi asupra proprietăţii în cauză, idee întărită şi prin cuvintele „şi de nimeni neclintit (neatins)"334. Acesta este înţelesul

        330 VL. HANGA, Contribuţii la problema imunităţii., pp. 33- 36 şi ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, L'evolution de l'immunite, p. 19. Vezi şi alte păreri exprimate de diferiţi autori, ibidem, pp. 17- 18, şi ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, Proprietatea feudală., pp. 59-60.

        331 DRH, B, I, p. 59 (nr. 25).

        332 Doc. din 7 ian. 1490, ibidem, p. 357 (nr. 222).

        333 Această formulare fiind exprimarea succintă a imunităţii. Ideea a fost exprimată de I. BOGDAN, Istoriografia română şi problemele ei actuale, pp. 108-109 şi Ohabă – ohabnic, pp. 249- 252, ambele studii în ediţia G. Mihăilă, Bucureşti, 1968; argumentele lui I. Bogdan au fost reluate şi adaptate de P. P. PANAITESCU, Mircea cel Bătrân, pp. 77-79; de V. COSTĂCHEL, Les immunites., pp. 11-12, 97; de V. COSTĂCHEL, P. P. PANAITESCU, A. CAZACU, Viaţa feudală., pp. 301-302; de P. P. PANAITESCU, Obştea., pp. 75-79.

        334 VL. HANGA, Contribuţii la problema imunităţii, pp. 36- 39, studiu fundamental pentru analiza formulei ce acordă imunii'i real al formulei amintite şi cu acelaşi cuprins ea este utilizată şi în secolul al XVII-lea: „Drept aceea, am dat şi domnia mea – scrie Leon Tbmşa la 1630 – cinstitului dregător al domniei mele jupanului Gorgan spătar. ca să le fie lor ocină de moştenire şi ohabnică feciorilor şi nepoţilor. şi de către nimeni să nu se clătească, după porunca domniei mele" 335.

        În realitate, un act de imunitate cuprinde o formulare analitică, cu toate scutirile şi beneficiile concedate de domn şi cu interdicţia expresă pentru dregătorii statului de a încălca dispoziţiile puterii centrale. Conţinutul acestor acte diferă după beneficiari, clauzele de imunitate nefiind identice. Primul document dat unui laic, rămas până astăzi, este din 4 septembrie 1389. Luând o parte din teritoriul satului Jiblea şi dându4 Goziei, Mir-cea cel Bătrân confirmă, în schimb, boierilor Stânciul, Costea, Vâlcul, Albul şi Badomir „.ceea ce a mai rămas din Jiblea.ca să le fie acele sate de ohabă. Şi nu numai lor, ci şi copiilor lor şi nepoţilor şi strănepoţilor, începând: de la vama oilor şi de vama porcilor şi de jitărit şi de vinărici şi de gloabe şi de cărături şi de podvoade, adică de slujbele şi dăjdiile mari până la cele mici, de toate acestea să le fie slobode" 33e. Cu alte cuvinte, numiţii boieri beneficiau de dijmele şi muncile enumerate, şi de gloabe, domnia renunţând la aceste venituri şi prestaţii. Temeiul acordării imunităţii, în cazul de faţă, a fost dorinţa lui Mircea cel Bătrân de a acorda o compensaţie pentru micşorarea teritoriului satului Jiblea, în favoarea ctitoriei Cozia. In alte cazuri, beneficiarii sunt „slugi" ale voievodului. In general, imunităţile acordate unor laici au un conţinut similar, în formulări apropiate337 (inclusiv enumerarea pe funcţii a dregătatea; ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, L'evolution de l'immunite., p. 18; H. H. STÂHL, Controverse., pp. 107-112, unde arată şi multiplele sensuri ale cuvântului ohabă şi care nu au nimic comun cu imunitatea.

        335 DRH, B, XXVIII, p. 201 (nr. 107), passim.

        336 DRH, B, I, p. 29 (nr. 10). Alt caz, doc. din 1400-1403. ibidem. p. 51 (nr. 21).

        ™ DRH, B, I, pp. 57-58. 81-82, 114, 116, 123, 126, 127,129,143,144,146, 147, 149, 151, 152, 174, 180, 182-3, 185, 190, 192, 194, 204, 206, 214, 222, 229, 234, 239,245, 264, 276, 284, 298, 307, 347, 363-364, 377, 391, 394, 395. 397-398, 423, 481 (nr. 24, 38, 58, 60, 63, 65, 66, 68, 80, 81, 82, 83, 85, 86, torilor obligaţi să respecte privilegiul). Se dau şi motivările acordării actului338. Scutirile se referă aproape întotdeauna la dijme şi dări, munci, la dreptul de a încasa gloabe – deci de a judeca unele pricini (nu se precizau care); în mod cu totul excepţional se prevedea şi scutirea de oaste 339.

        O serie de imunităţi sunt acordate ctitoriilor, repetarea lor fiind explicabilă prin însuşi rolul ideologic al bisericii în societatea medievală, rol ce trebuia sprijinit şi printr-o bază materială corespunzătoare. Au beneficiat de atare privilegii mănăstirile Vodiţa, Tismana, Co-zia, Snagov, Strugalea, Codmeana, Dealul, Bolintin, Gla-vacioc, Govora, Bistriţa, Târgşor, Râncăciov340. Cuprinsul acestor aote – asemănător cu acelea acordate feudalilor laici – dă dreptul conducerii ctitorilor de a strânge, prin dregătorii domniei sau direct, dijme, de a impune îndeplinirea unor munci, de a încasa gloabe, deci de a avea drept de judecată în satele dependente lor. In cele mai vechi documente, formula folosită este laconică, dar foarte explicită privind scutirile acordate341. Ulterior, textul devine analitic, ca şi la imunităţile laicilor342.

        Ceea ce reţinem, indiferent de beneficiar, este caracterul aparte al imunităţii, faptul că ea reprezintă o excep-

        338 Ibidem, p. 123 (nr. 63).

        339 Ibidem, p. 18 (nr. 6). VL. HANGA, Contribuţii la problema imunităţii, pp. 44-46.

        340 Vezi DRH, B, I, indice, sub voce (indicele). Au fos notate numai privilegiile de imunitate eliberate până la 1500. Cf. VL. HANGA, op. cit., pp. 42-43; ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, L'evolution de l'immunite, pp. 19-20; V. GOSTĂCHEL, Les immunites., pp. 13-28.

        3« DRH, B, I, p. 21 (nr. 7); cf. pp. 24, 27, 36 (nr. 8, 9. 14) etc.

        342 Doc. din 1407-1418, ibidem, p. 74 (nr. 34). Putem socoti reducerile la plata vămii acordate de Dan al II-lea târgoviştenilor drept o imunitate comercială parţială? Vezi doc. din 1424-1431, ibidem, p. 109 (nr. 55). AL. GONŢA, Despre oraşul moldovenesc în veacul al XV-lea., în St. A. I.^ V, 1963, pp. 41-43, consideră asemenea scutiri acordate unor târguri moldovene drept o imunitate comercială, dar de un caracter cu totul minimal şi în nici un caz ca o imunitate de tipul celor acordate oraşelor apusene.

        ţie de la mecanismul obişnuit de funcţionare al relaţiilor politico-sociale, excepţie care trebuia exprimată precis, cu referiri exacte în toate punctele unde ea opera, in- -clusiv dregătorii domniei (ai statului). Conţinutul economic al imunităţii ne clarifică mai deplin caracterul ei special. Primind un astfel de privilegiu, beneficiarul laic sau ecleziastic, pe lângă veniturile obişnuite adunate în calitatea sa de stăpân feudal, de la satele dependente, primea şi venituri suplimentare care, în mod normal, reveneau domniei. Imunitarul realiza, în comparaţie cu ceilalţi stăpâni ai pământului, beneficii sporite; laaceasta se adaugă dreptul lor de judecată pentru anume delicte, plus administrarea satelor dependente, uneori chiar prin propriii săi slujbaşi, în locul celor ai cârmuirii. Dobândea astfel o situaţie deosebită.

        Ce reprezintă însă această stare de excepţie dacă o raportăm la întregul teritoriu al Ţării Româneşti? Numărul satelor (inclusiv târgurile), în secolele XIV şi XV însuma aproximativ 3 000343. In documentele rămase din acelaşi interval, un număr de 313 sate sunt trecute sub regimul imunităţii344, adică 1O,43^/O din totalul satelor. Admiţând că o sumă de acte de acest fel, privind satele boiereşti, s-au pierdut3i5, putem conchide că teritoriul Ţării Româneşti, în covârşitoarea sa întindere, se afla, în secolele XIV şi XV sub directa cârmuire a domniei şi a dregătorilor ei; satele sub regimul imunităţii nu formau zone compacte şi nu reprezentau, numeric;deci şi ca suprafaţă), mult peste 10,43% din totalul aşezărilor existente în această perioadă.

        Fărâmiţare Alcătuirea de stat a Ţării Româneşti a cunoscut fărâfeudală? miţarea feudală? Unele cercetări răspund afirmativ pentru secolul XIV şi cel următor, până către

        U3 Vezi mai sus, p. 26-27.

        344 158 de sate mănăstireşte şi 155 ale boierilor: numărătoarea am efectuat-o pe temeiul volumului DIR, XIII-XIV-XV, B, Bucureşti, 1953. Vezi -recenzia subsemnatului la studiul lui VL. HANGA, în R.d. E. S. E. E., nr. 1-2/1964.

        343 Actele privind satele mănăstireşti beneficiind de imunitate s-au păstrat, în genere, ctitoriile având propriile lor arhive, care au rezistat vicisitudinilor timpurilor mai bine decât actele familiilor boiereşti.

        —1460 346: puterea politică era fănâmiţată şi exercitată,îrr bună parte, în mod direct" de „marii stăpâni de pământ"; având privilegii de imunitate, aceştia exercitau pe domeniile lor „atribuţii ale autorităţii publice", având la dispoziţie un aparat de represiune şi cete militare, pe care le conduceau în timp de război; fiecare dispunea de un centru, de o curte a sa, întărită. Rolul domniei era de a coordona activitatea „.numeroaselor forţe locale reprezentate de marea boierime, coordonare bazată pe legăturile de vasalitate stabilite între boieri şi domn şi care urmărea, în principal, apărarea comună a clasei feudale împotriva primejdiilor de răscoală a ţărănimii aservite şi organizarea respingerii atacurilor din afară"347. Această fărâmiţare politică (împreună cu privilegiile de imunitate) reflectă, pe planul relaţiilor so-cia'l-poilitiee, stadiul de dezvoltare economică al Ţării Româneşti în secolul al XlV-Iea şi până către 1450-1460, şi anume faza de „economie naturală" 348. De la mijlocul secolului al XV-lea, o dată cu „.dezvoltarea producţiei de mărfuri în agricultură şi în meşteşuguri şi a pieţii interne", începe şi în suprastructura politică centralizarea puterii statale. în întărirea autorităţii centrale, domnia se sprijină pe ţărănimea liberă, orăşenime, mica boierime 349.

        Din analizele efectuate anterior, privind producţia bunurilor materiale, circulaţia mărfurilor, întocmirea socială şi organizarea statului, se pot desprinde următoarele încheieri:

        Producţia de mărfuri cunoaşte o evoluţie progresivă. Participarea ŢărilorRomâne la comerţul sud-est european este atestată în scris chiar din ultimele două de-

        346 B. T. CÂMPINA, Dezvoltarea economiei feudale., pp. 1603, 1604, 1611-1613, 1620; IDEM, Complotul boierilor şi „răscoala" din Ţara Românească din iulie-noiembrie 1462, în „Studii şi referate privind istoria României", I, Bucureşti, 1954, p. 607 şi nota 2; IDEM, Cercetări cu privire la baza socială a puterii lui Ştefan cel Mare, în „Studii cu privire la Ştefan cel Mare", Bucureşti, 1956, pp. 24, 27, 30, 46, 87-88, 91* etc.; cf. Istoria României, II, pp. 327-331.

        347 Studii, XV, 1962, [nr. 6], pp. 1480-1481.

        348 Istoria României, II, pp. 284, 314, 315-316, 319, 328- 329.

        349 Studii, XV, 1962, [nr. 6], p. 1482 şi Istoria României, II, pp. 449-465.

        cenii ale secolului al XlII-lea. Ea sporeşte treptat după constituirea statului feudal unitar al Ţării Româneşti, care devine (ca şi Moldova) – aşa cum arată multiple mărturii din a doua jumătate a secolului al XlV-lea şi începutul celui următor – un participant activ al schimbului de mărfuri intereuropean, prin exporturile sale – îndeosebi vite, periodic grâne, sare —, prin importuri, cit şi prin asigurarea tranzitului. Producţia de mărfuri este atestată şi pe plan intern prin însăşi realitatea târ-gurilor – puncte în fiinţă încă din perioada conlocuirii româno-slave, şi unde aveau loc periodic schimburile de produse – apoi târguri (oraşe), centre statornice cu funcţiile specifice de negoţ şi producţie a mărfurilor, existente, cele mai multe, tot din secolul al XlV-lea. Ambele procese – comerţul extern şi intern – se dezvoltă paralel cu intensificarea circulaţiei monetare – realitate confirmată de multiple şi importante descoperiri de tezaure şi piese izolate, începând cu secolul al X-lea (şi sporită până într-al XlII-lea), realitate subliniată pregnant şi prin emisiunile proprii ale voievozilor munteni, începute către 1365, aceste emisiuni ale monetăriei Ţării Româneşti încetează chiar spre 1473-1477 350.

        Din analiza realităţilor economice în intervalul 1280-1500 nu rezultă existenţa a două etape: una, a economiei naturale, cu o durată până spre 1450-1460; a doua, a dezvoltării producţiei de mărfuri în agricultură şi meşteşuguri şi a pieţei interne, după această ultimă dată.

        Dimpotrivă, mărturiile documentare, întregite prin cele arheologice, ne proiectează imaginea unei economii agrare, în care producţia de mărfuri, circulaţia monetară şi ţinerea periodică a târgurilor cunosc o evoulţie progresivă din secolele X-XII, accentuată tot mai mult în secolele următoare (XIII-XV).

        Întemeiată pe producţia de mărfuri, circulaţia monetară şi ţinerea periodică a târgurilor, economia de schimb se dezvoltă în ţările române încă din secolele X-XII, paralel cu economia naturală, autarhică. Aceasta corespunde, de altfel, unei evoluţii general europene, în care,

        350 Eie înCetează tocmai în etapa în care, potrivit unor interpretări, ar fi început dezvoltarea accentuată a producţiei de mărfuri interne!

        o dată cu secolele XI-XII, comerţul, folosirea tot mai frecventă amonedelor şi constituirea oraşelor se înscriu ca permanenţe ale vieţii social-economice ale continentului nostru 351.

        Formarea statului feudal all Ţării Româneşti la începutul secolului al XlV-lea (ca şi al Moldovei la scurt interval), apare astfel corelaită tocmai cu această fază de dezvoltare economico-socială, când unificarea teritoriilor româneşti la sud şi la est de Carpaţi sub o singură câr-muire statală, politică, s-a impus ca o necesitate majoră.

        O fragmentare a autorităţii politice a existat în Tara Românească până la finele secolului al XlII-lea, când între Carpaţii Meridionali şi Dunăre cârmuiesc mai mulţi cnezi şi voievozi. Constituirea însăşi a acestor cnezate şi voievodate marchează o etapă intermediară în care comunităţile dintr-o anume zonă, mai largă sau mai re-strânsă, de obicei de-a lungul unor văi, şi-au asigurat, tocmai prin atare formaţii politice, apărarea unor interese comune fundamentale.

        O dată cu întemeierea Ţârii Româneşti între Carpaţi şi Dunăre fărâmiţarea politică a încetat 352. La conducerea statului şi pe un teritoriu unitar s-a impus domnul (voievodul), oârmuind cu ajutorul dregătorilor săi de toate treptele, recrutaţi din rândurile stăpânilor pămân-tului, mari şi mici. Fluctuaţiile în succesiunea domnilor se explică prin sprijinul aflat de un pretendent sau altul în competiţie pentru puterea supremă, pe lângă diferitele fracţiuni boiereşti, corelată cu amestecul puterilor vecine. Dar peste frecventele schimbări de domnie (şi ale sfatului domnesc), dregătorimea subordonată şefului statului, voievodului în funcţie, prezentă în toate părţile ţării, la sate, la oraşe, în cetăţi şi la punctele de vamă – într-un cuvânt aparatul de stat ascultător de puterea centrală – a fost unul dintre factorii de permanenţă,

        351 H. PIRENNE, Histoire economique et sociale du Moyen Îge, Paris, 1965, cap. I, II, IV, V, VI.

        352 VL. HANGA, Contribuţii la problema imunităţii, p. 43: „Pentru Moldova fărâmiţarea feudală n-a constituit o stare de drept comun"; H. H. STAHL, Controverse., pp. 79-83, după o serie de observaţi judicioase, conchide: „Nici în Moldova nici în Muntenia nu am avut un stat care să se fi dezagregat dând naştere unei fărâmiţări feudale", p. 82. Gf. A. Oţetea, La formation des etats feodaux roumains, pp. 99-101.

        ^ de asigurare a continuităţii vieţii de stat. Dacă Ţara

        Românească (şi Moldova) ar fi cunoscut într-adevăr fărâmiţarea feudală până în a doua jumătate a secolului al XV-lea, supravieţuirea lor ca ţări de sine stătătoare în confruntarea cu marile puteri vecine şi îndeosebi cu Imperiul otoman, cea mai mare forţă militară a epocii, nu se poate explica în mod firesc.

        Renta Organizarea statului asigura, pe plan intern, stabilitatea feudală întocmirii sociale, exploatarea satelor dependente de către feudali. Obligaţiile unor categorii sociale faţă de celelalte, ca şi faţă de autoritatea politică centrală (domnie), îşi află exprimarea, în chipul cel mai direct, în feluritele forme ale rentei feudale, a cărei percepere era asigurată, în principal, tocmai prin aparatul de stat.

        Renta feudală este anterioară întemeierii Ţării Româneşti i o găsimamintită în scris la 1247, când suveranul de la Buda îşi rezervă „jumătate din foloasele şi veniturile şi slujbele din întreaga Ţară a Severinului", aceeaşi formulare fiind reluată şi pentru locuitorii din voievodatul lui Litovoi353 (subL ns., D. C. G.).

        Mai târziu documentele interne muntene cuprind detalieri. Sunt amintite „.slujbele şi dăjdiile mari până la cele mici" 354 (SUD1. ns., D. C. G.), fără alte lămuriri. Frecvent, citim şi o înşiruire mai precisă. Voievodul Mir-cea cel Bătrân hotărăşte ca satul Ciuliniţa al mănăstirii Snagov, să fie slobod „. De vama (= dijma) oilor, de vama porcilor, de albinărit, de găletarit, de vinărici, de gloabe, de cărături, de podvoade, de fân, de caşcavale şi de duşegubine şi de toate celelalte munci."355. Evident, scutirea era numai faţă de domnie, ctitoria urmând a beneficia de aceste venituri. Enumerarea se întâlneşte ne zeci şi zeci de ori. Grupându-le, obligaţiile locuitorilor

        363 DRH, B, I, p. 8 (nr. 1).

        354 Doc. din 4 sept. 1389, DRH, B, I, p. 29 (nr. 10). Cu variaţiile de formulare vezi şi pp. 38, 66, 74, 76, 81, 114, 116, 129, 134, 135, 143, 144, 149, 151, 152, 163, 174, 180, 183, 185, 190, 192, 204, 222, 234, 239, 255, 276, 298, 343, 354, 363, 395, 415, 459 (nr. 15, 29, 34, 35, 38, 58, 60, 68, 73, 80, 81, 85, 86, 87, 94, 99, 103, 104, 105, 108, 110, 118, 129, 139, 143, 152, 170 184, 214, 220, 226, 243, 255, 284).

        a55 Doc. din 1407-1408, DRH, B, I, p. 74 (nr. 34).

        faţă de stat, iar în cazul sătenilor dependenţi şi faţă de boieri privesc câteva mari sectoare – al producţiei animaliere şi cerealiere şi al unor prestaţii. Marea majoritate a rentelor se împlineau în natură sau muncă efectivă, dar există şi o obligaţie generală exigibilă în bani: birul.

        Dijmele La produsele animale, pe primul loc este dijma din oi – în actele timpului „vama oilor"356, în traduceri „dijmă de oi" 357; „Zeciuia'la. din oi" 358; „oerit" 359; „vamă domnească. din oi" 36°. Cum o arată traducerile de epocă şi documentele mai noi, cuantumul era de 1/10; iar perceperea era asigurată de „vameşii de oi"36i. Cu aceeaşi pondere probabilă362, dar venind pe locul doi în formularul documentelor interne, este „vama porcilor" sau, în tălmăciri, „vămuitul porcilor"; „zecimală. din porci"; „goşterit"; „goştinărit"; „râmători"; „dijma porcilor" – cu acelaşi cuantum de 1/10363. Tot atât de important este şi „albinăritul"; „vama de la stupi"; „datul. stupilor"; „stupi"; „zeciuială. din albine"; „dijma. albinelor", „muşte sau albine"; „vama domnească. din stupi"; „zeciuială din stupi" 364. Se strân-gea de dregători anume – vameşul de stupi 365, mierea fiind măsurată în bundufe şi butoaie 366, iar ceara în măji şi bucăţi367; totalurile se însumau şi pe judeţe, dovadă albinăritul din Vâlcea cedat de domnie Goziei368, sau

        356 Vezi nota precedentă.

        357 DRH, B, I, p. 32 (nr. 12). Cf. p. 143 (nr. 80).

        358 Ibidem, p. 38 (nr. 15).

        359 Ibidem, p. 118 (nr. 61).

        360 Ibidem. p. 161 (nr. 93).

        361 DRH, B, I, pp. 103-112 (nr. 52, 56).

        362 Dijma din oi apare de 72 ori în documentele interne până la 1500, iar aceea din porci de 71 ori.

        3« Ibidem, pp. 32; 38; 118, 144; 167; 126, 143 (nr. 12; 15; 61, 81; 96; 65; 80).

        364 Dijma este amintită tot de 71 ori până la 1500, ibidem, indice p. 589 şi are acelaşi cuantum 1/10. Vezi ibidem, pp. 51, 64, 84, 32, 38, 143, 144, 161, 243 (nr. 21, 28, 39, 12, 15, 80, 81, 23, 146).

        Ibidem, pp. 112, 202 (nr. 56, 117).

        Ibidem, pp. 27, 54, 106, 108, 155.

        Ibidem, pp. 19, 21, 27.

        368 Doc. din 8 ian. 1392, ibidem, p. 44 (nr. 17).

        0 treime din „vămeşia Elhovului" dată Snagovului, „să fie pentru ceară la luminarea" bisericii369.

        Şi produse animale derivate erau „vămuite". Amintitul sat Ciuliniţa este scutit de Mircea cel Bătrân, între altele, de „eaşcavale" 37°. „Căşăritul din judeţul Vâlcea" este dăruit de Vlad Călugărul, la 1494, mănăstirii Bistriţa 37i. La fel, Radu cel Mare dă Râncăciovului „că-şăria domnească", „din munţii judeţului Pădureţilor" 372. Cum se scotea această dijmă, cât reprezenta faţă de mărimea turmelor, nu putem preciza din documentele epocii. Ştim numai că brânzeturile se pregăteau, după feluri, în forme de o anume greutate, cunoscute de toţi: Vlaicu, în hrisovul de danie către Vodiţa, scrie să se împartă anual săracilor, la praznic, din casa domnească, „12 burdufuri de brânză şi 12 eaşcavale" 373. Comparativ, amintim că la 1422 burduful de brânză era taxat la export cu

        1 ducat, în timp ce berbecele, porcul şi vita mare – respectiv 1, 2 şi 3 ducaţi 374.

        În legătură cu caii, obligaţiile erau de altă natură. Curierii oficiali, ai cârmuirii, foloseau pentru drumurile lor cai luaţi din sate. Această îndatorire figurează în scutiri, când voievodul menţionează „nici cal să nu li se ia"375. Traduceri mai noi ale unor acte din secolele XIV-XV dau numiri echivalente: „slujbă a postii" 376; „olăcării" 377; „darea de cai pentru poştă" 378; „cai de olac"379. Obligaţia privea, probabil, satele din toate zo-

        369 Doc. din 23 mart. 1482, ibidem, p. 291 (nr. 179).

        370 Doc. din 1407-1418, ibidem, p. 74 (nr. 34).

        371 DRH, B, I, p. 404 (nr. 247).

        372 Doc. din 19 iul. 1498, ibidem, p. 465 (nr. 285).

        373 Doc. din 1374, ibidem, p. 19 (nr. 6). Cf. pp. 21, 24, 27, 35, 41, 44, 54, 106, 155.:

        374 Ibidem, p. 101 (nr. 50). Cf. p. 108 (în bani).

        375 Doc. din 4 iun. 1495, ibidem, p. 414 (nr. 255). Cf. p. 429, 459, 474.

        376 Doc. latin din 27 dec. 1391, ibidem, p. 38 (nr. 15). Cf. p. 144 (nr. 81).

        377 Doc. din 7 oct. 1428, ibidem, p. 118 (nr. 61). Olacul = transmiterea rapidă a ştirilor, serviciu de curieri – termenul este, probabil, de origine tătară:C. C. GIURESCU, Istoria românilor, II, 1, pp. 567-568; MATEI VLAD, Impunerea şi perceperea dărilor pe cai în ţările române, în „Studii", X, 1957, nr. 3, pp. 135-152.

        378 Doc. din 20 ian. 1437, DRH, B, I, p. 143 (nr. 80).

        379 Doc. din 25 aug. 1469, ibidem, p. 229 (nr. 135).

        nele ţării şi pe locuitorii oraşelor, pe târgovişteni de exemplu3S0. Satele dependente381 trebuiau să asigure şi hrănirea cailor aparţinând voievodului382.

        Pescuitul, una dintre îndeletnicirile larg practicate în Ţara Românească, era supus mai multor dări şi munci. Prima era dijma (a zecea parte) din ceea ce se prindea, numită „vama peştilor", „zeciuiala din peşte" 383, pentru care existau dregători anume ai domniei – „vameşii de bălţi"384, uneori şi ai feudalului locului385. în plus, pentru fiecare unitate mare de peşte sărat – corabie, maja, car, povară pe cal – încărcată de la cherhana, se percepea o taxă numită păr păr (deosebit de dijmă) 386. Cuantumul ne este dat în 1502, când Radu cel Mare cedează Tismanei venitul vămii de la Calafat: „Şi la acele bălţi, cine va săra cu corabia, de corabie 30 aspri, de maja 15 aspri, de car 4 aspri, de povară pe cal 2 aspri"38?

        La dijmă şi pănpăr se adaugă obligaţia de a pescui un număr de zile în folosul domniei: „Şi încă cum este legea – scrie Mircea odl Bătrân – 3 zile să pescuiască domniei mele morunii."388. Şi nu numai acest soi ales de peşte, ci şi altele: Radu cel Mare dă obroc Govorei, anual, din judeţul Romanaţilor, „.câte o maja de morun şi câte o maja de crap." 389.

        380 Doc. din 1417-1418, ibidem, p. 84 (nr. 39).

        381 Nu putem preciza dacă obligaţia revenea şi satelor de proprietari devăknaşi.

        382 Doc. din 4 iun. 1495, DRH, B, I, p. 415 (nr. 255). Cf. pp. 459, 474. Un singur doc. din 25 aug. 1469 enumera între dări şi „vaci grase", ibidem, p. 229 (nr. 135): nu am putut determina caracterul acestei obligaţii.

        383 Doc. din 1401-1406, DRH, B, I, p. 57 (nr. 24). Cf. p. 65, 243, 225.

        384 Doc. din 5 martie 1458, ibidem, p. 202 (nr. 117).

        386 Doc. din 15 ian. 1467, ibidem, p. 224 (nr. 131).

        3«6 Ibidem, p. 225 (nr. 131). Cf. pp. 187, 220, 295, 330, 429. 449.

        387 DIR, XVI, B, I, p. 14 (nr. 8),taxele ca atare sunt amintite cu aproape 90 de ani în urmă, la 1413 când pentru maja încărcată la Brăila se plătea „1 perperă": I. BOGDAN, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti., pp. 5, 12, 17- 20, 34.

        388 Doc. din 11 mai 1409, DRH, B, I, p. 76 (.nr. 35).

        389 Doc. din 1 aug. 1496, ibidem, p. 436 (nr. 268) posibil însă ca aceste cantităţi să provină şi din zeciuiala strânsă în judeţul Romanaţilor şi nu din zile de pescuit anume pentru domnie.

        În sfârşit, trebuie amintite şi lucrările efectuate obligatoriu la iezăturile sau zăgazurile heleşteielor domneşti, boiereşti sau mănăstireşti, la lese, la gârleşi privaluri39". Ele nu sunt trecute explicit în documentele secolelor XIV şi XV, dar îndeplinirea lor este certă, cerută de însăşi existenţa gârlelor şi iazurilor.

        În sectorul semănăturilor, renta în natură este obişnuit numită găletărit, alteori găleată-găleţi, găleată ohabnică, găleată domnească, găleţi de grâu domneşti ohabnice, jitărit 39l, – scutirea de la perceperea ei fiind redată prin „.să fie lăsaţi în linişte şi pace de plata găleţii", sau „.găleată să nu li se ia" 392 etc. Slujitorii domneşti care aveau datoria să strungă această dijmă erau găletarii393. Se cunoşteau cantităţile pe fiecare judeţ, anume: Basa-rab cel Bătrân face danie Coziei „.găletăritul din judeţul Vâlcea" 394; Vlad Călugărul, găleţile domneşti din Brăila, în beneficiul Snagovului etc.395; evident, unitatea socială de bază în evaluarea acestei rente rămânea satul 396.

        Găletăritul se aduna şi din recolta de grâu397, şi din orz398, reprezintă, aşadar, dijme din ambele produse. Pentru jitărit o definiţie din secolul al XVIII-lea, adăugată pe un document din 1401-1406, dă acellaşi înţeles; „.adecă de c'liciari care strâng pâinea domnească" 399.

        390 C. C. GIURESCU, Istoria pescuitului., pp. 285-287. Un singur document din 20 iunie 1489 aminteşte şi de fumărit: DRH, B, I, p. 347 (nr. 217); ar putea fi totuna cu „fumăritul după baltă" cunoscut în secolul al XVII-lea? (Vezi Anatefter, pp. 374, 375 /nr. 13/).

        391 Doc. din 1404-1418, DRH, B, I, p. 66 (nr. 29). Cf. pp. 74, 76, 81, 103, 114, 116, 123, 127, 129, 146, 151, 152, 166, 174, 180, 182, passdm (nr. 34, 35, 38, 52, 58, 60, 63, 66, 68, 82. 86, 87, 95, 99, 103, 104); pp. 84, 135 (nr. 39, 73); pp. 72,' 134, 163, (nr. 33, 72, 94); pp. 391, 436 (nr. 242, 268); p. 330 (nr. 205); pp. 29, 51, 57 (nr. 10, 21, 24).

        392 Doc. din 20 ian. 1437, DRH, B, I, pp. 143, 415 (nr. 80, 225).

        393 Doc. din 14 mai 1441, ibidem, p. 163 (nr. 94).

        394 Doc. din 15 iul. 1475, ibidem, p. 249 (nr. 150). Vezi anterior dania lui Dan I, la 1385, ibidem, p. 21 (nr. 7) etc. Cf. pp. 267, 340.

        395 Doc. din 31 iul. 1487, ibidem, p. 330 (nr. 205).

        396 Doc. din 1 aug. 1496, ibidem, p. 436 (nr. 268).

        397 Doc. din 3 oct. 1385, ibidem, p. 21 (nr. 7). Cf. pp. 24, 27, 35. 41, 54, 106 etc. (nr. 8, 9, 14, 16, 22, 53.).

        398 Doc. din 23 mart. 1482, ibidem, p. 291 (nr. 179).

        399 Ibidem, p. 57 (nr. 24).

        Cancelaria munteană mai aminteşte în numeroase acte, concomitent cu găletăritu'l, şi de dijme (dijmărit), fără a preciza ce anume produse agricole intră în această categorie 400.

        Viticultura era supusă, de asemenea, dijmei, numită: „zeciuiala din vii"; „zecimala domnească din vin"; „vama vinăriciului"; „vinăriciul domnesc"; „dijma vinului"401 (în traduceri vechi). Se aduna de vinăriceri (care erau slujitorii domniei) şi, de oamenii stăpânului feudal (pentru partea „datorată" acestuia). Evidenţa se ţinea pe judeţe, sate402 şi, evident, pe oameni: „Şi iarăşi le-a dat vinăriciul lui David din Cârstiani, cit se va cădea domnesc." citim într-un hrisov al lui Radu cel Mare 403 Se măsura în vedre 404.

        Cine cumpăra vin piătea o taxă. Ea se numeşte tot păr păr, la fel cu aceea dată pentru peşte405.

        O singură dată este amintit, în 1469, cămănăritul*06. In secolul al XVII-lea, era o taxă luată de la toţi cei ce vindeau vin în târguri407 şi este posibil ca şi cu 200 de ani mai înainte să fi avut aceeaşi destinaţie.

        Tot o singură oară este menţionată, la 1441, dijma din pometuri, din livezi. Documentul fiind păstrat numai în traducere şi referindu-se şi la sate aflate în Ţara Fă- « Ibidem pp. 114, 116, 129, 135, 152, 161, 166, 167, 172, 174, 180, 182, 183, 185, 190, 200, 204, 206, 214, 222, 2S4, 239, 245, 249, 253 etc. (nr. 58, 60, 68, 73, 87, 93, 95, 96, 98, 99, 103, 104, 105, 108, 115, 118, 120, 125, 129, 139, 143, 148, 150, 151 etc). Un act din 1441, păstrat numai în traducere, aminteşte şi de o dijmă „din semănături", ibidem, p. 161 (nr. 93).

        401 Ibidem, pp. 38, 400, 404 (nr. 15, 246, 247); p. 330 (nr. 205); p. 239 (nr. 143); pp. 390, 241, 311 (nr. 241, 145, 192); pp. 56, 143 (nr. 23, 80); în scutiri, vinăriciul apare de 64 de ori până la 1500: ibidem, vezi indicele.

        482 Doc. din 1 aug. 1496, DRH, B, I, p. 436 (nr. 268). Cf. p. 492 (nr. 300).

        «3 Doc. din 19 iul. 1498, ibidem, p. 465 (nr. 285).

        40* Ibidem, p. 436 (nr. 268).

        406 Doc. din 4 iun. 1497, ibidem, p. 449 (nr. 275). Cf. pp. 187, 220 (nr. 106, 128). Darea s-a menţinut până la începutul secolului al XlX-lea. C. C. GIURESCU, Istoria pescuitului., pp. 280-281.

        «j DRH, B, I, p. 229 (nr. 135). Actul s-a păstrat numai într-o traducere, aşa încât nu mai ştim dacă acest cămănărit figura ca atare şi în textul original.

        « Anatefter, p. 388 (nr. 33) şi C. C. GIURESCU, Istoria românilor, III, Bucureşti, 1946, p. 677.

        găraşului şi la altele din Ţara Românească, nu putem deduce allte precizări i08.

        În exploatarea subsolului, îndeosebi sarea şi arama sunt supuse unor impuneri. Cine cumpăra sarea de la ocne era obligat să plătească „vamă"; dovadă scutirea, ca o înlesnire aparte, acordată de Vladislav al II-lea căruţelor Coziei, trimise după aprovizionare la ocne sau în alte părţi 409. Aceeaşi ctitorie beneficiază şi de zeciuială de la minele de aramă de la Bratilovo410, ceea ce arată că şi unele exploatări miniere puteau fi supuse unei „vămi".

        Renta Alături de renta în natură şi de taxele asupra unor pro-în duse agricole, animale şi ale subsolului, o pondere im-mwnca portantă în totalul obligaţiilor ce caracterizau reQaţiile social-politice feudale o avea renta în muncă. Ea se manifesta în felurite direcţii, de exemplu hrănirea cailor domneşti sau pescuitul morunilor pentru voievod 3 zile pe an – arătate mai înainte. Formularea acestei rente este curentă în actele secolului al XV-lea411.

        „Cositul! finului" sau „fân"412 înseamnă îndatorirea satelor de a asigura coasa, adunatul în căpiţe şi transportul finului necesar domniei. „Copaci"413 sau „lemne" 4U arată obligaţia sătenilor de a tăia, tot în folosul curţilor domneşti, un anume număr de arbori. Fasonarea lemnăriei în grinzi, seâmdurietc., folosite în construcţii, ar putea explica prestaţia numită în acte, fără vreo altă «s DRH, B, I, p. 161 (nr. 93).

        "> Doc. din 7 aug. 1451, DRH, B, I, p. 187 (nr. 106); cf. p. 220 (nr. 128).

        410 Doc. din 1391-1392, ibidem, p. 35 (nr. 14); cf. pp. 41, 54, 156, 212 (nr. 16, 22, 89, 124).

        411 Doc. din 7 aug. 1445, ibidem, p. 174 (nr. 99) şi doc. din 9 ian. 1498, ibidem, p. 459 (nr. 281), passim.

        412 Doc. din 1428, ibidem, pp. 114, 166 (nr. 58, 95). Obligaţia este amintită de peste 50 de ori în documentele cu scutiri de dări şi dijime, ibidem, indice, p. 592.

        413 Doc. din 17 nov. 1431, DRH, B, I, p. 134 (nr. 72). Cf. pp. 152, 174, ISO, 183, 185, 190, 192, 194, 200, 239, 249, 267, 276 (nr. 87, 99, 103, 104, 105, 108, 110, 111, 115, 143, 150 161, 170).

        414 Doc. din 30 iun. 1441, ibidem, p. 166 (nr. 95). Of. pp. 167, 172, 188 (nr. 96, 98, 107). Toate trei păstrate numai în traduceri vechi. Un singur document, păstrat tot în traducere, dă şi numele de cherestea: 25 mai 1429, ibidem, p. 126 (nr. 65).

        desluşire, „talpe" 415. Podvoadele sau podvezile înseamnă, probabil, obligaţia de a îndeplini transporturi cu care trase de boi, iar cărăturile (povezi) 416 toţ transporturi, dar efectuate cu cai încărcaţii17. La acestea se adaugă lucrul obligatoriu pentru paza şi întreţinerea morilor418. Asemenea era şi lucrul pentru întreţinerea cetăţilor419, a potecilor („nici poteci să nu facă"), a podurilor420. Dar nu cunoaştem cuantumul lor, nici modalităţile practice de îndeplinire. Paza sau straja în apropierea sau la întăriturile oraşelor, ca şi în diferite alte locuri, în folosul domniei, uneori şi al stăpânului feudal, se numea posadă (posade), cuvânt ce desemnează suburbia unui târg 421. Satele erau câteodată scutite 422^ dar nu putem preciza, pentru secoldle XIV şi XV, în ce măsură obligaţia constă numai într-o prestaţie sau, concomitent, şi o dare, aşa cum era în Moldova423. Pentru epoca ară-<tată, n-avem ştiri asupra mâglaşilor, locuitori din sate devălmaşe, stăpâni de pământ din apropierea Ocnelor Mari, datori să meargă prin rotaţie la saline, să ajute la scosul bolovanilor de sare din exploatare şi la aşezarea

        415 Doc. din 28 febr. 1424, ibidem, pp. 103, 150, 174, 180, 185, 190, 212, 214, 239, 264, 284, 302, 347, 354, 377, 395, 397, 436, 474 (nr. 52, 86, 99, 103, 105, 108, 124, 125, 143, 160, 175, 186, 217, 220, 234, 243, 244, 268 şi 290).

        416 Doc. din 4 sept. 1389, ibidem, pp. 28-29 (nr. 10). Apar de zeci de ori în actele de scutiri, ibidem, p. 591, indice, sub „care" şi „cărături".

        "~417 C. C. GIURESCU, Două vechi obligaţii fiscale româneşti: cărăturile pe cai şi podvoadele cu boii, în RIR, XVI, 1947, nr. 3, pp. 229-232; Cf. V. COSTAGHEL, Les immunites., pp.19-21.

        418 Doc. din 28 oct. 1464, DRH, B, I, p. 218 (nr. 127). Cf. pp. 291, 415, 459, 474 (nr. 179, 255, 281, 290).

        419 Doc. din 4 iun. 1495, ibidem, p. 415 (nr. 255). Cf. pp. 459, 474 (nr. 281, 290).

        420 Doc. din 9 ian. 1498, ibidem, p. 459 (nr. 281).

        421 C. C. GIURESCU, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene., pp. 99, 137-138.

        422 Doc. din 28 febr. 1424, DRH, B, I, p. 103 (nr. 52). Cf. pp. 114, 116, 134, 146, 163, 174, 180, 185, 190, 204, 212, 214, 276, 284, 459 (nr. 58, 60, 72, 82, 94, 99, 103, 105, 108, 118, 124, 125, 170, 175, 281); M. SÂNZIANU, Despre posadă, în RIR, IV, 1934, pp. 306-309; V. COSTĂCHEL, Les immunites., pp. 16-19; N. STOICESCU, Curtenişi slujitori, pp. 143- 144; ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, L'evolution de i'immunite., p. 22.

        423 Vezi nota 421.

        lor în grămezi (magie) 424. Cum operaţia se executa, fără îndoială, şi în secolul al XlV-lea, este sigur că o asemenea muncă revenea unor sate din apropierea amintitelor saline. Câteva menţiuni găsim şi asupra „poclo-nului", pesemne daruri obligatorii făcute domniei sau stăpânului feudal425.

        Orăşenii aveau îndatorirea unor rente asemănătoare 426.

        Cele mai multe sunt aceleaşi ca la sate. Diferenţele sunt: „viglu" (de la latinescul vigillia), de fapt sinonim cu „posada"427; engariile – cu un cuprins neprecizat de documente muntene dar care – după analogiile din Imperiul bizantin, Serbia şi Bulgaria 42® – ar fi însemnat tot anume transporturi efectuate de orăşeni în folosul autorităţilor de stat 429.

        Birul Alături de dijmele şi muncile arătate, a existat şi o dare personală, pe locuitor, plătibilă în bani, numită bir. Prima atestare documentară, sub forma indirectă, a dregătorului dator să asigure strângerea birului, o citim la 1417-1418 43°, iar cea dintâi menţiune directă într-un hrisov din 1441 431. Apoi mărturiile se repetă432.

        Cât de veche este această dare personală? După unele opinii, din prima jumătate a secolului al XV-lea, instituită pentru a aduna banii necesari plăţii haraciului433.

        424 A. ILIEŞ, Ştiri în legătură cu exploatarea sării, pp. 186- 188. Ştirile încep de la finele secolului al XVI-lea. Vezi exemplul satului Dobroveni, doc. din 25 mart. 1600, DIR, XVI, B, VI, p. 371 (nr. 382).

        425 Doc. din 7 aug. 1446, DRH, B, I, p. 188 (nr. 107). Cf. pp. 249, 267, 340 (nr. 150, 161, 212). Poclonuil este menţionat însă numai în privilegiile acordate Coziei.

