Societatea medievală: alcătuiri şi antagonisme

generalităţi di" clnd a fost luat în stăpânire pământul? stăpânii pământului: cxt desemnaţi în aci i. nominal, boierii, slugile (dregătorii), jupanii, cnezii dii erenţieri în cadrul stăpânilor pământului dinamica înlăuntrul clasei stăpânilor de pămlnt devălmăşia boier Înseamnă stăpân de moşie cu privilegiu de imunitate?

        temeiurile pf. care se exercită stăpânirea pământului domeniul feudal cuprindea domeniul feudal un teritoriu unitar?

        a existat o rezervă feudală?

        sătenii dependenţi ,., dependenţa, legătură personală , „obligaţiile" celor dependenţi, faţă de stăpân, accentuarea exploatării

        TlRGOVEŢII

        VECHIMEA TÂRGURILOR DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ

        TEMEIUL LOR ECONOMIC

        CATEGORII DE TÂRGOVEŢI

        ROBII

        ÎN SECOLELE XIV-XV, DETERMINANTE PENTRU ALCĂTUIREA SOCIALĂ, SlNT

        STĂPÂNIREA PĂMtNTULUl, PRINCIPALUL MIJLOC DE PRODUCŢIE, CORELATĂ CU FELUL CUM STĂPÂNII tŞI LUCREAZĂ OCINELE:

        PRIN MUNCA LOR ŞI A FAMILIILOR LOR, SAU DIMPOTRIVĂ, EXPLOATÂND FORŢA DE MUNCĂ A UNOR OAMENI DEPENDENŢI.

        „«ir

        Qenev&lităţi Actele cancelariei cuprind succinte referiri la structura socială din secolele XIV şi XV: boieri mari şi mici, cnezi, slugi, săraci, nume de sate incluzând colectivitatea locuitorilori. Alte desluşiri nu dau, socotind, pesemne, realităţile la care se referă ca binecunoscute de toţi.

        Pentru Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, urmând preceptele ideologiei religioase, lumea pământească se rânduieşte într-o anume ordine după aceea cerească. După ce invocă puterile cereşti şi pe slujitorii bisericii, autorul Învăţăturilor se adresează boierilor, dregătorilor, săracilor şi propriilor săi copii 2.

        De când După ce criterii desluşim şi urmărim astăzi întocmirea a fost socială a vremii? Pământul constituia cel mai important "luat mijloc de producţie. Stăpânirea pământului este cel dinân iii criteriu pentru a cunoaşte structura societăţii; de o stăpânire parte se rânduiesc stăpânii pământului, de altă parte oapătnântul? menii dependenţi, ascultând de cei dintâi şi muncind zi de zi pentru cultura câmpurilor.

        Iar în rândul stăpânilor pământului, trebuie să deosebim pe cei ce-şi lucrează moşia direct, ei şi familia lor, şi separat, cei ce exploatează muncaaltora, a oamenilor dependenţi.

        Mărturiile epocii confirmă atari delimitări fundamentale?

        Când s-a constituit Ţara Românească în hotarele ei dintre Carpaţi şi Dunăre, la începutul secolului al XlV-lea, pământul fusese luat în stăpânire din cele mai îndepărtate timpuri – românii moldoveni foloseau cuvintele „.iar hotarul. să fie după vechile hotare pe unde din veac au umblat"3. Teritoriul fiecărui sat era atât de

        1 Vezi exemplele în continuare.

        2 învăţăturile lui Neagoe Basarab către jiul său Theodosie, ed. Florica Moisil, Dan Zamfirescu, G. Mihăilă, Bucureşti, 1970, pp. 335-336.

        3 De ex. doc. din 12 mart. 1423, M. COSTACHESCU, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, voi. I, Iaşi, 1931, pp. 153-155 (nr. 50). Din 755 sate moldoveneşti menţionate în documente, în primele nouă decenii ale vieţii de stat, 525, deci peste 2/3 au hotare foarte vechi, dinainte de întemeiere: H. H. STAHL, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, I, Bucureşti, 1958, p. 105. Cf. CONSTANTIN C. GIURESCU, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al Xl-lea, Bucureşti, 1967, p. 71.