        426 Doc. din 1417-1418, ibidem, p. 84 (nr. 39).

        427 N. STOICESCU, Curteni şi slujitori, p. 143; V. COSTĂCHEL, Les immunites., p. 17.

        428 V. COSTĂCHEL, Les immunites., pp. 19-20.

        429 Nu putem preciza care erau obligaţiile speciale ale orăşenilor în legătură cu exploatarea de la Ocnele Mari. Pentru secolul al XVIII-lea, vezi A. ILIEŞ, op. cit., pp. 189-190.

        «o DRH, B, I, p. 84 (nr. 39). Cf. p. 161 (nr. 93).

        431 Ibidem, p. 166 (nr. 95).

        432 Doc. din 28 oct. 1464, ibidem, p. 218 (nr. 127). Cf. pp. 291, 294, 391 (nr. 179, 181, 242).

        433 I. C. FILITTI, Evoluţia claselor sociale, p. 92; I. VLĂDESCU, Despre dări şi impozite, I, Birul, Bucureşti, 1926. pp. 34-35; V. COSTĂCHEL, Les immunites., p. 25.

        Alţii o socot „ocazională" în secolul al XlV-lea, devenind obligatorie în urma războaielor repetate ale lui Mircea cel Bătrân cu otomanii şi a obligaţiilor asumate faţă de înalta Poartă434. După alte opinii, birul a existat din prima jumătate a secolului al XlV-lea 435, şi chiar în cel precedent, al XIII-lea436. împărtăşim argumentele care-1 datează o dată cu constituirea statului feudal unitar al Ţării Româneşti437. Nu avem nici o informaţie asupra cuantumului sau a evoluţiei până către 1500.

        Pentru desemnarea feluritelor categorii de rentă feudală, cancelaria munteană utiliza – aşa cum aminteam mai înainte438 – câţiva termeni generali: munci, slujbe şi dăjdii439, slujbe şi munci 44°, slujbe şi lucruri441, slujbe442, dăjdii-slujbe-munci443. O definire exactă a lor nu este totdeauna cu putinţă. „Dajde" pare să fie sinonim cu dijmă 444. Slujbele cuprind şi dijmele, şi prestaţiile, şi amenzile445. Alteori, slujbele şi muncile par a fi sinonime446. Cât despre „mâncături"447, actele vremii nu ne dau vreo desluşire. Şi chiar dacă atare echivalenţe vor mai fi nuanţate sau modificate de ulterioare cercetări, reţinem că documentele muntene din secolele XIV şi XV exprimă diferenţiat renta feudală; cele trei categorii ale ei răspund unor realităţi majore socio-

        4M ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, L'evolution de Vimmunite., pp. 21-22."

        435 C. C. GIURESCU, Organizarea financiară a Ţării Româneşti în epoca lui Mircea cel Bătrân, pp. 24-29.

        436 A. D. XENOPOL, Istoria românilor, III, ed. a 3-a, p. 215. Termenul este de obârşie slavă (C. C. GIURESCU, op. cit., p. 28); P. P. PANAITESCU, Introducere la istoria culturii., p. 155, îl consideră derivat de la birka = răboj.

        437 C. C. GIURESCU, op. cit., pp. 25-27.

        438 Vezi mai sus, pp. 312.

        439 Doc. din (1428), DRH, B, I, p. 114 (nr. 58). Cf. pp. 116, 134, 143, 222, 298, 343, 354, 363, 395 etc. (nr. 60, 72, 80, 129, 184, 214, 220, 226, 243).

        440 Doc. din 16 sept. 1430, ibidem, p. 129 (nr. 68).

        441 Doc. din 15 ian. 1432, ibidem, p. 135 (nr. 73).

        442 Doc. din 23 aug. 1437, ibidem, p. 152 (nr. 87).

        443 Doc. din 1477-1482, ibidem, p. 258 (nr. 155).

        444 Doc. din 2 aug. 1439, ibidem, p. 155 (nr. 89).

        «5 Ibidem, pp. 81, 151, 163, 183, 204 (nr. 38, 86, 94. 104, 118).

        446 Doc. din 1407-1418, ibidem, p. 74 (nr. 34).

        447 Doc. din 1401-1406, ibidem, p. 58 (nr. 24). Cf. p. 241 (nr. 144).

        economice: producţia bunurilor materiale, îndeosebi în sectorul agricol şi creşterea animalelor; munca omului, principala forţă de producţie a evuluimediu; circulaţia monetară şi ponderea ei.

        În sfârşit, mai există un termen ce revine periodic, acela de „venituri"448. Acestea par a îngloba şi dijmele şi amenzile pentru delicte şi prestaţiile449.

        Strângerea rentei feudale se efectua cu ajutorul dregătorilor, cei mai mulţi numiţi după însăşi dijma pe care o percepeau450. Dările în natură şi cele în bani erau cuprinse în „casa domnească", de unde voievozii făceau apoi şi felurite danii451. Uneori se folosesc şi termenii „de la curtea domniei mele" sau „casa mea"452. Avea această formulare şi un înţeles mai larg, incluzând uneori şi târgurile care erau proprietatea domniei? Aşa ar putea fi interpretate spusele lui Mihail voievod, fiul lui Mircea cel Bătrân, când pune sub ascultarea Coziei 10 familii de târgovişteni şi precizează: „.pentru că a dat domnia mea din însăşi casa domniei mele şi din însuşi oraşul domniei mele." 453. Socotim totuşi că referirea la „casa domnească" priveşte numai dijmele şi dările datorate de cele 10 familii dependente şi care, prin aceeaşi hotărâre a voievodului, urmau să fie date nu statului, ca până atunci, ci ctitoriei de la Cozia.

        Cine era dator sa împlinească felurite dijme, munci şi dări? Regimul aplicat era diferit, în funcţie de clasă şi categorie socială. Satele dependente erau obligate, în general, la îndeplinirea tuturor acestor rente feudale, fie zeciuiala din produse, fie prestaţii, fie bir454. Satele

        448 Ibidern, pp. 18, 21, 24, 36 (nr. 6, 7, 8, 14) etc.

        449 Ibidem, pp. 64-65, 451 (nr. 28, 276).

        450 Vezi mai sus, pp. 289-290. Cf. C. C. GIURESCU, Organizarea financiară., pp. 46-49. Nu avem ştiri din secolele XIVXV despre cisluitorii care ţineau evidenţa repartiţiei dărilor pe comune. Pentru secolele XVI-XVII, vezi A. ŞTEFULESCU, Documente slavo-române relative la Gorj (1406-1665), Tg. Jiu, 1908, pp. 144-145 şi 322-323 şi DIR, XVI, B, I, p. 135 (nr. 162).

        451 DRH, B, I, p. 19 (nr. 6). Cf. pp. 21, 24, 35, 41, 76, 371 (nr. 7, 8, 14, 16, 35, 231).

        452 Ibidem, p. 27, 44 (nr. 9, 17). 463 Ibidem, p. 84 (nr. 39).

        4o4 Exemplele sunt numeroase, vezi DRH, B, I, pp. 49, 64, 65, 72, 163, 194, 253, 291, 340, 404, 465, 486 etc. (nr. 20, 28, 33, 94, 111, 151, 179, 212, 247, 285, 297 etc).

        dependente dau dijmă şi domniei, şi feudalului? Răspunsul este afirmativ, ce! puţin pentru zecimala din anumite produse. Radu cel Mare, înzestrând mănăstirea Govora cu o vie în hotarul Copăcelului, o dăruieşte „cu vinăriciul de la acea vie, domnesc şi boieresc." 455 (subl. ns., D. C. G.).

        La fel, satele dependente datorează zeciuială din grâne şi domniei şi stăpânului: „Şi iarăşi – scrie Basarab cel Tânăr în hrisovul dat Snagovului – ca să se aducă la sfânta mănăstire în fiecare an din judeţul Prahova, de la 8 sate, opt găleţi de grâu şi opt de orz din satele care vor fi supuse mănăstirii" 456 (subl. ns., D. C. G.). Grâul şi orzul amintite reprezintă dijmă domnească; dacă ar reprezenta-o pe aceea boierească (mănăstirească), atunci tot paragraful din document nu ar mai fi fost necesar, deoarece ipso facto un sat dependent trebuie să dea stăpânului dijmă. Veniturile realizate de feudali din zeciuialăanumitor produse sunt limpede confirmate de documente 457.

        Dar renta în muncă? Era „datorată" domniei în formele anterior amintite. Anumite prestaţii se efectuau şi pentru stăpânul feudali, cum ar fi transportul cu cai şi căruţe, lucrul la mori, la poduri. Dovadă actele cu privilegii de imunitate acordate unor boieri sau mănăstiri, unde, printre scutiri sunt enumerate posade, copaci, talpe, cositul finului, cărături, podvoade etc.458; ori toate acestea nu înseamnă decât că domnia renunţă la beneficiul lor care, implicit, revine titularului actului, laic sau cleric. Majoritatea satelor dependente însă, care nu se aflau sub regimul imunităţii, îndeplineau prestaţii şi pentru domnie, şi pentru feudal. In acest sens se pronunţă şi un act, din 1428, păstrat numai în traducere, unde Dan al II-lea întăreşte Snagovuâui mai multe sate,

        453 Doc. din 14 apr. 1496, DRH, B, I, p. 431 (nr. 266). Cf. p. 340 (nr. 212). Astfel de distincţii se repetă şi în actele din secoluil a,l XVHea: DIR, XVI, B, I, p. 76 (nr. 75) şi B, IV, p. 10 (nr. 10). Vezi, de asemenea, DRH, B, I, pp. 218, 390 (nr. 127, 241) şi D. MIOC, MĂRIA BĂLAN, Aspecte ale rentei funciare feudale în Ţara Românească. Vinăriciul boieresc (otaştină), în St. A. L, VII, 1965, p. 127 şi urm.

        456 DRH, B, I, p. 291 (nr. 179).

        457 Vezi DRH, B, I, pp. 64-65, 224, 231, 243, 278 etc. (nr. 28, 131, 137, 146, 171).

        458 Vezi, de exemplu, DRH, B, I, p. 174 (nr. 9).

        precizând „.de niminilea nici o bântuială să nu se cuteze a se clăti, nici de un lucru boierescu, au dom-nescu." 459.

        Dar stăpânii de pământ, boieri de diferite trepte, dădeau dijme şi bir? Documentele secolelor XIV şi XV sunt foarte laconice la acest capitol aJ relaţiilor sociale şi politice. într-o sumă de cazuri, domnia dă confirmare unor boieri pentru ocinile (satele) lor, fără alte precizări. Dar cazul unor ocini stăpânite în comun (în devălmăşie), unde nu există rumâni (vecini)? 460 Cancelaria nu face vreo menţiune în ce priveşte obligaţiile lor faţă de domnie. Un sat, Luciiani, este confirmat la 9 boieri, slugi domneşti, acordându-i-se şi scutire în favoarea proprietarilor461. Satul este locuit numai de cei 9 coproprietari cu familiile lor sau şi de ţărani dependenţi? Actul nu ne dă vreun răspuns. Dacă s-ar confirma prima ipoteză, atunci înseamnă că şi stăpânii devălmaşi cu mici ocini, sunt supuşi zeciuielilor, prestaţiilor etc. Dar la o atare interpretare pare să se opună însăşi formula de scutire – aidoma celei folosite în cazul satelor dependente; or, condiţia stăpânului de pământ, fie şi mic proprietar devălmaş, era cert diferită de aceea a săteanului dependent.

        În condluzie, documentele secolelor XIV şi XV nu arată dacă boierii, mici sau mari, dădeau dijme, bir sau împlineau unele prestaţii. Judecind însă după mărturiile mai recente, este exclus ca satele devălmaşe, care reprezentau un sector important al realităţii economice şi sociale, să nu fi fost obligate faţă de stat – în afara îndatoririlor militare şi a supunerii la normele juridice ale timpului – şi la plata unor dări, dijme şi munci. După cum şi boierii „mari"aveau, desigur, unele obligaţii. Cât şi cum, actele până către 1500 nu ne dau lămuriri. Ca pretutindeni însă, în Europa medievală, repartiţia rentei feudale urma o linie inversă ierarhiei sociale: treptele superioare beneficiau de multiple scutiri (stadiul maxim fiind acela al privilegiilor de imunitate), cele inferioare trebuiau să răspundă la toate cerinţele şi impunerile.

        «9 DRH, B, I, p. 118 (nr. 61).

        460 DRH, B, I, p. 235, 319, 349 (nr. 140, 198, 218).

        461 Doc. din 10 aug. 1437, ibidem, p. 149 (nr. 85).

        Cum erau privite aceste obligaţii? După poziţia celui în cauză: sătenii dependenţi, orăşenii de rând simţeau apăsarea. Dovezi direct consemnate în acte nu par a fi rămas. Dar evoluţia înţelesului unor termeni este prin ea însăşi grăitoare. A prăda însemna, la început, a percepe gloabele de la cei vinovaţi de un delict: „Iar când se fac gloabe asupra acelor sate – scrie Basarab cel Tânăr – să nu meargă călugării singuri să prade."462. Cu timpul, a prăda a devenit sinonim cu a jefui, a lua prin violenţă, prin silnicie. Desigur, nu putem şti dacă o asemenea evoluţie ca sens s-a produs şi în secolele XIV-XV; ea rămâne oricum semnificativă. în aceeaşi direcţie se aşază şi trecerea de la „engarii" la „angarale" = corvoadă, greutate, apăsare.

        Perspectiva se schimbă, când privim din rândurile beneficiarilor: dijmele, dările, muncile sunt îndatoriri normale, cu totul lega'le! „De asemenea înoieşte şi întăreşte domnia mea acest hrisov al domniei mele – scirie Dan al II-lea – ca ori cât se cuvine sau din sate sau de la bălţi sau de la ţigani, oricine să se ferească de aceea ce se cuvine mănăstirii"^63 (subl. ns., D. C. G.). La fel gânideşte şi Basarab cel Tânăr, în favoarea Snagovului464. Altfel spus, tot ce percepeau feluriţii slujbaşi ai statului revine, de drept, „se cuvine" în mod legal, mănăstirii. Ideea este chiar aşa redată de Vlad Călugărul, care întăreşte Bistriţei mai multe ocini adăugind: „.să se amestece egumenul şi cu trimişii lui la acele sate şi ce vor avea nevoie după lege, să-şi ia de la ele, iar alţii nimeni, pentru nici un lucru să nu-i turbure."465 (subl. ns., D. C. G.).

        Desigur, toate aceste dări şi prestaţii se îndeplineau după anume norme, întărite printr-o îndelungată aplicare, prin tradiţie: iar aceste „legi" se arătau a fi, evident, în beneficiul stăpânilor feudali, ai clasei dominante. Reţinem însă totodată că un atare sistem de dijme, munci şi dări în bani, reprezenta de fapt – ţinând seamă de nivelul tehnologic, de productivitatea diferitelor sectoare ale vieţii materiale şi de relaţiile sociale existente – baza materială pentru întreţinerea şi funcţio-

        462 Doc. din 23 mart. 1482, DRH, B, I, p. 291 (nr. 179).

        463 Doc. din 12 dec. 1424, ibidem, p. 111 (nr. 56).

        464 Doc. din 23 mart. 1482, ibidem, p. 292 (nr. 179).

        4:5 Doc. din 16 mart. 1494, DRH, B, I, p. 405 (nr. 247).

        narea aparatului de stat, de la puterea centrală (domnia) şi până la dregătorul de sat, pentru efectuarea transporturilor, pentru executarea lucrărilor de interes public, îndeosebi a celor legate de comunicaţii şi apărare.Organizarea politică superioară – statul feudal – nu se putea consolida decât în măsura în care feluritele forme de rentă erau îndeplinite.

        OrgaViaţa statului feudali nu putea fi despărţită de organi-nizarea zarea militară. „Oastea" forma o îndatorire generală, militară. incluzând şi pe stăpânii de pământ, şi pe sătenii depen-Oastea denţi. Satul Pullcovţi, fost al jupanului Gal şi închinat cea mare apoi mănăstirii Strugalea, este scutit de Mincea cel Bătrân, în favoarea ctitoriei, de toate „.slujbele şi dăjdiile mici până la cele mari", cu excepţia serviciului militar: „.numai la oastea cea mare să slujească domniei mele, iar alta nimic mai mult", precizează voievodul466. Aceleaşi prevederi şi în cazul satelor dependente Ciuliniţa 467, Mociuriţe468, Ohaba469, Frânghişeşti, Dobruşeşti, Izvo-rani, Turbaţi, Ghermăneşti470, sau Beala şi Preslop unde voievodul Mircea adaugă: „numai la oastea cea mare să se pregătească." 471. Aceeaşi îndatorire exista şi pentru târgoveţi, inclusiv cei dependenţi 472. Oastea cea mare însemna, aşadar, o obligaţie generală a populaţiei de a răspunde la chemarea domnului. Termenul, ca atare, este atestat documentar sub cârmuirea lui Mircea cel Bătrân, care, după unele opinii, ar fi extins, pentru în-tâia dată după întemeierea statului Ţării Româneşti, baza socială a armatei „prin chemarea sistematică la oaste a micii boierimi şi a ţărănimii"473 (acţiune determinată şi de repetatele lupte cu.otomanii). Din exemplele citate, «6 Doc. din 11 mai 1409, DRH, B, I, p. 76 (nr. 35).

        467 Doc. din 1407-1418, DRH, B, I, p. 74 (nr. 34).

        468 Ibidem, p. 51 (nr. 21). «» Ibidem, p. 58 (nr. 24).

        4'° Ibidem, pp. 217-218 (nr. 127). Cf. pp. 391, 404, 415, 459.

        471 Ibidem, p. 82 (nr. 38). Cf. ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, Despre terminologia ţărănimii dependente., p. 1161.

        412 Doc. din 1417-1418, DRH, B, I, p. 84 (nr. 39).

        473 M. BERZA, N. STOICESCU, L. MARCU, Organizarea statului feudal, „Studii", XV, 1962, nr. 6, p. 1481. Observăm că „ţărănimea" este o categorie socială foarte vag definită de. documentele epocii. Cf. mai sus, p. 248.

        elementul definitoriu al oştirii celei mari pare a fi participarea obligatorie a vecinilor, a orăşenilor dependenţi 474. Obligaţie, consemnată documentar în 1374 când satul Ji-dovştiţa, dependent de mănăstirea Vodiţa, este scutit în favoarea ctitoriei, între altele, „de oaste", adică de obligaţia de a presta serviciul militar, la chemarea domniei. De unde şi concluzia – confirmată de cunoaşterea tuturor desfăşurărilor militare majore din istoria Ţării Româneşti în secolul al XlV-lea, – că oastea cea mare este o realitate existentă la întemeierea statului feudal sub Basarab întemeietorul:". Obligaţia tuturora de a se apăra cu arma a apărut – ca o reacţie firească pentru supravieţuire de-a lungul perioadei migraţiilor, când putinţa de a trăi era condiţionată şi de felul cum fiecare comunitate sau zonă îşi organiza propria apărare. Stăpânii pământului – indiferent de mărirea proprietăţilor – erau datori să răspundă la chemările domnului; cine stăpânea pământul era dator să-1 şi apere, altminteri făcându-se vinovat de trădare (hiclenie): între proprietatea asupra solului şi serviciulmilitar fiind o legătură organică475. Scutirea de armată se întâlneşte o singură dată în documentele secolelor XIV şi XV476, ceea ce evidenţiază şi mai mult obligativitatea generală a unei astfel de slujbe.

        Curtenii Dar însăşi expresia întâlnită – „oastea cea mare" – arată existenţa unei armate mai mici, alcătuită din dregători, din slugile domniei de toate treptele, numiţi şi curteni477. Ei mergeau în campanie sub comanda unui mare dregător. îi găsim menţionaţi şi în actele seco-

        474 Cancelaria munteana foloseşte şi termenul simplu de „numai oastea s-o facă", deşi se referea la sătenii dependenţi: DRH, B, I, pp. 51, 58, 218, 404.

        * Este şi concluzia lui N. STOICESCU, „Oastea cea mare" în Ţara Românească şi Moldova (secolele XIV-XVI), în vo! „Oastea cea mare", Bucureşti, 1972, p. 27-51.

        4'5 Concluzia nu este exprimată astfel de documentele secolelor XIV şi XV, dar rezultă din analiza întregii organizări militare a Ţării Româneşti şi Moldovei, C. C. GIURESCU, Istoria românilor, 11/2, pp. 503-504.

        476 DRH, B, I, p. 18 (nr. 6).

        477 Vezi diferitele păreri asupra curtenilor în N. STOICESCU, Curteni şi slujitori, pp. 15-18 şi 26.

        lului al XV-lea478. Iar prezenţa lor la război ne este adeverită de Învăţăturile lui Neagoe Basarab, oare, după ce arată că boierii de frunte, de felurite ranguri, trebuie să stea la luptă alături de domn, adaugă: „Iar ceilalţi curteni mici, chiar dacă vor fugi, nu-i băgaţi în seamă, nici nu vă întristaţi din pricina lor, pentru că iar se vor întoarce la voi nerugaţi"479. în documentele epocii nu găsim precizări asupra felului cum toate aceste categorii sociale – săteni dependenţi, stăpâni de pănaânt, dregători, orăşeni – îşi făceau serviciul militar. Este foarte probabil că vecinii erau folosiţi mai ales la lucrările auxiliare – transporturi, fortificaţii etc. —, în timp ce combatanţii se recrutau dintre ceilalţi.

        Luptau organizaţi şi în corpuri de cavalerie, şi ca pedestraşi. Vlad Dracul trimite 4 000 de călăreţi peste Dunăre, ca să ajute unor mari cete de bulgari înconjuraţi de otomani4S0. Cavaleria munteană şi aceea ungară însoţesc de-a lungul ţărmului dunărean navele burgunde conduse de seniorul Wallerand de Wavrin; seara îşi lăsau caii să pască în pajişte481 şi îi deprindeau să nu se sperie de strigătele puternice şi neaşteptate; în felul acesta preveneau fuga cailor din faţa turcilor care, obişnuit, făceau o cumplită larmă când atacau4S2.

        ArmaEra cel cunoscut al epocii: arcuri, securi, săbii, lănci, tnentul arbalete, scuturi, bombarde, armuri. Mărturiile timpului nu arată ce arme era obligat să aducă cu sine fiecare luptător4S3 şi ce anume era procurat de domnie: este foarte probabil că arbaletele şi bombardele intrau în această ultimă categorie.

        O bună parte dintre arme erau lucrate în ţară. La Coconi s-au găsit vârfuri de săgeţi, pinteni, un mâner

        478 Vezi mai sus, p. 295.

        479 Învăţăturile lui Neagoe Basarab., p. 389. Nu găsim în documentelesecolelor XIV-XV o confirmare a opiniei exprimate de V. COSTĂCHEL, P. P. PANAITESCU, A. CAZACU, Viaţa feudală., pp. 395-396, despre existenţa a două categorii de oşti:oastea domnului. şi oastea feudală a boierimii mari.".

        460 Wavrin, în „Călători străini despre ţările române", voi. I, p. 112.

        «1 Ibidem, p. 118.

        «2 Ibidem, ed. citată, pp. 118-119.

        483 N. STOICESCU, Curteni /« slujitori, p. 303.

        de spadă – odată cu zgură de fier, ceea ce arată confecţionarea uneltelor şi alinelor la faţa locului (finele secolului al XlV-lea şi începutul celui următor) 484. Săgeţi şi o piesă de armură – o apărătoare de picior (cne-midă) s-au aflat la Zimnicea (secolul al XlV-lea) 485. Cercetările arheologice înmulţesc, cu fiecare an, atare mărturii. Este de altfel normal ca o oştire de zeci de mii de oameni să-şi fi făurit ea însăşi armele.

        Fireşte, se aduceau şi de peste hotare, fie gata, fie numai materia primă necesară prelucrării. Scutirea de vamă subliniază interesul domniei pentru asemenea importuri486: „.şi să lăsaţi să se aducă de acolo la noi

        — cere Vlad Călugărul braşovenilor – fără piedică, săgeţi şi arcuri şi săbii şi scuturi şi fier pentru arme." 487 (subl. ns., D. C. G.). Când se iveau piedici, domnii munteni reacţionau de îndată488. Când ameninţarea externă din partea otomană devenea mai accentuată, domnia lua iniţiativa şi reclama imperativ aducerea armamentului special: „Deci vă rog ca pe nişte fraţi ai mei – trimite grabnic scrisoare Vlad Dracul la Braşov – gătiţi-mi 100 de puşti cu toate cele de trebuinţă şi arcuri cu săgeţi şi scuturi, cât veţi putea mai multe." 489. In timpul campaniei aceluiaşi voievod, alături de flota burgundă, împotriva cetăţilor otomane de la Dunăre, oastea română foloseşte şi tunuri mai mari (1445). Să-1 ascultăm pe Wavrin: „Dar domnul Ţării Româneşti se şi înapoiase la cartierul sau din tabără pentru a porunci să tragă şi cu cele două bombarde foarte mari pe care le adusese." (subl. ns., D. C. G.). Se pare că tunarii nu erau foarte bine instruiţi, deoarece ghiulele de piatră treceau peste cetatea Giurgiului asediată. Turcii încearcă printr-un atac brusc să captureze tunurile muntene: „Şi acei turci

        — continuă cronicarul francez – au ţintuit cea mai bună

        4S1 N. CONSTANTINESGU, Observaţii asupra satului fortificat., pp. 59-79.

        485 S. C. I. V. nr. 1, 1950, p. 101.

        486 I. BOGDAN, Documente privitoare Ia relaţiile Ţării Româneşti., p. 19. Cf. pp. 20, 23, 25, 28, 34, 3l'.

        487 Ibidem, p. 190.

        488 Ibidem, p. 89 (pe la 1451-1456). Cf. pp. 129, 332, 333.

        489 Ibidem, p. 63 (pe la 1432-1433); cf. pp. 80, 121; HURMUZAKI-N. IORGA, Documente, XV, 1, p. 69; R. MA. NOLESCU, Comerţul., pp. 146-147.

        bombardă a românilor, dar ei care erau oşteni foarte voinici s-au desmeticit şi au respins pe turci în cetate" 490.

        Costumul Informaţii mai precise despre costumul militar nu găsim militar în documentele scrise. Dar miniaturile din Chronicon Pictum Vindobonense arată pe ostaşii lui Basarab în straie ţărăneşti, cu căciuli conice înalte, cu sarici miţoase, lungi. Iar cronicarul otoman Enveri, relatând bătălia de la Ankafa (1402), notează că în oastea sultanului Baiazid se afla (fapt inexact de altfel) şi un contingent valah, din Ţara Românească, adăugind: „Oştirea ghiaurilor a mers în faţă; atunci a văzut toată lumea ostaşi cu nădragi"49i. Dar este aproape sigur că alături de armele obişnuite – arcuri, secure, sabie etc. —, aceşti oşteni au avut şi un fel de platoşe din piele tăbăcită, groasă, care să le apere pieptul.

        Se foloseau şi armuri, după felul cavalerilor din centrul şi vestul Europei. Amintita Chronicon Pictum Vindobonense arată un ostaş român purtând costum întreg din zale şi pe deasupra o cămaşă lungă492. Pe unul dintre stâlpii despărţitori dintre altar şi naos, în biserica domnească de la Curtea de Argeş, este pictat un cavaler cu tunică de zale, pantaloni scurţi roşii, ciorapi dungi albaştri, spadă, scut, coif cu crinieră roşie, suliţă493. Pe dinarii emişi în timpul cârmuirii sale, voievodul Radu I este înfăţişat în armură de cavaler, cu bustul protejat de o cuirasă închisă, cu cască de fier pe cap, ţinând în mâna dreaptă o lance, iar în stânga un scut, pe jumătate fas-ciat494. Amintim şi de o ştire cuprinsă în Cronaca Car-rarense despre 10 000 de armuri complete vândute de Veneţia lui „Radano prinzipo di Bulgaria infedelle" pentru a echipa 10 000 de cavaleri, cu care a luptat îm-

        490 Wavrin, ed. citată, pp. 105-106.

        431 Cronici turceşti, I, ed. M. Guboglu, M. Mehmet, p. 40.

        492 Vezi reproducerile din Istoria României, II, p. 154, planşa 5.

        493 V. DRĂGHICEANU, Curtea domnească din Argeş, în BCMI, X-XVI, 1917-1923, p. 55 şi planşa VII.

        494 O. ILIESCU, Moneda în România, p. 19; PAVEL CHIHAIA, Efigii monetare şi portrete votive ale voievozilor Radu I şi Mir cea cel Bătrân, în „G. B.", XXVII, 1968, nr. 5-6, pp. 726-732.

        potrivaregelui Ungariei, Ludovic I, în 1377: „Radano" este, după toate probabilităţile, voievodul Ţării Româneşti, Radu 1495. Amintim, în sfârşit, de recomandarea papei Grigore al Xl-lea făcută clerului catolic al Ungariei, ide a veghea şi de a excomunica pe toţi cei ce ar vinde „arme, fier şi altele",valahilor schizmatici" sau turcilor 496.

        Echiparea tehnică a armatei româneşti se afla astfel la nivelul celorlalte oşti din sud-estul european. Ea răspundea obiectivului strategic fundamental al acestei forţe militare şi anume apărarea teritoriului Ţării Româneşti. Ea îngăduia marea mobilitate a trupelor, atacuri şi retrageri alternative, alegerea celor mai potrivite locuri pentru înfruntările decisive, retragerea populaţiei şi distrugerea bunurilor materiale în faţa invadatorilor, transformarea, la nevoie, a întregii ţări în teatru de luptă; ţinea seama, deopotrivă, de baza socială a acestei armate, în care o apreciabilă pondere o aveau stăpânii mici şi mijlocii de pământ. Era un armament adaptat echipării individuale, dar fără a reclama,pentru cei mai mulţi dintre oşteni, cheltuirea unor importante sume de bani. Nu lipsea, fireşte, nici armamentul greu – de tipul cuiraselor, de exemplu, – cu o folosire mai redusă însă decât în centrul sau vestul continentului în aceeaşi epocă. Adoptarea unei atare tehnici de luptă şi a echipamentului corespunzător era postulată, de altfel, de întreaga experienţă a societăţii româneşti, confruntată timp de peste un mileniu cu valuri de migratori. De aici, uneori, similitudinea armamentului cu acela utilizat de alte popoare răsăritene. Cronicarul Ioan Cantacuzino relatează că, în 1331, în preajma unei lupte cu bulgarii, împăratul Bizanţului Andronic all IlI-dea Paleologul, auzind sunete foarte puternice, impresionante, de trâmbiţe, a socotit că ar avea în faţă, ca adversari, nu pe tătari „.ci pe Geţii ( = românii) de peste Dunăre care folosesc aceleaşi arme ca şi Sciţii (= tătarii), şi din care cei mai mulţi sunt arcaşi, Geţi care veniseră în ajutorul Moesilor (= bul-

        495 I. BRĂTIANU, L'expedition de Lonis I-er de Hongrie cn Valachie, în RHdSEE, II, 1925, pp. 76-82. Cifra de 10 000 de armuri poate fi o exagerare.

        496 în 1373, HURMUZAKI-DENSUŞIANU, Documente, p. 207.

        gărilor)."497. Iar istoricul, tot bizantin, Laonic Ghalco-condil observă că tătarii se apără cu „scuturi mari lunguieţe asemănătoare cu ale dacilor"498 (= românilor).

        Tactica Tactica militară română, de a face pustiul în faţa ata-militară câtorilor, îşi dovedise de repetate ori eficacitatea în secolele XIV şi XV. Ea lipsea pe invadator de un element esenţial, de posibilitatea de a se hrăni din prada luată chiar în teritoriile atacate, într-o vreme când serviciile de aprovizionare aie oştirilor funcţionau numai în cazuri speciale., Când disproporţia numerică era ameninţătoare

        — şi cel mai adesea românii au avut de rezistat unor duşmani de multe ori mai numeroşi – era imperios necesar ca forţa ofensivă a acestora să fie, prin toate mijloacele, încetinită, iar lipsa de hrană, inclusiv otrăvirea fântânilor, îşi arăta întotdeauna efectele. Erau forme obişnuite atunci ale războiului de uzură. „întrucât românii (valahii) nu se simţeau destul de numeroşi pentru a da lupta cu mulţimea atât de mare a turcilor, ei au hotărât să se tragă spre munţi şi au anunţat pe cei din câmpie, ca bărbaţi, femei, copii şi bunuri să se pună la adăpost în acei munţi, căci aveau ştiri sigure că turcii urmau să treacă Dunărea pentru a le invada ţara, cum au şi făcut" -99. Aşa relatează cronicarul Wallerand de Wavrin pregătirile militare române. Povestind o altă expediţie otomană în Ţara Românească, acelaşi cronicar scrie că, din nou, românii au golit totul din faţa atacatorilor: „Căci amintiţii valahi îşi îndepliniseră atât de bine planul, încât în ţara acestora turcii nu puteau dobândi hrană şi ştiau bine că niciodată nu-i vor putea ataca (pe români) în munţi". De aceea, comandantul otoman, după ce o coloană a sa a luat ceva pradă – oameni şi animale din Transilvania',- a poruncit retragerea: „Dar

        — motivează mai departe Wavrin – întrucât amintiţii. turci nu aveau de-ale gurii decât ceea ce puteau purta

        497 Cantacuzenus Ioannes historiarum libri VI, ed. Weber, '% Bonn,1828-1832, pp. 465-466. Cronicarii bizantini folosesc adesea o terminologie arhaizantă pentru a numi popoare şi, locuri.

        493 LAONIC CHALCOCONDIL, Expuneri istorice, pp. 94-95. ( 4!W Wavrin, ed. N. Iorga, p. 63. Cronicarul se referă la ', evenimente premergătoare expediţiei burgunde pe. Dunăre la 1445,! la care au participat şi ostile lui Vlad Dracul.

        cu ei, au hotărât să treacă îndărăt Dunărea cu tot ce câştigaseră şi să se retragă în ţara lor din Bulgaria" 500 (Su'bl. ns., D. C. G.). Această adăpostire în zonele dinspre munţii Carpaţi (ca şi în codrii cei mari) însumează o experienţă seculară: la fel făcuseră străromânii şi românii, în cei 1000 de ani cât au durat migraţiunile; mărturia citată nu face decât să consemneze, în scris, o realitate trăită generaţiii de-a rândul şi care explică cum au putut înaintaşii noştri să evite, în bună măsură, efectele distrugătoare ale primelor vailuri ale fiecărei noi mi-graţiuni, stabilind ulterior modalităţile de convieţuire cu sţâţânii temporari veniţi în spaţiul carpatic şi dunărean.

        Tactica militară românească, a secolelor XIV şi XV se întemeia, deopotrivă, şi pe deplina cunoaştere a terenului; aproape totalitatea luptelor au fost date de români numai pentru apărarea teritoriului propriu, nu pentru cuceriri şi anexiuni, iar la alegerea locului celui mai potrivit pentru bătălie – acolo unde adversarul nu putea beneficia de superioritatea sa numerică – se adăuga, concomitent, folosirea din plin a elementului surpriză în atac. Aşa a fost la Posada (1330) sau în 1368, când pârcă'labul cetăţii Dâmboviţa, Dragomir, a surprins în nişte locuri înguste oastea ungară şi când însuşi voievodul şi vicevoievodu'l Transilvaniei au rămas pe câmpul de luptă; aceeaşi tactică au folosit-o Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş şi, pe deplin, Ştefan cd Mare 501.

        Desigur, o mare însemnătate pentru apărarea ţării au avut-o şi cetăţile. Ele străjuiau locuri principale de acces spre interior, pe unde ostile atacatoare erau nevoite să treacă. Cine avea garnizoanele în aceste cetăţi controla, de fapt, intrările şi ieşirile principale din Ţara Românească. De aici şi luptele înverşunate date pentru ocuparea unora dintre ele, îndeosebi a acelora de pe linia Dunării. Pe marele fluviu, dinspre vărsare spre amonte, garnizoanele muntene au stat, în anume perioade, în cetăţile Chilia Veche, Giurgiu, Turnu, Severin, iar în Dobrogea la Drâstor (Silistra), Enisala, în timp ce hotarul nordic, spre Transilvania, era controlat de cetăţile de la Poienari, Burâăneşti, Cetăţenii din Vale, Podul Dâmboviţei etc. Dar în afara acestor puncte principale cu

        500 Wavrin, ed. N. Iorga, p. 65.

        "01 Ibidem, pp. 64-65, vezi descrierea.

        fortificaţii de piatră, mai existau întărituri secundare, cel mai adesea cu valuri de pământ şi palisade de lemn, de exemplu aceea de la Frumoasa (secolul al XlV-lea, judeţul Teleorman), de la Teleajen, de la Crăciuna (la hotanil cu Moldova) etc. Capacitatea de apărare era sporită, în unele cazuri, şi prin fortificarea satelor, ca, de pildă, la Coconi.

        Cetăţile Dunărea, arteră de comunicaţie esenţială, pentru mărfuri dar şi pentru armate, hotar sudic pentru Moldova ca şi pentru Ţara Românească, era controlată, la o sumă de vaduri, de puternice cetăţi. în zona Deltei, prima era Chilia. Fortificaţie bizantină, construită pe insula cuprinsa între braţul cu acelaşi nume şi cel al Sulinei (Chilia Veche), loc de exii pentru indezirabilii din Constantino-pol, posesiune patriarhală între 1318 şi 1323, ulterior în stăpânirea genovezilor care au avut aici un consul (primul cunoscut este din 1361) şi s-au menţinut până spre 1403, oraşul şi cetatea Chilia intră apoi în stăpânirea lui Mircea cel Bătrân pentru a fi disputat, în anii următori, între Ţara Românească, Moldova şi Ungaria, până când, în 1465, Ştefan cel Mare şi-a instalat garnizoana aici 502. Era prima mare cetate controlând circulaţia pe fluviu în Deltă şi câtă vreme Ţara Românească a ţinut gurile Dunării şi Dobrogea, stăpânirea Chiliei (Vechi) avea deosebită însemnătate503. Asupra caracteristicilor fortificaţiilor nu s-au păstrat mărturii 504.

        Cât timp Dobrogea a aparţinut Ţării Româneşti, porţiunea din fluviu ce trebuia îndeosebi apărată era aceea în amonte de Drâstor (Silistra), până la Turnu Severin. Trei cetăţi de piatră se înălţau Ia importantele locuri

        602 P. P. PANAITESCU, Legăturile moldo-polone în sec. XV şi problema Chiliei., pp. 95-114; C. C. GIURESCU, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene., pp. 205-213 unde se dă şi bibliografia'; Cf. FL. CONSTANTINIU, Ş. PAPACOSTEA, Tratatul de la Lublau (15 martie 1412) şi situaţia internaţională a Moldovei la începutul veacului al XV-lea, în „Studii", voi. 17, nr. 5, 1964, p. 1138; FR. PALL, Stăpânirea lui Iancu de Hunedoara asupra Chiliei şi problema ajutorării Bizanţului, în „Studii", voi. 18, nr. 3, 1965, pp. 619-638.

        503 Chilia Nouă, situată pe malul stâng al Dunării, a fost înălţată la porunca lui Ştefan cel Mare.

        504 Ar fi utile şi de cert interes săpături sistematice la Chilia Veche.

        de trecere de la Giurgiu, Turnu şi Turnu Severin. Cea dinţii o aflăm trecută într-un act intern din 1409, cu următoarea – însemnare a diacului: „Şi eu, Mihail, care am scris în cetatea Giurgiului, luna mai 11, anul pe atunci curgător 6917, indictionul 3" 505. Dar alături era şi un oraş: Mircea cel Bătrân înnoieşte alianţa sa cu regele Vladislav Iagelo al Poloniei, la 1403, redactând hrisovul „.în oraşul nostru Giurgiu."506. Şi tot aici, loc de vamă pentru mărfuri 507. Cetatea a fost înălţată pe un mic ostrov, controlând astfel ambele maluri alle acestui punct de trecere: Mircea cel Bătrân, care a poruncit construcţia, o considera unul dintre punctele sale importante de sprijin în apărarea liniei Dunării, în faţa atacurilor otomane: „.este cea mai puternică cetate care se află pe Dunăre şi care ar putea să facă cel mai mare rău tuturor creştinilor de pe aici, dacă ea ar fi în mâi-nile turcilor" – declară, în 1445, Vlad Dracul, fiul lui Mircea 508.

        „Era o cetate foarte puternică, pătrată – scrie amintitul cronicar Wavrin – cu patru laturi lungi de zid şi la colţul fiecărei laturi era câte un turn foarte mare, cu totul pătrat şi cel mai mic din aceste turnuri era mai mare şi mai puternic decât turnul castelului Ţurcan (= Turtucaia) şi tot astfel întărit cugherete şi cu galerii de lemn. Şi erau înspre râu două mici parapete de zid care porneau de la cetate ajungând până la acel râu şi la capetele lor erau de asemenea două turnuri tot aşa de întărite cu galerii, ca şi celelalte". Şi mărturia adaugă: „.turnurile erau toate patru masive având mai bine de 24 picioare înălţime".

        Mircea cel Bătrân se îngrijise îndeosebi de tăria construcţiei. Cavalerii burgunzi, în expediţie pe Dunăre la 1445, aud relatarea lui Vlad Dracul: „.nu se afla nici o piatră în acea cetate care să nu fi costat pe tatăl său cât un bolovan de sare." 509.

        505 DRH, B, 1. p. 77 (nr. 35).

        506 HURMUZAKI-DENSUŞIANU, Documente, l, 2, p. 824 (nr. DCLII).

        507 I. BOGDAN, Documente privitoare la relaţiile Tării Româneşti., p. 34; doc. din 1479-1480, DRH,' B, I, p. 268 (nr. 162).

        , ed. Călători străini despre ţările române, I, p. 108.

        Wavrin, ed. citată, pp. 103-104 şi 109; 24 picioare = circa 8 m.

        Iar importanţa ei strategică o afirmă tot oamenii secolului al XV-lea. Cetatea „.este tăria şi a voastră şi a noastră şi a tuturor creştinilor", scrie voievodul Vlad Dracul braşovenilor în 1445510. După cum tot el declarase burgunzilor, în acelaşi an, exagerând: „.dacă îmi pot redobândi întreagă cetatea mea,.pe care tatăl meu511 a pus să o ridice, atunci chiar şi femeile din Ţara Românească, cu furcile lor de tors, vor fi în stare să recucerească Grecia" 5i2.

        De aici şi frecvenţa luptelor pentru stăpânirea Giurgiului care, de la finele domniei lui Mircea cel Bătrân până la Vlad Ţepeş, trece de mai multe ori fie sub controlul românilor, fie al otomanilor513, pentru a rămâne ocupat de aceştia din urmă, de la 1462 până la Mihai Viteazul. Asemenea capete de pod fortificate pe linia Dunării constituiau oel mai eficace mijloc de presiune militară şi politică a înaltei Porţi asupra voievozilor munteni (ca şi ai Moldovei). Azi au mai rămas puţine fundaţii ale cetăţii de odinioară, dărâmată potrivit clauzelor tratatului de pace din 1829 514.