        I bine cunoscut, încât cancelaria domnească nu socotea necesar, în genere, să descrie perimetrul respectiv, cu semnele sale distinctive. Ctitoria de la Vodiţa primeşte satul Jidovştiţa, „.slobod de toate dările şi muncile domneşti." şi găleţile cu dijmă din grâne de la satul lui Costea pe Topolniţa4. Voievodul Radu I dă Tismanei satele Vadul Cumanilor, Hârsomuinţi şi Tismana – la acesta din urmă precizând numai „.cit a fost Ligăcească şi Rusească" – şi Jidovştiţa5: unde erau aşezate şi îndeosebi cât se întindeau fiecare, erau fapte notorii, atât de bine fixate în conştiinţa oamenilor vremii, încât n-aveau nevoie să fie reamintite decât în cazuri speciale, ca excepţii. De aceea, în primele două secole după întemeierea Ţării Româneşti (până către 1500), întâlnim numai câteva descrieri privind hotarele satelor, a oci-nelor. Ca de exemplu, când „Taeâncoş şi Stan şi Colţea" îşi înfrăţesc pămmturile, pentru ca „.să se ştie şi hotarele" nou constituite6. Sau când 5 familii cumpără la Negoeşti7, cu 680 de aspri, partea din sat care aparţinea lui Tudor, Badea şi Oancea; documentul adaugă „.ori-cât se va alege toată, de pretutindeni, însă de la mal până la sălcii şi până la ulmul, până la matca văii, până la obârşia văii, de aici până la piscul de jos, până unde este Guia şi până la hotarul lui Sutilă şi până la râu." 8. Cancelaria domnească şi părţile interesate socot deci necesară precizarea hotarelor numai când intervine o schimbare a rânduielilor teritoriale ştiute, transmise din generaţie în generaţie. Faptul apare îndeosebi la proprietăţile mănăstireşti, care se constituie, de multe ori, prin intervenţia autorităţilor politice supreme, a voievozilor; fiind supuse, nu o dată, contestaţiilor, ele trebuie delimitate şi în scris. Când călugării Tismanei vor să-şi rezerve drep-

        * DRH, B, I, p. 18 (nr. 6).

        5 Ibidcm, p. 21 (nr. 7).

        6 La 8 august 1437-1438; ibidem, p. 148 (nr. 84).

        7 Sat lingă Ariceşti, la circa 30 km est de Văleni; pentru toate localizărileam folosit DRH, B, I, indicii alcătuiţi de P. CARACAS, O. DIACONESCU şi M. BĂLAN, precum şi Ghidul drumurilor din România, publicat în 1928.

        8 DRH, B. I, p. 196 (nr. 112), doc. din 30 sept. 1454-1455. Cf. actul din 27 sept. 1461; ibidem, pp. 206-207 (nr. 121); din 1474, pp. 242-243 (nr. 146): din 1 aug. 1496, p. 435 (nr. 268) şi 1 sept. 1497-31 aug. 1498, p. 451 (nr. 277).

        tul de pescuit şi de păşune, ei solicită de la Mircea cel Bătrân, aflat tocmai în trecere pe la ctitorie, „O poruncă" pentru „.ca nimeni să nu cuteze a încerca să pescuiască în râul Tismanei sau să-şi pască orice fel de vită, începând de la sat în sus, până la munţi"9: interdicţia, care până atunci nu existase – opera „erga omnes". Pentru „călcătorii" poruncii, Mircea cel Bătrân făgăduieşte blestemele Maicii Domnului, ale tuturor sfinţilor, ale părinţilor bisericii şi ale egumenului Coziei, Ni-codim. Şi cum gândea, pesemne, că atare pedepse nu ar fi de ajuns, el adaugă: „Pe lângă aceasta şi de la domnia mea să primească mare rău şi urgie." 10. Cei vizaţi de toate aceste ameninţări nu sunt oameni de rând, ci oricare „.dintre boierii mari şi mici", adică tocmai stăpânii de pământ, care din tată în fiu trăiesc în locurile amintite şi care tocmai de aceea ar fi putut nesocoti „noile" drepturi ale ctitoriei, fixate asupra râului şi pajiştilor Tismanei, în porţiunea arătată. Semnificativă interdicţie, fiindcă arată că vechii stăpâni ai pământurilor nu se plecau de bună voie în faţa altora mai noi. Aşa procedează şi un Petre care, în 1490, vine înaintea voievodului Vlad Călugărul cu 12 boieri jurători şi câştigă satul Ceauri (Ceurăi) al mănăstirii Tismana; stareţul Matei nu se lasă, vine cu 24 de boieri; ei jură, la rându-le, dar în favoarea călugărilor, care câştigă astfel „.hotarul de jos, de unde se desparte Rugina de Pologlx până unde dă în Jiu" 12: delimitarea apare acum precis numai fiindcă avusese loc o judecată. Dar pricinile nu încetează. După 110 ani de la primele danii, stăpânirea unor sate de către aceeaşi ctitorie este totuşi contestată de unii boieri – aşa cum arată o poruncă a lui Radu cel Mare13. Tot pentru evitarea unor posibile contestaţii şi altă ctitorie, Bistriţa, obţine înşiruirea într-un hrisov a semnelor de hotar ale moşiei Soaşu 14.

        9 DRH, B, I, p. 71 (nr. 32), doc. din 23 nov. 1406.

        10 Ibidem.

        11 Ambele pârâuri.

        12 DRH, B, I, p. 357 (nr. 222).

        13 Unde aflăm şi că fusese deci necesară odinioară o delimitare pe teren a proprietăţilor Tismanei, desigur, tot în urma altor contestaţii. DRH, B, I, pp. 419-420 (nr. 259).