        Un alt vad al Dunării folosit şi de romani şi de bizantini, apărat în secolele XIV şi XV printr-o fortificaţie, se afla la Turnu (având în faţă, pe malul drept al fluviului, oraşul Nicopole) în câmpia dintre gura Oltului şi Dunăre, la circa 1 km de ambele. Clădită iniţial de Constantin cel Mare515, părăsită ulterior (secolele VIVII) din cauza atacurilor popoarelor migratoare, fortificaţia a fost din nou înălţată, după toate probabilităţile, tot la porunca lui Mircea cel Bătrân, înainte de 1394-1395, când este atestată documentar. După această dată apare sub numele de Nicopoia, Nicopoiul mic sau

        510 I. BOGDAN, op. cit., p. 80 (nr. LV).

        611 Mircea cel Bătrân.

        612 Wavrin, ed. citată, p. 109.

        613 N. A. CONSTANTINESCU, Cetatea Giurgiu, originile şi trecutul ei, în AARMSI, s. II, t. XXXVIII, 1916, pp. 485-522 (studiu de bază).

        514 I. BARNEA. P. CERNOVODEANU, C. PREDA, Şantierul arheologic Giurgiu, în M. C. A., IV, 1967, pp. 219-235; Cf. V. VĂTAŞIANU, Istoria arteifeudale., I, p. 209; Bibliografia asupra cetăţii Giurgiu, în N. STOICESCU, Bigliografia localităţilor şi monumentelor feudale., I, 1, p. 337.

        515 î'ntrea'ga analiză la GR. FLORESCU, Cetatea Turnu, în R. I. R., XV, 1945, nr. 4, pp. 434-439.

        I

        LEGENDA HUI Epoca romana &%2SJ Epocc iui Mircea cei rrrTTŢ, Bătrân

        I 1417 v'/'A Epoca turceasca după anul '

        W/'X Epoca turceasca din timpul lui Mihai r-iv, Viteazu 012345678910 metri'

        I Ziduri contemporane planul cetăţii turnu, cu diferitele etape de reconstrucţie. In timpul lui mircea cel bătrÂn, cuprindea o incintă circulară cu bastioane semicirculare şi doua incinte poligonale (după grigore florescu, cetatea turxu, în' „revista istorică română", xv, 1945, fascicola 4, p. 454).

        Nicopolis 516, Pirgos (în greceşte) 517, Holăvnic (termenul slavon), ambele tot cu înţelesul de „Turnu" 51S, înţeles ce se va transmite şi otomanilor, care îl vor traduce prin echivalentul din limba lor – kule. între 1394 şi 1396 ostile lui Mircea cel Bătrân, ajutate de cele ungare şi transilvane, dau mai multe lupte pentru alungarea otomanilor. Cronica expediţiei făcuta de flota burgundă pe Dunăre în 1445 povesteşte cum cruciaţii au ajuns „.în iată unui turn mare rotund, înconjurat de ziduri în chip de brace" 519.

        Săpăturile arheologice au degajat forma generală a cetăţii, cu un şanţ de jur împrejur, o incintă şi un turn rotund în mijloc S2°. Şanţul, lat de circa 6 m şi adânc de circa 2,50 m, are pereţii verticali căptuşiţi cu zid de piatră brută (calcar), cu interiorul zidului (emplecton-ul) dintr-un amestec de pietre mici şi mortar de var cu nisip, totul efectuat de meşterii lui Mircea cel Bătrân după vechea tehnică romană, din timpul lui Constantin cel Mare. Traseul zidului interior este poligonal, cu o poartă pe una dintre laturi (dimensiunile laturilor fiind între 15 şi 20 m, iar una de 31 m) şi câte un bastion masiv la capete. In grosimea bastioanelor şi a zidului de lângă poartă au fost încorporate grinzi groase – după o străveche tehnică – menite să repartizeze efectul loviturilor de proiectile în timp de asediu.

        Incinta, poligonală în exterior (cu 9 laturi între 11, 50-13 m, una are şi 15 m) şi circulară în interior, are grosimea zidului de 4 m (5 la colţuri). Aşa cum a fost degajată de săpături, ea este rezultatul a două etape de construcţie. Prima, aparţinând meşterilor lui Mircea cel Bătrân care au refăcut şi reconstituit turnul din piatră brută, uşor fasonată, urrnând planul incintei înălţate în timpul lui Constantin cel Mare – circulară (30 m diametru) cu turnuleţe mici, masive, semicirculare (cu un

        516 Ibidem, pp. 433-434 şi 440.

        517 C. C. GIURESCU, Istoria românilor, II, 2, p. 530.

        518 H. CHIRCA, C. BĂLAN, O inscripţie din 1397-1398 privitoare la stăpânirea turcească de la Turnu, în SMIM, III, 1959, pp. 359-364.

        519 Lucrări de apărare (de la lat. med. braca), Wavrin, ed. citată, pp. 113-114.

        520 Pentru întreaga descriere, GR. FLORESCU, Cetatea Turnu, pp. 442-454.

        Construcţii după 1505 Construcţii mijlocul sec XY Construcţii imediat dupd 1420 Construcţii sec. Xlll

        PLANUL RUINELOR CETĂŢII SEVERINULUI, CU ETAPELE DE CONSTRUCŢIE. VECHEA INCINTĂ, ÎN CARE AU STAŢIONAT ŞI OŞTENII ŢĂRII ROMÂNEŞTI, ARE FORMA UNUI PATRULATER, CU DOUĂ TURNURI PE LATURA SUD, DE SECŢIUNE APROAPE PĂTRATĂ – (DUPĂ MIŞU DAVIDESCU CETATEA SEVERINULUI, ÎN „BULETINUL MONUMENTELOR ISTORICE",' ANUL XXXIX, 1970, NR. 3, P. 10).

        diametru de 2 m) – şi folosind o tehnică similară cu aceea a secolului al IV-lea e.n. Faţadele exterioare ale incintei, cu un contur poligonal, ca şi turnul cilindric ridicat în interiorul aceleiaşi incinte sunt efectuate de otomani, după ocuparea definitivă a cetăţii Turnu în secolul al XV-lea 521.

        521 întreaga analiză la GR. FLORESCU, op. cit., pp 449- 450, 453-454; Cf. V. VĂTĂŞIANU, Istoria artei feudale, I, pp. 208-209; GR. IONESCU, Istoria arhitecturii, I, p. 109; pentru alte lucrări despre cetatea Turnu, N. STOICESCU, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale., I, 2, p. 666.

        La extremitatea de sud-vest a Ţării Româneşti, legătura de-a lungul Dunării, spre Banat, era controlată de cetatea Severinului, aşezată pe terasa înaltă a malului Dunării, pe o colină, azi cuprinsă în oraşul Turnu Seve-rin. In apropierea ei se află ruinele fermelor romane, ale podului lui Traian şi ale castrului, tot roman, de la Drubeta522. Ea domina – de unde şi însemnătatea ei strategică – unicul drum de acces, paralel cu Dunărea, atât spre Banat şi Transilvania, cât şi spre Ţara Românească. De aici şi grija suveranilor Ungariei şi a voievozilor români de a avea în stăpânire cetatea care, după 1291, trece de mai multe ori de la o cârmuire la alta, până când ostile lui Sigismund de Luxemburg o ocupă – după 1420; în 1524, turcii o distrug523.

        Cum arăta cetatea în secolele XIV-XV? Avea o incintă mai veche, existentă din secolul al XlII-lea şi mai multe fortificaţii adăugate după 1419. Cea dintâi, unde au stat şi garnizoanele muntene, a fost cercetată prin mai multe campanii de săpături. A fost degajată partea de sud, care se prezintă cu 3 laturi ale unui patrulater şi cu 2 turnuri de secţiune aproape pătrată524,' ziduri înalte – cele rămase astăzi au 6,20-6,50 m şi groase între 1,75 şi c. 2,00 m, construite din bolovani de râu. Incinta exterioară – aceea înălţată după ocuparea cetăţii de trupele ungare – este din blocuri cubice de piatră ecarisată, aşezată în şiruri paradele, cu un turn tronconic (la circa jumătatea lungimii acestei laturi a

        122 AL. BÂRCÂCILA, Cetatea medievală a Severinului, în BCMI, /ase. 94, 1937, pp. 149-165; fâşc. 100, pp. 74-88.

        523 Pj-jnia menţiune a unui ban ungur de Severin, la 1233; alţii amintii între 1263 şi 1291 şi din nou în 1324; voievozii Nicolae Alexandru şi Vlaicusunt bani de Severin; cetatea e ocupată de unguri la 1375-1376, reluată de munteni prin 1377: G. C. GIURESCU, Istoria românilor, I, pp. 346, 361, 364, 368, 412; I. I/l-2,pp. 160,436,437; MĂRIA HOLBAN, Contribuţii la studiul raporturilor dintre Ţara Românească şi Ungaria, pp' 55-57; Istoria României în date, de C. C. GIURESCU, HORIA MATEI, FL. CONSTANTINIU, MARCEL POPA, N. C. NICOLESCU, GH. RĂDULESCU, Bucureşti, 1971, pp. 66-74, 76, 78, 87; TH. TRIPCEA, Despre unele cetăţi medievale din Banat, în,. Studii de istorie a Banatului", Timişoara, Î969, pp. 29-31.

        524 Alte două turnuri pe latura nord în colţul curtinelor; un al cincilea turn pe latura vestică.

        noii incinte). Probabil spre mijlocul secolului al XV-lea, pentru a spori rezistenţa în faţa atacurilor otomane, s-au adăugat, perpendicular pe faţada sudică, patru noi ziduri ce înaintau spre Dunăre525. Fazele de construcţie din secolul al XV-ilea reiau sisteme şi procedee ale fortificaţiilor italiene 525.

        Chilia, Giurgiu, Turnu Severin controlau principalele treceri peste Dunăre. Stăpânite de români, ele însemnau un puternic sprijin în apărare; ocupate de otomani, ele erau tot atâtea capete de pod pentru invazie asupra Ţării Româneşti (respectiv a Moldovei), pentru presiune militară şi politică. Importanţa lor este sugestiv exprimată de Vlad Ţepeş, în primele luni afle anului 1462, după declanşarea ostilităţilor, când se aştepta Ja reacţia aprigă a sultanului Mahomed al II-lea: „.cum se va deschide vremea, adică primăvara – scrie voievodul român regelui Matei Corvin – au de gând să vie duşmăneşte, cu toată puterea lor. însă vaduri n-au, căci vadurile lor de la Dunăre, în afară de Vidin, am pus să le ardă, să le nimicească şi să le facă pustii. Deoarece pe la vadul Vidinului prea puţin pot să ne aducă vreun rău, ei ar vrea să-şi aducă vasele de la Constantinopol şi Galipole, pe mare, la Dunăre" 527.

        Pe linia munţilor se înăJţau mai multe puncte întărite, mai ales la principalele căi de trecere spre Transilvania. Pină la cercetarea lor sistematică, nu ne putem pronunţa asupra sistemului de fortificaţie în ansamblu la hotarul nordic al Tării Româneşti. Ne oprim însă la câteva exemple pe valea superioară a Argeşului şi a Dâmboviţei, unde cunoaştem patru asemenea cetăţi.

        Prima este pe o stâncă înaltă la Poienari (satul Căpă-ţâneni-Ungureni, comuna Arefu, judeţul Argeş). Jos, în valea Argeşului, se deschide trecătoarea ce duce prin

        523 Toate detaliile la M. DAVIDESGU, Cetatea Severinului, în „Buletinul monumentelor istorice", XXXIX, 1970, nr. 3, pp. 9-14.

        —6 V. VĂTAŞIANU, Istoria artei feudale, I, pp. 209-210; GR. IONESCU, Istoria arhitecturii, I, p. 109; TH. TRÂPCEA, op. cit., pp. 26-28; N. STOICESCU, op. cit., I, 2, pp. 667-668.

        627 în Almanahul Parohiei ortodoxe române din Viena pe anul 1970, p. 146.

        Ţara Loviştei la Câineni şi, de aici, în susul Oltului, în TransilvaniaE28. Cetatea a fost în funcţie din secolul al XlII-lea şi cel puţin până în a douajumătate a celui de al XVI-lea529. în perioada ce ne interesează, un boier Ratea, „pârcălab al Poenarilor", este ispravnic al unei hotărâri domneşti la 1481 530; iar Vlad Călugărul închide în Poienari pe un jupan Milea, ce ridicase împo-triva-i pe un pretendent531. Tradiţia consemnată în cronici arată că Vlad Ţepeş s-a îngrijit de întărirea ei. Pentru a pedepsi pe târgovişteni care-i îngropaseră un frate de viu, voievodu'l a adunat locuitorii oraşului şi pe „.câţi au fost tineri cu nevestele lor, cu juni, cu fete mari, aşa cum au fost împodobiţi în zioa pastelor, pe toţi i-au dus la Poenari, da au tot lucrat la cetate, până li s-au spart toate hainile pă dânşii şi au rămas toţi goi în piei" 532 (subl. ns., D. C. G.).

        Iniţial, în secolul al XlII-lea, exista doar un turn, de secţiune pătrată, din piatră brută, similar celor din Transilvania (atribuit unor constructori saşi) 533. Dar în secolul al XlV-lea, probabil odată cu constituirea statului feudal centralizat al Ţării Româneşti, fortificaţia a îmbrăcat tot vârful de stâncă, prin curtine (de 2-3 m lăţime, din piatră spartă căptuşită în părţile superioare cu cărămidă), ce închid un spaţiu oarecum triunghiular, cu câte un turn cilindric la cele 3 colţuri, iar pe latura sudică (l=c. 45 m), cu un bastion semicilindric. Construcţia, întru totul adaptată terenului, nu putea cuprinde o garnizoană mai mare de 30-40 de oameni, suficientă însă pentru apărarea poziţiei şi a stânjeni mişcările unei armate atacatoare. Bastioanele cilindrice sunt de tradiţie

        528 AL. LAPEDATU, Două vechi cetăţi româneşti: Poenari şi Dâmboviţa, în BCMI, III, 1910, pp. 177-189.

        529 DIR, XVI, B, III, p. 138 (nr. 167), doc. din 15 sept. 1560.

        530 DRH, B, I, p. 287 (nr. 177).

        53» DIR, XVI, B, III, p. 234 (nr. 272), fapt relatat într-un doc. din 5 apr. 1567.

        532 Letopiseţul cantacuzinesc, ed. critică Constant Grecescu, Bucureşti, 1960, p. 205. Cf. p. 4; similar în RADU POPESCU, Istoria domnilor Ţării Româneşti, ed. critică Constant Grecescu, Bucureşti, 1963.

        533 v. VĂTĂŞIANU, Istoria artei feudale, I, pp. 131-132; GR. IONESCU, Istoria arhitecturii, I, p. 110.

        bizantină, continuată şi în arhitectura militară muntea-nă 534.

        Alte trei cetăţui le aflăm pe râul Dâmboviţa.

        Aproape de satul Burlaneşti 535 (judeţul Dâmboviţa), la aproximativ 360 m de şoseaua judeţeană Târgovişte-Câmpulung şi la 220 m de râu! Dâmboviţa, se mai văd câteva ruine numite de localnici „cetate"536. Fundaţiile – câte se mai păstrează – alcătuite din bolovani de râu şi mortar, groase de 3-4 m (înalte 1,50-2 m), urmează un plan patrulater cu 32,20 m, latura exterioară (25 m interior); poarta, pe latura sudică, are o lăţime de 3 m. Nu departe, se mai disting şi fortificaţiile de pământ care protejau părţile dinspre nord şi nord-est 537. Documentele amintesc de repetate ori de o cetate – numită Dâmboviţa – şi punct de vamă538. Dar mărturiile nu dau nici un fel de localizare a amintitei cetăţi; dacă punctul de vamă din privilegiile de comerţ a putut fi, eventual, la fortul – azi ruinele – de lângă satul Bur-lăneşti, în schimb nu vedem cum eposibil ca fortificaţia patrulateră închizând un spaţiu de 625 m2 (25x25 m), cât o sală mare de festivităţi, să reprezinte cetatea de scaun a lui Radu cel Frumos539. Indiferent de identificările propuse540, reţinem – şi aceasta ne interesează ca organizare militară – existenţa fortificaţiei în punctul amintit, lângă valea Dâmboviţei.

        Dar nu este singura. La aproximativ 12 km spre nord de Burlăneşti, în comuna Cetăţenii din Vale (judeţul

        534 V. VĂTĂŞIANU, op. cit., p. 132; GR. IONESCU, op. cit., p. 110. Alte lucrări despre Poenari, N. STOICESCU, op. cit., I, 2, p. 505.

        535 La est de comuna Cândeşti, satul Cândeşti-Vale.

        536 Esenţialul informaţiilor la AL. A. VASILESCU, Cetatea Dâmboviţa, în BCMI, 1945, pp. 25-53.

        537 Cf. V. VĂTĂŞIANU, op. cit., p. 511.

        538 I. BOGDAN, op. cit., pp. 5-7, 12, 14, 17, 23, 26, 34, 37, 73, 321 şi 322; Cronicile slavo-romăne., publicate de I. BOGDAN,' ed. P. P. Panaitescu, pp. 17, 31, 50, 63, 71, 179-180. Pentru alte menţiuni, vezi AL. A. "VASILESCU, Cetatea Dâmboviţei, pp. 40-46.

        539 Aşa cum propune AL. A. VASILESCU, op. cit.

        540 Vezi şi discuţia la C. G. GIURESCU, Istoria Bucureştilor., Bucureşti, 1966, p. 48 şi în Cronicile slavo-române., ed. citată, p. 320.

        Argeş) se află cetatea şi schitul lui „Negru Vodă". Străjuia acelaşi drum care, de la Târgovişte, în lungul văii Dâmboviţei, făcea legătura prin Câmpulung, Rucăr şi Bran, la Braşov. O poziţie deosebit de potrivită pentru apărare; valea Dâmboviţei se află prinsă între masive stân-coase, chiar sub locul unde se ridica cetatea. O armată întreagă putea fi oprită şi decimată aici prin blocarea extremităţilor defileului, prăvălind peste ea bolovani ce izbeau cu atât mai greu cu cât pantele sunt mai repezi (la fel procedaseră Basarab I, în 1330, la Posada, şi Dragomir pârcălabul „Dâmboviţei", Ia 1368).

        Fortificaţiile propriu-zise – azi aproape complet dispărute – erau ridicate într-o poiană mărginită de pereţi abrupţi, în apropierea punctului „Colţul Bisericii"; ele închideau, se pare, un patrulater neregulat (cu latura de circa 70 m), erau duble spre valea râului, lucrate din piatră brută cu mortar amestecat cu nisip541. La nivelul albiei râului mai există încă un zid cu "o poartă de trecere (urme vizibile la finele secolului trecut), care, la nevoie, putea fi închis, blocând orice circulaţie. Topografia păstrează amintirea epocii când fortificaţiile erau în funcţie: „la foişoare" sunt câteva stânci, de unde se cercetau împrejurimile; „Colţii Doamnei" – câţiva pinteni de piatră din faţa cetăţii; „marginea domnească" – munţii cu pădurile dinspre est542; „Cetăţenii" – adică satul, locuitorii de lângă cetate, atestaţi documentar la 1548543, dar de fapt, mult mai vechi, deoarece actele secolului al XVI-lea nu ne mai amintesc de o cetate în fiinţă, pe acest loc. In schimb, ea exista spre mijlocul secolului al XlV-lea, dacă, la tradiţia lui „Negru Vodă" adăugăm pe aceea despre existenţa în schitul cetăţii (în pronaos) a unui „altar papistăşesc" (probabil al doamnei Clara, soţia catolică a lui Nicolae Alexandru Basarab şi portretul acestuia dinurmă, aflat pe peretele vestic al naosului cu inscripţia, în chirilică, „Ion Niculae Alixan-

        541 V. DRĂGHICEANU, Cetatea şi Schitul Negru Vodă, în BCMI, V, pp. 89-90, 92-94; V. VĂTAŞIANU, Istoria artei feudale, p. 208. Cf. p. 133, DINU V. ROSETTI, Şantierul arheologic Cetăţeni, în MCA, VIII, 1962, pp. 73-88.

        5« V. DRĂGHICEANU, op. cit.

        s« DIR, XVI, B, II, p. 374, doc. din 25 apr.

        dru voevod") 544. E posibil, de altfel, ca un schit să fi existat pe acest loc încă din secolul al XlII-lea 545.

        Dar tot pe cursul superior al Dâmboviţei cunoaştem – după acelea de la Burlăneşti şi Cetăţeni – o a treia cetate, numită a „Neamţului", de la Podul Dâmboviţei sau „de La Rucăr" 546 aflata pe aceeaşi cale de legătură între Câmpulung şi Braşov547, atribuită, fără dovezi, cavalerilor teutoni54S. Planul este romboidal, neregulat, cu ziduri din cuburi mici de piatră de calcar legată cu mortar şi – în unele porţiuni – amestecat cu cărămidă pisată. Colţul dinspre sud are şi un bastion semicilin-dric. După elementele alcătuitoare, cetatea pare mai cu-rând a Tării Româneşti, dar ca poziţie militară fortificaţia a putut sluji şi ca avanpost al unor garnizoane trimise din Transilvania549; numai săpături sistematice ar aduce precizări.

        Recapitulând, pe cursul de sus al Dâmboviţei, între actualele sate Burlăneşti (la sud) şi Podul Dâmboviţei (la nord) pe o distanţă de aproximativ 40-45 km, se aflau în funcţie, în secolul al XlV-lea, trei cetăţi – la Bur-lăneşti, la Cetăţeni şi Podul Dâmboviţei (Rucăr). Menirea lor era de a controla cunoscuta arteră de circulaţie care era valea Dâmboviţei. Este foarte probabil că şi alte drumuri ale Ţării Româneşti, în zone de munte, erau la fel străjuite de felurite fortificaţii şi numai o cercetare sistematică a terenului ar îngădui reconstituirea unei imagini mai cuprinzătoare. Până la îndeplinirea lor, amintim că mărturia cronicarului Ioan de Târnave (Kukiilo) care ne-a relatat expediţia împotriva lui Vlaicu I, domnul

        544 Resturile compoziţiei vizibile acum câteva decenii arătau că pictura era o refacere, poate din secolele XVII-XVIII; dar reţinem că îl reprezintă anume pe fiul lui Basarab I: V. DRĂGHICEANU, op. cit., p. 91, care crede că această cetate ar fi „vestita cetate a Dâmboviţei" (p. 92); pentru restul bibliografiei privind aceste două monumente, a se consulta N. STOICESCU, op. cit., I, 2, p. 447.

        545 C. C. GIURESCU, întemeierea mitropoliei Ungrovlahiei., p. 692.

        646 I. PUŞGARIU, De la Podul Dâmboviţei în Muscel, în AARMSI, s. II, t. XXX, 1907-1908, pp. 111-115.

        547 Bibliografia detaliată în N. STOICESCU, op. cit., I, 1, p. 276 şi I, 2, p. 553.

        548 AL. LAPEDATU, Două vechi cetăţi., pp. 178-181.

        549 întreaga analiză la V. VĂTĂŞIANU, Istoria artei feudale., I, pp. 133-134.

        Ţârii Româneşti, condusă de Nicolae, voievodul Transilvaniei, la 1368. Cronicarul notează cum acesta a trecut cu armata „.râul Ialomiţa, unde erau cetăţui şi întări-turi făcute de români, pe care le-a luat cu asalt." 55° (subl. ns., D. C. G.). In zona de munte şi de deal, văile Dâmboviţei şi Ialomiţei sunt aproximativ paralele; drumurile ce le însoţesc au fost controlate, aşadar, de puncte întărite, de cetăţui, iar cercetarea celorlalte căi de legătură spre Transilvania ar aduce noi identificări, între-gindu-ne astfel sistemul de fortificaţii al Ţării Româneşti, de-a lungul hotarului ei nordic. Aşa ar fi fost pe valea Teleajenului o cetate la fel numită (aproape de Vălenii de Munte) 551, dar cu întăriturile de lemn şi pământ 552. Acelaşi sistem de fortificare exista şi la Crăciuna, situată pe o râpă mai înaltă, pe malul stâng al Milcovului, aflată în stăpânirea muntenilor553, până la 10 martie 1482 când Ştefan cel Mare îşi instalează aici oştenii554.

        Dar cetăţile şi punctele de rezistenţă nu se înşiruiau numai la hotare, fie la vadurile Dunării, fie pe linia Garpaţilor. îndeosebi în timpul luptelor cu turcii – timp de mai multe decenii începând cu domnia lui Mircea cel Bătrân – fortificaţiile locale au avut căutare; ofereau un relativ adăpost localnicilor, împotriva raidurilor izolate ale detaşamentelor otomane (frecvent utilizate de aceştia nu numai în speranţa câştigului, dar şi pentru a slăbi puterea de rezistenţă a românilor). Două sunt mai bine cunoscute.

        O aşezare fortificată se afla la circa 1 500 m de actualul sat Coconi, pe malul Mostiştei, în punctul – cu nume caracteristic „la şanţuri". Cele peste 50 de locuinţe identificate E55 (în majoritate bordeie) erau apărate dinspre apă de maluri mai înalte, iar dinspre uscat de un şanţ, care a avut trei trasee diferite, corespunzătoare celor trei etape de locuire stabilite (una, din ultimele două

        550 După traducerea lui AL. VASILESCU, Cetatea Dâmboviţei., p. 28.

        551 V. VATAŞIANU, Istoria artei feudale, p. 209.

        552 GR. IONESCU, Istoria arhitecturii, I, p. 110, o localizează la nord-est de oraşul Ploieşti.

        553 Vezi doc. din 1481: „cetatea Crăciunei", DRH, B, I, p. 286 (nr. 176).

        554 C. C. GIURESCU, Istoricul podgoriei Odobeştilor, pp. 30, 35-40.

        555 nu toate din aceeaşi etapă de locuire.

        decenii ale secolului al XlV-lea, alte două între circa 1400 şi 1430). Adâncimea şanţurilor oscilează între 3 şi 3,30 m, iar deschiderea la gură, între 7 şi 10 m556.

        A doua este o cetate de pământ de Ungă comuna Frumoasa, la circa 16 km N-E de Zimnicea, pe drumul de la vadul Zimnicea spre Ruşii de Vede – Piteşti. Poziţia domină valea râului Vedea; cunoscută şi astăzi cu numele de „La Cetate", fortificaţia ocupa circa 2,50 ha având în centru un spaţiu pătrat, înconjurat de o palisadă cu un schelet lemnos împănat cu pământ bine bătătorit, aşa încât forma un adevărat zid. Palisadă era, la rându-i, înconjurată de două şanţuri mari (adâncimea 3,60- 4,50 m; lăţimea la gură 8-12 m), alternând cu 3 valuri de cel puţin 3 m înălţime şi 5-8 m lăţime. Cetatea a fost utilizată la finele secolului al XlV-lea, în timpul cârmuirii lui Mircea cel Bătrân557.

        Tot în zona Dunării la Frăţeşti (circa 10 km spre N. N. E. de Giurgiu), o cetate de pământ, patrulateră, se ridica pe drumul ce ducea de la vadul Giurgiului prin Călugăreni la Bucureşti; o alta se afla la Brătia, în zona Urzicenilor5^8. Este sigur că o explorare sistematică a teritoriului, la toate punctele numite „cetate" va identifica şi alte asemenea fortificaţii. (Ele ne sugerează cum s-a ajuns de la fossatum din antichitate, adică „loc înconjurat cu şanţ" «fossa» la „fsat" «Psaltirea Scheiană» şi la „sat" cu înţelesul păstrat până astăzi) 559.

        Şi în Dobrogea, cât timp a fost în hotarele Ţării Româneşti, erau în fiinţă mai mdlte cetăţi. Una se ridica la Enisala (la circa 7 km est de Babadag), pe un vârf de deal stâncos cu râpe în trei părţi şi cu un drum de acces numai dinspre S. E. De pe ziduri se veghea până departe: spre răsărit şi nord se controla orice mişcare pe lacul Razdlm (cu deschidere, prin Portiţa, la Marea Neagră); spre vest, lacul Babadag; spre apus şi sud dealurile şi

        556 N. CONSTANTINESCU, Observaţii asupra satului fortificat., pp. 59-79; IDEM, Village medieval, p. 272.

        557 N. CONSTANTINESCU, Cetatea de pământ din sec. al XlV-lea de la Frumoasa., în SCIV, XVI, 1965, nr. 4, pp. 731-743.

        558 IDEM, Observaţii asupra satului fortificat, p. 76, care distinge două feluri de fortificaţii de pământ: unele din iniţiativa domniei, ca la Frumoasa, şi altele înălţate chiar de comunităţile săteşti; ca la Coconi.

        559 C. C. GIURESCU, Istoria românilor, II, 2, p. 465.

        câmpia înconjurătoare. Se mai păstrează ziduri groase; din piatră brută, cu umplutură de piatră spartă, închid o incintă, circulară din trei părţi şi dreaptă pe o latură, cu patru bastioane de secţiune dreptunghiulară şi un al cincilea deasupra porţii masive de la intrare 56°. Aici a stat, după toate probabilităţile, o garnizoană a lui Mircea cel Bătrân, după cum, cu mult înainte, zidurile ei au servit şi oştirilor bizantine 561.

        În sudul Dobrogei, la capul Caliacra – excelent post da observaţie şi adăpost pentru corăbii – se afla o altă cetate de piatră, ce aparţinuse lui Dobrotici (circa 1354- circa 1386) 562. Ea trece sub stăpânirea lui Mircea cel Bătrân: la o vânzare-cumpărare din 1412, printre martori se numără „Constantin de la Caliacra", alături de jupan Teodor grămătic, popa Radomir locuitor al unui sat aparţinând lui Baildovin, logofăt al voievodului muntean 5e3. Cetatea este luată apoi de otomani, când cuceresc întreaga Dobroge. în timpul campaniei din 1444, încheiată prin înfrângerea oştilor „cruciate", „Caliacra însă a fost cucerită – relatează cronicarul Laonic Chaâcocon-dil – peonii (ungurii) dând năvală şi urcându-se pe zid" 564.

        Pe Dunăre, în afara Chiliei amintite anterior, cel puţin două citadele străjuiau trecerile. Una este Dârstorul, pe locul unde se afla în antichitatea clasică şi sub bizantini Durostorum stăpânit şi de Taratul Bulgar şi apoi, de la 1388-1389 565; de Mircea cel Bătrân. Oraşul şi cetatea sunt ulterior ocupate de otomani, iar burgunzii şi ostile muntene încearcă să-1 atace în 1445, fără caîn cronica lui Wallerand de Wavrin să găsim amănunte

        560 Aşezată pe latura S. E. şi reilativ bine păstrată.

        561 S-a găsit,mai multă ceramică bizantină şi două tezaure monetare de la Mircea cel Bătrân şi Petru al Muşatei: SC. LAMBRINO, Săpăturile arheologice din ţinutul Dunărea de Jos, în R. I. R. IX, 1939, p. 498.

        C6- Istoria României, II. pp. 358-361 şi P. P. PANAITESCU, Mircea cel Bătrân. pu. 213-214.

        663 DRH, B, I, *p. 78 (nr. 36). Pentru Baldovin, ibidern, pp. 39, 47, 56, 77, 80 (nr. 15, 19, 23, 35, 38).

        5Sl CHALCOCONDIL. Expuneri istorice, p. 103.

        —63 P. P. PANAITESGU, Mircea cel Bătrân, p. 212; HUR-MUZAKI-DENSUŞIANU, Documente, I, 2, p. 322; cf. p. 334; RĂZVAN THEODORESCU, Despre un însemn sculptat şi pictat de la Cozia., în SCIA, 16, 1969, nr. 2, pp. 198-205.

        I asupra fortificaţiilor566. în schimb, acelaşi izvor ne descrie, cu grijă, cetăţuia de la Turtucaia, pe malul drept al fluviului, post de control şi pază la vadul din dreptul Olteniţei. Despre tăria zidurilor vorbeşte chiar unul dintre românii ce lucraseră la amplificarea fortificaţiilor, după ce eâe fuseseră ocupate de otomani 567. Nu avem informaţii asupra înfăţişării lor înainte de luptele din 1445 şi nici nu ştim dacă şi această cetăţuie s-a aflat temporar sub stăpânirea munteană sau nu. Nu putem preciza dacă o altă cetate, de la Păcuiul lui Soare, ridicată de bizantini pe o insulă, în apropiere de Durostorum, la finele secolului al X-lea, a mai avut o utilitate militară după ce Ţara Românească s-a constituit până la Dunăre. Răspunsul pare mai curând negativ; din moment ce Drâsto-rul era în fiinţă la 20 km în amonte, un asemenea avanpost întărit ca la Păcui nu mai era probabil necesar pe plan militar; totuşi aşezarea civilă îşi continuă existenţa până în primii ani ai secolului al XV-lea568.

        Tot la organizarea militară a statului muntean mai notăm şi unele detalii reţinute, întâmplător, de mărturiile epocii. în timpul expediţiei burgunde împotriva otomanilor, domnul Ţării Româneşti, Vlad Dracul, se afla cu o parte din oştire „.tăbărât cu corturi şi pavilioane" pe ţărmul Dunării569. începerea unei lupte era anunţată, adesea, cu strigăte puternice, însoţite de sunetul trâmbi-ţelor şi bubuitul tobelor 570. La mobilizare şi aprovizionarea trupelor – alcătuite, aşa cum aminteam, îndeosebi din stăpânii de pământ – trebuia să se ţină seama (fireşte, ori de oâte ori era cu putinţă) şi de succesiunea lucrărilor agricole. Acelaşi Vlad Dracul sfătuieşte pe bur-gunzi să stea cu navele lor la Brăila, până când muntenii vor fi terminat strângerea recoltei5T1; îi asigura că le va furniza „.destul grâu şi destule care. deoarece ei (=roWAVRIN, ed. Călători străini despre ţările române, I, pp. 86-93.

        Ibidem, pp. 94-95.

        568 RADU POPA, Păcuiul lui Soare., în „Studii", XVII, 1964, nr. 1, pp. 107-108; ŞT. OLTEANU, Cercetări cu privire la geneza oraşelor medievale., pp. 1261-1268 (cu bibliografiile respective).

        569 WAVRIN, ed. citată, p. 101. "o Ibidem, p. 119.

        "i Ibidem, p. 85.

        mânii – N. A.) păstraseră ţara netulburată în timpul secerişului, astfel că turcii nu o cutreieraseră"572.

        Asupra efectivelor armatei, anevoie de precizat o cifră. Vlad Ţepeş – citim în Povestire despre Dracula voievod – „.a adunat oastea cât avea (30 900) şi a lovit pe turci noaptea": dar acest număr nu este consemnat decât într-una dintre versiunile „povestirii" şi nu mai ştim cât adevăr cuprinde573. Numai catagrafiile sau alte socoteli ale vistieriei secolelor XIV şi XV, astăzi probabil definitiv pierdute, ne-ar fi adus desluşiri şi despre oştirea ce se mobiliza la război.

        Se foloseau şi oşteni cu leafă, chiar dacă nu permanent. Dan al II-lea solicită fonduri regelui Sigismund de Luxemburg pentru a alcătui un corp de 600 călăreţi sau pedeştri români cu leafă, menţionând că „.un călăreţ român are nevoie de un perper pe zi ca leafă, iar trei pedeştri români s-ar mulţumi la un loc a primi un perper" '574.

        Armata a cuprins pe toţi stăpânii pământului, luptând călare sau ca pedestrime. în oastea obişnuită intrau dregătorii, de la cei aflători în sate şi până la sfatul domnesc: în oastea „cea mare", mai toţi locuitorii în stare a purta armele. Obiectivul strategic fundamental a fost numai apărarea teritoriului, fără cotropiri şi anexiuni, cu o tactică întru totul adaptată acestui ţel primordial. Reţinem ca trăsături definitorii ale organizării militare româneşti din secolele XIV şi XV tehnica de luptă, la nivelul celor mai puternice armate ale sud-estului european, marea mobilitate a trupelor, alegerea locurilor celor mai potrivite pentru înfruntările decisive, retragerea populaţiei şi distrugerea bunurilor materiale din faţa invadatorilor, transformarea, la nevoie, a întregii ţări în teatru de război, cu o cunoaştere deplină a realităţilor terenului şi cu un sistem gradat de fortificaţii (valuri de pământ şi şanţuri, întărituri de lemn şi pământ, cetăţi mici sau mai mari de piatră). în momentele de foarte grea cumpănă, oştirea şi-a apărat pământul, indiferent de puterea năvălitorului. Prin vitejia, sacrificiile şi erois-

        572 Ibidem, p. 86.

        5"3 Cronicile slavo-române, ed. citată, p. 207, Cf. pp. 197-199. 574 După N. IORGA Istoria armatei româneşti, I, Bucureşti, 1928, p. 57. Cf. P. P. PANAITESCU, Mircea cel Bătrân, p. 132 mul ei a contribuit în anume etape în mod hotărâtor la dăinuirea fără întrerupere a statului românesc dintre Carpaţii meridionali şi Dunăre.

        Organizare Istoria Ţării Româneşti din secolele XIV şi XV cuprinde ecleziastică o sumă de desfăşurări şi realităţi privind organizarea ecleziastică, viaţa monahală, raporturile biserică-stat.

        Creştinismul s-a răspândit în masa populaţiei dacoromâne şi româneşti începând îndeosebi din secolul al IV-lea, într-un proces de durată, de difuziune treptată; el n-a fost instaurat prin autoritatea factorului politic (rege, de exemplu), printr-un act de sus în jos, de la conducător la supuşi sau prin forţa armelor, aşa cum s-a petrecut în mai multe părţi ale continentului nostru. Mărturiile unei astfel de evoluţii în timp le aflăm în însăşi limba română, prinlatinitatea cuvintelor ce exprimă noţiunile fundamentale ale credinţei: biserică (basi-Hca), Dumnezeu (Domine, Deus), cruce (crucem), a cumineca (communicare), a boteza (baptisare), creştin (christianus), rugăciune (rogationem), sărbătoare (dies servatoria), a ajuna (ajunare), păcat (peccatum), a râpo&a (repausare), mormânt (monumentum), închina (inclino, are) etc. 575. Reţinem, în acelaşi sens, că în limba română a rămas, pentru lăcaşul de cult, termenul de biserică – din basilica, în timp ce în celelalte limbi romanice s-au impus începând din secolul al Vl-lea derivările din ecclesia5"6. Or, basilica – cu înţelesul precizat (din care se va dezvolta ulterior şi acela de comunitate creştină) – este anterior ecclesiei; persistenţa sa în română arată vechimea procesului de creştinare chiar din secolul al IV-lea577. Vechimea acestei terminologii este confirmată şi de săpăturile arheologice 57S.

        575 C. C. GIURESCU, Istoria românilor, I, pp. 227-231; Cf. A. SACERDOŢEANU, Organizarea bisericii ortodoxe române în secolele al IX-le'a-al XHI-lea, în „Studii teologice", XX, 1968, nr. 3-4, p. 256.

        576 A. DAUZAT, J. DUBOIS, H. MITTERAND, Nouveau dictionnaire etymologique et historique, Paris, 1964, p. 256.

        577 Istoria României, I, p. 693.

        578 C. DAICOVICIU, Există monumente creştine în Dacia traiană în sec. II-III? în „Dacica", Cluj, 1970, pp. 505-516; IDEM, Au sujet des monuments chretiens de la Dacie Trajane, în „Dacica", pp. 517-521; IDEM, O senzaţională descoperire arheologică în Transilvania, în „Dacica", pp. 522-525; K. HODezvoltarea şi consolidarea societăţii feudale româneşti au adus după sine şi treptata organizare a cultului şi a instituţiilor corespunzătoare, reflectate, într-o primă etapă, şi în limba română, prin cuvintele de provenienţă sud-slavă (prin filieră bulgară): utrenie, vecernie, maslu, a blagoslovi, vlădică, stareţ, precum şi rai şi iad, ultimele două menite să sugereze şi viaţa viitoare &79. Treptat, s-a alcătuit şi o ierarhie bisericească surprinsă însă de mărturiile scrise nu în stadii intermediare, ci în faza existenţei unor episcopi în teritoriile nord-dunărene. La ei face referire papa Grigore al IX-lea în binecunoscuta sa scrisoare către principele de coroană al Ungariei, Bela, la 14 noiembrie 1234. Suveranul pontif relevă că în episcopatul cumanilor (al cărui centru se afla în „civitas Mil-coviae", poate în hotarul Odobeştilor de astăzi) 58° „.sunt, după câte aflăm, nişte popoare numite valahi, care deşi se socotesc creştini, totuşi, având diferite rituri şi obiceiuri, comit fapte necreştineşti. Căci, dispreţuind biserica romană, nu primesc tainele bisericeşti de la venerabilul frate al nostru. episcopul cumanilor, care are dieceza acolo, ci de la oarecari pseudo-episcopi ce ţin de ritul grecilor". Dar mai mult. Papa constată cum „.unguri cât şi germani şi alţi dreptcredincioşi, locuind printre ei, trec la credinţa lor, şi făcându-se una cu acei valahi, un singur popor, primesc zisele taine, dispreţuind pe episcopul cumanilor, spre marele scandal al dreptcredincio-şilor şi nu mai puţina scădere a credinţei creştine"5S1. Scrisoare revelatoare în multe privinţe pentru nivelul atins de societatea românească în primele trei decenii ale secolului al XlII-lea; ea dovedeşte, în acelaşi timp, realitatea unei ierarhii ecleziastice ortodoxe, condusă de

        REDT, Eine lateinische Inschrift des 4. Jahrhunderts aus Sie-benbiirgen, extras din „Anuarul Inst. de studii clasice", IV, 1941, 8 p.; B. MITREA, Une lampe chretienne., pp. 507-511; I. BARNEA, Cultura Sciţiei Minore în secolele IV-VII, în R. Vulpe, I. Barnea, Din istoria Dobrogei, voi. II, Bucureşti, 1968, pp. 456-464.

        «9 C. C. GIURESCU, Istoria românilor, I, p. 267; P. P. PANAITESCU. Introducere la istoria culturii, pp. 197-201; 327-330.

        580 Vezi discuţia la C. C. GIURESCU, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene., pp. 39-42.

        581 HURMUZAKI-DENSUSIANU. Documente, I, 1, p. 132. Traducerea după C. C. GIURESCU, op. cit., pp. 41-42.

        episcopi. De altfel, suveranul pontif, care iniţial nu recunoştea acestora rangul bisericesc, îi numeşte, în aceeaşi scrisoare, „episcopi schismatici", deoarece ţineau de ritul ortodox. Mărturia papală atestă, totodată, şi soliditatea organizării bisericeşti a românilor din părţile Milcoviei, întrucât ea reuşea să stăvilească propaganda catolică şi mai mult chiar, să aducă bisericii un număr de catolici 5S2. Dacă aşa stăteau lucrurile la o margine din teritoriul viitorului stat al Ţării Româneşti, cu atât mai mult trebuie să admitem prezenţa unor ierarhi în dreapta sau stânga Oltului, unde, la 1247, existau mai multe formaţii politice româneşti, cnezate şi voievodate —, cu o clasă dominantă constituită, cu forţe armate proprii. Realitatea politic o-socială feudală presupune, implicit, şi realitatea unei organizări, a unei ierarhii ecleziastice, existentă între Carpaţii Meridionali şi Dunăre, în momentul formării statului Ţării Româneşti, în primii ani ai secolului al XlV-lea.

        De aceea, ce'le două acte ale Patriarhiei ecumenice din Constantinopol, care, în mai 1359, recunoşteau pe Iachint de Vicina ca mitropolit al Ţării Româneşti („al Ungro-vlahiei"), reprezintă confirmarea „de jure" a unei stări existente şi nu începutul organizării ierarhiei ecleziastice muntene. Ele marchează însă stabilirea raporturilor oficiale cu Patriarhia din Constantinopol – cea mai înaltă instanţă a bisericii răsăritene (ortodoxe) – fireşte cu asumarea unor îndatoriri reciproce şi cu înscrierea ierarhului român printre membrii sinodului patriarhicesc583. Câteva fapte sunt de relevat din cuprinsul celor două acte – un înscris sinodal şi o scrisoare a patriarhului către voievodul Nicolae Alexandru Basarab (ambele redactate în greacă).

        În primul rând, iniţiativa alegerii lui Iachint şi a strămutării sale de la Vicina în capitala Ţării Româneşti aparţine domnului român, care a insistat cu fermitate,

        582 P. P. PANAITESCU, Introducere la istoria culturii, pp. 329-330, consideră că „.scrisoarea papală se referă nu la episcopi propriu-zişi, ci la reprezentanţi itineranţi ai episcopatului ortodox, care transmiteau hirotonia preoţilor, printr-un drept de transmisiune indirectă".

        583 C. C. GIURESCU, Întemeierea mitropoliei Ungrovlahiei., p. 678; cf. N. DOBRESCU, Întemeierea mitropoliilor şi a celor dinţii mănăstiri din ţară, Bucureşti, 1906, pp. 39-49.

        prin repetate scrisori, ca alegerea sa să fie aprobată; când, în 1359, patriarhia răspunde afirmativ, ea nu face decât să ratifice situaţia de fapt 584.

        În al doilea rând, Nicolae Alexandru se adresează Patriarhiei din Constantinopol, întrucât aceasta reprezenta autoritatea supremă în întreaga biserică ortodoxă, iar o încuviinţare a ei conferea legitimitate alegerii efectuate de domnul român.

        Încuviinţarea obţinută este deplină, dată de sinodul din Constantinopol şi de patriarh în persoană, şi aprobată de împăratul Bizanţului, Ioan al V-lea Paleologul (care, ca şi toţi predecesorii săi, avea un drept de control superior şi în chestiunile bisericeşti) 585.

        Această dublă aprobare are şi o însemnătate politică; ea arată bunele raporturi existente între domnul român şi suveranul de la Constantinopol 586.

        Dar şi patriarhia avea, evident, interes să primească în rândurile sale biserica din Ţara Românească. Interes material – era vorba de un stat bine populat, cu venituri însemnate —, dar şi ideologic, pentru întărirea ortodoxiei împotriva influenţei şi propagandei papalităţii. Dat fiind antagonismul ireductibil dintre cele două biserici creştine, insistenţa cu care actele din 1359 revin asupra păstrării şi respectării dogmelor apare de înţeles587. Patriarhul se adresează direct voievodului îndemnându-1 stăruitor „.să respingă adunările ereticilor şi dogmele străine şi din alte locuri" 588.

        În sfârşit, recunoaşterea patriarhicească este condiţionată de angajamentul ferm al voievodului român de a nu se depărta de sub ascultarea înaltului for spiritual de la Constantinopol.

        584 HURMUZAKI – N. IORGA, Documente, XIV, pp. 2-3. La fel şi în scrisoarea patriarhului către Nicolae Alexandru: „Din scrisorile Domniei tale ( = ale voievodului) şi din cele de la început şi din cele de la urmă. Domnia ta ceri cu multă primire şi dorinţă ca să ai acolo un arhiereu. pe preastinţitul mitropolit al Vicinei. chir Iachint.". Ibidem, p. 4, pentru motivele care au îndemnat pe Nicolae Alexandru la alegerea lui Iachint de Vicina ca mitropolit, vezi C. C. GIURESCU, întemeierea mitropoliei Ungrovlahiei., p. 680.

        585 HURMUZAKI-N. IORGA, Documente, XIV, pp. 3-5.

        586 C. C. GIURESCU, Întemeierea mitropoliei Ungrovlahiei., pp. 686, 687.

        587 HURMUZAKI-N. IORGA, Documente, XIV, p. 2.

        588 Ibidem, p. 4.

        „Iar datoria ta – scrie patriarhul în continuare – e de acum înainte să te gândeşti şi să-ţi îndeplineşti făgă-duiala, adică să faci domnia ta şi copiii şi moştenitorii şi urmaşii ei scrisoare cu jurământ, întărită în toate privinţele, înşirând cu de-amănuntuâ că, adică, după moartea unui arhiereu al nostru ca acesta, să se afle toată domnia şi stăpânirea Ţării Româneşti sub.păstoria noastră", noul titular al mitropoliei muntene urmând a fi hirotonit tot de patriarhie 589.

        La buna reuşită a negocierilor a contribuit Iachint însuşi, care va amintimai târziu (1370) Patriarhiei din Constantinopol aportul său 59°.

        Reşedinţa lui Iachint a fost la Curtea de Argeş, unde fiinţa una dintre cele mai vechi mănăstiri ale ţării591; scaunul mitropolitan va rămâne în acest oraş până în 1517, oând va fi strămutat la Tâugovişte592.

        Mitropolia Ungrovlahiei – denumire dată prin actele din 1359 şi rămasă în uz până astăzi – îşi exercita autoritatea, la data recunoaşterii ei oficiale, asupra întregii Ţări Româneşti. Iachint dobândea autoritatea de a întări anagnoşti şi de a înainta subdiaconi şi diaconi şi de a hirotonisi preoţi, „.iluând asupră-şi toate judecăţile deosebite din orice parte acolo" precizează înscrisul sinodal 593.

        La începutul secolului al XV-lea, autoritatea teritorială se extinde. Patriarhul Matei I din Constantinopol se adresează, în mai 1401, probabil lui Antim Critopol prin formula: „.prea sfinţite mitropolit al Ungrovlahiei, prea cinstit şi exarh a toată Ţara Ungurească şi al Plaiurilor." 594, ceea ce arată că mitropolitul de la Curtea de Argeş se îngrijea şi de viaţa religioasă a românilor din Transilvania 595.

        589 Ibidem, p. 5. La fel şi în actul sinodal, ibidem, p. 3.

        590 Ibidem, p. 8. întreaga analiză a actelor din 1359 în C. C. GIURESCU, înfiinţarea mitropoliei Ungrovlahiei., pp. 678-680 şi 685-688.

        591 Ibidem, pp. 688-690.

        592 N. ŞERBĂNESCU, Titulatura mitropoliţilor Ungrovlahiei, în BOR, LXXVII, 1959, nr. 7-10, pp. 714-717.

        593 HURMUZAKI-N. IORGA, Documente, XIV, p. 3.

        594 Ibidem, p. 30.

        595 Vezi toată discuţia asupra titlului „exarh al plaiurilor" în N. ŞERBĂNESCU, op. cit., pp. 710-711.

        Gâteva decenii, mai exact de Ia 1370 şi până către 1419 (când Sigismund de Luxemburg ocupă cetatea Severinu-kii596) avem mărturii şi despre o a doua mitropolie. Actul sinodal, datat octombrie 1370, motivează decizia de a hirotonisi un al doilea mitropolit, prin faptul că un singur arhiereu nu poate păstori toţi locuitorii – „.întâmplându-se a fi mult poporul acelei ţări, şi chiar nenumărat", precizează actul —, ceea ce a adus chiar cererea boierilor munteni ca să fie numit „.prea cinstitul dikaiophylax (= păzitorul dreptăţii – N. A.) chir Danul. ca mitropolit al unei părţi din Ungrovla-hia, adică a unei jumătăţi." 597. Cât era această „jumătate" nu se spune; aflăm ulterior că se întindea în părţile Severinului, deoarece la 8 ianuarie 1392, printre martorii hrisovului dat Coziei, figurează: „.mitropolitul chir Antim şi mitropolitul Severinului Atanasie."598.

        Motivele invocate de patriarhie – mulţimea locuitorilor din Ţara Românească – par a nu fi cele reale. Mai curând vedem îngrijorarea înaltului ierarh din Constan-tinopol, Filotei, faţă de absenţa constantă a lui Iachint de la şedinţele sinodale 599, cât şi faţă de încercările de penetraţie catolică tocmai în această zonă sud-est europeană, îndeosebi spre Ţara Românească şi Moldova 600; de unde şi dorinţa de a-şi întări autoritatea, pentru a rezista mai bine ofensivei papale, oare părea favorizată şi de hotărârea împăratului bizantin Ioan al V-lea Paleo-logul, de a proclama unirea cu Roma la 18 şi 21 octombrie 1369.Se adăugau la acestea resentimentele patriarhului Filotei faţă de mitropolitul Ţării Româneşti, resentimente alimentate, poate, de unii interesaţi 601.

        Să fi contribuit, oare, şi Danii Kritopoulos – viitorul mitropolit Antim – la crearea acestei atmosfere defa-

        596 Vezi mai sus, p.

        597 HURMUZAK. I-N. IORGA, Documente, XIV, p. 9. Este vorba de Daniil Kritopoulos, care devine ulterior mitropolit al Ungrovlahiei sub numele de Antim, circa 1381-1402; pentru detalii, N. ŞERBĂNESCU, Mitropoliţii Ungrovlahiei, în BOR, LXXVII, 1959, nr. 7-10, pp. 736-740. Cf. N. DOBRESCU, întemeierea Mitropoliilor., pp. 49-57.

        598 DRH, B, I, p. 45 (nr. 17).

        599 Vezi mai jos raporturile dintre stat şi biserică.

        600 Detalii la C. C. GIURESCU, Înfiinţarea mitropoliei Ungrovlahiei., pp. 694-695.

        601 Pitacul este nedatat, din 1369-1370 (anterior lui august 1370), HURMUZAKI-N. IORGA, Documente, XIV, pp. 7-8.

        vorabile? Greu de precizat. E drept că Daniil făgăduieşte, în august 1370, în scris, să cinstească, să iubească pe Iachint şi să-i fie prieten, dar îşi încheie făgăduiala cu o rezervă: „.dacă-d vor avea şi-1 vor recunoaşte pe dân-sul (= Iachint) ca mitropolit al Ungrovlahiei, să-1 am şi eu tot aşa, iar de <unde nu, voi păzi iarăşi ce va hotărî despre el dumnezeiescul sinod"602. In câteva acte din 1396, 1397 şi 1401, noul mitropolit este denumit „al Severinului"603, iar la 1400 „al Ungrovlahiei de spre Severin" Ł04; alte menţiuni nu mai găsim în actele Patriarhiei din Constantinopol. înfiinţată în împrejurări mai curând speciale, mitropolia Severinului a avut o scurtă existenţă e05. Amintirea ei revine abia la începutul secolului al XVI-lea, când sub Radu cel Mare se reorganizează biserica munteană cu episcopiile Râmnic-Noul Severin şi Buzău, mitropolitul păstrând sub directa sa păstorie numai parohiile din judeţele Argeş, Dâmboviţa, Pădureţ, Muscel, Prahova, Ialomiţa, Ilfov, Vlaşca, Teleorman şi Olt 606.

        Pentru preoţii cu parohiile lor, aflate în cârmuirea mitropoliei Ungrovlahiei, ştirile din secolele XIV şi XV sunt foarte sumare. Desimea aşezărilor omeneşti ne face să presupunem şi un număr apreciabil de slujitori ai cultului, fără să putem preciza raportul dintre numărul parohiilor şi al satelor. Actul sinodal de recunoaştere a

        602 HURMUZAKI-N. IORGA, Documente, XIV, p. 7. 6"3 Ibidem, pp. 24, 28, 30. «u Ibidem, pp. 28 şi 29.

        605 Caracterul secundar al acestei noi mitropolii: N. ŞERBĂNESCU, Titulatura mitropoliţilor., pp. 710-711; N. IORGA, Istoria bisericii româneşti., I, p. 45, consideră chiar că prin numirea lui Antim „.nu se creiase o dioceză nouă, ci se pregătise numai urmaşul voit de domn (= Vlaicu) pentru dioceza veche". Afirmaţia ar trebui revăzută, deoarece: o mitropolie a Severinului a existat totuşi, amintirea ei reapărând sub Radu cel Mare; voievodul Vlaicu nu pare să-1 fi agreat pe Daniil, deoarece la moartea lui Iachint de Vicina (1372), mitropolitajunge Hariton (1372-1381).

        606 N. ŞERBĂNESCU, Titulatura mitropoliţilor., p. 714. Şirul mitropoliţilor Ungrovlahiei prezintă mari lacune: dacă între 1359 şi 1402 cunoaştem pe cei trei ierarhi – Iachint, Hariton şi Antim – urmând unul după altul, în schimb în următoarele opt decenii abia sunt citate patru nume, la mari intervale: Teodor (poate pe la 1402), Eftimie (c. 1412), Iosif (c. 1464) şi Macarie (c. 1482-1483): N. ŞERBĂNESCU, Hitropoliţii Ungrovlahiei, pp. 730-743.

        lui Iachint de Vicina se exprimă în termeni generali, subliniind că „.toţi clericii din acea ţară607 şi toţi cei sfinţiţi călugări şi laici" sânt datori să asculte şi să se supună mitropolitului Iachint608. Cancelaria munteană îi menţionează numai în calitatea lor de stăpâni de pă-mânt, ca martori sau scriitori de acte609 (cum este în Dobrogea, la 1412, acel popa Radomir din satul lui Bal-dovin logofătul, în timp ce protopopul Hariton se învo-ieşte cu un „Constantin" să-i vândă un calel°).

        Nu avem ştiri despre îndatoririle preoţilor faţă de stat şi de mitropolit. Fiind stăpâni de ocini, de vii, dădeau probabil, ca mulţi dintre proprietari, anume dări şi dijme, fără să putem spune cât anume. Scutind satele aflate în dependenţa Tismanei, în hrisovul lui Radu cel Mare se menţionează: „Şi dijmarii şi vameşii să nu ia perperii de la popii şi de la judeţii mănăstireşti, căci vor păţi rău"611 (sub'l. ns., D. C. G.). Posibil ca o asemenea precizare să ise refere fie la preoţii care slujesc în satele ascultătoare de Tismana, fie chiar la călugării posesori de ocini. Din mărturii mult mai târzii putem deduce totuşi obligaţiile clericilor faţă de stăpânire şi în secolele XIV-XV. La 1631, Leon Tomşa, cu aprobarea sfatului ţării, arată din nou aceste obligaţii 612. Dacă cuantumul şi ^modalităţile de plată privesc primele decenii din secolul al XVII-lea, în schimb socotim că şi în epoca veche, până la 1500,.preoţii, ca şi celelalte categorii de contribuabili, erau obligaţi la plata birului.

        Aveau şi alte îndatoriri. Cei de la oraş, la fel cu orăşenii, cum citim într-o poruncă a aceluiaşi voievod, Leon Tomşa când scuteşte preoţii şi diaconii bisericii domneşti din Bucureşti, încheind: „.cum au fost ertaţi şi de alţi domni."613. Fără această scutire, clericii amintitei ctitorii bucureştene ar fi împlinit dările şi prestaţiile enumerate în actul domnesc.

        607 Ţara Româneascsă.

        608 HURMUZAKI-N. IORGA, Documente, XIV, p. 3.

        «o» DRH, B, I, pp. 11, 223, 275, 354, 397, 412, 417, 436, 451, 461, (nr. 2, 130, 170, 220, 244, 252, 268, 277, 283).

        —«i° DRH, B, I, p. 78 (nr. 36); cf. p. 113 (nr. 57) ji p. 449 (nr. 275).

        611 Doc. din 6 apr. 1496-1508, ibidem, p. 429 (nr. 265).

        «2 DRH, B, XXIII, p. 413 (nr. 258).

        « DRH, B, XXIII, p. 35 (nr. 18), doc. din 14 ian. 1630.

        2 000 ue&i arma 1698: "ia episcopia Buzăului câte Brâncoveanu adaugă, în dintre ele existau leata, dijnuToStuT

        ° Parte ti's

        5i anume biserici – era H ^ ~ necesara iluminatului în veche 618. a' aSCmeilea' exiglbilă * într"° «Poci mai

        Alături de preoţi, a căror menire timpul asupra laicilor, de Ia naştere şi

        614 Anatefter n SQ1 Cu 57% specială. ' l r- 37); rumtoare = ruptoare, învoială

        ^ST393 (nr- 37 »i 39) ' XXIII> P- 342 (nr 2131 ni Ł?"*«. PP- 391-392 (n, 27) }

        Fund o dare legată ttirect de îndatoririle preoţilor.

        «. PP- 391-392 (n,( 27) }" dare legată tti d îd diriguind toate momentele importante ale vieţii lor, pro-povăduindu-le anume reguli de conduită individuală şi socială, avertizându-i asupra „vieţii viitoare", asupra răs-platei sau pedepselor ce-i aşteaptă, potrivit cu faptele lor, întărind ordinea şi ierarhia socială feudală – biserica munteană, ca pretutindeni în Europa, cuprindea în rân-durile ei şi pe călugări, cu aşezărnintele lor.

        Viaţcţ Viaţa monahală este anterioară întemeierii statelor uni-monahală tare ale Ţârii Româneşti şi Moldovei, atestată de foarte vechi mărturii. La Urbs Morissena (Cenadul Vechi de astăzi), spre finele secolului al X-lea, era în fiinţă o mănăstire ortodoxă: aici, după anul 1000, s-au instalat monahi catolici: „. S-a aşezat mănăstirea (catolică) – citim în „Legenda Sancti Gerhardi Episcopi" – a fost serbare mare, cu ospăţ, în oraşul Cenad unde erau monahii greci, care celebrau slujba după obiceiul lor. Pe aceşti călugări i-a transferat în mănăstirea Oxoula-nos" 619. Mărturia scrisă n-a urmărit să consemneze existenţa centrului monastic ortodox, ci numai ocuparea lui de către autorităţile catolice. De aceea, timp îndelungat viaţa monahală din ţările române nu a avut o istorie scrisă. Pentru teritoriile de la sud şi răsărit de Carpaţi, ştirile despre existenţa mănăstirilor încep, firesc, cu seco-: Iul al XlV-lea, înmulţindu-se treptat, după 1400.

        Toate lăcaşurile mănăstireşti de lemn din această perioadă au dispărut; la fel şi o mare parte dintre ctitoriile de zid, azi fie ruinate, fie prefăcute mult, fie complet înlocuite prin construcţii mai noi. Dar chiar şi simpla lor înşiruire, atâtea câte au rămas consemnate documentar, este de un cert interes pentru cunoaşterea organizării religioase. In ordine cronologică, amintim de: schitul „Negru Vodă" (din apropierea comunei Cetăţeni) tăiat în stâncă şi existent, poate, la începutul secolului al XlV-lea620; mănăstirea de la Curtea de Argeş

        619 Scriptores rerum hungaricarum, II, pp. 389-392; ŞT. BÂRSĂNESCU, Pagini nescrise din istoria culturii romaneşti, Bucureşti, 1971, pp. 28-31.

        'Mo v. DRĂGHICEANU, Cetatea fi schitul Negru Vodă, pp. 89-94; V. VĂTĂŞIANU, Istoria artei feudale, I, p. 186. Dar P. CHIHAIA, Cetatea fi Schitul Negru Vodă consideră schitul format din trei peşteri de călugări alăturate, folosite la început locuinţe de schimnici, apoi transformate în schit, după domnia lui Vladislav I.

        (unde era şi sediul primei mitropolii a Ţării Româneşti), al cărei prim ctitor, potrivit pomelnicului, este iarăşi Basarab 1621; Vodiţa este înzestrată de Vlaicu (Vla-dislav I), pe la 1374622; Tismana, ridicată „din temelie" 'de Radu I (c. 1377-c. 1383), dar neterminată de acesta,din pricina scurtimii vieţii" şi clădită „deplin" şi întărită „cu toate darurile şi veniturile" de Dan I, la 3 octombrie 1385e23. Li se adaugă mănăstirile atribuite de tradiţia populară lui „Negru Vodă" 624: Arnota, în munţii Vâlcii; Drăgăneşti, lângă vechii Ruşii de Vede 625; Bălteni în mijlocul codrului Vlăsiei 626 şi Căscioarele, lângă pădurea cu acelaşi nume, unde, la {inele secolului trecut, mai puteau fi văzute ruinele unei mănăstiri „a lui Negru Vodă" 627.

        Mănăstirea Cotmeana (Codmeana) este ctitorie a lui Radu I 628, iar Cozia a lui Mircea cel Bătrân, la 1387- 1388 c29 (nu este încă lămurit dacă ruinele din apro-

        621 C. C. GIURESCU, întemeierea mitropoliei Ungrovlahiei, pp. 689-690. Nu putem preciza dacă biserica domnească de la Curtea de Argeş în construcţie la 1352 (V. DRĂGHICEANU, Curtea domnească din Argeş, p. 16 şi fig. 9) era, la acea dată, un centru mănăstiresc sau nu. Aceeaşi remarcă şi pentru biserica domnească din Câmpulung, atestată la 1351-1352 (DRH, B, I, p. 11; nr. 2) şi care ulterior este cunoscută sub numele de mănăstirea lui Negru Vodă (N. STOICESCU, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale., I, p. 163).

        622. DRH/B, I, pp. 17-19 (nr. 6).

        623 Ibidem, p. 21 (nr. 7). E. LĂZĂRESCU, Nicodim de la Tismana., în RSL, XI, 1965, pp. 270-275, data sfinţirii bisericii, 1377-1378. Vezi şi doc. din 9 iun. 1590, DIR, XVI, B, V, p. 453 (nr. 468); cf. doc. din 8 ian. 1569, Dir, XVI, B, III, p. 303 (nr. 351).

        624 Lăcaşurile fiind, de-a lungul secolelor, înlocuite prin altele mai noi sau au dispărut.

        625 La circa 5 km NE de Roşiorii de Vede de astăzi.

        626 Com. Periş, Judeţul Ilfov.

        t27 Comuna Căscioarele, judeţul Ilfov; după o pisanie azi dispărută Căscioarele ar fi ctitoria unui boier Neagu, la 1431: N. STOICESCU, Bibliografia localităţilor şi monumentelor., I, p. 252, nota 4. Pentru toate aceste patru mănăstiri atribuite lui „Negru Vodă", vezi C. C. GIURESCU, întemeierea mitropoliei Ungrovlahiei, pp. 692-693.

        628 Doc. din 22 iun. 1418. DRH, B, I, p. 87 (nr. 42).

        629 Doc. din 20 mai 1388, DRH, B. I, p. 27 (nr. 9); E. LĂZĂRESCU, Data zidirii Coziei, în SCIA, IX, 1962, nr. 1, pp. 107-137.

        pierea actualului lăcaş numite „Cozia Veche" sunt mai vechi sau mai noi decât lăcaşul lui Mircea630. Despre biserica de la Turnu Severin (azi numai ruine în curtea liceului 631) şi despre aceea existentă la Hârteşti 632 sau de la Brădet633 nu ştim dacă erau şi centre monahale, în schimb, pe locul viitoarei episcopii de la Râmnicul Vâlcea a existat, în secolul al XlV-lea, o mănăstire al cărei pomelnic cuprinde pe ctitor – Basarab (I), (Nico-lae) Alexandru; Vladislav,Radu, Dan, Mircea634. Potrivit tradiţiei şi schitul Zghiabul a fost clădit de Radu Negru (sic), tatăl voievodului Mircea cel Bătrân, acesta din urmă fiind amintit de o inscripţie din proscomi-diee35. La finele secolului al XlV-lea sau în cel următor sunt arătate documentar mai multe mănăstiri, azi cu lăcaşurile fie dispărute, fie mult mai noi. Aşa sunt Bolin-tinul, „.din pădurea cea mare. peste apa Argeşului" 636; Snagov637; Vişina638. Mitropolia din Târgo-vişte (biserica veche dărâmată de Lecomte de Nouy a fost datată tot din domnia lui Mircea cel Bătrân639);

        630 TIT. SIMEDRA, Fost-au două sf. lăcaşuri la Cozia, în BOR, 1961, nr. 11-12, pp. 1018-1032 şi N. CONSTANTI-NESCU, Cercetările arheologice de la Cozia, pp. bUU-601 (datează „Cozia Veche" din secolele XVI-XVII).

        831 V. VĂTĂŞIANU, Istoria artei feudale, I, pp. 138-140.

        v VĂTĂŞIANU, op. cit., pp. 201-204 GR. IONESGU, Istoria arhitecturii, I, p. 142; E. LĂZĂRESCU, Observaţii asupra bisericii din Hârtieşti, în SCIA, IX, 1962, nr. 2, pp. 386-397.

        v. VĂTĂŞIANU, op. cit., pp. 200-201; GR. IONESCU, op. cit., pp. 145, 146; V. DRĂGHICEANU, P. Demetrescu, Schitul Brădet, în BCMI, XVII, 1924, pp. 68-73; comuna Brăduleţ, satul Brădet, jud. Argeş.

        634 C. C. GIURESCU, Întemeierea mitropoliei Ungrovlahiei, pp. 691-692.

        635 V. DRĂGHICEANU, Monumentele Olteniei, II, pp. 66-67.

        636 DRH, B, I, p. 137 (nr. 75); cf. pp. 153, 191 (nr. 88, 109); I. IONAŞCU, Vechimea mănăst.râi din p durea cea mare de la Bolintin, în RIR, VII, 1937, pp. 323-336.

        637 DRH, B, I, pp. 74, 115, 117 (nr. 34, 59, 61); N. ŞERBĂNESCU, Istoria mănăstirii Snagov, Bucureşti, 1944, pp. 25-28.

        638 DIR, XVI, B, I, p. 106 (nr. 104); azi dispărută, fostă în comuna Bumbeşti, jud. Gorj.

        639 v VĂTĂŞIANU, op. cit., pp. 204-207; GR. IONESCU, op. cit., pp. 147-148.

        Strugalea 64°, mănăstirea „de la Dealul" Ml; Govora 642; Mănăstirea Glavacioc (Glavacev) 643; Iezer644. Despre biserica domnească mică „Sf. Vineri" din Târgovişte – datând de pe la mijlocul secolului al XV-lea 645, nu ştim dacă a fost mănăstire; nici despre aceea de la Drago-mireşti-Dâmboviţa, clădită pe la 1462646. Au fost, în schimb, călugări la paraclisul de la Snagov64? la Tân-ganul înălţată de Radu cel Frumos648, la Mihoveni, în fiinţă la 1485 649, la Mărgineni 650 sau mănăstirea de la Cricov atestată la 1486651. Babele este ctitorie probabilă a lui Vlad Călugărul652; Coşuştea-Crivelnic este amintită documentar la 10 aprilie 1493653; dar primul lăcaş datează din secolul al XlV-lea 654. Bistriţa, binecunoscuta ctitorie, a fost înălţată „din temelie" şi înzestrată la 1491-1492655. Mănăstirea Tutana există sub Basarab

        640 DRH, B, I, pp. 76-77 (nr. 35).

        mi DRH, B, I, p. 134 (nr. 72). Cf. pp. 178, 242 (nr. 102, 146).

        642 A cărei vechime rezultă din coroborarea ştirilor consemnate în: DRH, B, I, pp. 316, 335, 406, 410, 431-432, 433, 435- 437 etc. (nr. 196, 210, 248,251, 266, 267, 268 etc.); DIR, XVI, B, II, p. 150 (nr. 149) şi DIR, XVI, B, III, p. 3

        (nr- 3)-

        643 Ibidem, p. 163 (nr. 94). Este refăcută la finele secolului al XV-lea comuna Ştefan cel Mare, satul Glavacioc, jud. Argeş. «M DIR, XVI, B, I, p. 4 (nr. 3) ctitorie în Băile Olăneşti, satul Cheia, judeţul Vâlcea.

        645 N. STOICESCU, op. cit., pp. 647 şi 779.

        646 V. DRĂGHICEANU, Biserica din Dragomireşti, în BCMI, XIX, 1926, p. 47 şi ŞTEFAN ANDREESCU, Dragomireşti., pp. 149-159.

        64' V. VĂTĂŞIANU, Istoria artei feudale, pp. 862-864. 648 RADU POPESCU, Istoriile., p. 20 şi DIR, XVI, B, II, p. 83-84 (nr. 85).

        6« DRH, B, I, p. 315 (nr. 195).

        650 Judeţul Prahova.

        651 DRH, B, I, p. 322 (nr. 201) şi DIR, XVII, B, I, p. 104 (nr. 114).

        652 N. STOICESCU, op. cit., p. 44 şi DIR, XVI, B, I, p. 133 (nr. 138). Satul Neajlovul-Vlaşca (anterior Ştefeni), comuna Mereni, jud. Teleorman.

        653 DRH, B, I, p. 382 (nr. 236). Comuna Ilovăţ, satul Firizu, jud. Mehedinţi.

        654 V. VĂTĂŞIANU, Istoria artei feudale, pp. 186-187; GR. IONESCU, Istoria arhitecturii, I, pp. 124-125.

        655 Doc. din 16 mart. 1494, DRH, B, I, pp. 404-405 (nr. 247). Cf. data 1491-1492, ibidem, pp. 400-401 (nr. 246). Comuna Costeşti, jud. Vâlcea.

        cel Tânăr (1477-1481, 1481-1482) 656. Şi Râncăciovul este din secolul al XV-lea, fără să putem preciza anii începuturilor ei 657; aceeaşi datare şi pentru Ostrov-Căli-măneştie58. Mănăstirea Nucet fiinţa în orice caz în timpul lui Miroea cel Bătrân659. La Sfântul Dumitru din Craiova 660, ridicată de Craioveşti, nu ştim dacă au locuit călugări 661. Dar în aceeaşi perioadă – finele secolului al XV-lea sau începutul celui următor – viaţa monahală se desfăşura şi în alte câteva locuri, la Do-bruşa 62, schitul Păpuşa 663^ Sadova &i, Strehaia, schitul Alunişu-Buzău, pentru ca în primele două decenii după 1500 să se înalţe lăcaşuri la mănăstirile Gura Motrului (judeţul Mehedinţi), schitul Arhanghelul (Vâlcea), schitul Clocociov (Slatina), Topolniţa (Mehedinţi), Găiseni (Ilfov), Surpatele (Vfflcea), Calmul (Olt) etc. 665.

        Recapkulând, în secolele XIV şi XV (până spre 1500) aflăm atestate, documentar sau prin tradiţie, nu mai puţin de 37 (treizecişişapte) centre ale vieţii monahale 666, aşezate în toate zonele ţării. Cifra este sigur inferioară realităţii, deoarece nu toate aşezămintele de acest fel au rămas prinse în actele scrise. Într-un număr de cazuri

        656 Doc. din 1 apr. 1497, DRH, B, I, pp. 447-448 (tir. 274). Comuna Tutana, jud. Argeş.

        667 DRH, B, I, pp. 464-465 (nr. 285). Comuna Râncăciov, jud. Dâmboviţa.

        658 DRH, B, I, p. 492, nr.300. Judeţul Vâlcea.

        659 întreaga argumentare de la C. C. GIURESCU, Două monumente religioase din veacul al XlV-lea, Nucetul sau Cozia din Vâlcea şi Nucetul dinDâmboviţa, în M. O., XIII, 1961, nr. 1-4, pp. 38-49. Comuna Nucet, jud. Dâmboviţa.

        660 Pe str. Matei Basarab nr. 2.

        6el N. STOICESCU, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale, pp. 224-225.

        662 Doc. din 2 sept., DIR, XVI, B, I, pp. 161-162 (nr. 160); cf. DIR, XVII, B, I, p. 117 (nr. 124); satul Dobruşa, com. Zlătărei, jud. Vâlcea.

        663 Comuna Costeşti, sat. Bistriţa, jud. Vâlcea; V. DRĂGHICEANU, Monumentele Olteniei, II, în BCMI, XXVI, 1933, p. 58.

        «6* DIR, XVI, B, I, p. 81 (nr. 82); comuna Sadova, jud. Dolj. N. STOICESCU, op. cit., p. 611, nota 8.

        665 Pentru toate mănăstirile enumerate, a se vedea bibliografia la N. STOICESCU, op. cit., sub voce şi lista sa cronologică de la p. 780.

        666 Nu am luat în numărătoare câteva mănăstiri sau schituri datate din primele două decenii ale secolului al XVI-lea: Gura Motrului, Arhanghelul, Clocociov, Topolniţa, Găiseni, Surpatele, Căluiul.

        LăL

        (amintite mai sus) nu ştim dacă au slujit călugări sau numai preoţi de mir; aceeaşi incertitudine pentru ctitoria din Lereşti-Muscel, înălţată în a doua jumătate a secolului al XV-lea667 sau la bisericile de curte boiereşti de la Retevoieşti-Muscel, Stăneşti-Vâlcea (prima, anterioară ctitoriei fraţilor Buzeşti), Suslăneşti şi Tisău668. Rămâne ca o certitudine existenţa mai multor zeci de aşezăminte mănăstireşti, în intervalul amintit. Potrivit menţiunilor documentare, numărul lor sporeşte îndeosebi între c. 1400 şi c. 1500; Ţara Româneasca a reprezentat, ca şi Moldova, cea mai largă zonă teritorială din sud-estul european pentru dezvoltarea vieţii monahale, cu amplificarea periodică şi a numărului aşezămintelor de acest fel, şi a resurselor lor materiale.

        Organizarea statului feudal al Ţării Româneşti a avut o însemnătate deosebită şi în acest domeniu; cea mai mare parte a mănăstirilor a beneficiat de danii domneşti sau au avut lăcaşuri de zid ridicate şi înzestrate din porunca şi cu cheltuiala voievozilor. Intre evoluţia politică a societăţii feudale româneşti şi viaţa bisericească şi mănăstirească există raporturi reciproce, o interdependenţă continuă; biserica, prin toate formele ei de organizare, reprezenta temeiul vieţii spirituale, era păstrătoarea şi educatoarea întregii societăţi; consacra, pe plan ideologic, realităţile sociale existente, întemeiate pe stăpânii de pământ şi pe sătenii dependenţi, supuşi celor dintâi.

        În organizarea unora dintre mănăstiri, voievozii au acordat comunităţilor respective drepturi speciale de autoconducere. Cel dintâi exemplu este al Vodiţei: „De asemenea, scrie Vlaicu (Vladislav I) – am întocmit domnia mea, după sfat, ca după moartea lui chir Nico-dim, să nu fie volnic nici un domn să aşeze în locul acela cârmuitor, nici arhiereu, nici nimeni altul, ci precum va spune chir Nicodim şi cum va orândui, aşa să ţie călugării cei de acolo şi singuri să-şi pună cârmuitor"669 (Subl. ns., DC. G.) Voievodul a instituit o e6TFLAMINIU MIRŢU, Biserica necunoscută din secolul al XV-lea, descoperită la Lereşti Muscel, în BOR, 1968, nr. 3-5, p. 44-6.

        t8s ŞTEFAN ANDREESCU, Dragomireşti, pp. 157-158.

        669 Doc. din 3. 1374, DRH, B, I, p. 19 (nr. 6).

        atare excepţie „după sfat", la îndemnul, probabil, fie al lui Nicodim însuşi, fie al vreunui alt prelat cu autoritate. Aceeaşi regulă de autocârmuire (de samovlastie, după vechiul termen), rânduială de tradiţie bizantină transmisă prin filiera Athosului670, a fost aplicată Tis-manei671 şi Coziei, Mircea cel Bătrân precizând că nici domnii, nici mitropolitul – aşadar nici şeful politic suprem al ţării, nici cel ecleziastic – nu au vreun drept de amestec672. Autonomie în alegerea egumenului este dată în termeni foarte expliciţi şi Snagovului de Radu cel Frumos 673. Regula avea în vedere, pe de o parte, ca alegerea să se facă numai din cadrul comunităţii, – să nu se aducă aşadar o persoană străină care ar putea fi impusă eventual de o autoritate superioară – iar pe de altă parte, ca cel ales să nu poată fi înlăturat din egumenie (clauză destinată probabil să împiedice frecvenţa unor schimbări determinate, eventual, de disensiunile interne, pornite din însăşi obştea călugărilor în cauză). Ceea ce arată că domnia, desigur în colaborare cu mitropolitul Ţării Româneşti, aveau un drept de supraveghere şi, în ultimă instanţă, de decizie în desemnarea cârmuitorilor centrelor mănăstireşti.

        În organizarea mănăstirilor reţinem şi reunirea a două ctitorii sub o singură conducere: Vodiţa este aşezată sub ascultarea Tismanei67*, iar Codmeana sub aceea a Coziei, ceea ce are drept urmare şi unificarea domeniilor, a averilor, sub o singură autoritate: „Pe lingă acestea —a binevoit domnia mea – scrie Mircea cel Bătrân – ca mănăstirea Codmeana să fie supusă, cu toate ce se ţin de ea, mănăstirii mai sus-scrise (Cozia, N. A.) şi de acolo să se stăpânească" 675.

        670 GH. MOISESCU, ŞT. LUBŞA, AL. FILIPAŞCU, Istoria bisericii române, I, Bucureşti, 1957, p. 202; TIT SIMEDREA, Mănăstirea Vodiţa, Glosă pe marginea unui document inedit, în BOR, 1947, nr. 1-3, pp. 66-67.

        «i Ibidem, p. 36 (nr. 14). Cf. pp. 54, 156 (nr. 22, 89).

        672 Doc. din 20 mai 1388, DRH, B, p. 27 (nr. 9).

        673 Doc. din 28 oct. 1464, DRH, B, I, p. 218 (nr. 127).

        674 Doc. din 3 oct. 1385, ibidem, p. 21 (nr. 7); cf. pp. 24, 35-36, 41 (nr. 8, 14, 16).

        675 Doc. din 20 mai 1388, ibidem, p. 27, (nr. 9); cf. p. 29 (nr. 10).

        Raporturi în raporturile lor reciproce, biserica s-a aflat, în genere, între sub ascultarea factorului politic, a voievozilor Ţării Româ-stat şi neşti. Evident, nu în materie de dogmă, unde clericii şi biserică călugării rămâneau deplini stăpâni să respecte înţelesurile tradiţionale fixate de sinoade sau de alte înalte foruri. Dar în cârmuirea propriu-zisă a bisericii, şi anume în alegerea mai marilor ei – ca şi a majorităţii egumenilor, în raporturile cu forul ierarhic superior – Patriarhia din Constantinopol – în aceste sectoare ale vieţiiecleziastice, părerea şi hotărârea domnului, adică a şefului suprem al ţării, erau urinate. Reamintim că numirea însăşi a primului mitropolit la Curtea de Argeş, Iachint de Vicina, a reprezentat recunoaşterea situaţiei existente, alegerea fiind făcută, de fapt, anterior de Nicolae Alexandru Ba-sarab, care a insistat şi a obţinut din partea patriarhului de Constantinopol confirmarea „de jure" B76. Dar după această ratificare a faptului împlinit, Iachint nu a participat, timp de 11 ani, la nici un sinod din capitala Bizanţului – obligaţie asumată implicit prin recunoaşterea obţinută în 1359 – şi nici nu a făcut cel puţin o vizită protocolară patriarhului, cu tot îndemnul acestuia din urmă6"7. Atitudine determinată, în ultimă instanţă, de voinţa domnilor români – a lui Nicolae Alexandru Basarab şi apoi Vlaicu – de a păstra biserica sub autoritatea lor, reducând la minimum amestecul eventual al patriarhiei constantinopolitane 678.

        Când scaunul mitropolitan de la Curtea de Argeş a devenit vacant, în 1372, a fost ales Hariton, protos al Muntelui Athos şi egumen, tot acolo, al Cutlumuzului, ctitorie a domnilor Nicolae Alexandru şi Vlaicu. In actul de numire, patriarhul Filotei şi soborul arată că Hariton este „lăudat şi cinstit" în Ţara Românească" nu numai „de mulţimea care se află acolo", ci şi de „domnul şi boierii acelui loc."679, ceea ce pare să arate că şi la această nouă numire opinia factorului politic din Ţara

        676 Vezi mai 'sus, pp. 353, 354 şi.urm.

        «" HURMUZAKI-N. IORGA, Documente, XIV, 1, pp. 7-8.

        678 C. C. GIURESCU, întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei, p. 694.

        679 GR. NANDRIŞ, Un document privitor la împărţirea Mitropoliei Ţării Româneşti, 1372/1373, Cluj, 1932, 7 p. (extras); N. ŞERBĂNESCU, Mitropoliei Ungrovlahiei, pp. 734-735.

        Românească a fost luată în seamă de forul ecleziastic din Constantinopol.

        Între Marea Biserică Constantinopolitană şi aceea a „Ungroviahiei" legăturile – atât cât mai putem afla din succinte informaţii – au fost mai ales de natură canonică, manifestate îndeosebi prin participarea ierarhilor din Valachia la diferite sinoade şi soboare: Mitropolitul Antim (mai înainte dicheofilaxul Daniil Critopol), ia parte la diferite şedinţe sinodale, la Constantinopol, între 1378 şi 1389 6S0, uneori împreună şi cu mitropolitul Hari-ton, egumenul mănăstirii atonite Cutlumuz681. Preţuirea pe care i-o acordă sinodul din capitala bizantină reiese şi din excepţia aprobată de acest sinod, în favoarea lui Antim, care, grav bolnav, pe la finele anului 1388, îmbrăcase shimă cea mare. schimbându-şi numele în Timo-tei. Restabilindu-se însă, înaltul for constantinopolitan îi aprobă să-şi reia păstoria în Ţara Românească6^2. Şi mitropolitul Severinului – Atanasie, participă la felurite şedinţe sinodale, încetând din 1389 şi până prin 1401 683.

        Interesante sunt şi legăturile – consultări în materie de dogmă – stabilite între biserica munteană şi aceea a Bulgariei. S-au păstrat fragmentar răspunsurile date de patriarhul din Târnovo, Eftimie, personalitate marcantă a lumii ecleziastice răsăritene, la întrebările ce-i fuseseră trimise de mitropolitulUngroviahiei, Antim, şi de stareţul Tismanei, Nicodim. înaltul ierarh de la Târnovo condamnă, cu severitate, pe cei ce practicau căsătorii repetate (cerute de unii locuitori din Bulgaria stabiliţi în Ţara Românească şi pentru care se fixase şi un anume ceremonial). Numai prima căsătorie – arată Eftimie – este recunoscută de legile canonice. A doua oară poate fi admisă numai în cazuri speciale, bine întemeiate şi oricum după ce viitorii soţi se vor fi pocăit cu adevărat, pentru a obţine iertarea păcatelor. Celelalte recăsătorii nu pot fi tolerate sub nici o formă. Aşa-zisul ceremonial adoptat pentru asemenea cazuri apare înaltului ierarh r'° HURMUZAKI-N. IORGA. Documente, XIV/l, pp. 10-13.

        «îi Ibidem, pp. 10-11 (nr. X-XII). AL. ELIAN, Legăturile mitropoliei Ungroviahiei cu Patriarhia de Constantinopol., în BOR, 1959. nr. 7-10, pp. 906-907.