        14 DRH, B, I, p. 451 (nr. 277), doc. din 1 sept. 1497- 31 aug. 1498.

        Stăpânii pămntului: cei desemnaţi în acte nominal

        Judecăţile pentru pământ nu lipseau nici între laici, cum face Dan puşcarul cu o mătuşă a sa15. Dar aceste cazuri constituie excepţii. Teritoriul fusese luat în stăpî-nire din cele mai îndepărtate timpuri; satele aveau, în secolul al XlV-lea, hotare şi suprafeţe cunoscute de fiecare colectivitatels, hotare care, în genere, nu aveau nevoie decât în împrejurări speciale de o consemnareîn scris din partea cârmuirii politice superioare, a domniei. Desigur, organizarea Ţării Româneşti ca stat feudal unitar a determinat, cu trecerea timpului, deplasări în structura proprietăţii, ascensiunea unor stăpâni şi regresul multora, acaparări de ocini, vânzări de voie şi mai ales de nevoie, care, toate, se reflectă în dinamica socială, cu antagonismele ei.

        Cine erau aceşti stăpâni de pământ, ce nume poartă ei în secolele XIV-XV?

        În cele mai vechi acte interne păstrate, ei sunt arătaţi nominal: sate, ocini, vii, care – aşa cum citim în hrisovul de înzestrare a Coziei17 – au aparţinut lui Cazan, Stoian Halgaş, Ştef, Dude, Vladul şi altora, iar indicarea numelui, a stăpânului este suficientă pentru a şti de ce aşezări este vorba şi ce drepturi există asupra lor. Pă-mânturi moştenite, cumpărate, dobândite prin slujba credincioasă către domnie, înfrăţite, delimitate uneori şi individual, ele sunt în secolele XIV-XV stăpânite aproape întotdeauna în comun: „.a dăruit domnia mea – spune Vladislav al II-lea. hrisovul de faţă al domniei mele lui Barbul cu fiii săi şi cu nepoţii sai peste jumătate din Mârşa şi Ohaba, sub munte şi Peştişani. Şi iarăşi lui Barbul deosebit cu fiii săi peste Gavaneştii din Teleorman şi încă şi Danciul şi fiul său Danciul peste jumătate din « Ibidem, p. 333 ţnr. 208), doc. din 1487-1494.

        16 împărţirea teritoriului anterioară constituirii statului: G. FO-TINO, Contributions., p. 93. Peisajul rural s-a conturat din secolul al X-lea, aşa cum îl găsim mai târziu, în secolele XIV-XVIII: ŞT. ŞTEFĂNESCU. Istorie fi demografie, p. 937. Cf. ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, Proprietatea feudală, pp. 55-56; H. H. SŢAHL, Paysages et peuplement rural, pp. 80-84, face o judicioasă enumerare a factorilor care arată vechimea împărţirii teritoriului rural „probabil către sec. XII" (p. 80). Cf. P. ' P. PANAITESCU, Obştea, p. 99.

        11 DRH, B, I, p. 27 (nr. 9), doc. din 20 mai 1388.

        Mârşa şi Schcr.i; Costea cu fiii săi, Manea şi Radul, peste Roata; şi Vâlcan şi Ţâţul şi Şerban şi Neagoe şi Muşat peste Uieştii de la Dâmbrovnic şi Uieştii de la Baţcov şi jumătate din Cieştii de la Codmana."18. Exemple similare se întâlnnesc cu zecile *9.

        Alteori, stăpânii părnintului sunt numiţi boieri, fără alte menţiuni: „.de aceea m-am nevoit – ne spune Mircea cel Bătrân – de am luat locul ce ţine de satul numit Jiblea. şi am dăruit mănăstirii domniei mele, sfintei Troiţe (Cozia – N. A.). în schimb, pentru aceasta am slobozit boierilor cărora a fost ocina, Standul şi Costea şi Vâlcul şi Albul şi Radomir, ceea ce a rămas din Jiblea, cât se ţinea din cât le-a fost vechea ocină, ca să le fie acele sate de ohabă" 20. Calitatea de boier este asociată cu stăpânirea unui sat sau părţi din el"21. Numai în această calitate sunt chemaţi să depună mărturie ori de câte ori se ivesc pricini sau când se cer confirmări de la domnie. Vlad Călugărul hotărăşte ca a patra parte din Ubârşia de la Bratilov să fie a lui Slav cu fiii săi – Stoica, Ivan şi Bogdan – şi nepotului lor Minea „.pentru că au venit înaintea domniei mele 12 boieri (spunând) că le este dedină22 şi ocină dreaptă"23. Pentru confirmarea a 1/6 din Precenu de Sus depun mărturie 12 boieri 24, iar pentrusatul Hercea 24, apoi 12 boieri25.

        18 DRH, B, I, pp.,184-186 (nr. 105).

        » DRH, B, I, pp. 35, 41, 174, 204, 223, 225, 226, 230, 232, 234, 235, 236, 262, 286-287, 294, 313-314, 315, 317, 319, 329, 334, 350, 360, 383-384, 412, 413-414, 417, 469, 493-494 (nr. 14, 16, 99, 118, 130, 132, 133, 136, 138, 139, 140, 141, 159, 177, 181, 194, 195, 197, 198, 204, 209, 219, 221, 238, 253, 254, 257, 288, 302).

        20 DRH, B, I, p. 29 (nr. 10).

        21 Ibidem, pp. 123, 126, 127, 150-151, 194, 298. 320 (nr. 63, 65, 66, 86, 111, 184, 199).

        22 Moştenire.

        23 DRH, B, I, p. 317 (nr. 197).

        24 DRH, B, I, p. 409 (nr. 250). Cf. p. 235. 264. 294, 368, 467. 493 (nr. 140, 160, 181, 229, 286, 302).

        *> DRH, B, I, pp. 452-453 (nr. 278). Cf. p. 385 (nr. 239). In textele latine emise de voievozii munteni boieri = barones; ibidem, p. 15 (nr. 5), doc. din 16 iul. 1372; sau „cura caeteris boeronibus": ibidem, p. 37 (nr. 15), doc. din 27 dec. 1391. Vezi şi I. BOGDAN, Relaţiile., p. 37 (nr. XVII).

        Dregătorii Stăpânii de pământ sunt numiţi adeseori slugi, adică dregători: fiind în slujba domnului, este firesc să obţină hrisoave de întărire ale ocinilor – ceea ce explică, de altfel, şi frecvenţa actelor eliberate anume dregătorilor26. Şi ei stăpânesc cel mai adesea în devălmăşie, ca şi în cazurile citate mai înainte. Aceste „slugi" au, în acelaşi timp. şi calitatea de boieri, din rfndul cărora erau, de altfel, recrutaţi27.

        Jupanii Stăpâni de pământ sunt şi jupanii. Când Mircea cel Bătrân sporeşte daniile către Cozia, hrisovul este redactat în prezenţa mai multor martori, jupanii Vladislav vornic, Bars. Roman, Mădricica, Truţea, Vlad, Dan, Oncea, Mogoş. Danciul, Cârstian2S. Jupanul Bran împreună cu fraţii lui Radul şi Patru şi cu fiii lor au satele Bănea, Târgul Gilort, Mogoşani, Polovragi, Ştefăneşti, Bodoni şi Spi-neani 29. Jupanii sunt boieri. Numai unii dintre boieri sau dregători mai mari purtau acest titlu30. De aceea, şi Radu cel Frumos, întărind lui Mihail din Ruşi satele Ruşii, Muşateştii, Hileştii, Racoviţa, Tătărai, Grecii şi altele, se adresează „.credinciosului boiarului domniei mile jupanului Mihailu ot Ruşi şi fiiu-său, lui jupan Stan, care s-au tras din neam mare şi statornic şi bătrî-nului Chirtop."31 (subl. ns., D. CG.). La fel şi Vlad

        28 DRH, B, I, pp. 51, 114, 116, 129, 144, 146, 196, 206, 207, 214, 221, 227, 237, 246, 256, 257, 261, 264, 288, 293, 304, 305, 310, 320, 331, 332, 337, 346, 349, 408, 409, 422, 447, 466, 468 (nr. 21, 58, 60, 68, 81, 82, 112, 120, 122, 125, 129, 134, 142, 149, 153, 154, 158, 160, 178, 180, 187, 188, 191, 200, 206. 207, 211, 216, 218, 249, 250, 261, 274, 286, 287).

        27 Doc. din iul. 1451, DRH, B, I, p. 180 (nr. 103). Vezi şi doc. din 5 aug. 1452; ibidem, p. 190 (nr. 108); din 1 aug. 1437, 10 aug. 1437, 23 febr. 1491; ibidem, p. 147 (nr. 83), p. 149 (nr. 85), pp. 364-365 (nr. 227).

        28 Doc. din 4 sept. 1389, DRH, B, I, p. 29 (nr. 10).

        29 DRH, B, I, p. 311 (nr. 192). Vezi exemple similare, ibidem, pp. 30-31, 46-47, 132, 239, 313-314 (nr. 11, 19, 70, 143, 193, 230).

        30 NICOLAE STOICESGU, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), Bucureşti, 1968, pp. 27-28.

        31 Doc. din 25 aug. 1469, DRH, B, I, p. 228 (nr. 135).

        Călugărul 32. Ca şi ceilalţi boieri, jupanii stăpânesc satele împreună cu membrii familiei lor sau cu alţii Ai.

        Dintre aceşti boieri cu titlul de jupani şi stăpâni de sate se recrutează şi unii dregători: „Dă domnia mea această poruncă a domniei mele – scrie Vlad Călugărul – dregătorului, care este din casa domniei mele, jupanului Mihai spătar, cu fiii săi. ca să le fie în Ruşi a treia parte pentru că au cumpărat-o de la Măcui, pentru 3 000 aspri" (subl. ns., D. C. G.). In plus, spătarul mai are încă o treime din acelaşi sat, dobândită „.cu dreaptă slujbă" de la domnie 34.