        682 AL. ELIAN, op. cit., pp. 906-907 şi nota 7.

        633 HURMUZAKI-N. IORGA, Documente, XV/l, pp. 13, 24, 23, 29, 30 (în anii 1389, 1396-1397, 1400, 1401).

        drept „imposibil şi ridicol", iar cei ce vor să se căsătorească de repetate ori sunt „impudici" 684.

        Bftimie dă. răspuns lui Nicodim şi la alte întrebări. De unde, de exemplu, pornirea spre rău a oamenilor? 685 sau despre cercetarea vieţii morale a tinerilor ce voiesc a se preoţiC86. Cucerirea otomană în Peninsula Balcanică a pus capăt consultărilor de acest fel, stabilite între ierarhii din Ţara Românească şi cei din Bulgaria.

        Legăturile cu marile centre ale monahismului răsăritean de la Muntele Athos şi Sinai, s-au adăugat raporturilor oficiale dintre biserica munteană şi Patriarhia con-stantinopolitană. Pe măsura întinderii cuceririlor otomane pe seama Bizanţului, a Bulgariei, a Serbiei şi a altor state mai mici din Peninsula Balcanică, comunităţile călugăreşti din amintitele centre şi-au îndreptat mai frecvent solicitările spre ţările române, care, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, rămân singurele state în fiinţă în sud-estul european aparţinând bisericii răsăritene, cu resurse suficiente pentru a sprijini această biserică. Iar când hotarul Imperiului otoman se fixează pe linia Dunării, de la Belgrad şi până la Deltă, Ţara Românească şi Moldova sunt vizitate, din ce în ce mai des, de călugării Sfântului Munte sau ai altor locuri, în căutare de subsidii temporare şi chiar venituri permanente. Pentru domnii români asemenea danii aveau şi o semnificaţie politică, sporindu-le autoritatea printre comunităţile creştine din Peninsula Balcanică.

        Începuturile se datoresc ajutoarelor date de Nicolae Alexandru Basarab către Cutlumuz, continuate şi amplificate de fiul său, Vladislav I. Hariton, catigumenul acestei mănăstiri, roagă pe voievodul român să ridice un nou lăcaş, ziduri de incintă cu turnuri, o trapezărie şi chilii şi să cumpere moşii şi vite, totul destinat pentru traiul şi uşurarea nevoilor călugărilor. Imboldurile unei atare dărnicii – citim într-un act din 1369 – sunt cele

        6»4 e. TURDEANU, La litterature bulgare du XlVe siecle et sa diffusion dans Ies Pays Roumains, Paris, 1947, pp. 119-120; E. KALUZNIACHI, Euthymius, pp. 207-224; AL. ELIAN, op. cit., p. 907.

        685 Reproduse daipă AL. ŞTEFULESCU, Mănăstirea Tismana, Bucureşti, 1909, pp. 20-21.

        086 Toate răspunsurile la AL. ŞTEâULESCU, op. cit., pp. 15- 30. Cf. E. TURDEANU, op. cit., pp. 122-123.

        de ordin personal, pomenirea părinţilor voievodului român, cât şi a sa personal, grija pentru iertarea păcatelor şi pentru viaţa viitoare; dar şi motive mai curând politice: „.se cuvine ca şi domnia mea să facă – scrie Viadislav I – cum au făcut şi alţi domni, anume sârbii, bulgarii, ruşii şi ivirenii.". în sfârşit, şi raţiuni privind însăşi întărirea vieţii călugăreşti: la Cutlumuz unde se respecta, la început, o regulă foarte strictă de viaţă monahală – fiecare călugăr avea „. o singură masă, o singură pâine, un singur vin", restul fiind în comun —, a venit un număr de români care a crescut sensibil după ce, la numeroasele stăruinţe ale voievodului Viadislav, egumenul Hariton a acceptat, în cele din urmă, să părăsească „calea chinovnicească" şi să aplice regulile de viaţă ale celorlalte mănăstiri atonite687. In calitatea sa de ctitor principal, domnul român stabileşte modalităţile convieţuirii călugărilor greci şi români la amintita mănăstire, şi îşi rezervă dreptul de a confirma, de a întări, alegerea unui nou egumen, atunci când cel existent „.va fi ajuns la capătul vieţii" 688. După Viadislav, mănăstirea a primit însă şi alte danii 689.

        Este începutul unui proces cu dăunătoare urmări în timp, deoarece va scoate de sub controlul autorităţilor de stat din Ţara Românească zeci de sate şi întinse moşii ale căror venituri vor fi consumate de călugării de la Athos sau din alte centre monahale. Această înstrăinare a pământurilor ţării se va accentua în secolele XVI şi XVII, determinând, uneori, reacţia voievozilor munteni, deoarece devenea evident că veniturile scoase din ţară de călugării de la Athos sau alte locuri nu sunt compensate de grija pe care aceştia din urmă pretindeau s-o poarte pentru sufletul şi mântuirea donatorilor, ca şi pentru buna întocmire a lăcaşurilor din Ţara Românească. Procesul mănăstirilor închinate îşi află începuturile chiar în secolul al XlV-lea; rezolvarea sa va avea loc cinci sute de ani mai târziu, prin secularizarea averilor mănăstireşti, la 1863. Dar pentru început, în secolele XIV şi XV, urmările negative ale unor astfel de donaţii către mănăstiri

        687 DRH, B, I, p. 502 (nr. A).

        688 DRH, B, î, p. 504.

        659 DRH, B, I, pp. 46-47, 175, 252-253, 371 (nr. 19, 100, 151, 231).

        de peste hotare nu erau încă vizibile. Şi totuşi au avut loc, poate, unele împotriviri chiar în această etapă. La 14-75-1476, Basarab cel Bătrân precizează dreptul călugărilor de la Cutlumuz de a lua ^,dijme" din satul Uibă-reşti690; iar la 29 ianuarie 1500, Radu cel Mare dă o reconfirmare: „De la Uibăreşti călugării să ia dijma; precum le-au dat strămoşii şi părintele domniei mele, astfel am dăruit şi domnia mea, pentru că am răscumpărat-o domnia mea de la Chircă, pentru 5 000 aspri691 (sub'l. ns., D. C. G.). Dacă domnul s-avăzut obligat să plătească, înseamnă, credem, că boierii din apropierea satului – în cazul nostru Chircă – nu au aprobat, în orice condiţii, privilegiile acordate Cutlumuzului.

        Alte donaţii privesc mănăstirile atonite: Zograţos – 3 000 de aspri, pe fiecare an de la voievodul Alexandru Aldea692; Xeropotamos, aceeaşi sumă de la acelaşi domn693; Ruşi (Rusicon), cu hramul Sf. Pantelimon, 6 000 de aspri'de la Vlad Călugărul694. Vlad Ţepeş, care se îngrijise şi de mănăstirea mai înainte amintită695, acordă 4 000 de aspri şi la ctitoria Filoteu, tot de la Athos696. Aceiaşi bani aprobă anual şi Vlad Călugărul 697, care donează în plus şi Hilandarului 5 000 de aspri pe an şi 500 călugărilor care vin să ia suma; de reţinut că hotărârea domnească se ia la solicitarea făcută de „.binecinstitoarea doamnă şi împărăteasă Mara", fiica despotului sârb Gheorghe Brancovici, soţia sultanului Mu-rad al II-lea şi de sora ei „doamna Cantacuzino" 698: aceeaşi sumă primeşte ctitoria şi de la Radu cel Mare699. Şi mănăstirea Dohiariu, prin egumenul ei „chir David", prin „.stareţul Evtimie şi ieromonahul Macarie", obţine 3 000 de aspri pe an de la acelaşi Vlad Călugărul700.

        69« DRH, B, I, p. 253 (nr. 151).

        691 Ibidem, pp. 485-4&6 (nr. 297).

        692 Doc. din 9 febr. 1433, DRH, B, I, pp. 136-137 (nr. 74).

        693 Doc. din 9 febr. 1433, HURMUZAKI-N. IORGA, Documente, XIV/l, p. 38 (nr. LXXIV).

        694 Doc. din 12 iun. 1487, DRH, B, I, p. 327 (nr. 203). Radu cel Mare reduce dania la 3 000 aspri: ibidem, pp. 425-427 (nr. 263).

        695 Doc. din 12 iun. 1457, ibidem, p. 201 (nr. 11.6).

        696 Doc. din 1460-1461, ibidem, p. 205 (nr. 119).

        697 Doc. din 1487-1492, ibidem, pp. 324-326 (nr. 202).

        698 Doc. din nov. 1492, ibidem, pp. 379-380 (nr. 235).

        699 Doc. din 19 apr. 1498, ibidem, pp. 462-463 (nr. 284).

        700 Doc. din 24 mart. 1490, ibidem, pp. 357-359 (nr. 223).

        Ajutoare (tot la Athos) primesc: Chilia Sf. Ilie701, Meteore ™2 şi Capriuleu 703. De notat, în sfârşit, că „ajutoare" asemănătoare au mers şi mai departe, la „.mănăstirea care se numeşte muntele Sinai", beneficiară a sumei anuale de 5 000 aspri (plus 500 daţi călugărilor veniţi să ia obrocul), de la Radu cel Mare704.

        În afara laturilor lor pur materiale, ajutoarele acordate de voievozii Ţării Româneşti (şi ai Moldovei) aveau şi un înţeles mai larg. Destinat centrelor monastice, păstrătoare şi apărătoare ale ideologiei bisericii ortodoxe, sprijinul repetat al statelor româneşti a însemnat o contribuţie la întărirea, pe plan ideologic şi cultural, a popoarelor sud^dunărene, în raporturile lor cu elementul otoman dominator 705.

        Clerul Acţiunea sa a fost de puţină însemnătate în Ţara Româ-catolic nească, în secolele XIV şi XV, întrucât şi comunităţile cărora se adresa erau foarte restrânse, în comparaţie cu populaţia românească. încercările dedifuziune ale catolicismului de la sud de Carpaţi, desfăşurate aproape în exclusivitate în mediile orăşeneşti, sunt atestate, pe de o parte, de mărturii scrise încă din secolul al XlII-lea, îndeosebi în legătură cu stabilirea cavalerilor teutoni706 şi a celor ioaniţi707, pe de altă parte, de ruinele a cî-torva ctitorii aparţinând acestui cult.

        La Turnu Severin, între ruinele castruTui roman, biserica se prezintă cu o singură navă, absidă poligonală, sprijinită de contraforturi; datare incertă, poate chiar din prima jumătate a secolului al XlV-lea7O8. La Cimpu-hmg, Bărăţia cu hramul Iacob cel Mare (ulterior Sf. Ana) a existat, probabil, în ultimul sfert al secolului al XIII-

        701 HURMUZAKI-N. 1ORGA, Documente, XIV, 1, p. 40 (nr. LXXXIV). Cf. p. 42 danie de la Vlad Călugărul.

         °2 Doc. din 1447-1448, DRH, B, I, p. 505 (nr. B).

        <03 Doc din 31 ian. 1500, DRH, B, I, pp. 487-489 (nr. 298).

        n* Doc. din 15 sept. 1497, DRH, B, I, pp. 455-456 (nr. 279).

        tos TEODOR BODOGAE. Ajutoarele româneşti mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1940. pp. 172-178; 198, 214, 218, 244-245 etc.; Cf. N. IOP. GA. Muntele Athos hi legăturile cu ţările noastre, în AARMSI, s. 11, t. XXXVI, 1913-1914, pp. 464-470.

        706 GH. MOISESCU, ŞT. LUPŞA, AL. FILIPAŞCU, Istoria bisericii române, I, pp. 130-139 şi 163-170.

        7(17 DRH, B, I, 3-11 (nr. L)| doc. din 2 iun. 1247.

        —os v. VATĂŞIANU, Istoria artei feudale, p. 149.

        lea; aici a fost îngropat corniţele Laurenţiu de Longo Campo la 1300 ™9 şi un preot Iohannes, la 1373 710. Ctitoria a cunoscut mai multe faze de construcţie, primul monument fiind anterior anului 1300711, cu adăugiri în prima jumătate a secolului al XV-lea712. Tot la Câm-pulung, probabil tot spre finele secolului al XHI-lea, se înălţa şi Cloaşterul (azi dispărut), aflat după 1350 şi de-a lungul veacului următor, sub eâmiuirea dominicanilor713. Şi acesta a cunoscut două importante etape, una aparţi-nând arhitecturii romanice, a doua celei gotice714. Nu se ştie locul unde se afla lăcaşul catolic de la Curtea de Argeş (hramul Fecioarei Măria), ridicat, probabil, o dată cu înfiinţarea episcopatului catolic în acest oraş (1381); după unele recente cercetări, ctitoria ar fi fiinţat pe amplasamentul bisericii ortodoxe de azi numită „Botu-şari" 715. Amintim, în sfârşit, de alte două lăcaşuri catolice, unul la Târgovişte, ridicat către 1417, cu hramul Măriei şi altul la Râmnicul Vâlcea, acesta din urmă exis-tând, poate, în secolul al XV-lea şi sigur în cel următor (în prezent biserica ortodoxă Sf. Dumitru) 716.

        La aceste vestigii arhitectonice, situate în oraşele de munte Gâmpulung, Curtea de Argeş, Târgovişte – tustrele capitale ale Ţării Româneşti în secolele XIV-XV – şi Râmnicul Vâlcea, se adaugă şi informaţiile documentare asupra istoriei catolicismului la sud de Carpaţi, în acelaşi interval.

        709 EMIL LĂZĂRESCU, Despre piatra de mormând a comitelui Laurenţiu, pp. 109-127.

        710 DEL CHIARO, Storia delle moderne revoluzione della Vallachia., ed. N. Iorga, p. 31.

        711 ŞT. BALŞ, D. ROSETTI, Restaurarea bisericii Bărăţia din Câmpulung-Muscel, în „Monumente istorice. Studii şi lucrări de restaurare", nr. 1, 1967; C. AUNER, Moldova la Soborul din Florenţa, în „Revista Catolică",IV, 1915, pp. 276-277.

        712 PAVEL CHIHAIA, Monuments romanş et gothiques., pp. 38-40.

        713 Ibidem, pp. 40-42; C. AUNER, Episcopia Milcoviei în veacul al XIV-lea, în „Revista Catolică", I, 1912, pp. 60-80.

        714 PAVEL CHIHAIA, op. cit., p. 45.

        715 IDEM, Trecutul bisericii Botuşari din Curtea de Argeş, în SCIA, XIV, 1967, nr. 1, pp. 103-115; IDEM, Monuments romanş et gothiques, pp. 49-51.

        716 IDEM, Un vechi monument de arhitectură în Râmnicul Vâlcea: biserica Sf. Dumitru, în SCIA, XIV, 1967, nr. 2, pp. 175-186.

        Parohiile catolice muntene se aflau în timpul cârmuirii lui Nicolae Alexandru Basarab supuse autorităţii episcopului din Transilvania717, iar Vlaicu (Vladislav) confirmă o atare jurisdicţie.

        În 1369, tot Vlaicu admite ca Dimitrie, episcopul „bisericii Transilvaniei", să trimită în Ţara Românească „un locţiitor al său", cu competenţă exclusivă în problemele ecleziastice: „.pentru înfiinţarea şi împăciuirea bisericilor şi a altarelor, pentru întărirea preoţilor, primirea mărturisirilor, poruncirea ispăşirilor, darea deslegării în cazurile care ţin de hotărârea episcopală şi pentru împlinirea şi altor sarcini pontificale, precum şi pentru vizitarea (canonică) şi îndreptarea moravurilor, dojana milostivă şi toate cele ce se vor arăta a fi folositoare moravurilor."718. Jurisdicţia acestui locţiitor se aplică tuturor „.orăşenilor, poporului şi oaspeţilor de orice neam sau limbă ar fi, care ţin de ritul şi obiceiul sfintei biserici romane" 719 şi cărora voievodul le recomanda „.cu porunca cea mai tare" să-1 primească pe prelat cu cinste, să-1 trateze bine, să-i dea ascultarea cuvenită şi să-i ceară sprijinul720. Hrisovul se încheie cu o dispoziţie expresă către toţi dregătorii statului muntean, să respecte acele dispoziţii: „.vă poruncim cu străşnicie – scrie Vlaicu – ca să nu cutezaţi să-i faceţi vreo piedică, supărare sau turburare acelui domn episcop, locţiitorul acestui episcop al Transilvaniei şi celor ce ţin de dânsul, ci mai mult, să-i ajutaţi cu bunăvoinţă şi sprijin potrivit" 72i.

        Aceste dispoziţii veneau într-o etapă când papalitatea părea să marcheze progrese în sud-estul european. La 18 octombrie 1369, deci aproximativ cinci săptămâni înaintea hotărârii lui Vlaicu, împăratul Bizanţului, Ioan al V-lea Paleologul, aflat în trecere în Italia, trecea la catolicism; o nouă declaraţie de unire, însoţită de ceremonii, va avea loc în ianuarie 1370. Tot în 1370 şi tot din considerente politice (unirea Poloniei şi a Ungariei sub conducerea lui Ludovic), voievodul Moldovei, Laţco, acceptă '" Doc. din 25 nov. 1369, DRH, B, I, p. 13 (nr. 3). 718 Ibidem. "9 Ibidem.

        '2° Ibidem; cf. N. IORGA, Istoria bisericii româneşti, I, pp. 65-68.

        '2i DRH, B, I, p. 13 (nr. 3).

        şi el să recunoască autoritatea papalităţii 722. în ianuarie 1370, papa felicita pe doamna Clara, a doua soţie (catolică) a lui Nicolae Alexandru Basarab (tatăl lui Vlaicu), pentru că fiica sa Ana (soră cu voievodul român Vlaicu şi soţie a ţarului Stracimir al Vidinului) primise catolicismul, îndepărtându-se „.de schizmatici şi de ereziile în care fusese mai de mult" 723.

        Succese mai mult propagandistice pentru papalitate; în Ţara Românească, în Moldova şi în Taratul de Vidin, biserica romană nu a găsit decât un număr foarte redus de credincioşi, aceste teritorii rămânând în continuare sub oblăduirea Patriarhiei din Constantinopol.

        Ca organizare, de notat, la 9 mai 1381, înfiinţarea de către papa Urban al VI-lea a episcopiei Argeşului ca su-fragană a arhiepiscopatului din Kalocsa, primul episcop catolic fiind Nicolaus Antonius. Sunt cunoscuţi o sumă din titularii acestui scaun în secolul al XlV-lea – Francisc (de la carmeliţii Sf. Leonard), George (din ordinul ere-miţilor Sf. Augustin), Andrei; în secolul al XV-lea – Georg Iohannis din Pecs, Ioan de Antiquavilla (călugăr benedictin din eparhia Gran), Paul Petri (fost paroh al bisericii Sf. Cosma şi Damian din Kisbarat, eparhia Gyor), Iacob Richter etc. 724. Unii dintre aceşti episcopi au rezidat efectiv în oraşul muntean, dând urmare ordinului papal primit. în actul de numire al lui George, la 9 martie 1394, suveranul pontif precizează „Voim însă ca, de îndată ce vei fi primit scrisoarea aceasta, să te prezinţi chiar la biserică (scaunul episcopal – N. A ) şi să rezi-dezi personal în ea." 725. Aceeaşi dispoziţie o trimite Bo-

        722 HURMUZAKI-DENSUŞIANU, Documente, I, 2, pp. 160, 162-163, 168-174 (nr. 124,'l25, 131, 132).

        723 Ibidem, p. 158 (nr. 122). Pentru toate aceste împrejurări, vezi EMIL LĂZĂRESCU, Nicodim de la Tismana., pp. 264-265.

        724 I. C. FILITTI, Din arhivele Vaticanului, Bucureşti, 1914, pp. 354-381, 527-529, 534; C. AUNER, Episcopia catolică a Argeşului, în „Revista Catolică", III, 1914, pp. 439-451; A. BUNEA, Ierarhia românilor din Ardeal şi Ungaria, Blaj 1904, pp. 58-59: consideră, fără o dovadă documentară, că episcopia Argeşului a fost înfiinţată în prima jumătate a secolului al XlII-lea; C. AUNER, Moldova la soborul din Florenţa, p. 276.

        725 C. AUNER, Episcopia catolică a Argeşului, p. 443 şi I. C. FILITTI, Din arhivele Vaticanului, pp. 369-371.

        nifaciu al IX-lea canonicului Georg Iohannis din Pecs 726. Dar ordinul nu era întotdeauna urmat ad litteram, exis-tând uneori formule „legale" de a evita şederea permanentă în Argeş. Amintitul episcop George, o dată cu ordinul de numire, primi o bulă papală, autorizându-1 totuşi, cu îngăduinţa episcopului de care depindea ierarhic, „.să săvârşească slujbe arhiereşti în orice alt oraş sau altă eparhie. şi să poată rezida liber şi licit în alt oraş sau altă eparhie" 727.

        Veniturile erau modeste. De aceea, la 2 octombrie 1396, curia papală scuteşte de plata contribuţiei sale către forul ierarhic pe un an „pentru sărăcie", pe „.pater dominus Andreas episcopus Argensis în Valachia". La fel se prevedeşi pentru episcopul Francisc. La 1411, papa Ioan al XXII-lea dispune ca să se găsească unele venituri, din eparhia Pecs, pentru episcopul George, care îşi are eparhia „.printre necredincioşi" şi nu „.percepe nici un fel de venituri"728. în anii obişnuiţi, episcopul de Argeş remi-tea „.visteriei apostolice" şi „.colegiului cardinalilor" suma de 66 şi 2/3 florini de aur 729.

        În Banatul de Severin, atât de viu disputat între Ungaria şi Ţara Românească, curia romană, tocmai pentru sl întări propaganda sa în zona Vidinului, a înfiinţat, probabil îndată după 1376 (când Severinul devine pentru câţiva ani o unitate administrativă a regatului maghiar)730, un alt episcopat catolic. întâiul titular pare a fi Grigore (în 1382). Dar, după ce Banatul de Severin a reintrat în posesiunea voievozilor români, este o întrebare dacă noul episcopat catolic a avut o existenţă efectivă sau nominală. Oricum, sunt cunoscute numele câtorva ierarhi care au purtat acest titlu: Lucas Ioannis, Francisc de Minerva (Menevea), Nicolas Demetrii – apoi, începând cu 1412 (cu o întrerupere între 1447-1498): Iacob, Luca, Dionisie, Domminic, Ştefan, alt Ştefan şi Gregorie

        726 I. C. FILITTI, op. cit., pp. 369-371.

        727 C. AUNER, op. cit., p. 444.

        728 I. C. FILITTI, op. cit., pp. 369, 371-373.

        729 Vezi mărturiile din 20 oct. 1419 şi 7 iun. 1421, ibidem, pp. 529, 536-537.

        730 EMIL LĂZĂRESCU, Nicodim de la Tismana., pp. 270- 274.

        (1502), care este şi ultimul episcop de Severin trecut în acte 731.

        Neavând decât suportul unor comunităţi foarte modeste, existente în câteva oraşe – Câmpulung, Curtea de Argeş, Târgovişte, Râmnicul Vâlcii, Turnu Severin —, catolicismul nu a avut forţă de iradiere în Ţara Românească. Este semnificativă recunoaşterea papei Ioan al XXIII-lea că episcopatul de Argeş se află „.printre necredincioşi", iar adepţii săi au scăzut treptat, îndeosebi începând din secolul al XVI-lea, când o parte a lor a adoptat reforma, iar o altă parte s-a topit, cu timpul, în masa ortodoxă românească.

        731 C. AUNER, Episcopia catolică a Severinului, în „Revista Catolică", II, 1913, pp. 47-62.

        VII

        Idei, mentalităţi, norme juridice

        VIAŢA POLITICĂ

        SENTIMENTUL PUTERII, AL AUTORITĂŢII DOMNEŞTI, EXERCITAREA EI.

        SPIRITUL FRACŢIONIST, DE GRUP, AL BOIERIMII VIOLENŢA REPRESIUNILOR

        CRITERIILE PENTRU ALEGEREA DREGĂTORILOR, A COLABORATORILOR DIRECŢI AI DOMNIEI

        RELAŢIILE EXTERNE, EXPRIMAREA IDEII DE INDEPENDENŢĂ

        RAPORTURILE CU OTOMANII

        NUANŢĂRI IN RELAŢIILE CU ALTE STATE

        DESPRE SOLI, PREROGATIVELE LOR, REGULI LA PRIMIREA SOLILOR, LA ALEGEREA LOR

        DREPTUL DE AZIL

        GÂNDURI DESPRE PACE ŞI RĂZBOI

        GlNDURI DESPRE PĂMlNT

        CONDIŢIA FEMEII. SENTIMENTELE FAŢĂ DE COPII

        „VAE VICT1S"

        REGULI DE COMPORTARE, DE VIAŢĂ, OBICEIURI, MENTALITĂŢI

        NORME JURIDICE, „LEGEA"

        NORME JURIDICE CUPRINSE ÎN ACTELE CANCELARIEI

        ÎN LEGĂTURĂ CV PĂMÂNTUL

        ÎNFIEREA ŞI RECĂSĂTORIREA

        DREPTUL DE CTITORIE

        LEGEA NESCRISĂ, OBICEIUL PĂMlNTULUI RECEPTAREA DREPTULUI BIZANTIN

        Sentimentul puterii

        A regăsi ideile, mentalităţile şi rânduielile juridice din secolele XIV şi XV, în toată varietatea lor, determinată de însuşi fluxul vieţii cotidiene, nu mai este cu putinţă; ne împiedică numărul relativ restrâns al documentelor şi cuprinsul lor – cele mai multe privind numai starea proprietăţii (vânzări, cumpărări, moşteniri, donaţii, confirmări) – şi deopotrivă formulările-tip din diplomatica timpului. Dar convenţiile de exprimare ale cancelariei şi laconismul unor termeni păstrează şi reflectă totuşi ceva din ideile, sentimentele, aspiraţiile oamenilor, mai ales ale acelora care stăpâneau pământul, ale acelora care exercitau, generaţie după generaţie, puterea politică. Cura gân-deau însă cei supuşi şi exploataţi ştim prea puţin pentru această perioadă de început.

        Viaţa politică este mai frecvent ilustrată. Sentimentul puterii, al exercitării unei autorităţi efective în interiorul ţării, neîmpărţită cu alte persoane, este cuprins în însuşi titlul cârmukorilor ţării. „Voievod şi domn" este titlul obişnuit, întâlnit de la cel dintâi document intern păstrat în original, al lui Vlaicu, pentru ctitoria de la Vodiţa1 şi repetat de-a lungul secolelor XIV şi XV. Câţiva folosesc „mare voievod şi domn" (sau formulări similare), ca, de pildă, Mircea cel Bătrân2, fiul său Mihail3 şi Dan al II-iea4. O întregire a exprimării puterii o găsim în: „.marele şi singur stăpânitorul domn Ioan Mircea voievod. domn a toată Ungrovlahia şi al părţilor Podunaviei şi al celor de peste munţi"5 (subl. ns., D. C. G.), sau cu variantele: „.singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod şi domn a toată ţara."6; „Io, Mircea mare voievod şi domn singur stăpânitor a toată ţara."7. La fel citim şi în titlul voievozilor Mihail8,

        1 DRH, B, I, p. 18 (nr. 6).

        2 Ibidem, pp. 31, 44, 59, 62, 66, 67 (nr. 12, 17, 25, 27, 29, 30); cf. mai sus, p.

        3 DRH, B, I, pp. 85, 91 (nr. 40, 45).

        * Ibidem, pp. 123, 125, 127, 129 (nr. 43, 65, 66, 68).

        5 Ibidem, p. 29 (nr. 10). Cf. pp. 30, 51 (nr. 11, 21).

        6 Ibidem, p. 49 (nr. 20). Cf. pp. 57, 64, 74,76, 69, 81 (nr. 24, 28, 34, 35, 37, 38).

        7 Ibidem, p. 70 (mr- 32). Cf. p. 72 (nr. 33).

        8 Ibidem, p. 87 (nr. 42).

        Radu Praznaglava9, Dan al II-lea10, Vladislav al II-lea11. Dar cel mai frecwnt revine „.singur stăpânitorul domn", „.domn singur stăpânitor"12 – uneori „.însuşi stăpânitoriul"13 sau „.însumi stăpânitor"14 – la domnii Mircea cel Bătrân, Alexandru Aldea, Vlad Dracul, Vladislav al II-lea, Radu cel Frumos, Basarab cel Bătrân, Basarab cel Tânăr, Vlad Călugărul, Radu cel Mare 15.

        Voievod şi domn înseamnă conducător de oaste şi de ţară, msumând cele două atribuţii principale ale cârmui-torilor Ţării Româneşti – militară şi administrativ-civilă, gospodărească. Şi ne putem întreba de ce n-am adoptat un titlu din ierarhia feudală europeană superioară – rege, ţar, de exemplu? Opţiunea pentru voievod şi domn (dominus) este rezultatul unei convieţuiri neîntrerupte în acelaşi spaţiu geografic şi al împrejurărilor istorice, în care s-a format poporul român (fondul dacoromân şi convieţuirea cu migratorii, îndeosebi asimilarea slavilor); totodată cele două titluri ce răspund unei tradiţii proprii, ar putea reflecta tocmai o trăsătură esenţială a istoriei străromâneşti şi româneşti în secolele IV-XIII, şi anume apărarea, păstrarea propriei identităţi, în spaţiul natural de dezvoltare al poporului nostru. Adoptarea titlului de voievod şi domn™ este rezultatul evoluţiei fireşti a societăţii româneşti, care, nu a

        9 Ibidem, p. 97, 99 (nr. 48, 49).

        10 Ibidem, pp. 103, 109, 111, 114, 116 (nr. 52, 55, 56, 58. 60).

        " Ibidem, p. 190 (nr. 108).

        12 Ibidem, p. 61 (Mkcea); 136, 139 (Al. Aldea); 143, 158 (Vlad Dracul); 182, 192 (VladMav al II-lea); 211, 214, 217, 221, 239 (Radu cel Frumos); 245, 249, 252, 255 (Basarab cel Bătrân); 264, 266, 275, 284, 290 (Basarab cel Tânăr); 298, 302, 307 311 339, 341, 346, 353, 359, 363, 37<j, 389, 393, 397 (Vlad Călugărul); 445, 455, 457, 473, 480, 495 (Radu cel Mare).

        13 Ibidem, p. 341 (nr. 341). i* Ibidem, p. 346 ( nr. 217).

        15 E. VÂRTOSTJ, Ce înseamnă „Domn singur stăpânitor" In titulatura domnească a Ţării Româneşti şi a Moldovei? în „Analele Univ. Bucureşti", seria Ştiinţe sociale, nr. 9, 1957, pp. 45-59, accentuează în concluzie că „domn" şi „singur stăpânitor" au fost introduse în diplomatica munteană, probabil, de la întemeierea statului muntean sub Basarab I (p. 57); că formula marchează unicitatea puterii politice interne (p. 54).

        16 D. P. BOGDAN, Diplomatica slavo-romănă, p. 161.

        dus o politică de expansiune; nu a urmărit lărgirea teritoriului ei propriu în dauna altor popoare.

        Conştiinţa exercitării autorităţii, a puterii se exprimă şi în alte texte.Când Mircea cel Bătrân eliberează braşovenilor la 6 august 1413 privilegiul de comerţ, el precizează: „.bine voit-a domnia mea, de bună voia mea, cu inimă curată şi luminată şi dăruit-am acest hrisov al domniei mele, şi împlinit-am rugămintea pârgarilor din Braşov, fiindcă s-au rugat de domnia mea să le învoiesc şi să le întăresc aşezămintele ce le-au avut de la strămoşii domniei mele pentru vamă." 17 (subl. ns., D-C G.). Repetări şi accentuări pentru a marca explicit că privilegiul a fost acordat de domn din a sa voinţă şi autoritate, fără presiuni sau injoncţiuni din partea altui for. Acelaşi ton este folosit, pentru un act similar, şi de Radu Praznaglava, ca şi de Dan al II-lea şi de Vlad Dracu18.

        Când braşovenii aplică neguţătorilor munteni o sumă de discriminări, Dan al II-lea îi pune în gardă, vorbin-du-le ca stăpân deplin: „Şi de nu-i veţi pedepsi (pe braşovenii care au prigonit pe cei din Ţara Românească – N. A.), să ştiţi că nu voi lăsa pe oamenii domniei mele în pagubă, ci voi răzbuna eu pe oamenii mei. Altfel nu va fi, după porunca domniei mele" W. Sau, adre-sându-se supuşilor săi şi anunţându-le termenii noului privilegiu de comerţ acordat Braşovului, acelaşi domn adaugă: „.căci cine va bântui pe vre-un om drept, pe unul ca acela îl voi arde în joc. iar altfel să nu fie, ci numai după porunca domniei mele" 20. După cum toţi domnii, de la Mircea cel Bătrân la Vlad Draciil, Radu cel Frumos, la Vlad Călugărul şi Radu cel Mare, făgăduiesc „.mare rău şi urgie" oricui ar nesocoti hotărârile consemnate în hrisoavele domneşti21. Şi ameninţarea nu se rezuma la o formulă de concelarie, ci putea fi oricând urmată de fapte, într-o vreme când porunca domnească era grabnic împlinită de armaş sau oamenii săi.

        17 I. BOGDAN, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti., p. 4.

        « Ibidem, pp. 12, 16, 72, 73.

        19 Ibidem, p. 31.

        20 Ibidem, p. 39.

        21 DRH, B, I, p. 66, 175, 234, 347, 377, 459, 484 etc. etc.

        Asprime cu atât mai necesară, cu cât spiritul fracţionist, de grup, constituia o realitate permanentă a vieţii politice muntene, îndeosebi în secolul al XV-lea. De la moartea lui Mircea cel Bătrân (1418) şi până la asasinarea lui Radu de la Afumaţi (2 ianuarie 1529), într-un răstimp de 111 ani, au avut loc cel puţin 47 de schimbări de domnie cu 25 de voievozi, fără a mai socoti unii pretendenţi care nu au mai apucat să domnească efectiv22. Desigur, la aceste atât de frecvente treceri ale puterii de la un stăpânitor la altul au contribuit, în bună măsură, şi statele vecine – îndeosebi Poarta otomană – doritoare să sprijine pe candidatul mai dispus să răspundă exigenţelor acestei mari puteri. Dar cauza principală a instabilităţii politice a stat tot în spiritul sectar al păturii conducătoare, împărţită în grupări rivale, gata să dea sprijinul lor fie unui pretendent, fie altuia, susţinând un domn pentru a trece apoi la rivalul acestuia, pe care-1 părăsesc la rându-i. scurt timp după aceea. Trăsătură pe care au observat-o şi cei dinafară: „Sunt împărţiţi în două domnii – scrie Laonic Chalcocondil despre români (numindu-i tot daci) – în Bogdania şi în ţaraaceasta de la Istru23 şi au organizaţie cu legi nu prea bune. Au obiceiul să nu rămână cu aceiaşi domni, ci mereu după interesul lor să-i schimbe; şi-şi pun când un stăpânitor, când altul"2*. Iar cronicarul bizantin Ducas. adaugă: „Căci era neamul românilor iubitor de dezbinări şi-şi îndrepta cu uşurinţă gândul la răsturnarea domnilor" 25. O realizau cu luciditate şi oamenii ţării.

        „Cum să am eu gând bun asupra voastră, dacă ţineţi pe vrăjmaşii mei printre voi? întreabă Basarab cel Tânăr prin decembrie 1479, pe braşoveni. „Căci mai întâi ei au adus pe Vlad 26 voievod împotriva lui Vladislav voievod 27 şi l-au tăiat; apoi au fugit de la Vlad voievod la. turci şi-au adus pe împăratul în Ţara Românească şi-au

        22 Vezi lista cronologică în C. C. GIURESCU, DINU C. GIURESCU, Istoria românilor, Bucureşti, 1971, pp. 699-701.

        23 Adică Ţara Românească.

        24 Expuneri istorice, p. 63.

        25 Istoria turco-bizantină, p. 252.

        26 Vlad Ţepeş, la 1456.

        27 Vladislav al II-lea, ucis în primăvara anului 1456.

        călcat-o, precum ştiţi28;apoi cu Laiotă împreună, au dus pe împăratul în Moldova şi-au prăpădit Moldova" 29. Ceea ce omite Basarab cel Tânăr să spună este că el însuşi a venit cu ajutorul lui Ştefan cel Mare şi că, după ce a luat puterea, a părăsit – silit în parte şi de împrejurări de forţă majoră – alianţa antiotomană, recunoscând suzeranitatea înaltei Porţi. Ceea ce nu ştia însă Basarab cel Tânăr când îşi redacta scrisoarea este că el însuşi va cădea în primăvara lui 1482, la Glogova, ucis de boieri. Text revelator pentru anume mentalităţi politice.

        Aceleaşi şi mai înainte. Un adevărat fragment de cronică – intercalat într-un hrisov din 1551 – aminteşte: „Iar când a fost în zilele lui Vlad voievod Ţepeş, a fost un boier ce se chema Albul cel Mare. Astfel, a luat mai sus numitele sate 30 cu sila şi încă a pustiit şi sfânta mănăstire 31, până în vremea oând a dăruit domnul Dumnezeu cu domnia pe părintele domniei mele Radul voievod cel Bun, fiul lui Vlad voievod Călugărul. Şi după aceia, atunci, în zilele lui Vlad voievod Ţepeş, acest boier, Albul cel Mare, s-a ridicat domn peste capul lui Vlad voievod Ţepeş, iar Vlad voievod a eşit cu oaste împotriva lui şi 1-a prins şi l-a tăiat pe el şi pe tot neamul lui" 32.

        Iar povestirile în limba germană despre Vlad Ţepeş amintesc cum voievodul român ar fi chemat la masă o seamă de boieri mai vârstnici şi mai tineri, întrebându-i pe rând câţi domni au apucat fiecare, până la dânsul: „Unul a răspuns 50, un altul 30, unul 20, unii 12, nici-unul însă nu era atât de tânăr încât să nu fi apucat 7 domnitori". Ceea ce ar fi provocat replica plină de mânie a lui Ţepeş că vina pentru o astfel de situaţie „.o

        28 Expediţia lui Mahomed al II-lea în Ţara Românească, în 1462, când Ţepeş este alungat, iar Radu cel Frumos instalat domn.

        29 Expediţia lui Mahomed al II-lea în Moldova, în 1476; afirmaţie inexactă, deoarece nu pâra unor boieri munteni a determinat expediţiasultanului contra lui Ştefan cel Mare, în 1476! Textul acestei scrisori: I. BOGDAN, op. cit., p. 150.

        30 Glodul şi Hinţea.

        31 Govora.

        32 DIR, XVI, B, III, p. 4 (nr. 3), doc. din 1 apr. Cf. BARBU T. CÂMPINA, Complotul boierilor şi răscoala din Ţara Românească., p. 600.

        poartă ruşinoasele voastre dezbinări"33 şi porunca aceluiaşi voievod de a-i trage pe toţi în ţeapă. Desigur, cifrele sunt exagerate. Dar oricare boier muntean, născut către 1400 şi trăind până după 1456, asistase sau participase la circa 16 schimbări de domnie cu 10 titulari, fără a mai socoti pretendenţii „nenorocoşi".

        Acelaşi lucru şi câteva decenii mai târziu. In primele zile ale lui noiembrie 1523, un grup de boieri izbuteşte să răstoarne pe Vladislav al III-lea; pentru a-şi motiva noţiunea – întotdeauna se găsesc justificări – ei acuză pe fostul domn că „.nu era creştin, ci păgân şi nebun" 34 şi uneltea împreună cu turcii să dea pe mai mulţi pe mâna călăului. Violenţa limbajului arată şi spiritul sectar al acestor grupări. Dar nu numai atât. Aceiaşi boieri sprijiniseră, puţin mai înainte, pe Radu de la Afumaţi, refugiat la Braşov: „Este acolo între voi Radul voievod – scriu ei braşovenilor – şi până acum cât a petrecut în mijlocul vostru, cu a noastră ştire a tuturor a petrecut, căci încăpusem în mâinile acelui vrăjmaş35, aşa ne ciudeam, cum ne vom izbăvi de dânsul" 36 (subl. ns., D. C. G.). Dar otomanii, retrăgându-se din ţară, boierii care sprijiniseră pe Radu de la Afumaţi socotesc mai avantajos să proclame domn pe Bădica Radul37, pe care-1 prezintă ca adevărat fiu de domn, al lui Radu cel Mare: „.ne-am strecurat şi adunatu-ne-am împrejurul domnului nostru, care este acum în mijlocul nostru (adică Bădica Radu – N. A.) şi ne-am făcut pace de către partea turcească."38 (subl. ns., D. C. G.). Relatarea lor proprie, are o mare forţă de sugestie: ei se strecoară, apoi izbutesc a se aduna pentru a-şi alege candidatul. Alegere care însemna, pentru cel făcut voievod, anume obligaţii faţă de sprijinitorii săi. Dovadă chiar felul cum boierii se angajează în acte de politică externă, în numele domnului, ca un fapt de la sine înţeles: „.astfel şi noi

        33 GR. CONDURATU, Michael Beheims Gedicht uber den Waiwoden Wlad II Drakul., Bucureşti, 1908, pp. 40-4-1 şi 103; la fel în versiunile de la pp. 107-108 şi 116. Cf. B. T. CÂMPINA, op. cit., p. 603.

        34 GR. TOCILESCU, 534 documente., pp. 423 şi 426.

        35 Adică a turcilor.

        36 GR. TOCILESCU, op. cit., p. 424.

        37 A domnit de la 8 nov. 1523 până după 19 ian. 1524, aproximativ 2 luni, fiind ucis de turci, apoi îngropat la mănăstirea Dealul.

        38 GR. TOCILESCU, op. cit., p. 424.

        ne-am legat şi am luat asupra capetelor şi sufletelor noastre, cum că va fi el (adică Bădica Radu – N. A.), împreună cu noi drept şi cu dreaptă slujbă sfintei coroane şi înălţimei craiului şi domnului nostru iubitului Ianoşvoievodului"-39 (subl. ns., D. C. G.). Alesul boierilor asculta, aşadar, de ei. Dar cum să înlăture ei ameninţarea din partea lui Radu de la Afumaţi refugiat în Transilvania? Dacă braşovenii vor continua să sprijine pe fugar, atunci partizanii lui Bădica Radu vor face alianţă cu Poarta otomană: „.iar dacă voi (adică braşovenii – N. A.) veţi strica această întocmire şi jurământ, voi ştiţi ce faceţi; noi toţi ne vom închina turcilor"40. Ce simţeau în realitate faţă de puternicii vecini din sud o spun ei înşişi, în aceeaşi scrisoare, „.oând au fost, după grelele noastre păcate, de au intrat în mijlocul nostru procleţii (blestemaţii) agarieni, turcii, cu pradă şi cu robie şi cu tăiere şi cu risipirea bisericilor." 41. Recapitulând, aşadar: din octombrie 1522 până la 4 aprilie 1523, Radu de la Afumaţi este domn; un grup de boieri complotează, îl obligă să părăsească ţara şi aşază în locul lui pe Vladislav al III-lea, care se menţine circa şapte luni; dar în acest scurt răstimp un alt grup, la început favorabil lui Radu de la Afumaţi, găseşte un alt pretendent, pe Bădica, îl aşază voievod şi încearcă să îndepărteze pe Radu de la Afumaţi de la Braşov; dar acesta din urmă, cu sprijin din Ţara Românească şi din Transilvania, revine şi ia puterea timp de aproape 6 luni (ia-nuarie-iunie 1524). La rându-i, Vladislav al III-lea se întoarce şi, cu oamenii săi, îşi alungă rivalul, menţinân-du-se alte trei luni (iunie-septembrie 1524), pentru a se retrage din nou în faţa lui Radu de la Afumaţi. Acesta din urmă, după o nouă cârmuire de circa 7-8 luni (septembrie 1524-aprilie 1525), este iarăşi nevoit să părăsească puterea în favoarea lui Vladislav, care, după alte patru luni de domnie, îşi încheie definitiv competiţia pentru conducerea Ţării Româneşti (aprâlie-august 1525). Oponentul său, viteazul Radu de la Afumaţi, va avea trei ani şi patru luni de relativă linişte, apoi, victimă a

        39 Adică regatului Ungariei şi voievodului Transilvaniei, GR. TOCILESCU fip. cit., pp. 423-424. La fel într-o scriere la 19 dec. 1523, ibidem, p. 426.