        La fel boierul jupan Stan este „.purtător de sabie" 35; Milco – comis36; Laşco – cinstit dregător din casa voievodului Vlad Călugărul37; Staico – logofăt38 şi prim sfetnic39; Hrănitul – spătar40; Deatco şi Radul – paharnici41; Pârvu Craiovescu – mare vornic şi întâi sfetnic, iar fratele său Danciul – mare comis42; Neag – gramatic aparţinând casei voievodului43; Vla-dul – spătar44, Cârstian – vornic 45; Drăghici – tot vornic 46, iar Stânciul – comis 47.

        Cnezii Tot stăpâni de sate sunt, în documentele secolului al XV-lea, şi cnezii. Trecuţi în acte alături de boieri şi dregă-

        52 DRH, B, I, p. 317 (nr. 197).

        33 DRH, B, I, p. 307 (nr. 189). Ake exemple de boieri jupani stăpânitori de sate: DRH, B, I, pp. 182, 197, 241, 245, 255, 275, 284, 300, 320, 344, 428, 452-3, 477 (nr. 104, 113, 145, 148, 152, 170, 175, 185, 199, 215, 264, 278, 292).

        34 Ibidem, p. 309 (nr. 190).

        35 Doc. din 30 iun. 1441, DRH, B, I, p. 166 (nr. 95).

        36 Doc. din 20 iun. 1489, ibidem, p. 346 (nr. 217).

        37 Doc. din 26 iul. 1490, ibidem, p. 363 (nr. 226).

        38 Doc. din 8 sept. 1492, ibidem, p. 373 (nr. 233).

        39 Doc. din 9 oct. 1492, ibidem, p. 376 (nr. 234). Cf. p. 394 (nr. 243).

        40 Doc. din 15 iun. 1493, ibidem, p. 387 (nr. 240).

        41 Doc. din 16 iun. 1493, ibidem, ip. 390 (nr. 241).

        42 Doc. din 19 iun. 1493, ibidem, p. 391 (nr. 242).

        43 Doc. din 10 sept. 1493, DRH, B, I, p. 397 (nr. 244).

        44 Şi fratele său Fârcea este tot jupan: doc. din 10 febr. 1494, ibidem, p. 399 (nr. 245).

        45 Doc. din 15 iul. 1494, ibidem, p. 409 (nr. 250).

        46 Doc. din 16 febr. 1498, ibidem, p. 460 (nr. 382).

        47 Doc. din 27 ian. 1499, ibidem, p. 475 (nr. 291). Uneori, jupanii dregători sunt numiţi şi „slugi" ale domniei: ibidem, pp. 160, 423, 484, 490 (nr. 93, 262, 296, 299).

        tori, cnezii au pământuri (sate) şi vite4ff; au şi ţărani dependenţi (rumâni) 4^; care le lucrează ogoarele. Ştim că plătesc darea personală50. Ştim, de asemenea, că la moartea lor domnia avea dreptul la un cal 51. Aşadar, fac parte din clasa stăpânitoare, sunt oameni liberi, cu sate şi ţărani dependenţi. De ce cnezii sunt trecuţi deosebit de boieri şi de dregători? Documentele secolului al XV-lea nu ne dau răspunsul, iar interpretările, pe baza materialului ulterior, au fost diferite 52.

        Boieri, dregători (slugi domneşti), jupani, cnezi sau pur şi simplu indicaţi nominal, iată denumirile sub care apar stăpânii de pământ în secolele XIV-XV. Elementul esenţial, care determină situaţia lor socială, condiţia lor de oameni liberi, este proprietatea asupra solului, asupra satelor. In secolele XIV-XV, stăpânii pământului, fie că unul singur are mai multe sate, fie că mai mulţi sunt în devălmăşie în hotarul unui singur sat, poartă, în marea majoritate a mărturiilor documentare, numele de

        48 Doc. din 22 iun. 1418, ibidem. p. 87 (nr. 42), pp. 62, 66, 231 (nr. 27, 29, 137).

        49 Doc. din (1407) şi 9 ian. 1498, ibidem, pp. 72 şi 459 nr. 33 şi 281). Vezi şi mai jos, despre rumâni.

        50 Doc. din 30 iun., ibidem, p. 166 (nr. 95).

        51 Doc. din 31 iul. 1487, ibidem, p. 330 (nr. 205).

        52 Pentru I. BOGDAN, Despre cnezii români, în „Opere alese", Ed. G. Mihăilă, Bucureşti, 1968, cnezii au fost la început juzi (judecători) săteşti ai satelor libere sau ai celor domneşti; ulterior, după 1550, au început să fie înlocuiţi de pârcălabi. în secolele XVII şi XVIII, cuvântul cnez sau judec are, în documentele muntene, înţelesul de ţăran liber sau ţăran cu moşie, în opoziţie cu ţăranul care munceşte pământul altora: Ibidem, pp. 180, 206; CONSTANTIN GIURESCU, Studii de istorie socială, ed. 1943, Bucureşti, pp. 293-313. demonstrează că, documentar, nu se adevereşte în Ţara Românească existenţa unor sate de moşneni conduse şi administrate de cnezi; flu se adevereşte nici înţelesul de cneaz = judecător al sătenilor aflaţi pe moşia cneazului. Constantin Giurescu analizează o serie de documente în care cneazul este om liber, stăpân de pământ şi de rumâni (pp. 296-304). C. Giurescu infirmă opinia lui I. Bogdan (pp. 304-307) şi a iui R. Rosetti, care considerau pe cnezi = stăpânii satelor şi judecătorii (giudeţii) acestor sate (pp. 307-309) şi opinia lui N. Iorga (cnezii = magistraţi aleşi ai satelor) (p. 309). Concluzia lui C. Giurescu: cnezii sunt membrii clasei libere şi stăpânitoare; cneaz este sinonim cu boier, primul exprimmd calitatea de.domn sau liber şi stăpân", în timp ce boier exprimă însuşirea de „nobil". Cu timpul „titlul de boier se dă tot mai statornic dregătorilor şi marilor proprietari", iar cneaz „este purtat îndeosebi de cei fără dregătorii" (p. 311); P. P. PANAITESCU, boier. „Cine s-ar încumeta dintre boierii domniei mele, mari şi mici sau dintre dregătorii domniei mele – atrage atenţia Mircea cel Bătrân – să batjocorească acest hrisov. acela va primi urgie şi pedeapsă de la domnia mea."53. Stânciul, Costea, Vâlcul, Albul şi Radomir – sunt boierii „cărora a fost ocina" în satul Jiblea – precizează foarte limpede un hrisov din 4 septembrie 1389 54. Dregătorii (slugile) domneşti erau tot boieri,fiind desemnaţi de repetate ori cu ambele calităţi. Jupanii sunt deopotrivă boieri care, bucurându-se de o poziţie deosebită sau de prestigiu, poartă în plus şi apelativul amintit. Tot boieri sunt şi martorii, chemaţi, câte 12 sau 24 (mai târ-ziu şi câte 48 sau mai mulţi), să adeverească hotarul unei ocini sau cine are dreptul asupra ei 55. Boieri sunt şi cei arătaţi numai nominal, concluzie care rezultă din însăşi situaţia lor de stăpâni ai satelor, identică cu acei desemnaţi în acte ca boieri, dregători (slugi) sau jupani56. Pentru secolele XVI-XVII, exemplele devin foarte numeroase, întrutotu'l concludente57. Existenţa unei denuân Obştea., pp. 38, 67 şi 70-72 consideră cneazul ca om liber, stăpân de pământ, de sate, provenind din nobilimea prestatală; ei formau în secolul al XV-lea „o pătură de proprietari neprivilegiaţi" (p. 71), în timp ce boierii ar fi fost „stăpânit de moşii privilegiaţi (cu ocină şi ohabă, drept de imunitate)". Concluzia similară şi în P. P. PANAITESCU, Introducere la istoria culturii, pp. 178-181. Dar în V. COSTACHEL, P. P. PANAITESCU, A. CAZACU, Viaţa feudală., pp. 173-174, cnez = judec. H. H. STAHL, Controverse de istorie socială românească, Bucureşti, 1969, pp. 258-273 consideră pe cnezi: „la început membri de categoria a doua a clasei exploatatoare feudale, apoi categorie feudală decăzută în rândurile unei ţărănimi libere, apoi masa întreagă a ţărănimii libere" (p. 273).

        53 Doc. din (1400-1403), DRH, B, I, p. 51 (nr. 21). Formulări similare, ibidem, pp. 32, 49, 61, 71, 74, 76, 81, 97, 116-117, 151, 159 (nr. 12, 20, 26, 32, 34, 35, 38, 48, 60, 86, SI). Vezi şi I. BOGDAN, Relaţiile., pp. 12-13, 17, 24 etc.

        54 DRH, B, I, p. 29 (nr. 10). Vezi mai sus, p. 216. numeroase alte exemple de stăpâni de sate numiţi simplu boieri.

        55 Vezi exemplele documentare mai sus.

        56 Un exemplu în acest sens ni-1 dă şi actul din 3 dec. 1483, dat mai mulltor boieri, între alţii „jupan Barta Patru". Ori în cuprinsul aceluiaşi act citim: „Şi iarăşi să fie lui Berta Patru ca fiii lui. la Luturoasa cinci părţi." (DRH, B. I, p. 307, nr. 189). A doua oară deci, boierul jupan este arătat numai prin numele său, fără a se mai aminti rangul său social.

        57 întreaga demonstraţie la CONSTANTIN GIURESCU, Despre boieri, ed. citată, pp. 227-284 (îndeosebi, pp. 264-284).

        Boierii mari miri generale – aceea de boier – corespunde unui element fundamental, comun tuturor cazurilor analizate, şi anume proprietatea asupra pământului, indiferent de suprafaţa lui.