        40 GR. TOCILESCU, 534 documente., p. 456.

        41 Ibidem, pp. 425-426.

        I unui complot boieresc, cade ucis cu lovituri de sabie şi pumnale în altarul bisericii de la Cetăţuia, Râmnicul Vâl-cea, la 2 ianuarie 152942. Într-atâta se aprindeau pasiunile politice fracţioniste, încât, într-o vreme când lăcaşurile erau socotite locuri inviolabile, complotiştii nu se opreau de la săvârşirea unei crime abjecte chiar în altarul unei biserici! Iar exemplul arătat nu este singurul. Mihai I, fiul lui Mircea cel Bătrân, se menţine doar 2 ani şi 8 luni (1418 ianuarie-1420 august) şi moare în luptă, locul său fiind luat de Dan al II-lea, vărul său primar. Domnia acestuia din urmă, între 1420 şi februarie-martie 1431, este întreruptă de mai multe ori de un alt fiu al lui Mircea cel Bătrân, deci tot văr primar cu Dan, de Radu Praznaglava, care izbuteşte să cârmuiască între mai şi noiembrie 1421, în vara lui 1423, în toamna anului 1424, în mai 1426, în iarna şi primăvara lui 1427, când dispare din competiţie43. Fireşte, fiecare dintre cei doi concurenţi îşi are partida sa boierească. După cum nici uciderea lui Radu de la Afumaţi nu a fost singura crimă politică având drept ţel înlăturarea şefului statului, în secolul al XV-lea ca şi în cel următor.

        Dar asemenea frecvente schimbări la nivelul cel mai înalt al vieţii politice muntene (47 schimbări de domnie în 111 ani, 1418-1529, cu 25 voievozi) mai demonstrează, credem concludent, un alt aspect al întocmirii noastre interne în răstimpul amintit: alcătuirea stabilă a aparatului de stat, a instituţiilor Ţării Româneşti. într-un regim de fărâmiţare feudală, de fragmentare a prerogativelor şi atributelor suverane ale statului între o sumă de feudali mari sau mici, paralel cu amestecul repetat al ţărilor vecine – Imperiul otoman, Ungaria şi chiar Moldova – în treburile interne muntene (partidele boiereşti apelând, după un vechi şi nenorocit obicei, la sprijin dinafară) – în atare condiţii Ţara Românească nu s-ar fi putut menţine, în nici un caz, ca stat, ca organism politic cu individualitate proprie. Cu atât mai puţin ar fi putut promova o operă culturală de durată, care se exprimă, la finele unui secol deosebit de amestecat, în ctitoria de la Dealul, urmată, după scurt timp,

        42 C. C. GIURESCU, Istoria românilor, II, 1, pp. 157-163.

        43 Ibidem, II, 1, pp. 2-4.

        de aceea de la Curtea de Argeş – ambele marcând finalul unor repetate experimentări artistice, dar şi începutul unor serii noi. Vitalitatea pe plan politic şi cultural a societăţii româneşti în secolul al XV-lea, însumată în existenţa neîntreruptă a statului muntean (ca şi a celui moldovean), cu toate forţele divergente ce au acţionat asupră-i, demonstrează, o dată mai mult, lipsa de temei a teoriei fărâmiţării feudale 44.

        Violenţa într-un asemenea climat apare aproape în firea lucruri-reprelor violenţa represiunilor. Trădarea (hiclenia) era pesiunilor depsită, o dată dovedită, cu tăierea capului şi confiscarea averilor celui vinovat. Drama generată de lupta pentru putere o retrăim până astăzi, citind câteva rânduri săpate într-o piatră de mormânt, aflată, mai de mult, la Snagov: „A răposat roaba lui Dumnezeu monahia Eufrosina, după moartea a 4 fii, care au fost tăiaţi; veşnica ei pomenire! Prea întristata mamă până la moarte!"45. Aceea care-şi aflase, în sfârşit, liniştea, era Marga, soţia postelnicului Dragomir. îşi pierduse toţi cei patru fii, pe Udrea „tăiat" de Mircea Ciobanul în satul Onceşti, în 1552; pe Barbuşa, pe Radul Stolnic şi Crăcea, executaţi, probabil toţi trei, în Bucureşti, la 4 septembrie 1569! 46 Motivul, acelaşi: complot contra voievodului aflat la putere. Dar drama părintească în faţa ireparabilului rămânea întreagă atunci, ca în toate timpurile.

        Cei ce se ridicau împotriva domnului cunoşteau riscurile. Când pierdeau, plăteau cu viaţa. Dacă izbuteau, luau conducerea statului. Pentru cât timp? Depindea de felul cum domnul ştia să stăpânească eventualele partide boiereşti, cât şi de împrejurările externe. Impresionante rămân relatările documentelor. Din arhiva acestor „hi-clenii", o mărturie din 1578 consemnează evenimente petrecute cu opt-nouă decenii mai înainte: „.a fost numai satul Bădeştii, fără nici un aţigan a lui Vladul vornic,

        44 Care ar fi dăinuit în secolul al XlV-lea şi în cel următor, cel puţin până către 1460-1470, conchid unii cercetători.

        45 N. IORGA, Inscripţii din bisericile României, I, Bucureşti, 1905, p.160.

        46 Ibidem, pp. 158-160 (nr. 324/5, 327/7, 327/8, 328/9, 329/10).

        Criterii pentru selecţia dregătorilor cel care s-a ridicat domn cu oaste peste capul lui Vlad voievod (Călugărul – N. A.). Iar răposatul Vlad voievod a învins pe Vladul vornic şi i-a tăiat capul. Şi au rămas domneşti toate averile şi satele, pentru hiclenia lui" *7. Vornicul n-a fost singur. A avut sprijinitori, cum însăşi mărturia de mai sus arată. Pe unul dintre ei îl cunoaştem: „. Milea, fiul lui Voico al lui Ţâţul. Astfel, întru' aceasta – citim într-un act din 1567 – jupan Milea a fugit peste munte în zilele răposatului Vlad voievod Călugărul, de a ridicat alt domn peste capul domniei lui. Iar apoi Milea, fiul lui Voico, a căzut în mâna domniei lui, de 1-a trimis să-1 arunce în cetatea Poenari. Iar Voico, tatăl lui Milea, a venit înaintea jupanului Gherghina pârcălab, de i-a dat şi i-a închinat mai sus zisa jumătate a lui din Topoloveni, ca să scoată pe fiul lui, Milea, de la moarte cumplită. Şi la aceasta i-a scos capul" 48 (subl. ns., D. C. G.).

        Desigur, cei ce izbândeau urmăreau şi foloase materiale. Cu satele confiscate de la hicleanul Vlad vornicul – amintit mai înainte – Vlad Călugărul „.a miluit pe mulţi boieri"49. Fireşte nu danii gratuite. Dar într-o vreme când stăpânirea satelor însemna putere materială şi socială, astfel de „miluiri" erau căutate.

        De aceea, alegerea colaboratorilor unei domnii, a căror credinţă să fie statornică, a constituit una dintre preocupările de seamă ale voievozilor; într-atâta, încât a format şi obiectul unor formulări teoretice, a unor reguli pe care oricare cârmuitor este dator să le ia în seamă. învăţăturile voievodului Neagoe Basarab către fiul său Teodosie – sintetizând o experienţă politică de mai bine de două sute de ani de existenţă a statului muntean unitar – recomandă ca temei al recrutării colaboratorilor corectitudinea, cinstea, zelul în împlinirea îndatoririlor: „Căci cel ce va să fie domn adevărat, aceluia nu i să cade să aibă rudenii, ci numai slugi drepte". Nu rangul şi rudenia sunt cele mai de luat în seamă: „Dar de vei fi avându neam şi rudenie multă şi va fi plini de hlăpie (hrăpăreţi) şi neomenie şi nu vor fi

        47 Doc. din 14 sept., DIR, XVI, B, IV, p. 343 (nr. 352).

        48 DIR, XVI, B, III, p. 234 (nr. 272). « DIR, XVI, B, IV, p. 343 (nr. 352).

        harnici, sau den feciorii de boiari, de vor fi fost părinţii lor oameni buni, iar ei vor fi nevrednici, decii de ce treabă vă vor fi?".

        Astfel, domnul să respecte în egală măsură pe feciorii de boieri şi pe cei săraci: „Şi de va fi mai harnicu unul din cei săraci decât unul den feciorii de boiari sau decât o rudă de ale voastre, voi să nu daţi acelora cinstea şi boeriia, în făţărnicie; ce să o daţi aceluia mai sărac, deaca iaste vrednic şi harnic şi^şi va păzi dregătoriia cu cinste. Că mai bun îţi iaste săracul cu cinste decât boia-riul cu ocară"50 (sub'L ns., D. C. G.). Nu trebuie să vedem în asemenea cuvinte îndemnări spre o concepţie democratică, în sensul de astăzi, în alegerea dregătorilor statului. Selecţia se făcea pe criterii de clasă, numai înlă-untrulunor anume categorii, din mijlocul stăpânilor de pământ. Dar şi între aceştia din urmă, diferenţierile erau notabile, de la marele boier, jupanul, vlastelinul, cum amintesc o sumă de documente, şi până la boierul „de rând", cu o mică ocină. La toţi aceştia, luaţi împreună, socotim că se referă voievodul Neagoe. El exprimă astfel o realitate a vieţii noastre social-politice, şi anume mobilitatea înlăuntrul clasei stăpânilor de pământ, promoţia de la treptele ei inferioare spre cele superioare, şi invers.

        Ceea ce nu recunosc aici învăţăturile este că nici cri-fteriile de selecţie nu asigurau, decât uneori, credinţa, statornicia, loialitatea celor promovaţi şi că spiritul sectar a continuat să fie prezent, în diferite forme, de-a lungul epocii.

        De reamintit, în sfârşit, că Învăţăturile exprimă, şi la acest capitol, o experienţă de durată. Credinţa, fidelitatea au fost răsplătite şi consemnate din secolul al XlV-lea. Jupanul Aldea reaminteşte că a primit avere de la Mircea cel Bătrân pentru slujba şi credinţa cu care i-a slujit, „.nu cu făţărnicie, ci cu adevărată şi dreaptă credinţă." 51. Şărban primeşte de la Dan al II-lea satul Voinejeştii pe Ratina, deoarece a servit voievodului „.în toate războaiele, cu dreaptă credinţă"52. Iar Vlad Călugărul, confirmând logofătului Stanciu şi fiilor săi nişte sate, reaminteşte obligaţia sa, ca şef al statului, să gân-

        50 Învăţăturile lui Neagoe Basarab., p. 25>6.

        51 DRH, B, I, p. 47 (nr. 19), doc. din 21 nov. 1398.

        52 Doc. din 1429, ibidem, p. 123 (nr. 63).

        dească statornic şi la cei ce-1 slujesc cu real devotament: „.spre cei care sunt de-a pururi adevăraţii şi drept credincioşii şi care au slujit mult şi nimic nu s-au dat în lături, nici duşmanilor n-au dat dosul, ci sângele lor nu l-au cruţat să curgă pentru domnia mea, precum să-mânţa bună aduce rod mai cinstit" 53.

        Ideia Şi alte idei din domeniul politic, îndeosebi în relaţiile exde terne, sunt clar exprimate. Mircea cel Bătrân, unul dintre indemarii ctitori ai păstrării statului muntean în confruntapendenţă rea hotărâtoare cu Poarta otomană, scuteşte satul Ciuliniţa al mănăstirii Snagov de dări şi slujbe adăugind: „.câte se află în ţara de sine stătătoare şi stăpânirea domniei mele" 54. La fel se exprimă şi Vlad Dracu55, Vlad Călugărul56, Radu cel Mare57, ca şi Dan al II-lea: „.în ţara de sine stătătoare a domniei mele"58. Pentru Mircea, Dan al II-lea şi Vlad Dracu, apărători cu arma în mână a drepturilor Ţării Româneşti, ideea independenţei, trecută şi în câteva documente interne, apare, socotim, firească. La Vlad Călugărul şi Radu cel Mare este numai o formulă de cancelarie? După anii de mare instabilitate în domniile muntene, determinate, în bună parte, de campaniile antiotomane ale lui Ştefan cel Mare, Vlad Călugărul este primul care ţine cârmuirea timp de 13 ani şi câteva luni59; la fel şi urmaşul său Radu cel Mare – aproape 13 ani —, cunoscut şi peste hotare prin înfăptuirile sale de ordin cultural; în ambele cazuri a fost, poate, intenţia de a arăta că ţara continuă să se conducă după propriile şale legi şi orânduiri. S-ar putea însă ca, treptat, să se fi ajuns la o formulă de cancelarie: o întâlnim la VlăduţG0 (1510-1512), care va pieri decapitat de Neagoe Basarab. Şi Neagoe Basarab reia "formularea61: protector al ortodoxiei din Peninsula

        53 Doc. din 2 sept. 1493, ibidem, p. 395 (nr. 243).

        si DRH, B, I, p. 74 (nr. 34), doc. din 1407-1418.

        55 DRH, B, I, pp. 150-151 (nr. 86), doc. din 13 aug. 1437.

        se Ibidem, p. 363 (nr. 226), doc. din 26 iul. 1490.

        Ibidem, p. 459 (nr. 281), doc. din 9 ian. 1498.

        Ibidem, p. 114 (nr. 58), doc. din 1428. Cf. Vlad Călugărul, la 10 sept. 1493, idem, p. 397 (nr. 244).

        59 Aprilie 1482-septembrie 1495.

        60 Doc. din 27 mai 1510, DIR, XVI, B, I, p. 61 (nr. 56).

        61 Doc. din 30 oct. 1517, ibidem, p. 130 (nr. 129).

        Balcanică, el apărea ca domnul unei ţări ce se conducea după legile ei şi putea astfel acorda sprijin material şi moral şi comunităţilor monastice sud-dunărene62.

        RaportaRaporturile cu turcii şi rolul Ţării Româneşti sunt de rile câteva ori explicit consemnate. Aflată în prima linie a cu frontului otoman, alternativa politică se desemna cu desotomctnii tulă claritate, îndeosebi după efortul maxim militar făcut de români sub conducerea lui Mircea cel Bătrân: sau opunerea cu arma în nună, dar în acest caz era imperios necesară o aliniere şi o unire a forţelor militare ale ţărilor române, inclusiv Ungaria: sau o soluţie negociată cu Poarta care includea, ca o consecinţă, şi o re-laâivă linişte pentru teritoriile transilvane, otomanii an-gajâiidu-;e în acest sens.

        Ambii termeni ai alternativei sunt prezenţi în mărturiile scrise, ca şi în politica practicată de mai mulţi voievozi, de la Dan al II-lea la Vlad Ţepeş inclusiv: „Căci dacă va fi să piară ţara aceasta – scrie Alexandru Al-dea pe la 1432 – vor pieri şi ei (adică sibienii – NA.) şi nici ţara domnului meu craiului (adică Ungaria N. A) nu va avea linişte" 63.

        În faţa acestei superputeri a secolului al XV-lea, alianţa armatelor române şi ungare este afirmată cu luciditate (dar şi dramatică perspectivă în caz de nereali-zare) de Vlad Ţepeş în 1462 ca şi, curând după aceea, de Ştefan cel Mare. Domnii români au văzut că turcii nu puteau fi îndepărtaţi de la Dunăre decât printr-un efort militar conjugat al statelor riverane sau învecinate, prin campanii repetate şi de durată.

        De aceea, după ce reaminteşte regelui Matei Corvin că a rupt pacea cu Poarta „.pentru păstrarea creştinătăţii întregi şi pentru întărirea legii soborniceşti" (ceea ce în terminologia timpului însemna pentru apărarea statelor sud-est europene creştine împotriva repetatelor ofensive otomane), Vlad Ţepeş continuă:

        62 E. VÂRTOSU, Ce înseamnă „Domn singur stăpânitor.", p. 53, acordă formulei o semnificaţie numai internă, o accentuare a ideii unicităţii puterii politice a domnului înlăuntrul ţării. La fel şi în E. VÂRTOSU, Titulatura domnilor şi asocierea la domnie în Ţara Românească şi Moldova., pp. 197-215. Socotim că trebuie luată în considerare şi ideea de independenţă, în o.rice caz la voievozii care au luptat cu arma împotriva otomanilor.

        63 I. BOGDAN, op. cit., P. 44 (nr. XXIII).

        „Deci Măria Ta64. dacă voia Măriei Tale este sa ai luptă cu ei65; atunci strânge-ţi toată ţara şi tot poporul la oaste66, atât călăreţii, cit şi pedestraşii, adu-i în această ţară de peste munţi a noastră şi binevoieşte să te baţi aici cu ei". Vlad Ţepeş este gata să transforme pământul românesc în teatru de război, dacă ştie că alianţa antiotomană devine efectivă. Dacă însă Matei Corvin nu era hotărât la o mobilizare totală şi să conducă personal armatele, voievodul îi mai propune două eventualităţi: „.trimite-ţi oastea întreagă în părţile transilvane ale Măriei Tale" sau, cel puţin, efectivele recrutate din „Transilvania şi părţile secuieşti".

        Din partea sa, Ţepeş manifestă răspicat voinţa de a se apăra: „.deoarece nu vrem să fugim înaintea sălbăticiei lor, ci să avem, în orice chip, luptă cu ei".

        Interesele celor două state, Ţara Românească şi Ungaria, sunt interdependente, o biruinţă „.va fi cea mai mare cinste şi folos şi ajutor sufletesc pentru Măria Ta şi sfânta coroană a Măriei Tale şi pentru toată creştinătatea cea adevărată"67. In caz contrar, urmările vor fi grele pentru toţi: „Iar dacă vom ajunge, ferească Dumnezeu, la un sfâr-şit rău şi va pieri această ţărişoară a noastră, nici Măria Ta nu vei avea folos şi înlesnire de aşa ceva, pentru că va fi spre paguba creştinătăţii întregi"68.

        Exact acelaşi avertisment, în cuvinte apropiate, va da Ştefan cel Mare 13 ani mai târziu, după strălucita sa biruinţă de la Vaslui (1475), când va atrage atenţia tuturor statelor „creştine" asupra nevoii imperioase de a se coaliza împotriva Porţii.

        Cererea de ajutor şi îndemnul la alianţă sunt cu atât mai accentuate cu cât Vlad Ţepeş întreabă foarte limpede pe Matei Corvin dacă este într-adevăr hotărât să participe la luptă: „Iar dacă Măria Ta voieşti să ne dai vreun ajutor, atunci Măria Ta să fii bun a nu zăbovi, ci să ne spui

        64 Regele Matei Corvin. 66 Cu otomanii.

        66 Aşa cum se făcea în Ţara Românească, când se mobiliza oastea cea mare.

        67 Adică pentru toate statele creştine sud-est europene.

        68 Scrisoarea în traducere publicată în Almanahul parohiei ortodoxe române din Viena, 1970, pp. 145-147.

        cu adevărat gândul Măriei Tale. Pe omul nostru care aduce scrisoarea, de data aceasta să nu-l întârzii, mă rog, Măria Ta, ci să ni-1 trimiţi înapoi, îndată şi iute" 69.

        Impresionantă mărturie a unui om stând cu armata sa în faţa invaziei pe care o pregătea însuşi Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, cu cea mai puternică forţă militară din sud-estul european. Impresionantă prin hotărârea lui Ţepeş de a lupta, indiferent de covârşitoarea disproporţie de forţe. Impresionantă şi prin sentimentul voievodului român că trebuie să înfrunte singur, cu poporul său, acest ceas neasemuit de greu. Mărturie directă, reproducând înseşi cuvintele lui Vlad Ţepeş, protocolare în formă, darimperative, subliniind gravitatea alternativei.

        Asemenea idei nu sunt singulare. Şi alţi cârmuitori români le-au formulat cu claritate. Alexandru Aldea, primind ştiri despre concentrarea armatelor otomane şi apropierea lor de Dunăre, în mai-iunie 1432, scrie braşovenilor: „.deci fraţii mei, eu împruenă cu voi pot, dar fără voi nu pot sta înaintea lor, ci adunaţi-vă şi staţi gata, ca în ceasul în care vă va veni vorbă de la domnia mea, în acelaşi ceas să veniţi" (subl. ns., D. C. G.). Iar când invazia se produce pe la toate vadurile, Aldea cere din nou grabnic ajutor avertizând: „.căci dacă nouă ne va fi rău, vouă are să vă fie şi mai rău" – şi reclamând un răspuns precis: „Iar dacă nu vreţi să veniţi, spuneţi-mi, ca să ştiu ce să fac"70. Alternativa rămâne, aşadar, negocierea politică.

        Este ceea ce face Alexandru Aldea, în acelaşi an, după ce a încercat să reziste, ajutat numai de un mic contingent de braşoveni:Eu dacă m-am dus la turci, m-am dus de nevoia mea şi-am făcut linişte ţării, cită a rămas, şi vouă tuturor şi mi-am scos trei mii de robi" 71. In stare de război, cu permanente prădăciuni, nu se putea, fireşte, trăi mai mult timp; înţelegerea cu Poarta era menită să dea cel puţin temporar răgaz şi pace românilor, aducând înapoi acasă uneori şi pe robii luaţi de raidurile otomane.

        69 Ibidem.

        70 I. BOGDAN, op. cit., pp. 40-42. La fel se adresează Aldea şi sibienilor, ibidem, p. 43.

        71 Ibidem, p. 44.

        După marea expediţie a lui Mahomed al Il-'lea în 1462 * şi instaurarea lui Radu cel Frumos, opţiunea cârmuitori-lor munteni şi a dregătorilor din sfat a fost de a se menţine în termenii înţelegerii, a convenţiei cu Poarta – deşi Ştefan cel Mare încearcă, mai bine de un deceniu, să alinieze din nou Ţara Românească în frontul antiotoman.

        În aceste condiţii, care sunt noile ţeluri politice? Ca folosind relaţiile cu Imperiul turcesc, voievozii de la Bucureşti să asigure, pe cât posibil, pacea şi pentru Transilvania, să convingă pe comandanţii militari otomani să renunţe la eventualele lor expediţii de pradă; iar dacă nu le pot împiedica, să dea cât mai repede de ştire. O spune braşovenilor Basarab Laiotă, în 147572, Basarab cel Tânăr (Ţepeluş), de mai multe ori73; „.dacă vreţi să aveţi pace şi bine de la turci, cât voi fi eu în viaţă, turcii nu vor trece prin ţara mea ca să vă prade, căci mi-am pus capul şi vorba la împăratul, ca să fie pace şi bine între creştini. Şi Dumnezeu ştie cât am cheltuit până ce mi-am ajuns voia aceasta la împăratul"74. Aproape la fel scrie tot pârgarilor Braşovului şi Radu cel Mare, în 1498: „.cât voi fi în viaţă să nu vă temeţi domnia voastră că vor trece turcii pe undeva prin ţara noastră, de la Severin şi până la Brăila, ca să prade în ţara domnului meu, a înălţimii sale craiului"75.

        Neagoe Basarab, ca şi predecesorul său Laiotă76, se gândeşte – în caz că nu va putea împiedica incursiunile de pradă turceşti – cel puţin să dea de veste transilvănenilor din timp pentru a se pune la adăpost77.

        De reflectat însă şi asupra felului în care evoluează concepţiile: „Pentrucă în nici un chip nu vrem să lăsăm în drum ce am început, ci să ducem lucrul la capăt" – scrie Ţepeş regelui Matei Corvin în 1462, adăugând că „în orice chip" se va lupta cu invadatorii. In timp ce Basarab cel Tânăr. la 1479-1480: „.dar să mă credeţi că nu putem cu bărbăţie, ci cu daruri, din ce pu-

        72 Ibidem, p. 119.

        73 Ibidem, pp. 148-149, Cf. pp. 134-135.

        74 Ibidem, p. 154.

        75 Ibidem, p. 216. Este vorba de regele Ungariei. Vezi şi Radu re] Mare la 1504, ibidem, p. 218.

        76 Laiotă către braşoveni, la 11 iulie 1475, I. BOGDAN, op. cit., p. 119.

        77 GR. TOCILESCU, 534 documente., p. 263.

        tem da de la noi"78 (subl. ns., D. C. G.). Ţepeluş încerca să-1 convingă pe puternicul comandant Aii beg nu cu perspectiva unei confruntări armate, ci prin bani, argument care, în mentalitatea epocii, şi-a dovedit, uneori, eficienţa. Dar cu urmări care atrăgeau, inevitabil, în timp, limitarea, îngrădirea iniţiativelor de politică externă a voievozilor români şi în paralel apăsarea tot mai accentuată a sătenilor dependenţi, ca şi a micilor stăpâni de ocini, pentru împlinirea dărilor periodic sporite (cum se va adeveri îndeosebi în secolul al XVI-lea).

        Semnificativă este înştiinţarea aceluiaşi Ţepeluş, către braşoveni prin februarie-martie 1481: „. împăratul mi-a dat voie să-mi fac pace veşnică cu toată ţara domnului craiului" (adică cu Ungaria) 79, Buna vecinătate a Ţării Româneşti cu regatul Ungariei începe, aşadar, a primi aprobarea prealabilă a sultanului. Escalada dependenţei, determinată în primul rând de prezenţa militară otomană pe linia Dunării, cu capete de pod şi garnizoane ia nord de fluviu, pe teritoriul românesc, duce şi la formularea şi motivarea teoretică a situaţiei create: „.căci n-am încuibat pe turci în ţară – scrie Radu Bădica ia 19 ianuarie 1524 —, ci ei singuri au intrat, căci ei au intrat în alte ţări mai tari decât noi: dar în această ţară?".

        Confirmarea de către Înalta Poartă a unei noi domnii începe a fi regula obişnuită: „.şi la Poarta împăratului turcesc, aşijderea am ales din boierii Ţării Româneşti şi i-am trimis cu pace, precum au fost legea veche a Ţării Româneşti, şi pentru steag"80 – scrie acelaşi Radu Bădica.

        Nevolnicul fiu al lui Neagoe Basarab, Theodosie, care a izbutit să cârmuiască ţara vreo trei luni şi jumătate, disputându-şi autoritatea cu Vlad (Dragomir Călugărul) (15 septembrie-decembrie 1521), merge şi mai departe cu enunţările de principiu: „Graţiozitatea voastră ştie – se adresează el conducătorilor Braşovului – că domnia noastră este de la turci; aşa cum a văzut domnia mea, cum că se turbură ţara, astfel am văzut că mie nici cum nu-mi va fi folos, eu m-am dat iarăşi spre turci şi am trimis şi am dat în ştire împăratului.; aşa m-a

        78 I. BOGDAN, op. cit., p. 155.

        79 Ibidem, p. 166.

        89 GR. TOCILESCU, 534 documente., p. 280.

        Relaţii cu alte state pus împăratul iarăşi în scaunul părintelui domniei mele"'81 (subl. ns., D. CG.). Se ajunge astfel, sub imperiul unei situaţii de forţă, la o hibridă coexistenţă între sentimentul legitimităţii – ceea ce însemna, la acea vreme, dreptul de a conduce singur, potrivit unor tradiţii statornicite – şi cel de dependenţă faţă de o putere străină. Theodosie se consideră reintegrat în domnia ce-i revenea, de drept, de la tatăl său Neagoe şi în acelaşi timp afirmă nevoia de a obţine încuviinţarea sultanului.

        Dar cuvintele şi teoretizările nu aveau totuşi o semnificaţie exclusivă. Dacă un Bădica Radu (vezi mai sus) pune accentul pe disproporţia de forţe, pe imposibilitatea de a rezista militarmente turcilor, în schimb Radu de la Afumaţi găseşte suficiente trupe pentru a se opune cu succes, între 1522 şi 1525, unor încercări ale otomanilor de a-şi accentua controlul, eventual de a se instala definitiv, în Ţara Românească. Ceea ce nu-1 împiedică pe acelaşi Radu de la Afumaţi ca, de îndată ce ajunge la o relativă stabilizare a situaţiei politice, cu recunoaşterea ei de către înalta Poartă, să constate: „.am mers la Poarta turcească şi am stat de faţă cu împăratul turcesc şi toţi domnii ţării turceşti. Şi-mi dărui domnul Dumnezeu întâi, după aceea şi împăratul turcesc mie domnia română, şi iarăşi m-am întors la domnie cu viaţă şi sănătate, împreună cu toţi boierii, veri câţi au fost cu mine şi m-am aşezat la tronul şi domnia română" 82 (subl. ns., D. C. G.).

        În relaţiile cu alte state, cu ceilalţi vecini, intervin mai multe nuanţe, în funcţie şi de situaţiile de fapt, de desfăşurarea evenimentelor83. Mircea cel Bătrân, Radu Praz-naglava, Dan al II-lea şi Vlad Dracul acordă privilegii de comerţ Braşovului84, cu toată solemnitatea, cu sentimentul cârmuitorului care, în deplină autoritate, stabileşte şi reglementează anume raporturi cu un interlocutor extern. Dar când Vlad Dracul se află refugiat în Transilvania, în octombrie 1434, încercând să obţină aju-

        81 Ibidem, p. 267.

        82 GR. TOCILESCU, 534 documente., p. 305.

        83 DAMIAN P. BOGDAN, Diplomatica slavo-română., p. 91.

        84 Vezi mai sus, pp.

        tor pentru a ocupa domnia, tonul se schimbă: „Scrie domnia mea bunilor şi credincioşilor mei prieteni şi domni, pârgarilor braşoveni, mari şi mici, închinăciune până la ţaţa pământului, ca unor domni ai mei" 85. La fel cu Vlad Ţepeş; nu se sfiise să treacă la crunte represalii împotriva transilvănenilor, pentru că adăpostiseră pe un pretendent. Dar, în 1476, după ani de detenţiune la Buda, revenea cu ajutorul lui Matei Corvin şi al lui Ştefan cel Mare, la cârma Ţării Româneşti. Şi astfel, în zilele premergătoare reîntoarcerii, „.în marea cetate a Braşovului", el eliberează un nou privilegiu de negoţ „.prea cinstiţilor şi credincioşilor şi bunilor prieteni" ai săi, judeţului şi celor 12 pârgari ai oraşului şi tuturor prietenilor săi „.celor buni din toată ţara Bârsei" 86.

        Variaţiile de ton în exprimarea sentimentelor de bună vecinătate şi atemeiurilor lor, se întâlnesc în multe din scrisorile voievozilor şi a unor boieri munteni. Dintre ele reţinem una a lui Basarab Laiotă, privind raporturile cu transilvănenii: „.trăiesc doar fiii aceluiaşi om într-o casă şi se ceartă şi iar se împacă şi duc viaţă bună (între ei); aşa şi eu am să vă87 păstrez dreptate şi bunătate şi pace.": dar, fireşte, cu condiţia reciprocităţii S8. La nevoie, făgăduielile, angajamentele sunt însoţite de jurăminte, cu apeluri la puterea divină pentru a pedepsi pe eventualul vinovat de necredinţă. Vladislav al II-lea, primind veşti că voievodul Transilvaniei umblă „cu gând rău" asupra sa şi voieşte să-i ia şi feudele – Amlaşul şi Făgăraşul – se adresează braşovenilor: „Dar dacă şi-a călcat el 89 făgăduinţa şi jurămintele ce a făcut cu mine şi dacă a călcat peste slujba mea, Dumnezeu să se răzbune asupra celui ce nu a păzit dreptatea". Şi cum, probabil, socotea că numai asemenea perspective nu erau de ajuns, Vladislav adaugă şi un argument mai pământesc: „Iar domnia mea, cu toată nevoia mea, nu voi părăsi ce este al meu o dată cu capul" 90.

        85 Din 7 oct. 1434, I. BOGDAN, op. cit., p. 66. 66 I. BOGDAN, op. cit., p. 96. Cf. tronul lui Dan pretendentul, faţă de aceiaşi braşoveni, pe la 1460, ibidem, p. 103.

        87 Adică pe braşoveni.

        88 Pe la 1474, I. BOGDAN, op. cit., p. 114.

        89 Voievodul Transilvaniei.

        60 I. BOGDAN, op. cit., p. 87. Vezi şi Basarab Laiotă către braşoveni, la 11 iulie 1475, pp. 1.18-119 sau vornicul Aldea către acelaşi, prin 1431-1433, ibidem, p. 249.

        Uneori pasiunea politică este exprimată în cuvinte de o mare violenţă. Când Ştefan cel Mare face o nouă încercare de a instala cu armele, în Ţara Românească, un voievod fidel cauzei antiotomane, brăilenii, buzoienii şi râmnicenii – care şi în anii precedenţi suferiseră urmările neiaste ale unor lupte şi treceri de trupe prin judeţele lor – se adresează foarte vehement şi fără nici un protocol lui Ştefan cel Mare. Nu lipsesc nici insultele către pretendent, nici ironiile dure la adresa lui Ştefan cel Mare, nici ameninţările 91.

        Despre Relaţiile externe se desfăşoară cu ajutorul contactelor, al soli dialogului, al tratativelor, al înţelegerilor dintre state: dar secolele XIV şi XV nu au cunoscut, aproape în toată Europa, reprezentanţele diplomatice permanente. De aici însemnătatea osebită a trimişilor speciali, a căror îndelungată şi variată practică a fost transpusă şi în scris. Inviolabilitatea solului nu poate fi îngrădită de nici un considerent, nici chiar de antagonismele ireductibile ideologice (de credinţă). Basarab Laiotă protestează hotărât când conducătorii Braşovului îndrăznesc să-i reţină trimişii: „Nu ştiu ce obicei este acesta de nu se dă drumul solilor; aşa obicei n-am văzut nici la turci, nici la Ieşi. nicăieri, în nici o ţară, nu se opresc solii. Turcii ce sunt turci, nu sunt creştini şi tot se duc acum solii lui Ştefan voievod la ei şi nu-i opresc"92. Iar Neagu, fost vornic, exprimă un sentiment general când, pe la 1480, spune aceloraşi: „Căci sunt bătrân şi nicăieri n-am văzut nici n-am auzit că voi aţi început a opri solii"93. îndelungata experienţă a domnilor români estesintetizată în învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie 94. Solii – spune voievodul – vin pentru alianţe, pace, prietenie, treburi curente şi chiar pentru „.cuvinte aspre şi de vrajbă". Cinstirea se cuvine a fi dată, indiferent de gândnl bun sau rău cu care vin către noi. * Avem a deosebi între trimişii statelor creştine şi cei de alte confesiuni „.carii nu cred în Hristos" 95. în întâm-

        91 I. BOGDAN, op. cit., p. 282.

        92 Ibidem, p. 117.

        w Ibidem, p. 275.,

        94 Învăţăturile lui Neagoe Basarab., pp. 265-278. '.

        95 Învăţăturile lui Neagoe Basarab., pp. 265 şi 277.

        pinarea celor dintâi va fi rânduită o delegaţie de boieri „.carii vor fi mai de ispravă şi împodobiţi, cu cai bunj^. Vor fi găzduiţi cu grijă, departe de reşedinţa domnească, de locurile unde voievodul se plimbă cu sfătuitorii săi 96 (referire la posibilele îndeletniciri de spionaj ale acestor oaspeţi) şi li se va da mâncare şi băutură îndeajuns. Nu vor fi lăsaţi să aştepte prea mult, 2-3 zile, cât să se refacă în urma drumului, apoi vor fi primiţi de domn.

        În ziua audienţei, atenţie la protocol. „Jăţiul" (tronul) să fie ornamentat „bine", domnul va purta costum de ceremonie, înconjurat de sfetnicii cei bătrâni, fiecare pe scaunele lor, de boierii cei tineri şi de celelalte slugi.

        Solul va fi ascultat cu atenţie, iar vorbele sale să fie bine reţinute; atitudinea, pe cât posibil, să rămână senină, indiferent de ceea ce va spune trimisul străin. Grijă deosebită să nu i se dea vreun răspuns pripit: „.cu-vântul iaste ca vântul, deaca iase din gură, nici într-un chip nu-1 mai poţi opri şi, măcar dă te-ai căi şi zioa şi noaptea, nimic nu vei folosi".

        O dată audienţa încheiată, urmează consfătuirea cu boierii. Orice cârmuitor este dator să ceară părerea colaboratorilor săi apropiaţi. Neagoe insistă asupra acestui punct: „Pentru că tot domnul care nu-şi va întreba bo-iarii de sfat, acela nu face bine. Amar celuia ce să sfătuiaşte singur şi pre altul nu-1 întreabă!"97. Toţi sfetnicii să fie liberi să-şi spună gândul. Plin de interes este felul în care Neagoe proiectează raporturile dintre şeful statului şi boierime. Hotărârile aparţin celui dintâi; răspunderea pentru rezultatele bune sau rele, aşijderea; dar dezbaterea tuturor lucrurilor cu ajutorul boierimii este de la sine înţeleasă. Altfel spus, autoritatea domnească se reazemă pe consultarea factorilor politici şi sociali de răspundere care sunt garanţii ai unei bine întocmite cârmiuri: formulă de echilibru.

        Cât de precară totuşi, aşa cum arată toată viaţa internă a secolului al XV-lea, când, periodic, se refac partide boiereşti, gata să conteste puterea voievodului şi să sprijine vreun pretendent. Dar dezideratul rămâne, ca ţel ideal. Firesc, aşadar, ca Neagoe, după mai bine de două sute de ani de la întemeierea Ţării Româneşti ca

        96 Ibidem. p. 266.

        97 Ibidem,'pp. 266-267.

        stat unitar, să constate ca o normă de conduită politică: „Aşa şi domnul:până îl păzescu sfetnicii şi boiarii lui cei bătrâni cu sfat bun şi-1 curăţescu de toate sfaturile cele rele şi de năravurile cele rele, lauda lui şi înţelepciunea i să întinde spre faţa a tot pământul, şi numele lui cel bun să proslăveşte pre toate ţările." 98 (subl. ns., D. C. G.).

        O dată consfătuirea încheiată, domnul va cumpăni singur şi asupra cuvintelor solului şi asupra părerilor auzite de la ai săi apropiaţi. Apoi îşi va rechema boierii pentru luarea hotărârii care însă este condiţionată de aprobarea sfetnicilor săi. Din nou apare aceeaşi interdependenţă a autorităţii politice supreme cu aceea a forurilor ierarhic inferioare. Soluţia? Dacă boierii aprobă concluzia adoptată de voievod, totul este în ordine, dacă nu, domnul renunţă la părerea sa în favoarea soluţiei preconizate de sfătuitorii săi. Hotărârea majorităţii.

        Încheiată această etapă, din nou atenţie la protocol. Trimisul străin este rechemat şi, după caz, ospătat, fără ca masa dată în onoarea sa să fie obligatorie. Dacă totuşi se face, grijă la băutură: „.căci că vinul amestecă inima omului şi-1 face bărbat şi vesel şi cugetă multe lucruri deşarte şi cuvinte de nimic grăiaşte. iar înţelepciunea şi vitejiia de la beţie să nu o crezi." ". Apoi se va da răspunsul oficial la cele comunicate anterior de reprezentantul statului străin, după care, cu acelaşi ceremonial ca la venire, el va fi petrecut până la hotare.

        Dacă vine un trimis al „necredincioşilor"? Normele;de conduită vor fi cu totul opuse. Semnificativ în cel mai înalt grad cum în practica diplomatică însăşi, domnii români subliniau apartenenţa lor la comunitatea statelor „creştine", în opoziţie cu Poarta. Este tot o manifestare limpede, în spiritul şi în practica acelei epoci, a apartenenţei Ţării Româneşti la* Europa, faţă în faţă cu o altă lume, cu o altă putere, diferită de tradiţia europeană.

        Ce urmăresc aceşti cârmuitori de altă „credinţă?" Judecata lui Neagoe, însumând desigur mentalitatea curentă, este dură: „.aceia 10° n-au atâta minte, nici înţelep-

        98 Învăţăturile lui Neagoe Basarab- p. 268.

        99 învăţăturile lui Neagoe Basarab., p. 270.

        100 Adică turcii – dar Neagoe nu-i arată, de fel, pe nume.

        ciune, ce toată mintea şi înţelepciunea lor iaste mina cea întinsă şi darul să le dai şi să le umpli gurile tuturor de toate"101. în treacăt fie spus, Neagoe, ca şi alţi câr-muitori, îşi făcea şi iluzii când socotea că şefii de stat creştini erau mai puţin dornici de câştig, de avuţie, de cuceriri teritoriale decât sultanii. Dar la învăţături antagonismul ideologic se reflectă în întregime.

        Dacă dai avere otomanilor, pacea poate fi asigurată. Principiu de politică externă ce a cunoscut o îndelungată şi apăsătoare practică, dar care, o dată mai mult, reliefează caracterul contractual al raporturilor dintre ţările române şi Poartă.

        Tocmai din această pricină, solul musulman nu trebuie să-şi dea seama de adevăratele resurse ale ţării: „Ce înaintea acestora nimic den avuţiile voastre să nu arătaţi, nici scule, nici haine. ci să te arăţi şi să te faci înaintea lor săracşi lipsit şi nici într-unile să nu te fălueşti" 102. Maximum ce se cade pentru un reprezentant mai de rang este să fie cinstit „cu bucate şi cu băutură".

        Şi trimiterea unui sol propriu trebuie pregătită cu toată grija. Alegerea persoanei este de maximă importanţă, deoarece va trebui să fie în stare să exprime cit mai adevărat gândul voievodului. Dar şi la o asemenea selecţie se cuvine a lua părerea boierilor103. Instruirea celui desemnat să fie făcută cu toată grija, atât în prezenţa sfătuitorilor, cât şi „în taină" 104.

        Pentru dreptul de azil politic lucrurile sunt mai puţin definite. Boeri răzvrătiţi sau pretendenţi, în aşteptarea unui moment favorabil, găsesc adesea refugiu în Transilvania. Uneori caută să stabilească şi condiţiile unei astfel de şederi. Mai mulţi jupani intră în conflict declarat cu voievodul Mihnea cel Rău, prin 1508-1509. îşi iau din vreme măsuri de precauţie şi discută această eventualitate cu oficialităţile braşovene; solicită garanţii formale pentru intrarea în Braşov, şedere şi plecare, inclusiv respectarea bunurilor lor 105.

        101 Ibidem, p. 277.

        102 Învăţăturile lui Neagoe Basarab., p. 277. i°3 Ibidem, p. 272.