        Denumire care nu înseamnă în nici un fel egalizare. Dovadă că în cele mai vechi hrisoave întâlnim boieri şi „mari" şi „mici" 58. Pe ce criterii se rânduieşte cineva într-o parte sau alta? Greu de precizat: „Vlad cu nepoţii lui Şisa şi Buia" şi „Stănilă cu fraţii săi" sunt numiţi „boierinaşi" de Mircea cel Bătrân, care le întăreşte satul Bea'la59: boieri mici sau boierinaşi ar fi cei cu părţi dintr-un sat. Dar până la ce câtime atare părţi determină aşezarea proprietarului în una sau cealaltă din categorii, răspunsul nu-1 putem da pe temeiul documentelor secolelor XIV şi XV.

        Diferenţierile notabile, determinate de numărul de sate (sau părţi din ele) stăpânite, trebuie corelate însă cu felul cum aceşti proprietari îşi cultivă pământurile: unii prin munca proprie (inclusiv a familiilor lor) 6°, alţii exploatând munca unor oameni aflaţi în dependenţa lor.

        De aici, confruntări şi antagonisme. Cei aflaţi pe treptele superioare ţintesc să-şi sporească averea funciară; iar una din căile des folosite este tocmai acapararea ocinilor de la stăpânii mărunţi61, care pierzând pământurile îşi pierd şi libertatea.

        Documentele ne îngăduie să delimităm categoriile mari ale societăţii medievale.

        Veneau mai întâi cei cu un mare număr de ocini, marii proprietari cum am spune astăzi.

        Dregătorii domniei Stoica, Dimitru, Vâlcsan, Mihală, Petru şi Şişman stăpâneSc la 1430 satele Ciurileşti, Amarul, Dâmbova, Turcineşti şi jumătate din Balomireşti62.

        58 Vezi mai sus. p. 221.

        59 Doc. din 10 iun. 1415: DRH, B, I, p. 81 (nr. 38).

        w Nu am luat în discuţie şi alte denumiri date, în Ţara Românească, stăpânilor de pământ (de ex. judeci, megiaşi, moşneni), deoarece ele apar în documentele secolului al XVIJea şi mai ales al XVII-lea; scopul lucrării de faţă este analiza societăţii muntene din primele două secole ale statului feudal unitar, începând cu Basarab I.

        61 Categorie numită de mai mulţi cercetători „ţărănime-liberă".

        62 Doc. din 16 sept, DRH, B, I, p. 129 (nr. 68).

        Rutaş, Colea, Novac şi Straţimir – „slugi" şi boieri – obţin întărire şi scutire de dijme şi munci pentru cele şase sate ale lor 63.

        Cinci sate au tot împreună şi boierii Voinea, Radul, Dragomir, Albul, Vâlcsan şi Vlaicul64.

        Stan cu fratele său Vladimir şi feciorul acestuia Utmeş şi un Radul – toţi dregători şi boieri – au satele Pău-şeşti, Vladimireşti, Foleşti, Coşani, Coprozi şi părţi din Zatreani 65.

        Jupan Mogoş cu fiii şi fiicele sale şi cu „.câţi fii sau fiice îi va da Dumnezeu" stăpâneşte, la 1456, 3 sate şi jumătate plus o ocină, toate moştenite, ceea ce ne îndeamnă să reflectăm la vechimea unor atare mari proprietăţi 66. Şapte sate – Bănea, Târgul Gilort, Mogoşani. Polovragi, Ştefăneşti, Bodoni şi Spineani – aparţin jupanului Bran, fraţilor săi Radul şi Pătrul şi fiilor lor67. Tot aşa, un alt jupan Châcoş şi fiicele sale Stanca, Visa şi Rada stăpânesc, prin moştenire, mai multe părţi din Fântânele, Verneşti, Plăcicoi, Gugeşti, Cornu, Cerih şi Mileşti 68.

        Dar, fără îndoială, că în fruntea marilor proprietari ai vremii se aşază, pe la 1480, „cinstitul" boier al lui Basarab Ţepeluş, jupanul Ticuci şi fraţii lui Bran, Radul şi Patru. Ei au, mai întâi, un prim lot de 21 (douăzeci şi unu) de sate din care 11 moştenite, 6 cumpărate, 1 prin schimb şi 3 de zestre. Se mai adaugă părţi din alte sate pe care jupanul Ticuci le „primeşte" de la diferiţiproprietari. Hrisovul este cu totul laconic şi se mărgineşte să noteze: „După aceea, a venit Toader din Ştefăneşti înaintea domniei mele 69, de a dat oricâte părţi are Toader în Ştefăneşti şi din Vălări jumătate lui Ticuci şi lui Bran şi lui Radu şi lui Patru". La fel – prin atare stranii „donaţii" – amintitul jupan mai are părţi din Vâlcsăneşti,

        63 Doc. din 1 aug. 1437, ibidem, p. 147 (nr. 83).

        64 Doc. din 13 aug. 1437, ibidem, pp. 150-151 (nr. 86).

        65 Doc. din 2 aug. 1453, DRH, B, I, p. 192 (nr. 110).

        68 Doc. din 15 apr., ibidem, p. 197 (nr. 113). Vezi şi ŞT. ŞTE-FĂNESCU, Proprietatea feudală. Evoluţia proprietăţii feudale în Ţara Românească pină în secolul al XVII-lea, în „Studii", XI, 1958, nr. 1, p. 57.