        1M Ibidem, p. 273.

        105 GR. TOCILESCU, 534 documente., pp. 306-307. Cf. Radu cel Frumos către braşoveni, ibidem, p. 79.

        Dar există şi reversul medaliei. Dacă un pretendent găseşte normal să fie adăpostit, de îndată ce ajunge domn protestează împotriva azilului acordat adversarilor săi. Ar dori ca dreptul de azil să fie aplicat unilateral, în funcţie de interesele celui în cauză! Nemulţumiri de acest fel exprimă Alexandru Aldea106, Vlad Ţepeş107, Radu cel Frumos 108, care recheamă pe fugari, dându-le garanţii verbale, dar adaugă, adresâadu-se pârgarilor braşoveni: „Iar cei ce nu vor voi să vie, să-i prindeţi şi să-i trimiteţi la domnia mea cu tot avutul, căci averea aceea este a domniei mele, iar ei îmi sunt necredincioşi domniei mele. Iar dacă nu veţi face cum vă scriem, atunci să ştiţi că v-am fost prieten până acuma, dar de aci înainte prietenie nu va mai fi între noi, dacă nu faceţi pe voia domniei mele"109. Şi Basarab Laiotă cere aceloraşi autorităţi alungarea refugiaţilor politici munteni110, ca şi Basarab cel Tânăr 11*.

        De un cert interes sunt consideraţiile asupra războiului cuprinse tot în amintitele învăţături şi însumând o îndelungată experienţă a societăţii româneşti. Folosirea armelor se face numai în caz de extremă necesitate, ciâtid ţara este invadată şi numai după ce toate mijloacele de a se ajunge la o soluţie paşnică au dat greş. Ipoteza îuată în considerare este aceea a unui atac al „păgânilor", consideraţii ideologice împiedicând probabil pe autor să gân-dească la o agresiune a „creştinilor" împotriva Ţării Româneşti. Disproporţia de forţe nu trebuie să constituie motiv pentru fugă, deoarece pribegia – mărturiseşte Neagoe – „iaste trai şi hrană cu nevoie", cel în cauză fiind „de toţi oamenii dosădit (supărat, necăjit^, încă şi de copiii cei mici, şi de carii sântu mai răi" 112. De aceea, primele eforturi trebuie îndreptate spre aflarea unei so-luţii paşnice, prin tratative („cu cuvinre bune şi blânde"), iar pe urmă prin daruri şi bani. A plăti spre a dobândi liniştea nu cuprinde nimic compromiţător pentrutăria

        106 Ibidem, p. 29.

        107 I. BOGDAN, op. cit., pp. 90 şi 320-321. io» Ibidem, pp. 105-106.

        "9 Ibidem.

        110 Ibidem, pp. 120, 127.

        111 Ibidem, p. 140 etc.

        112 Învăţăturile lui Neagoe Basarab., p. 278.

        şi curajul celui care dă. O parabolă ne va face să înţelegem şi mai bine: „Aşa şi voi fraţilor – scrie Neagoe – sunteţi ca şi şoimul şi multe biruiţi, şi iaste vâna-tul în mâinile* voastre, adecă avuţiia. Deci, de veţi vedea pre niscare limbi păgâne să se pornească asupra voastră cu oşti grele şi cu putere mare, voi nu vă potriviţi lor şi să vă bateţi cu dânşii într-acel ceas, ci socotiţi ce le veţi slobozi din unghile voastre vânat, adecă avuţie, să le daţi să mănânce ca să se părăsească de voi, cum şi vulturul lăsă pre şoimu" ivi.

        Dar dacă agresorul nu se retrage? Atunci să nu ne temem de superioritatea sa numerică, de puterea sa, şi să ne pregătim a-1 primi cu luptă. Starea de spirit este esenţială într-o astfel de încercare supremă: „.omul viteaz şi bărbat şi hrăbor (curajos) nu să înfricoşează de oameni mulţi. Că omului viteaz toţi oamenii îi sunt într-ajutor, iar omului fricos toţi oamenii în sântu duşmani şi încă şi de ai săi iaste gonit şi batjocorit şi hulit.' 114 (Su'bl. ns., D. C. G.). Voinţa de a rezista violenţei este, aşadar, hotărâtoare. Voinţă manifestată prin curaj, vitejie, eroism în ceasurile de mare cumpănă – sub Basarab Întemeietorul, Vlaicu, Radu I, Dan I, Mircea cel Bătrân, Dan al II-lea, Vlad Dracu sau V'lad Ţepeş – în confruntările oştilor române cu cei ce călcaseră hotarele. Iar când, în anii ce au urmat morţii lui Neagoe Basarab, otomanii ameninţau să instaureze paşalâcul în nordul Dunării, atunci ţara s-a ridicat din nou cu arma în mână, sub comanda viteazului Radu de la Afumaţi. „Aci se pomenesc boierii care au pierit în luptele cu agarienii pentru credinţa creştină" – citim în pomelnicul de la Curtea de Argeş. însemnarea – impresionantă prin însăşi laconismul ei – cuprinde 74 de nume; între ele cinci mari dregători, aproape jumătate din marele sfat al lui Radu de la Afumaţi. Voinţa de a rezista violenţei, se ridica deasupra morţii însăşi.114a

        Dar fireşte, anume măsuri de prevedere îşi păstrează toată însemnătatea înainte de începerea unei bătălii: fa-

        113 Ibidem, p. 279.

        114 Ibidem, p. 281.

        114a A. Sacerdoţeanu, Pomelnicul mănăstirii Argeşului, în B. O. R., LXXXIII, 1965, nr. 3-4, p. 297-330; St. Andreescu, Observaţii asupra pomelnicului mănăstirii Argeşului, în G. B., XXVI, 1967, nr. 7-8, p. 800-829.

        miliile boierilor şi ale dregătorilor – adică a celor chemaţi sub arme – trebuie puse la adăpost, îndărătul zonelor de luptă: „Că deaca vor cădea feciorii boiarilor în robie, deacii toţi boiarii şi slugile tale te vor părăsi şi vor merge după dânşii" 115. Evenimentele din 1462 confirmaseră întru totul o asemeneaprevedere: Radu cel Frumos preluase puterea nu numai cu ajutorul armatelor sultanului, dar şi după ce o parte dintre familiile şi averile boierilor fruntaşi căzuseră în mâinile sale. învăţăturile se opresc însă numai la categoriile sociale arătate şi nu spun nimic de restul populaţiei, deşi ştim că în cazurile extreme se făcea pustiu în faţa năvălitorilor.

        Apoi Neagoe Basarab discută aspecte ale pregătirii pro-priu-zise de război, întocmirea şi importanţa străjilor, constituirea unei gărzi personale a voievodului, păzirea, cu maximă atenţie, a vistieriei. Şi în caz de pierdere a luptei? Trebuie continuată rezistenţa fără părăsirea ţării: domnul se va retrage cu trupele rămase alături de el şi va aştepta în locuri ascunse şi sigure ca agresorul să evacueze teritoriul: „Că vrăjmaşii voştri, carii vor fi venit asupra voastră, nu vor putea sădea mult în ţară, ci să vor întoarce înapoi, iar pre domnul care-1 vor fi adus ei îl vor lăsa acolea, făr' de oşti"116: ceea ce va îngădui alungarea sa. Experienţele secolului al XV-lea ilustrează şi posibilitatea unor astfel de încercări. A nu părăsi ţara în cea mai grea dintre situaţii, atâta vreme cât mai există o posibilitate de acţiune, rămâne un permanent comandament; dar sugerează, poate, şi atracţia specială a puterii, dorinţa de a nu o pierde în folosul unui rival.

        Şi o ultimă recomandare după război: grija pentru urmaşii celor căzuţi, răsplătirea celor ce s-au bătut vitejeşte -17.

        Gânduri Pământul, temei esenţial al poziţiei sociale, este obiecdespre tul principal şi al actelor epocii. Din documentele interne pământ păstrate până la 1500, numai 39, adică aproximativ

        12,7%, se referă la alte sectoare, iar restul de 87,3%

        115 Învăţăturile lui Neagoe Basarab., p. 281.

        116 învăţăturile lui Neagoe Basarab., p. 282.

        117 Ibidem, p. 284. Vezi o analiză de detaliu a gândirii politice a lui Neagoe Basarab în MANOLE NEAGOE, Neagoe Basarab, pp. 116-198.

        cuprind confirmări, vânzări-eumpărări, înfrăţiri. împărţiri, moşteniri, danii. Anevoie surprindem în diplomatica vremii, utilizând o formularistică tip, câte conflicte aprige a declanşat stăpânirea pământului, însoţite de gama corespunzătoare de sentimente, de la revolta celui deposedat până la dorinţa de acaparare a feudalului. Certurile pentru ocini ajung până la domnie şi câteodată sunt consemnate, laconic, în scris. „Dan puşcarul" şi „mătuşa" se învinuiesc reciproc „pentru nişte ocini"118. Fraţii Neagoe şi Man ajung în faţa lui Radu cel Mare pentru un sfert din Bomboeşti şi „satul Clocoticiul tot"119. Nu mai puţin izbucnesc contestaţiile între stăpânii laici şi bisericeşti, ca, de exemplu, între Tismana şi unii boieri120. Alteori, unii încearcă să pună direct mâna pe câte un sat de rumâni, instalându-se la faţa locului. Aşa face Vlaicul în 1495-1496 la Stoiceşti (Stoiceani) pe Olt, până când Radu cel Mare îi dă poruncă scrisă ca, de îndată, să-şi încarce „toată marfa şi averea toată'" şi să plece de acolo, unde va şti121. Se întâmplă şi ca unii interesaţi să recurgă la falsuri, chiar faţă de autoritatea supremă în stat. Aşa Vlad Călugărul, confirmând spătarului jupan Hrănitul şi soţiei lui Marga stăpânirea asupraBăleştilor, pe Jiu, se vede nevoit să facă o precizare: „Iar cărţile ce le-au făcut de la domnia mea Tatomir Ursea şi Bogdan asupra hotarului Băleştilor, de i-au pus nume Urseşti, ei nici nu sunt Urseşti, ci sunt toţi Băleşti; acestea le sunt cărţi care nu sunt de credinţă" 122 (subl. ns., D. C. G.). In sfârşit, a existat tendinţa unei minorităţi de fruntaşi ai boierimii de a strânge un mare număr de ocini: o urmărim explicit ilustrată prin rezultate. Jupanul Ticuci şi fraţii săi, Bran, Radul şi Patru, au 25 de sate (sau părţi din ele) din care numai 11 sunt declarate „vechi ocine", iar restul au sporit prin zestre, schimb şi mai ales prin cumpărare şi „donaţii"; nu ştim ce a putut determina astfel de danii, din care, avem te-

        118 Doc. din 1487, DRH, B, I, p. 333 (nr. 208).

        119 Doc. din 1500, iul. 14, ibidem, p. 493 (nr. 302).

        120 Doc. din 7 ian. 1490, ibidem, p. 357 (nr. 222) şi doc. din 1495-1500, ibidem, p. 419 (nr. 259).

        121 DRH, B, I, p. 418 (nr. 258).

        122 Doc. din 15 iun. 1493, ibidem, p. 387 (nr. 240).

        meiuri s-o presupunem, nu lipsea însă elementul constrân-gerii12S. Dacă luăm familiile în înţelesul lor mai larg, atunci averile fruntaşilor apar şi mai importante. Jupan Radu şi Petru (fraţi), cu fiii lor, au în 1502, 36 de sate întregi sau în parte, plus 11 munţi şi 47 de familii de ţigani124. Iar Craioveştii – descendenţi din Neagoe ban Strehăianul – Barbu, Pârvu, Danciu, Radu şi urmaşii lor, stăpânesc 182 de bunuri funciare, din care 132 de proprietăţi sigure şi 50 probabile125. Zecile de sate şi alte ocini reprezintă treptele acaparării, urcate sistematic de anume boieri; dar şi aceste averi se desfăceau – prin moştenire, înzestrări, vânzări sau hiclenii – destul de repede, aşa încât competiţia pentru pământ reîncepe. Dorinţa de a dobândi noi ocini, rămâne ca o permanentă psihologică, ca mentalitate dominantă a epocii, cu loviturile corespunzătoare în rândurile celor continuu deposedaţi. Dacă împotrivirea celor ameninţaţi sau loviţi răzbate prea puţin în documentele secolelor XIV şi XV, ea rămâne o realitate fundamentală şi în viaţa socială a epocii; contrariul este de negândit, într-o etapă când marele hotar în alcătuirea societăţii, în condiţia individuală, se trasa pe temeiul proprietăţii.

        Tenacitatea şi îndârjirea părţilor în cauză par a ne fi arătate de un proces judecat de Vlad Călugărul la 1486. Slav, cu fiii săi Stoica, Ioan şi Bogdan şi cu nepotul său Mânea, aduc 12 boieri jurători şi adeveresc astfel că o parte din satul Ubârşia de la Bratilov „le este dedină şi ocină dreaptă". Dar Lupşa, Dobrul, Trata şi Rada cu familiile lor contestă aprig hotărârea domnească. Pentru a-i obliga s-o accepte, Vlad Călugărul dă poruncă dregătorului să sancţioneze pe cei ce ar redeschide procesul şi cu amendă şi cu confiscare: „Şi după aceea, a lăsat domnia mea asupra preacinstiţilor boieri ai domniei mele jupan Dimitrie Ghizdavăţ şi jupan Deatco, banii acelei părţi, cinstiţi de domnia mea: care dintre Lupşa şi din fiii lui şi din Dobrul şi din fiii lui şi din Trata şi din fraţii lui şi din 'Rada cu fraţii lui, nu vor voi să stea după spusa

        123 Doc. din 18 ian. 1480, ibidem, pp. 275-276 (nr. 170).

        124 DIR, B, I, pp. 11-14 (nr. 7).

        125 I. DONAT, Domeniul Craioveştilor, citat după M. NEAGOE, Neagoe Basarab, pp. 18-20.

        domniei mele, cum i-a întocmit şi am dat domnia mea, să fie volnici banii acelei stăpâniri să-i ia acelui om pentru un singur cuvânt hatalm şi ocina să şi-o piardă" v26 (subl. ns., D. C. G.).

        Condiţia Care era condiţia femeii? Dacă făcea parte din rându-fenteii rile stăpânilor de pământ, avea drept asupra ocinelor, fără să ştim cum se reglementau astfel de drepturi între mai mulţi copii. De numeroase ori, ele au ocini, de care dispun. Aşa sunt Stanca, jupaniţa lui Pârvu, fiicele ei, apoi jupaniţele Boba, Marina, Stana, Neacşa, Măria, care împreună cu soţii lor şi copiii lor vând logofătului jupan Staico două sate – Cornăţelul şi Descupereştii127. Soţiile şi fetele sunt coproprietare, alături de bărbaţi şi băieţi, în aceeaşi familie128. Fireşte, fetele primesc zestre sub diferite forme, de la participarea lor asupra unor ocini ţinute în comun, până la stăpânirea unui sat cu ţărani dependenţi129. Alteori, fetele figurează, cu depline drepturi, la actele de înfrăţire 13° sau fac donaţii131.

        Dar femeile şi fetele ţăranilor dependenţi? Juridiceşte ele erau libere, nu datorau „ascultare" şi „supunere" stăpânului; în fapt, erau nevoite, prin însăşi apartenenţa lor socială, să muncească alături de soţii sau fraţii lor. Cum fenomenul este atestat în familiile ţărăneşti până în secolul nostru, cu atât mai mult el constituia o realitate în secolele XIV şi XV. Era egalitatea femeii cu bărbatul în faţa nevoilor, a lipsurilor şi obligaţia ei de a participa la munca de fiecare zi, pentru a putea trăi.

        Femeile participau la toate vicisitudinile întâmplărilor politice şi militare. Dacă făceau parte din rândurile celor mulţi, cunoşteau greutăţile refugiului din faţa invadatorilor, amărăciunea de a-şi vedea gospodăriile pustiite

        126 Doc. din 23 apr., DRH, B, I, p. 317 (nr. 197).

        127 Doc. din 9 oct. 1492, DRH, B, I, p. 376 (nr. 234).

        128 Doc. din 21 apr. 1489, ibidem, p. 344 (nr. 215). Cf. doc. din 24 apr. 1484, ibidem, p. 310 (nr. 191); alte exemple la pp. 160, 329, 387, 397, 477, 481, 493 (nr. 93, 204, 240, 244. 292, 294, 302).

        129 Doc. din 1495-1496, ibidem, p. 418 (nr. 258). Cf. p. 436 (nr. 268).

        "o Ibidem, pp. 207-8, 284, 315, 329, 399, 412, 477, 484, 490 (nr. 122, 175, 195, 204 245, 253, 292, 296, 299). Vezi şi mai sus, p.

        131 Doc. din 18 ian. 1480, ibidem, p. 275 (nr. 170). Cf. pp. 35, 46, 47, 269, 340, 341 (nr. 14, 19, 165, 212, 213).

        de atacanţi sau arse de propria lor mână132, sau cunoşteau robia care, în cazul cel mai fericit, se încheia prin-tr-o răscumpărare 133. Alteori, participau la altfel de evenimente politice. „Şi iarăşi – scrie Radu cel Frumos pârgarilor din Braşov, pe la 1462-1463 – pentru femeia lui Oprea logofătul, să ştiţi că orice avere este la dânsa, aceea este averea Ţării Româneşti; şi acum că ştiţi mai bine, s-o păziţi aşa ca să nu vă scape şi să ră-mână tot ce are la ea şiniminea nimic să nu-i ia, ci să-i rămâie tot. Altfel să nu faceţi" 134 (subl. ns., D. C G.). Ea împărtăşeşte, aşadar, situaţia soţului ei, partizan al lui Vlad Ţepeş şi care rămâne la Braşov mulţi ani până în 1476, fără să ştim dacă s-a întors în ţară sau nu135. Alteori, femeia poate sluji drept ostatic. Aşa stă Măria doamna, soţia lui Basarab cel Tânăr, luată de rivalii voievodului şi adusă cu forţa în Transilvania136. Se fac sforţări pentru a o elibera, dar venirea ei în ţară este încă sub semnul întrebării. De unde şi concluzia, amestecată de resemnare, a soţului, Basarab cel Tânăr: „Iar dacă vei vedea că nu-ţi face nimica şi nu poţi să vii mai curând, tu iartă-mă şi domnia ta să fii iertată de mine, căci destul m-am nevoit cu boierii domniei mele, astfel n-am ce să mai fac; căci ţi s-a întâmplat să mergi din mână în mână şi n-am ce să fac"137 (subl. ns., D. C. G.). Dacă prima doamnă a ţării este nevoită să treacă prin situaţii atât de amestecate, ne gândim lesne şi la soarta altor femei, prinse în desfăşurarea evenimentelor 138. Despre sentimentele dintre bărbaţi şi femei avem toate temeiurile să credem că nu difereau cu nimic, în fondul lor, de cele ce vor fi atestate, în variate forme, în epoci mai noi. Că ajungeau până la pasiunea care trecea şi peste convenienţele sociale ne-o arată Măria, soţia clucerului Ianăş (în timpul cârmuirii lui Vlad Că-lagărul); ea fuge de acasă „cu o slugă", iar soţul, in-

        132 Vezi mai sus, p.

        133 Vezi Alexandru Aldea către braşoveni, 1. BOGDAN, op. cit., p. 44.

        134 Ibidem, p. 106.

        135 Ibidem.

        « Ibidem, p. 161 şi Doc. din 1480, DRH, B, I, pp. 272, 273 (nr. 169). Cf. pp. 270-272 (nr. 166, 167 şi 168).

        137 Doc. din iul-nov. 1480, ibidem, p. 282 (nr. 174).

        138 Vezi, de exemplu, scrisoarea lui Basarab cel Tânăr către braşoveni, prin 1480, I. BOGDAN, op. cit., pp. 158-159.

        dignat şi ofensat, confiscă satul Dobreşti, adus ca zestre de Măria, la căsătorie139. Sentimentul pare să fî fost mai tare chiar deeât dorinţa de a-şi păstra pământul şi rangul social.

        SentimenteDar sentimentele faţă de copii? Documentele ne dau, faţă de în genere, puţine elemente. Reţinem, vizibil, grija părin-copii ţilor de a transmite urmaşilor drepturi depline în stâpî-nirea pământului, asigurându-le astfel continuitatea condiţiei lor sociale. întăririle de ocini sunt acordate întotdeauna şi titularilor principali şi copiilor respectivi, arătaţi nominal sau global. Mircea cel Bătrân confirmă un loc în satul Ohaba, cu imunităţi, în beneficiul lui „.jupan Fintea şi copiii lui şi Vlad şi copiii lui şi Cazan şi copiii lui şi Radul şi Voinea şi Neagul şi copiii lui şi Mircea şi a'lţi Mircea." 140. Formularea se regăseşte de numeroase ori în acte. Uneori, lipsind părinţii, sunt menţionaţi nepoţii: „Vlad cu nepoţii săi, Şişa şi Buia" sunt, împreună cu alte rude, titularii hrisovului dat lor de acelaşi Mircea voievod, pentru satele Beala şi Preslop 141. De altfel, valabilitatea hotărârii domneşti privind cutare ocină operează, în general, faţă de toţi urmaşii direcţi, exprimată în diplomatica munteană prin: „De aceea să le fie de ocină şi de ohabă lor şi copiilor lor şinepoţilor şi strănepoţilor."1*2 (subl. ns., D. C. G). Aceeaşi preocupare faţă de copii şi în actele de înfrăţire, înzestrare a fetelor etc. O asemenea grijă este legată organic, rezultă din însăşi stăpânirea pământului, din pornirea atavică de a transmite această stăpânire.

        Cum se manifestau însă sentimentele obişnuite între părinţi şi copii? Mărturiile vremii nu se opresc asupra acestei realităţi. Atunci când o amintesc, este datorită unei situaţii cu totul ieşite din comun, cum a fost suferinţa fără sfârşit a Margăi soţia lui Dragomir postelnicul, care şi-a pierdut cei patru feciori amestecaţi în comisa DIR, XVI, B, II, p. 145, doc. din 5 sept. 1533, N. SMOCHINĂ, Le Procheiros Nomos de l'empereur Basile (867-879) et son application chez Ies Roumains au XIVe siecle, în „Bal-kan Studies", 9, 1968, nr. 1, p. 205.

        140 Doc. din 1401-1406, DRH, B, I, p. 57 (nr. 24).

        141 Doc. din 10 iun. 1415, ibidem, p. 81 (nr. 38).

        142 Doc. din 10 sept. 1428, DRH, B, I, p. 116 (nr. 60).

        I

        „Vae victis" ploturi143; sau durerea cu care Despina, văduva lui Basarab Neagoe îşi p'lânge pe fiul ei Theodosie mort prea timpuriu. Intensitatea sentimentului omenesc este sugerată de o reprezentare iconografică unică în aria sud-est europeană: Despina, ţinându-şi în braţe feciorul, este înfăţişată alături de Măria, plângând pe Iisus mort144. Iar într-o vreme când moartea lovea în primul rând pe copii, părinţii lăsau poruncă să fie îngropaţi alături de cei pe care-i pierduseră prea de timpuriu, ca cel puţin astfel să fie împreună. Aşa aflăm o serie de morminte, cu oasele celor mici alături de cei în vârstă, mărturii tăcute ale unor dureri de zeci de mii de ori trăite145. O dată sunt exprimate şi direct sentimente de afecţiune, ale doamnei Voica, văduva lui Mihnea cel Rău, pentru fiul său vitreg: „.dar să ştiţi – scrie ea judeţului şi celor 12 pârgari ai Braşovului —. că ce sunt eu, aceea este şi Mircea voievod, căci îmi este fiu, precum ştiţi înşişi domnia voastră; dacă nu este născut din trupul meu, dar eu îl ţiu fiu ca din firea mea, ca din inima mea, născut şi aşa îl iubesc şi de asemenea şi domnia lui mă iubeşte pe mine, ca şi cum ar fi născut din inima mea"146. S-ar putea obiecta că Voica face aceste afirmaţii pentru a determina pe braşoveni să-i livreze cele 24 de pahare de argint comandate de fostul ei soţ; tonul ce-1 regăsim şi în scrisorile păstrate de la Mircea către mama sa vitregă pare însă a confirma adevărul sentimentelor147.

        Oâte ceva din moravurile obişnuite ale vremii răzbate din când în când şi în documente. De piWă, dorinţa de a do-bândi bunuri de la duşmanul învins este tot atât de vie orice tabără, indiferent de religie. Relatarea lui Walerand de Wavrin, după succesul expediţiei în faţa cetăţii Tur-tucaia, este extrem de sugestivă: „După ce au fost ucişi acei prizonieri turci, cearta a reînceput pentru hainele (morţilor), trăgând şi de hainele turcilor unul într-o parte,

        143 Vezi mai sus, p. 389.

        144 Icoana se păstrează la Muzeul de artă din Bucureşti şi a fost pictată după 1522.

        145 Vezi, de exemplu, mormintele de la Lereşti, secolele XV şi XVI: FL. MIRŢU, Biserica necunoscută din secolul al XV-lea. descoperită la Lereşti-Muscel, fig. 11/1.

        «6 GR. TOCILESCU, 534 'documente., p. 215. 147 Ibidem, pp. 219 şi 221.

        altul într-alta şi fiecare pleca luându-şi bucata sa (de haină) şi apoi iarăşi se certau pentru săbii şi pentru iatagane de la care unii aveau tăişul iar ceilalţi teaca, unul câte un. arc şi celălalt câte o tolbă. Dar, în cele din urmă, cearta s-a sfârşit când nu a mai fost nimic de luat, căci fiecare plecase cu tot ce putea să ia (cu el) fie pe galeră, fie pe monoxilă"148 (subl. ns., D. C. G.).

        În Europa secolelor XIV şi XV, toate ostile doreau să dobândească bunuri de la duşmanii învinşi; rândurile citate aduc o confirmare în plus.

        Mâncarea şi băutura erau, pare-se, bine preţuite, în orice caz de boierime, de dregători, ca în toată societatea europeană a vremii. De aceea oamenii sunt îndemnaţi la cumpărare şi de biserică şi de texte laice, însumate, de altfel, în amintitele învăţături. Avertismentele se îndreaptă îndeosebi împotriva excesului de băutură149. Măsura trebuie păstrată pentru ca raţiunea să biruiască vinul, iar nu „vinul pre minte"; tot asemenea „la beţie'", să nu se ia vreo hotărâre, nici de laudă, nici de răsplată, nici de asuprire 150.

        Din când în când, surprindem şi abateri de la. normele vieţii sociale. Braşoveanul Neagoe „ţinea" două soţii, una în Transilvania, alta în Ţara Românească: „Legea nu îngăduie, cum aţi zis – scrie Radu cel Mare.ca omul să aibă două femei. Altfel dacă el ar fi în viaţă şi voi şi domnia mea l-am judeca după lege. Dar el a murit şi fratele lui i-a luat averea ce-a avut". De unde, disputa între acest frate şi una dintre femeile lui Neagoe 151.

        Omuciderea este sever pedepsită. Nu neapărat însă cu execuţia vinovatului, care putea să-şi răscumpere vina. In cazul când făptaşul nu era descoperit, întreaga comunitate pe teritoriul căreia se săvârşise omorul era silită să împlinească o mare amendă, „duşegubina". Era o modalitate de a sili colectivitatea să vegheze. Obişnuit, banii pentru răscumpărare erau plătiţi domniei, care însă putea ceda acest drept, ca o excepţie, şi unei mănăstiri —

        M8 WAVRIN, în Călători străini., p. 97.

        149 Învăţăturile lui Neagoe Basarab., p. 259.

        150 Ibidem, p. 260.

        151 I. BOGDAN, op. cit., p. 236.

        vezi exemplul Coziei *>2 sau a([ Tismanei15^, al Snago-vului154, al Govorei155. De reţinut expresia folosită în documente, ca satele „.nici duşegubine să nu păzească"156 – ceea ce accentuează responsabilitatea lor globală în astfel de cazuri. De reţinut că toate categoriile sociale erau supuse acestei „legi". „Gloabele ce se vor face la acele bălţi – citim în hrisovul acordat de Radu Prazna-glava, Goziei – sau duşegubine, fie de la păstori, fie de la orice om, boier prea mare sau mic, toate să fie mănăstireşti" 157 (subl. ns., D. C. G.). La crime grave, cuantumul se mărea. Un Albul îşi ucide fratele Cârstian, iar satele mănăstirii Râneăciov, unde s-a produs fapta, au avut de plătit „trei duşegubine"158.

        Sentimentul religios se găseşte de repetate ori exprimat în actele oficiale; fenomen firesc, întrucât biserica consolida pe plan ideologic alcătuirea, ordinea socială feudală. Dovada cea mai sigură a ataşamentului faţă de credinţă, a unui maximum de pietate erau daniile materiale acordate slujitorilor lui Dumnezeu şi înălţarea lăcaşurilor de închinăciune. Iar dania cea mai de preţ era ceea ce constituia temeiul însăşi al producţiei de bunuri şi al alcătuirii sociale – pământu'l159, lucrat de oameni dependenţi şi, câteodată, cu corolarul unui maximum de venituri pe care autoritatea politică îl putea acorda unei ctitorii pentru ocine'le în cauză – regimul imunitar.

        Dan I aflând mănăstirea Tismana începută din temelie de tatăl său Radu voievod, dar neterminată „.din pricina scurtimii vieţii", hotărăşte să continue ctitoria şi s-o întărească cu venituri, pentru sufletul său, pentru ca să afle în felul acesta întărire, ajutor şi mijlocire „.în ziua cumplită a judecăţii" de apoi160. Motivare asemănătoare, adăugind şi pomenirea părintelui şi fratelui său – Radu I dans 160

        DRH, B, I, pp. 65, 97, 99, 243, 291 (nr. 28, 48, 49, 179).

        Ibidem, p. 429 (nr. 265). Cf.,p. 459 (nr. 281). Ibidem, p. 415 (nr. 255). Ibidem, p. 474 (nr. 290). Ibidem, p. 459 (nr. 281). Doc. din 1 iun. 1421, ibidem, p. 97 (nr. 48). Ibidem, p. 465 (nr. 285), doc. din 19 iul. 1498. G. DUBY, L'Economie rurale et la vie des campagnes l'Occident medieval, voi. II, Paris, 1962, p. 384. Doc. din 3 oct. 1385, DRH, B, I, p. 21 (nr. 7).

        şi Dan I – exprimă Mircea cel Bătrân, când confirmă averile Tismanei şi ale Vodiţei161.

        Analiza teoretică a acestor atitudini o găsim într-un hrisov al lui Mircea cel Bătrân, exprimând o interesantă diviziune a îndatoririlor între clerici şi laici pentru întărirea şi promovarea credinţei. Ştiind că divinitatea a poruncit fiilor lui Israel ca anual „.să dea zeciuială din câte câştigă", tot astfel apostolii – scrie voievodul „ne-au îndemnat spre ajutorarea şi binefacerea sufletelor noastre şi ne-au lăsat nouă moştenire, celor din urmă copii ai lor, ca unii prin rugăciune şi prin veghere şi post, alţii prin milostenie şi pocăinţă, să ne ferim de toate relele"; să fim gata astfel pentru a moşteni – „.împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii, căci am fost flă-mând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi tn-aţi primit, gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi căutat, în temniţă am fost şi aţi venit la mine"™2 (subl. ns., D. C. G.).

        Este conţinutul curent al milosteniei, potrivit tradiţiei creştine: ea se aplică însă numai cu respectarea alcătuirii sociale, nicidecum prin turburarea sau prefacerea ei! Pietatea medievală este organic legată de structura existentă a societăţii, de respectarea claselor şi categoriilor, a raporturilor de autoritate sau de supunere, ascultare, dintre ele.

        O spune de altfel însuşi Mircea, în motivarea din amintitul hrisov: „Astfelşi eu binecredinciosul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitoru'l Io Mircea mare voievod şi domn a toată ţara Ungrovlaihiei, râvnind să urmez vechilor împăraţi şi domni care cele lumeşti le-au cârmuit cu pace, în binefaceri" şi de aceea „.s-au învrednicit de împărăţia cerurilor"163 (subl. ns., D. C. G.). Pacea are aci un înţeles general, înlăuntrul şi în afara ţării, aceea dân interior păstrată numai prin menţinerea rânduielilor sociale existente.

        Şi mai explicit este Vlad Călugărul în 1492, când dăruieşte Hilandarului de la Athos un obroc anual de 5 000 de aspri: „înţelegând dar că toate lucrurile în

        161 Doc. din 27 iun. 1387, ibidem, p. 24 (nr. 8). Cf. pp. 35, 41 (nr. 14, 16).

        162 Document, din c. 1400, Ibidem, pp. 48-49 (nr. 20).

        163 Ibidem.

        mâna lui Dumnezeu sunt şi fiecăruia din noi îi dă cit voieşte fericit însă şi de trei ori fericit este acela care cheltuieşte bine bogăţia dată de Dumnezeu şi foloseşte în taină talantul încredinţat de Dumnezeu." 164 (subl. ns., D. C. G.). Altfel spus, averea vine de la divinitate, avem o«ini şi alte bunuri atât cât este vrerea celui atotputernic şi atotcârmuitor. Ideologia oficială a bisericii învăţa pe oameni să considere ordinea economică şi socială a timpului ca un semn al voinţei cereşti.

        E adevărat că tradiţia „milosteniei" îndemna să considerăm lucrurile lumeşti ca trecătoare şi să ne îndreptăm cu precădere spre cele cereşti. Ideea este tot limpede formulată: „.ni se cuvine a înţelege despre cele de aci că sunt de vreme scurtă şi trecătoare, precum spune că: «Orice slavă este vremelnică»; ni se cuvine să râvnim către domnii bine cinstitori şi sfântrăposaţi dinaintea noastră care cele pământeşti bine întocmindu-le, prin acestea pământeşti au dobândit bunurile cereşti şi acestea le-au moştenit, iar cele pământeşti le-au lăsat pământului"165 (subl. ns., D. C. G.).

        Dar lăsând bunurile materiale lumii,de aci", se cuvine ca dania noastră să se îndrepte aproape numai spre ctitorii, care sunt mijlocitoarele noastre pentru dobândirea răsplatei în viaţa viitoare. Nu e vorba să dăm averea în folosul sau spre binele celor apăsaţi. Voievozii, ca şi toate vârfurile ierarhiei nici nu ar fi putut raţiona şi acţiona altfel. Danii care ar fi pus în cauză întocmirea societăţii ar fi reprezentat un nonsens. De aceea, nu le întâlnim decât în forma şi cu ţelul arătat, al consolidării instituţiilor în fiinţă, al realităţilor economico-sociale.

        De-a lungul secolului al XV-lea, motivările daniilor acordate de voievozi principalelor ctitorii sunt, cu variante, asemănătoare celor amintite. Ga, de exemplu, Dan al II-lea pentru Tismana 166; Alexandru Aldea, pentru Dealul şi Gozia (cu adăugirea că voievodul doreşte să mulţumească divinităţii pentru că 1-a ridicat în scaunul, adică

        16" DRH, B, I, p. 379 (nr. 235). La fel în document din 15 sept. 1497 de la Radu cel Mare către mănăstirea Muntelui Sinai, ibidem, p. 455 (nr. 279).

        1C5 Doc. din 15 sept. 1497, ibidem, p. 455 (nr. 279). La fel la pp. 440, 442, 445 (nr. 271, 272, 273).

        166 Doc. din 1429-1430, DRH, B, I, pp. 124-125 (nr. 64).

        În domnia lăsată lui de părinţi) 167: Vlad Dracu pentru Tismana, Vodiţa 168 şi Snagov169; Vlad Ţepeş pentru Cozia 17°; Radu cel Frumos, tot pentru Tismana şi Vodiţam şi Snagov172; Basarab cel Tânăr, pentru Snagov 17:i etc. etc. Cel mult, mai aflăm oâte o amplificare a uneia sau alteia dintre motivări. Cum scrie Vlad Călugărul în preambulul hrisovului solemn de danie către mănăstirea atonită Filoteu174.

        Ceea ce scriu voievozii se regăseşte şi la reprezentanţii boierimii, doritori a-şi pregăti, din vreme, prin mijlocirea bunurilor trecătoare, căile spre cele „veşnice"175. Unii, cumpănind bine lucrurile, socotesc cu cale să beneficieze totuşi în timpul vieţii de avere şi numai la moarte s-o închine unui lăcaş, aşa încât să-şi asigure locul şi în viaţa „de dincolo". Radul, nepotul lui Rascal, îşi închină sufletul, casa, viile, jumătate din satele Jugoreanii-de-Jos, Cereşani şi Măicăneşti – deci bunuri apreciabile – în condiţia „.ca până este viu, să se hrănească la acele sate ale lui şi cu averea lui. dar după moarte toate să fie ale mănăstirii" 176.

        Cum se manifesta sentimentul religios la oamenii de „jos" în secolele XIV-XV? Anevoie de dat vreun răspuns; documentele epocii nu ne dau informaţii. Este cert că o sumă de practici străvechi, anterioare creştinismului, erau încorporate în ceremoniile practicate' de diferitele colectivităţi. Ele s-au menţinut până în pragul epocii contemporane, au fost consemnate de etnografi şi au existat – chiar dacă nu în modalităţile surprinse recent – şi în intervalul 1300-1500. Oamenii au observat de timpuriu traiul îndestulat al unor slujitori ai bisericii, spre deosebire de al multor laici. Dacă unele „erezii" preconi-

        167 Doc. din 17 nov. 1431 şi 25 iun. 1436, ibidem, pp. 134 şi 139 (nr. 72 şi 77).

        168 Doc. din 2 aug. 1439, ibidem, p. 155 (nr. 89). 169 Doc. din 30 iun. 1441, ibidem, p. 165 (nr. 95).

        170 Doc. din 16 apr. 1457, ibidem, pp. 199-200 (nr. 111).

        171 Doc. din 10 iul. 1464 ibidem, p. 211 (nr. 124).

        172 Doc. din 28 oct. 1464, ibidem, p. 217 (nr. 127).

        173 Doc. din 23 mart. 1482, ibidem. pp. 290-291 (nr. 179).

        174 Doc. din 1487-1492. p. 325 (nr. 202). La fel la p. 426. Doc. din 1495-1496 de la Radu cel Mare.

        «5 DRH, B, I, pp. 27, 41, 46-47 (nr. 9, 16, 19, 57); cf. pp. 191. 471 (nr. 103, 289).

        176 Doc. din 28 mart. 1451; ibidem, p. 178 (nr. 102). Cf. pp. 64, 383 (nr. 28, 237).

        zlnd egalitarismul, abolirea averilor nu pot fi urmărite în Ţara Românească – aidoma altor ţări din Europa —, în schimb mentalitatea populară critică la adresa clerului s-a exprimat în felurite proverbe. Cel mai cunoscut îndeamnă să faci „cum zice popa, nu cum face popa". Ce nu putemstabili este de când datează un astfel de proverb, probabil foarte vechi.

        Oamenii de rând şi-au dat întotdeauna seama de nedreptăţile existente; asupririle, suferinţele, molimele, năvălirile, revenind generaţie după generaţie, moartea lovind fără nici o deosebire, toate au generat imaginea unei lumi în care dreptatea, cu răsplata celor buni şi pedeapsa celor răi, este încă foarte departe, în care prezenţa divinităţii este oarecum stranie. De unde şi cuvântul, auzit de la bătrâni, în Vrancea: „Dacă Dumnezeu n-are stă-pân!" m, exprimând revolta omului simplu în faţa relelor întocmiri pe care le suporta. Se adaugă şi feluritele obiceiuri, a căror realitate a fost urmărită iarăşi până în epoca cea mai recentă: descântecele, deochiul, ursitoarele, semnele favorabile sau defavorabile etc. Domeniul de cercetare în această direcţie este foarte vast, datările privind îndeosebi începuturile unui obicei sau altuia sunt cel mai adesea imposibil de reconstituit. Toate adeveresc însă că fondul de credinţe străvechi, provenind câteodată din preistorie, alteori din societatea dacică şi romană, a dăinuit şi de-a lungul evului mediu, în ţările române. Doctrina bisericii a coexistat cu aceste credinţe „păgâne". Este cert că biserica a desfăşurat, în secolele XIV-XV, ca şi în etapele următoare, o acţiune periodică de propagare a doctrinei sale, a preceptelor ei morale, a viziunii globale ce o oferea oamenilor despre viaţă, moarte, societate, lumea „viitoare'*. în acest sens amintim şi de organizarea propriu-zisă a mitropoliei muntene la 1359, de crearea, sub Radu cel Mare, a celor două episcopii – de Buzău şi Râmnicul Vâlcea —, menite tocmai să asigure o mai bună conducere şi diriguire a parohiilor existente, de multiplicare şi difuzare a cărţilor de cult, de sporirea ctitoriilor de zid înlocuind pe cele de lemn etc.

        Dar educarea în spiritul învăţăturilor bisericii nu a reuşit să îndepărteze anume obiceiuri şi mentalităţi. Aşa este scheletul de cap de cal înfipt în parii gardului,

        177 Cuvânt auzit de prof. C. C. Giurescu.

        În apropierea caselor şi mai ales pe lângă grădinile de zarzavat, pepenării sau vii, menite să îndepărteze fiinţele rele – cele nevăzute dar şi cele văzute – aducătoare de daune recoltelor. La fel, credinţa în caii lui Sân Toader, altul decât sfântul „oficial" al bisericii. Zilele de sărbătoare ale acestor cai trebuiau respectate, altminteri ei se răzbunau pe „vinovat". Sorcova a fost iniţial o ramură de pom, tăiată cu câteva zile înainte de anul nou, ţinută în casă într-un vas cu apă, aşa încât mugurii se deschideau, întreaga ceremonie a pluguşorului aminteşte formele arhaice de organizare ale muncilor câmpului178. Asemenea şi obiceiurile de Sf. Gheorghe, când primăvara începe din plin: se credea că strigoaicele şi vrăjitoarele pot vătăma turmele şi, de aceea, duhurile rele trebuiau îndepărtate prin diferite practici. La fel şi prezenţa pomului în momentele importante din viaţa omului, căsătorie şi moarte; sau mărturisirea păcatelor în faţa unui brad.

        Se adaugă obiceiul, atât de larg răspândit, al jocurilor populare cu felurite măşti. în preistorie acestea au rolul unor „instrumente rituale de protecţie magică" folosite în procesul muncii (pescuit, vânătoare, domesticirea animalelor,cultura solului etc), pentru ca treptat măştile să devină „.instrumente complexe de reprezentări mitice în procesul diferenţial al ceremoniilor şi sărbătorilor ciclice asupra roadelor muncii şi, în cele din urmă, instrumente complexe de divertisment profan în toate celelalte împrejurări festive ale comunităţilor (de vârstă, sex şi interese comune)"179.

        Amintim, deopotrivă, de mitul cosmogonic popular în care „facerea" pământului are loc pe o întindere nesfâr-şită de ape ce a precedat apariţia uscatului, prin confruntarea a două entităţi antagonice – divinitatea şi diavolul. Mit regăsit, cu variante, şi în alte zone din Europa, Asia şi chiar America de Nord şi care cunoaşte primele sale elaborări tot în preistorie 180.

        178 H. H. STAHL, Comentarii etnografice pe tema pluguşorului, în „Rev. de etnografie şi folclor", t. 10, 1965, nr. 2, pp. 154-159.

        179 R. VULCĂNESCU, Măştile populare, Bucureşti, 1970, p. 50 (lucrare fundamentală).

        180 MIRGEA ELIADE, De Zamolxis ă Gengis-Khan, Paris, 1970, pp. 81-130 (concluziile, pp. 126-130).

        Astfel de credinţe – prin însăşi originea lor străveche – le socotim existente şi în secolele XIV-XV. O mărturie în plus ne aduce o lege din 1765 181, unde citim: „în tot chipul condamnăm rătăcirile locale şi superstiţiile şi obiceiurile diavoleşti care stăruie să se practice în ţara aceasta.

        Condamnăm sărbătoarea care se ţine timp de cinci săptămâni după Paşte, în fiecare zi de joi a săptămânii, precum şi sărbătoarea care ţine tot atunci iarăşi timp de trei săptămâni în fiecare zi de marţi, pentru că acele sărbători ale acestor două zile seamănă cu calendele, cu vota şi brumalia, care erau sărbători ale paginilor şi sunt oprite de sfântul sinod tru'lan ^^.

        Hotărâm ca în viitor să nu se mai facă paparude pe care le opreşte lămurit amintitul canon, când hotărăşte ca să nu se facă de către femei joc public". Şi interdicţiile continuă, privind rusaliile, drăgaica, brezaia, focurile aprinse de anume sărbători religioase etc.183.

        Dacă nu se părăsesc astfel de „crezuri şi superstiţii", legea din 1765 prevede, pentru femei, închiderea la mănăstire – după ce vor fi plimbate prin târg şi supuse oprobiului public; iar pentru bărbaţi bătaia şi trimiterea la ocnă. Text revelator pentru vechimea acestor obiceiuri, pe care le arată ca venind din antichitatea păgână. Le putem socoti în fiinţă şi în secolele XIV-XV (deşi mărturia citată este din 1765), deoarece altminteri ră-mâne fără explicaţie cum s-au putut cristaliza aceste obiceiuri şi credinţe de-a lungul secolelor XIV-XVIII, într-o etapă în care controlul bisericii, cu ideologia ei, au mers accentuându-se permanent.

        De foarte veche origine era şi amintirea morţilor. Donatorii de bunuri şi averi – am avut mai înainte exemple – înscriu o clauză anume, să fie pomeniţi cu regularitate, cu familiile lor, de ctitoria beneficiară. Pomelnicele sunt alcătuite de timpuriu, iar prezenţa primilor Basarabi în exemplarele scrise mai târziu, în secolele XVII sau XVIII, arată tocmai vechimea unor astfel de liste. Obiceiul de a pregăti coliva este trecut într-un act de la finele secolului al XV-lea: „Pe voi vă rugăm, o atot-

        181 Din Ţara Românească, domn fiind Ştefan Racoviţa.

        182 Al şaselea.

        183 Traducere din greacă de V. Grecu şi Gh. Cronţ; text reprodus după R. VULCĂNESCU, Etnologia juridică, p. 279.

        Norme juridice. „Legea" cinstite părinte egumene şi cu preoţii. şi toţi stareţii, câţi fraţi se află în sfânta mănăstire – scrie Radu cel Mare în 1495-1496 când dăruieşte 3 000 de aspri pe an la Rusicon -de la Athos – dacă poate să vă fie fără supărare, să scrieţi în pomelnicul sfintei proscomidii pe bunicii noştri: Io Vlad voievod şi monahia Eupraxia şi pe părinţii: monahul Pahomie şi maica monahia Samonida şi eu Io Radul voievod şi soţia mea, doamna Cătălina şi fraţii: Vladul şi Mircea şi să ni se cânte împreună sfânta liturghie cu colivă şi băutură într-o zi din săptămână, care o veţi binevoi."184 (subl. ns., D. C. G.).

        Se credea, foarte probabil, în blesteme. Cum se rosteau ele în popor nu mai avem vreo mărturie. In schimb, sunt consemnate cele „oficiale", când se face apel la divinitate pentru a pedepsi pe cel ce ar încălca hotărârile domneşti. Că'cătorul hrisovului să fie umilit şi ucis şi, cum această pedeapsă n-ar fi fost de ajuns, să aibă parte şi de blestemele sinodului de la Niceia şi socotit aidoma apostolului renegat Iuda, a ereticului Arie şi altor necredincioşi. Formula, cu variante, se înscrie de zeci de ori în acte 185.

        Ameninţări la fel, însoţite uneori şi de cuvinte tari, erau trecute câteodată şi în corespondenţa oficială. Adre-sându-se conducerii şi tuturor locuitorilor din Braşov, Ba-sarab cel Tânăr porunceşte să se scrie, în loc de adresă: „Cine va ceti această carte şi nu va spune (ce este într-însa) săracilor şi tuturor oamenilor, mici şi mari, acela lepădat să fie de legea lui şi blestemat să fie de Dumnezeu" 186.

        Ce norme juridice reglementau relaţiile sociale şi economice? în documentele secolelor XIV-XV revine un termen – legea (în textul slavon 3jkoh), cu un înţeles general de normă, de regulă, de reglementare obligatorie, dar cu o sferă de aplicabilitate diferenţiată după destinatar sau obiectul (domeniul) reglementării. Diferenţiere socială în primul rând. Sătenii dependenţi erau supuşi unui ansamblu de îndatoriri faţă de stăpânu'l feudal, binecunoscut în acea epocă sub denumirea globală

        184 Doc. din 1495-1496, DRH, B, I, p. 427 (nr. 263). Radu cel Mare, fiul lui Vlad Călugărul; nepot al lui Vlad Dracul, strănepot al lui Miroea cel Bătrân.

        185 Doc. din 1401-1406, DRH, B, I, p. 58 (nr. 24).

        186 I. BOGDAN, op. cit., p. 153.

        de „lege rumânească": „.cine va umbla dintre ţărani pe acei munţi mănăstireşti187 – atrage atenţia Radu cel Frumos – ei să plătească călugărilor ce este legea rumânească, după spusa domniei mele."188 (subl. ns., D. C. G.). Lege bine ştiută de toţi, de vreme ce simpla ei menţiune, într-un act oficial, al domniei, era suficientă ca să oblige categoria socială în cauză la împlinirea unor obligaţii faţă de feudal. Altă „lege" au orăşenii: ea este implicit înţeleasă – deşitermenul nu este folosit – în reglementarea acordată de Dan al II-lea târgovişte-nilor, pentru negoţul lor înlăuntrul ţării, când voievodul adaugă, la finele actului „.cum aţi dat în zilele vechilor domni, astfel şi acum" 189. Alteori, reglementările privesc relaţiile sociale în corelaţie cu anume sectoare de producţie, de activitate. Renta feudală se percepea după norme statornicite prin tradiţie; întărind ctitoriei de la Bistriţa ocinile, Vlad Călugărul adaugă: „.ci să se amestece egumenul şi cu trimişii lui la acele sate 19° şi ce vor avea nevoie, după lege să-şi ia de la ele." 19i (subl. ns., D. CG.). Autoritatea politică nu dă alte precizări, deoarece fiecare ştia ce urma să ia mănăstirea – în materie de dijme, dări şi munci – de la satele dependente. Situaţie similară privind braniştea aflată în posesiunea unui feudal; dăruind braniştea domnească de la Slatina ctitoriei de la Glavacioc, Vlad Călugărul adaugă: „Iar cine va intra, el să plătească sfintei mănăstiri, ce-i va fi legea"192 (subl. ns., D. C. G.). Formulare aidoma pentru obligaţiile satului Pulcovţi faţă de domnie: „Şi încă, cum este legea, 3 zile să pescuiască domniei mele morunii, şi acesta o slobod, ca să fie mănăstirii" citim într-un hrisov ai lui Mircea cel Bătrân193 (sulb. ns., D. C. G.). în sfârşit, reglementările comerciale externe sunt la fel cuprinse „Scrie domnia mea vameşilor din Prahova şi astfel vă porunceşte domnia mea (Dan al II-lea): iată, care lege a fost pusă de Mircea voievod, aceeaşi lege

        187 ^j Tismanei.

        188 Doc. din 28 iul. 1470, DRH, B, I, p. 231 (nr. 137).

        189 Doc. din 1424-1431, ibidem, p. 109 (nr. 55).

        190 Ale mănăstirii.

        191 Doc. din 16 mart. 1494, DRH, B, I, p. 405 (nr. 247).

        192 Doc. din 4 sept. 1495, ibidem, p. 416 (nr. 256).

        193 Doc. din 11 mai 1409, ibidem, p. 76 (nr. 35).

        o dă şi domnia mea braşovenilor"194 (subl. ns., D. CG.). Sau Vlad Călugărul: „.au venit soli de la bunii noştri prieteni, pârgarii din Braşov, şi ne-au cerut să întărim I vechea lege, care a fost în vremea altor domni şi în vremea fratelui meu Radul voievod."195 (subl. ns., > D. C. G.). „Legi" diverse, diferenţiate după autoritatea de i la care emană, după categorii sociale, după obiectul lor, aşa încât unele cercetări evidenţiază „structura pluralistă" a dreptului feudal în ţările române, ca, de altfel în întreaga Europă medievală 196.

        Norme O precizare a lor, dat fiind cuprinsul limitat al actelor juridice de cancelarie, nu poate fi făcută decât în anume sectoare. scrise Cel dinţii, în mod firesc, este în legătură cu pământul. Conflictele provocate de întinderea unor ocini, se rezolvau prin hotărnicie, efectuată de hotărnici. Când Tismana îşi vede încălcate „drepturile" privind pescuitul şi păşunaful, stareţul face apel la domnie care hotărăşte: „De asemenea şi jupan Braţa să-i fie hotarnic, pentru că a fost şi acest sudeţ al Jiului" 197. Un boier de frunte este chemat de autoritatea supremă a statului în sprijinul unuia dintre marii feudali ai ţării, amintita mănăstire. La fel procedează şi egumenul Coziei, Simion: Radu cel Frumos trimite pe dregătorii săi, Drăgoi şi Goe din Făcăieni, Gureş dinFraţileşti, Petre pârgarul şi Buduşlov din oraşul Floci pentru a „da hotar" pe apă198; se mai zice şi „a aşeza hotar" 199. Lipsesc, evident, pentru secolele XIV şi XV, amănunte asupra felului cum decurge operaţia propriu-zisă, ce reguli erau observate pentru ca actul să dobândească, pe plan juridic, efecte depline.

        Adeverirea drepturilor asupra unei ocini se împlinea cu ajutoru/ jurătorilor: 4, 12 sau 24 martori, chemaţi să certifice temeiul cuiva în stăpânirea unui sat, a unui loc.

        194 Doc. din 23 oct. 1422, DRH, B, I, p. 101 (nr. 50).

        ns Doc. din 15 nov. 1482, ibidem, p. 295 (nr. 182).

        U'B VAL. AL. GEORGESCU, Preempţiunea în istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1965, pp. 31-32; IDEM, La place de la coutume dans le droit des etats feodaux roumains de la Valachie et de Moldavie jusqu'au milieu du XVII" siecle, în RRH, VI, 1967, nr. 4, pp. 557-559 şi 583.

        197 Doc. din 23 nov. 1406, DRH, B, I, p. 71 (nr. 32). Cf. pp. 419-420 (nr. 259).

        198 Doc. din 15 ian. 1467, DRH, B, I, p. 224 (nr. 131).

        199 Doc. din 9 ian. 1499, ibidem, p. 471 (nr. 289).

        Cei desemnaţi să depună mărturie trebuiau să fie mai ales din părţile locului, cei mai în măsură să cunoască realităţile terenului. Asemenea adeveriri se efectuau şi pentru proprietăţi mănăstireşti200 şi pentru laici201. Procedura se aplica şi în cazuri de litigiu asupra unei proprietăţi 202; partea nemulţumită trebuia să găsească, pentru a-şi dovedi dreptatea, un număr dublu de jurători. Cum face stareţul Matei al Tismanei în procesul său cu un Petre 203.

        La trecerea pământului de la un stăpân la altul, câteva instituţii juridice sunt evidenţiate de actele secolelor XIV şi XV.

        În primul rând, protismisis-u numit şi drept de pre-empţiune, de răscumpărare, de retract, de precumpărare, de precumpărare şi răscumpărare. Prima denumire, luată din literatura juridică bizantină, apare în cate în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea; celelalte în cercetări moderne 204. Ele desemnează, toate, o instituţie cu origini din perioada migraţiunilor (dacă nu mai vechi) 205 şi care dispare, treptat, abia după 1840206. Prin protimisis se înţelege dreptul unor anume categorii – rude de diferite grade, devălmaşi, megieşi etc. – de a avea prioritate faţă de străini la cumpărarea unor ocini sau la dobândi-rea unor beneficii, rezultate din relaţiile sociale ale vremii (veniturile scoase de la rumâni, proprietatea asupra robilor etc.) 207. Instituţia este generală în Europa medievală 20g. Ea este cu mult anterioară constituirii statelor feudale centralizate ale Ţării Româneşti şi Moldovei; menirea ei principală, mai ales în perioada anterioară în-

        200 Doc. din 10 apr. 1493, ibidem, p. 382 (nr. 236).

        201 Doc. din 12 iun. 1472, ibidem, p. 235 (nr. 140). Cf. pp. 264, 294, 317, 368, 408, 409, 448, 452-453, 466-467 (nr. 160. 181, 197, 229, 239, 249, 250, 274, 278, 286). Denumirea de,jurători" nu se regăseşte ca atare în actele secolelor XIV şi XV, dar documentele arată că boierii adeveritori „au jurat" în pricina respectivă.

        202 Doc. din 14 iul. 1500, ibidem, p. 493 (nr. 302).

        203 Doc. din 7 ian. 1490, ibidem, p. 357 (nr. 222).

        204 VAL. AL. GEORGESCU, Preempţiunea., p. 13. Lucrare fundamentală pentru cunoaşterea întregii instituţii, de la origini la dispariţie.

        2»s Ibidem, pp. 19-29.

        206 Ibidem, p. 360 şi urm.

        2« Ibidem, pp. 12-13. '

        2»s Ibidem, p. 21 şi nota 7.

        temeierii statului, era de a exercita un control şi juridic, şi în fapt asupra circulaţiei unor bunuri de maximă importanţă economică – în primul rând pământul – şi care intrând sub stăpânirea unui străin – ar fi putut prejudicia interesele colectivităţii în cauză209. Primele ştiri documentare se referă la dreptul de protimisis ca la o realitate de la sine înţeleasă şi care trebuie invocată mai ales în cazul în care se creează o excepţie de la aplicarea obişnuită a ei. Când jupanul A'ldea şi soţia sa Bisa – amintiţi şi anterior – închină, în 1392, satul Cireaşov mănăstirii Cutlumuz, ei sunt obligaţi să înscrie în actul solemn de donaţie următoarea clauză: „De aceea, să nu se amestece de acum nici fratele nostru, nici rudă, nici văr, nici nimeni dintre rudele noastre". Dacă s-ar încumeta cineva dintre rude, sau altul – fie chiar şi domnul ţării – „să turbure satul", acela să fie blestemat şi părtaş – în lumea „viitoare", cu Iuda şi Arie210 (subl. ns., D. C. G.). Referire expresă, aşadar, că nimeni din cei îndrituiţi nu ar mai putea ataca dania, tocmai fiindcă în cazul citat se abrogă, practic, exercitarea dreptului de preempţiune.

        Aceeaşi excepţie o instituie însuşi Mircea cel Bătrân – aşadar cea mai înaltă autoritate a statului – în favoarea Goziei: „.oricine se va închina cu sufletul şi cu averea lui la mănăstirea de la Cozia sau boier sau sluga domniei mele sau cneaz sau alt om numit sărac să nu cuteze din neamul lui sau din rudeniile acelui om să ceară socoteală, nici să spună un cuvânt pentru aceasta." – sub sancţiunea primirii a mare rău şi urgie de la domnie211 (subl. ns., D. C. G). Urmaşul şi fiul lui Mircea, Mihail voievod, înnoieşte prevederea, extinzând-o însă: alături de sat sau ocină sau ogoare, sunt prevăzute, printre donaţii, şi casa, vitele, moara, „fie orice" – cu precizarea că nici fiul donatorului, nici fratele, nici nepotul său „.nici nimeni să nu cuteze să spună nici un cuvânt despre aceasta." 212.

        Reţinem că excepţia de la preempţiune se instituie prin hotărârea domnului sau cu ştirea lui, în favoarea

        209 Ibidem, p. 12.

        210 Doc. din 21 nov., DRH, B, I, p. 47 (nr. 19). Cf. VAL. AL. GEORGESCU, op. cit., p. 39.

        211 Doc. din 1402-1418, ibidem, p. 62 (nr. 27).

        212 Doc. din 22 iun. 1418, DRH, B, I, p. 87 (nr. 42).

        sporirii unui domeniu mănăstiresc şi în dauna celor legal îndrituiţi a beneficia de transmisiunea bunurilor în cauză; că formulările utilizate decancelarie pentru a desemna preempţiunea sunt: „.să nu se amestece – să nu cuteze să ceară socoteală. nici să spună un cuvânt". Alte detalii nu mai aflăm din documentele secolelor XIV şi XV; numeroase informaţii şi cazuri foarte variate de aplicare sunt consemnate în scris îndeosebi după 1550 şi în continuare, până în pragul epocii moderne 213.

        În materie de succesiuni, situaţia cea mai frecventa, până către 1500, este aceea în care fiii stăpânului oci-nei214 sunt confirmaţi alături de părintele lor, în drepturile asupra pământului sau satului respectiv. Cazul revine adesea în documentele interne din amintita perioadă 215.

        Uneori şi fetele sunt trecute cu drepturi egale alături de băieţi216. Cea dintâi formulare explicită o citim în 1456, când mai multe sate sunt întărite de Vladislav al II-lea jupanului Mogoş „.cu fiii lui şi fiicele lui" 217. Se adaugă şi prevederea prin care fiicele sunt considerate ca ţinând locul fiilor (când aceştia lipsesc) la stăpânirea bunurilor, formula curentă fiind: „Şi fiicele lui Radoslav, Marina şi Stana să fie în loc de fii asupra ocinelor şi asupra întregii averi"218 (subl. ns., D. C. G.). Câteodată, operaţia are loc între un frate şi surorile lui: „Şi după aceea – scrie Radu cel Mare – a venit Roman înaintea domniei mele, de a aşezat pe surorile lui, Măria şi Marga, peste partea lui şi peste vie şi peste toată marfa şi peste toată averea, oricât are Roman", cu condiţia ca

        213 VAL. AL. GEORGESCU, Preempţiunea., pp. «-51 şi capitolele următoare cuprinzând şi bibliografia problemei.

        214 Uneori şi fraţii săi sau nepoţii titularului actului.

        215 Vezi DRH, B, I, pp. 152, 174, 180, 182, 185, 196, 204, 221, 223, 225, 227, 228, 230 etc. (nr. 87, 99, 103, 104, 105, 112, 118, 129, 130, 132, 134, 135, 136 etc. etc).

        216 G. FOTINO, Contributions ă Vetudes des origines de l'ancien droit coutumier roumain., pp. 228-253.

        217 DRH, B, I, p. 197 (nr. 103). Cf. pp. 310, 315, 320-321, 344, 346-347, 369, 376, 423 (nr. 191, 195, 200, 215, 217, 230, 234, 262).

        218 Doc. din 12 nov. 1463, ibidem, p. 208 (nr. 122). Alte exemple la pp. 284, 329, 397, 399, 412, 477, 481, 484, 493, 494 (nr. 175, 204, 244, 245, 253, 292, 294, 296, 302).

        I beneficiarele să intre în stăpânirea bunurilor numai la moartea fratelui lor219 (subl. ns., D. C. G.).

        La deschiderea unei succesiuni, în anume cazuri de desherenţa (lipsa descendenţilor direcţi în linie bărbătească), ocinele în cauză reveneau „de jure" domniei. Voievodul putea lansa să renunţe la acest drept al său în favoarea unor descendenţi ai celui răposat220. Această renunţare a domniei este exprimată prin formula: „Şi oricăruia dintre dânşii i s-ar întâmpla moarte, prădalica la dânşii să nu fie, ci să fie ocina celor rămaşi" 221. Se fac uneori şi precizări: „Şi la dânşii prădalica să nu fie, câtă vreme se va mai afla dintr-înşii măcar o fiică" 222. Sau, în cazul unei înfrăţiri, dacă se iveşte desherenţa completă pe linie bărbătească a uneia dintre părţi, atunci bunurile revin celeilalte părţi (tot parte bărbătească) 223. Regulile de succesiune astfelprecizate privesc ocinile, satele, pământurile 224, indiferent de temeiurile dreptului de proprietate (cumpărare, înfrăţire, confirmare, dobândirea unor ocini pentru slujba îndeplinită către domnie, zestre, moştenire etc. 225).

        De notat cum este explicată expresia „prădalica să nu fie" – în traduceri româneşti din secolele XVIII-

        21» DRH, B, I, p. 490 (nr. 299), doc. din 23 apr. 1500.

        220 I. NĂDEJDE, în „Pandectele române", V, 1926, p. 199 şi urm. şi I. C. FILITTI, Predaiica să nu fie, în R1R, II, 1932, nr. 3, pp. 337-345, unde se discută şi diferitele interpretări date formulei.

        221 Doc. din 17 ian. 1469, DRH, B, I, pp. 226-227 (nr. 233).

        222 Doc. din 27 nov. 1487, Ibidem, p. 334 (nr. 209). Cf. p. 284 (nr. 175), p. 337 (nr. 211).

        223 Doc. din 9 iul. 1492, ibidem, pp. 369-370 (nr. 230). Similar şi la pp. 376-377 (nr. 234).

        224 V. COSTĂCHEL, Les immunites., pp. 61-64, consideră că formula „prădalica să nu fie".priveşte păimnturi stăpânite de boieri ca un „beneficiu", similar celui acordat vasalilor din feudalitatea central şi vest-europeană; „.la elause qu'il n'y ait pas de restitution represente l'autorisation du prince de tourner le principe d'heritage d'apres lequel, dans certains cas de desherence masculine, les benefices, bien que devenus hereditaires, revenaient au prince" (p. 63).

        225 Ceea ce arată că renunţarea domnească nu privea numai pământurile deţinute ca beneficiu, cum arată V. COSTACHEL (vezi nota precedentă): DRH, B, I, pp. 204, 208, 236, 239, 264, 276, 288, 304, 307, 309, 314, 320, 346, 363, 397, 409, 423, 453, 467, 469, 477, 481, 484, 490 (nr. 118, 122, 140, 143, 160, 170, 178 187, 189, 190, 194, 199, 216, 226, 244, 250, 262, 278, 286, 288, 292, 294, 296, 299).

        XIX: „Şi de li se va întâmpla şi moarte, ocină să nu se vânză, ci să fie celor ce le vor rămânea în urmă"226 (subl. ns., D. C. G.). Într-un hrisov de la Vlad Călugărul, tălmăcit la 1812: „Şi oricăruia dintr-înşii mai înainte i se va întâmpla moarte, moşiile să fie celor ce au rămas, iar vânzare între ei să nu fie, până când să va afla un copil din sămânţa lor"227 (subl. ns., D. C. G.). în alte două traduceri, „vânzarea" este înlocuită prin „.ceartă întru dânşii să ou fie"228 sau „între dânşii prigonire să nu fie" 22».

        Mai întâlnim şi cazuri speciale, îndeosebi în legătură cu aşezămintele religioase. Mai multe ocini sunt cumpărate de jupanul Drăghici şi dăruite ctitoriei de la Cricov. Dar dacă, în vreo împrejurare, mănăstirea ar fi desfiinţată? (după formula timpului „stricată"). Atunci domnul hotărăşte ca la „.ocinele şi cu vânăriciul care sunt mai sus scrise, prădalica să nu fie, ci să fie ale cinstitului jupan Drăghici cu fiul lui jupan Stoica şi încă după aceea, ori câţi fii îi va lăsa Dumnezeu şi nepoţilor lui, jupan Radul, şi jupan Vintilă." 23°.

        Ocinile dobândite pe această cale se numeau, chiar în terminologia vremii, „prădalice"231, iar transferul de proprietate era, fireşte, deplin, noul beneficiar având latitudinea să dispună de ele cum va socoti mai bine. Maimulte părţi din satul Miceştii sunt confirmate lui Roman şi fraţilor lui de Vlad Călugărul, care adaugă: „încă au venit 12 boieri şi au dat-o cum că este prădalica domnească, iar domnia mea am dat-o lui Stoica vornic, iar jupan Stoica vornic a dat-o celor mai sus scrişi dina-

        226 Doc. din 1486-1487, traducere din secolul al XVIII-lea, ibidem, p. 321 (nr. 200). Cf. p. 331 (nr. 206).

        227 Doc. din 20 iun. 1489, ibidem, p. 347 (nr. 217).

        228 Doc. din 23 febr. 1491 tradus în 1741-1742, DRH, B, I, p. 365 (nr. 227).

        229 Doc. din 19 apr. 1495 traducere din secolul XIX, ibidem, p. 412 (nr. 253). Totuşi, în ambele cazuri, documentele dau precizări asupra felului cum se va face succesiunea asupra rudelor care urmează a stăpâni pămmturile. Pentru diferitele reguli de succesiune, mai ales cu exemplificări din secolele XVI-XVII, D. MINEA, L. T. BOGA, Cum se moşteneau moşiile In Ţara Românească până la sfârşitul secolului al XVI-lea., în „Cercetări istorice", VIII-IX (1932-1933), nr. 2, pp. 164-197 şi nr. 3, pp. 84-238.

        230 Doc. din 10 sept. 1486, DRH, B, I, p. 322 (nr. 201).

        231 Doc. din 5 nov. 1465, ibidem, p. 221 (nr. 129).

        intea domniei mele, căci i-au fost slugi" 232. Ocinile do-bândite de domnie prin efectul prădalicii, sunt trecute în cazul de faţă de două ori altor stăpâni.

        Documentele secolelor XIV şi XV dau şi alte informaţii în materie juridică. Este atestat un caz de înfiere propriu-zisă. Mircea cel Bătrân aprobă ca ocinile jupanului Vâlcu să fie „nedespărţite" de acelea ale răposatului boier Stânciul; în schimb, Vâlcu adoptă pe urmaşii lui Stânciul: „Şi copiii lui Stânciul să fie fiii jupanului Vâlcul în locul fiilor născuţi, asupra tuturor ocinilor şi asupra întregii averi, ca şi fiii născuţi". Dacă tatăl adoptiv va avea la rându-i urmaşi? Atunci „copiii lui Stânciul şi ai lui Vâlcul să fie fraţi, unii ca şi alţii, peste toate" 233. înfierea acorda, aşadar, drepturi depline celor ce beneficiau de ea.

        Dar văduva care s-ar recăsători? Tot documentul citat dă răspunsul: „Iar soţia lui Stânciul, dacă-i va plăcea să ia bărbat, să fie volnică să ia, însă în afară de ocine". Recăsătorirea anula pentru văduva în cauză orice drept de revendicare asupra averii primul ei soţ. Text de ceartă însemnătate; el rezumă o dispoziţie din manualul Pro-cheiros Nomos (capitolul 4, titlul VI), elaborat încă din anii 867-879 sub Vasile I Macedoneanul234 şi aduce astfel o primă dovadă a utilizării legislaţiei bizantine în Ţara Românească, încă din secolul al XlV-lea235. O altă dovadă ne-o aduce scandalul din familia clucerului Ianăş, din timpul lui Vlad Călugărul. Dregătorul amintit îşi alungă soţia, Măria, pentru că a fugit cu o slugă şi confiscă în folosul său satul Odobeşti, adus de Măria ca zestre. Mai târziu, Stan şi Ţâţul, nepoţii celei repudiate, deschid acţiune pentru redobândirea satului. Voievodul Vlad Călugărul, împreună cu divanul judecă pricina în 1533 şi resping acţiunea amintiţilor nepoţi ai Măriei.

        Or, decizia de confiscare a pământului celei vinovate de adulter, considerată ca luată „după legea veche"236

        232 Doc. din 13 iul. 1482, ibidem, p. 294 (nr. 181).

        233 Doc. din 1389-1400, DRH, B, I, pp. 30-31 (nr. 11).

        234 N. SMOCHINĂ, Le Procheiros Nomos., p. 202.

        235 Este concluzia studiului lui N. Smochină.

        236 Doc. din 5 sept. 1533, DIR, XVI, B, II, p. 145 (nr. 145) şi N. SMOCHINĂ, op. cit., p. 205.

        se află exprimată şi în Prochiron-ul lui Vasile I Macedoneanul (capitolul 43, titlul XXXIX) 237.

        Şi dreptul de ctitorie este atestat în scris în secolele XIV şi XV. Pentru crearea unei fundaţii pioase, determinantă era voinţa fondatorului, indiferent dacă autoritatea politică confirma sau nu actul238. Categorii sociale diverse îşi exercită acest drept. Dintre domni, unii înalţă ctitorii (Vlaicu, Radu. Dan I, Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Radu cel Mare etc.) şi aproape toţi le sporesc şi le confirmă daniile; ctitori sunt şi unii boieri – cei mai cunoscuţi, Craioveştii, întemeietori ai Bistriţei239 – preoţi, ca popa Dorotei care voieşte să ridice o mănăstire la Licura, în hotarul Râmnicului240 şi alţii. Dacă aceste fundaţii dobândeau fiinţă şi capacitate juridică fără ca intervenţia statului să fie obligatorie, totuşi un număr de fondatori apelau şi la o întărire domnească, menită să constituie o măsură suplimentară de protecţie a ctitoriei, să sublinieze importanţa ei în viaţa culturală şi socială a ţării 241.

        Exercitându-şi un astfel de drept, domnii îşi afirmau dorinţa de a urma exemplul împăraţilor Bizanţului, unde fundaţiile pioase au cunoscut o largă răspândire, iar practica lor, întemeiată pe consuetudine, pe reglementările scrise ale fondatorilor şi ale dispoziţiilor canonice, a dus treptat la constituirea unei ramuri juridice aparte, intitulată chiar „dreptul de ctitorie". Fondatorii înşişi, ca şi donatorii ulteriori, s-au numit „ctitori", terminologie adoptată şi în ţările române 242. Când sporeşte, către 1400, domeniile Coziei, Mircea cel Bătrân menţionează în introducerea hrisovului său: „.râynind să urmez vechilor împăraţi şi domni.' 243. Ideea este reluată şi dezvoltată de Basarab cel Bătrân: „.râvnind să urmez vechilor împăraţi şi domni care au cârmuit cele pământeşti în binefaceri cu pace şi s-au învrednicit de împărăţia ceru-

        237 N. SMOCHINĂ, op. cit., p. 205.

        238 GH. CRONŢ, Dreptul de ctitorie în Ţara Românească şi Moldova., p. 94*.

        239 Doc. dinainte de 16 mart. 1494, DRH, B, I, p. 400 (nr. 246).

        240 Doc. din 16 sept. 1440, ibidem, p. 158 (nr. 91).

        241 GH. CRONŢ, op. cit., pp. 91-97.

        242 GH. CRONŢ, op. cit., pp. 82-88.

        243 DRH, B, I, p. 49 (nr. 20).

        i.

        rilor" 244. La fel „râvnesc" şi Vlad Călugărul 245 sau Radu cel Mare246. Boierii ctitori urmează exemplul şi se exprimă aproape în aceleaşi cuvinte, aşa cum face jupanul Aid ea, când la 1398 închină satul Cireaşov în folosulCutlumuzului 247.

        Aceste fundaţii aveau capacitatea de a dobândi bunuri, de a efectua felurite vânzări şi cumpărări de ocine, de a face negoţ; când sunt indicaţi nominal, egumenii figurează numai ca reprezentanţi ai ctitoriei, îndrituiţi să încheie tranzacţiile amintite 248.

        Succinta analiză a normelor juridice arată că, în fond, dreptul scris – cuprins în acte şi reglementări oficiale – nu consemnează decât o parte limitată, modestă, din multiplicitatea relaţiilor socio-economice, în secolele XIV şi XV.

        În desfăşurarea cotidiană a acestor relaţii, în Ţara Românească, în Moldova şi Transilvania, pe toată întinderea pământului locuit de români, aveau putere, în principal, legile nescrise, „legea ţării", „obiceiul pământului" 249, în-sumând o multiseculară practică a vieţii sociale, axată în jurul satului – aşezare economico-culturală, unde s-au creat şi s-au aplicat astfel de norme juridice 25° – şi bazată pe îndeletnicirile fundamentale ale producţiei bunurilor materiale – cultivarea pământului şi creşterea animalelor. Cercetarea pe teren din ultimele decenii arată, concludent, că teritoriile cu folclor juridic dezvoltat – mărturiile de astăzi ale legilor nescrise din epoca feudală – acoperă, de fapt, întreaga suprafaţă a României, cu excepţia câtorva zone din Bărăgan, Burnas, podişul Dobrogei, şesul Banatului251. Cu totul grăitoare este amplasarea microzonelor juridice de tip arhaic, care se înşiruie, fără întrerupere, de-a lungul întregului lanţ al

        244 Doc. din 1475-1476, ibidem, nr. 252 (nr. 151).

        245 Doc. din 11 sept. 1489, ibidem, p. 353 (nr. 220).

        246 Doc. din 20 mart. 1497, ibidem, p. 442 (nr. 272).

        247 Ibidem, p. 46 (nr. 19).

        248 Pentru detalii, vezi GH. GRONŢ, op. cit., pp. 101-106.

        249 Ius valachicum, lex wlachorum etc, în Transilvania, unde oficialitatea statului maghiar sau austriac recunoştea astfel realitatea comunităţilor româneşti cu instituţiile lor proprii, diferite de acele ale puterii politice existente atunci.

        250 R. VULCANBSGU, Etnologie juridică, pp. 48;i 52.

        251 Unde acest folclor juridic este redus.

        Carpaţilor, inclusiv Maramureşul şi Apusenii, în zona deluroasă de nord a Moldovei şi în lunca Dunării, din Banat şi până în balta Brăilei 252. Este o nouă confirmare adusă şi de etnologia juridică a teritoriilor locuite fără întrerupere de străromâni şi români până la întemeierea statelor lor proprii.

        Aceste „legi', netranspuse în texte, cuprind o multitudine de elemente de drept cutumiar agrar şi pastoral, forme de organizare proprii – judecata sătească —, semne juridice populare. Dar mărturiile surprinse de recentele cercetări, din ultima sută de ani mai ales, reflectă oare realităţi juridice nescrise din perioada feudală şi chiar anterioară? Este aboslut cert că existenţa, sute de ani, a relaţiilor de producţie feudale, încadrarea tuturor comunităţilor săteşti sub autoritatea statului cu instituţiile sale specifice, acţiunea sistematică a organelor de justiţie ale puterii politice, ale clasei dominante, exploatatoare,toate acestea şi-au lăsat urmele asupra normelor juridice cutumiare şi asupra aplicării lor. Imaginea sub care ne sunt ele astăzi cunoscute cuprinde, desigur, şi schimbările datorate tocmai factorilor amintiţi. Socotim însă tot atât de certă originea străveche, prestatală şi preţeudală a acestui drept nescris, care reglementa viaţa tuturor comunităţilor săteşti româneşti şi care a fost aplicat, în continuare, şi de autorităţile statale feudale. Aşa încât în prevederile şi formele lor de manifestare esenţiale putem considera realităţile consemnate relativ de curând, ca în fiinţă şi în secolele XIV şi XV. Reamintim câteva din ele, o detaliere a lor neavându-şi locul în cadrul lucrării de faţă253. în centrul cutumelor juridice – ca şi al unui ansamblu de credinţe, superstiţii, de obiceiuri – a stat moşia semnificând iniţial „.pământul moştenit de la un moş" şi prin extindere, pământul ţării întregi254. Dreptul agrar nescris desemna părţile de folosinţă ale moşiei: locurile de arătură – ţarini, ogoare, câmpuri etc. – de păşunat, de pădure; reglementa ale-

        252 R. VULCĂNESCU, op. cit., cartograma II la p. 63.

        253 întreaga expunere se întemeiază pe lucrarea fundamentală a lui R. VULCĂNESCU, Etnologie juridică, unde se dă şi bibliografia de specialitate, cu discutarea aportului iui I. Peretz, N. Iorga, G. Fotino (îndeosebi) etc. Vezi pp. 15-35, 65-68 şi bibliografia selectivă, pp. 299-310.

        254 R.' VULCĂNESCU, op. cit., pp. 72-73.

        gerea locurilor pentru desţelenire, măsurare şi defrişare; calcularea dreptului de exploatare agricolă pe membrii comunităţii săteşti, potrivit cu felurite criterii. Tot ca norme juridice cutumiare, consemnate în scris de autoritatea de stat, la început numai nominal (şi mult mai târziu cantitativ), au figurat şi dijmele, plocoanele, muncile – deci feluritele forme ale rentei feudale, ca şi alte „obligaţii" ale agriculturilor dependenţei255.

        Dreptul pastoral nescris reglementa (operând cu o sumă de diferenţieri şi nuanţări) viaţa păstorilor sedentari din satele devălrnaşe, a celor din satele aservite ca şi transhumanta 256.

        Organele de aplicare a acestor norme juridice erau ceata bătrânilor, alcătuită din oamenii cei mai în vârstă, dar cu mintea întreagă, având aşadar mai multă înţelepciune şi experienţă decât ceilalţi, pentru a judeca ceea ce se referea la instituţiile satului feudal, organizarea şi administrarea lui, legăturile de vecinătate cu celelalte sate, folosind ca tehnică de lucru „judecata la hotare" şi „scaunul de judecată" şi pronunţând felurite categorii de pedepse257; ceata oamenilor zdraveni (maturi), subordonată celei dinţii, hotărând îndeosebi în litigiile pastorale 258; cetele de feciori, adunând tineretul satului, iniţial îndeplinind funcţia de unitate de pază, ştafete, strigături prin sat, de organizare a ceremoniilor festive.

        Dreptul cutumiar cuprindea şi rânduia, aşadar, realităţi socio-economcie fundamentale. După constituirea Ţării Româneşti ca stat centralizat, la începutul secolului al XlV-lea, el a rămas în fiinţă, independent de confirmările sau încuviinţările autorităţii politice care, la rân-du-i, în documentele cancelariei – analizate de altfel anterior – hotăra într-o sumă de sectoare,îndeosebi în stăpânirea pământului, a transmiterii dreptului de proprietate etc.

        Care au fost raporturile, interferenţele între dreptul cutumiar şi cel scris, în secolele XIV şi XV? Nu se cunosc încercări de codificare, de a transpune în texte unitare normele şi practicile dreptului cutumiar, până

        256 Ibidem, pp. 87-

        257 Ibidem, pp. 188-205.

        258 JhiJern rvr. 1 «d

        VULCĂNESCU. op. cit., pp. 73-79 idem, pp. 87-102.

        257 Ibidem, pp. 188-205.

        258 Ibidem, pp. 184-185. 205-216 şi 250 şi urm.

        spre finele secolului al XVII-lea şi îndeosebi în cel următor 259. Fenomenul este explicabil. La constituirea Ţării Româneşti, ca stat feudal unitar (în jur de 1300),.,legile'", obiceiurile, normele de drept cutumiar – cu începuturi aşezate în depărtate epoci şi după o îndelungă evoluţie – se adaptaseră şi răspundeau necesităţilor vieţii sociale şi economice feudale deplin cristalizate şi de aceea o parte dintre ele au fost consemnate de cancelaria domnească în actele ei. Desigur, autoritatea statală, reprezentantă a intereselor clasei dominante, a intervenit treptat, „cenzurând" şi „corectând" normele cu-tumiare ce aduceau prejudicii statului sau ideologiei religioase. Dar a lăsat să se aplice, în continuare, marea majoritate a acestor norme nescrise, tocmai fiindcă ele exprimau stadiul de dezvoltare socială şi economică, cu suprastructura politică corespunzătoare, până la nivelul statului feudal. După cum şi sătenii dependenţi au invocat tocmai tradiţia, obiceiul, cu forţa lor dobândită printr-o practică mai îndelungată, pentru a se împotrivi tendinţelor de exploatare ale vârfurilor boierimii 260.

        Sensul general al evoluţiei însă, după întemeierea Ţării Româneşti, rămâne în favoarea dreptului scris. Dar procesul a fost lent, eşalonat pe sute de ani, până în epoca modernă. In tot acest răstimp, cu atât mai mult între 1300 şi 1500, legile nescrise şi-au arătat vitalitatea şi necesitatea 261.

        Un ultim aspect de semnalat în gândirea juridică a epocii: receptarea dreptului bizantin (imperial – laic şi canonic). Dacă noţiunea este înţeleasă în sensul preluării, adaptării şi aplicării efective a legislaţiei bizantine în feluritele speţe din viaţa societăţii româneşti, în acest caz nu putem conchide că o asemenea receptare a avut loc în Ţara Românească, în secolele XIV şi XV262.

        Întâlnim, în schimb, câteva rare cazuri, când rezolvarea, unor litigii s-a efectuat asemănător cu soluţionările din codicele juridice bizantine. Două documente analizate

        259 VAL. AL. GEORGESCU, La place de la coutume., pp. 566-568.

        260 Ibidem, pp. 566-568, 570.

        261 G. FOTINO, Origines de l'ancien droit., p. 64.

        262 VL. HANGA, Le droit romano-buzantin a-t-il ete regn. dans Ies Principautes Roumaines, în RRH, IX, 1971, nr. 2, pp. 239-241 şi urm.

        anterior – unul din timpul lui Mircea cel Bătrân, altul din 1533, dar relatând o hotărâre luată de Vlad Călugărul 263, – soluţionează cauzele respective similar unor concluzii din manualul Procheiros Nomos al bazileului Vasile I Macedoneanul264. Mai clare sunt paralelismele în domeniul dreptului de ctitorie265. Dintre nomocanoa-nele bizantine care au circulat pe teritoriul Ţării Româneşti amintim de Syntagma alfabetică a lui Matei Vlas-taris, din care două copii au fost făcute în Ţara Românească în secolul al XV-lea (una datată 1451, scrisă de grămăticul Dragomir pentru voievodul Ţării Româneşti) 266. Dar în această direcţie, a aplicării dreptului bizantin la nord de Dunăre, sunt necesare noi investigaţii.

        j pp

        264 N. SMOCHINĂ, Le Procheiros Nomos, pp. 167-168 şi 199-205; cf. VAL. AL. GEORGESCU, op. cit., p. 578.

        265 GH. CRONŢ, Dreptul de ctitorie, pp. 87-88 şi vezi mai sus, pp.

        266 AL. GRECU (P. P. PANAITESCU), începuturile drepturilor dreptului scris în limba română, în „Studii", 7, 1953, nr. 4, p. 216; P. P. PANAITESCU, Manuscrisele slave din biblioteca Academiei R. P. R., I, Bucureşti, 1959, p. XV; VAL. AL. GEORGESCU, Le role de la theorie romano-byzantine de la coutume dans le developpement du droit feodal voumain, pp. 1-9; IDEM, La place de la coutume., pp. 574-578.

                                                                                SFÂRŞIT