        67 Doc. din 24 apr. 1484; ibidem, p. 311 (nr. 192).

        68 Doc. din 15 iun. 1499; DRH, B, I, p. 477 (nr. 292).

        69 Basarab cel Tânăr.

        Strâmbătăţi, Găneşti, Dinovo şi Căţeţii70. Ce a putut obliga pe Toader, Micul, Bisa, Dan sau Oprea să-şi dea ocinile, adică pământurile ţinute prin moştenire părintească – nu ştim. Documentul nu ne dă vreo desluşire. Dar ne consemnează în schimb trecerea unor proprietăţi de la un stăpân la altul şi tendinţa unor fruntaşi ai boierimii de a dobândi mai multe sate. Ne arată cum o minoritate de boieri urcă în avere şi rang social – jupanul Ticuci şi cei 3 fraţi ai săi aveau 26 de sate (sau părţi din ele) – în dauna altora, care decad prin pierderea treptată a ocinilor, isprăvind în nndurile oamenilor dependenţi (a vecinilor sau rumânilor) 71.

        Tendinţa de acaparare a pământurilor ne este ilustrată de aceeaşi familie. Dacă la 1484 Bran, Radul şi Patru, fraţii lui Ticuci, au un număr de 7 sate din cele 26 deţinute în 1480, în schimb în 1502 – deci optsprezece ani mai târziu – Radu cel Mare întăreşte „.preacinstitului vlastelin. jupan Radul şi fratelui său jupan Petru şi cu fiii lor cât le va lăsa Dumnezeu", un număr de 24 de sate întregi, 12 părţi din sate, 11 munţi şi 47 familii de ţigani. De reţinut că din cele 36 de sate, stăpânite total sau parţial, 23 plus munţii toţi sunt confirmate „.pentru că le sunt vechi şi drepte ocine, dedine". Celelalte sunt adăugate, ca şi în 1480, prin împărţire, donaţie (fără motivarea donaţiei!), cumpărare şi chiar „dreaptă slujbă" faţă de domnie 72.

        Această tendinţă de acaparare a ocinelor se va manifesta tot mai limpede în secolul al XVI-lea şi în cel următor când, treptat, denumirea de boier va desemna din rândurile stăpânilor de pământ mai ales categoria bogată, cu întinse proprietăţi şi venituri.

        70 Doc. din 18 ian. 1480; DRH, B, I, p. 275 (nr. 170).

        11 Şi asemenea mari proprietăţi se fragmentau şi se regrupau. Dovada o aduce un document din 24 apr. 1484, la numai 4 ani după hrisovul dat lui Ticuci (18 ian. 1480) – când 7 din cele 26 de sate sunt întărite celor 3 fraţi ai jupanului, lui Bran, Radul şi Patru.

        72 Doc. din 9 mart. 1502, DIR, XVI, B, I, pp. 11-14 (nr. 7). Cf. V. COSTACHEL, P. P. PANAITESCU, A. CA-ZACU, Viaţa feudală., p. 229. Iar dupăun recent studiu (în manuscris) I. DONAT, Domeniul Craioveştilor, averea lui Nea-goe Strehăianul, tatăl celor 4 fraţi Craioveşti (Barbu, Pârvu, Danciu şi Radu) însuma 132 de bunuri funciare! (Citat după MANOLE NEAGOE, Neagpe Basarab, Bucureşti, 1971, p. 19 şi nota 16).

        Tot mari proprietari sunt şi unele ctitorii, Tismana, Cozia şi alte mănăstiri ale vremii. Ele aveau aceleaşi beneficii şi exploatau la fel satele dependente, ca oricare alt feudal. Deosebirea constă mai curând în relativa stabilitate a acestei mari proprietăţi – satele rămâneau sub aceeaşi autoritate a colectivităţii mănăstireşti şi nu treceau de la un stăpân la altul, cum se întâmpla mai frecvent la marea proprietate laică. Aşa, la 8 ianuarie 1392, Mircea cel Bătrân dăruieşte sau întăreşte Coziei satele Călimăneşti, Cereaşov, Poroiniţa, Bucureşti, Bogdăneşti, Lunciani, Cărăreni, Hinateşti şi Bujorani73. Aproape un secol mai târziu, la 17 aprilie 1488, Vlad Călugărul confirmă ctitoriei toate bunurile sale, între ele şase din cele nouă sate amintite la 1392. Evident, între timp, prin daniile lui Mircea cel Bătrân, a altor domni şi boieri ca şi uneori prin cumpărare, domeniul Coziei mai cuprindea şi alte 13 sate (deci în total 19) – toate scutite de dări şi dijme —, plus alte venituri 74.

        Dar şi domnia era mare proprietar. Domnul dispunea mai întâi de importante venituri, în bani şi în natură, adunate toate din dări, dijme şi vămi la casa (curtea) domnească. Vlaicu dăruieşte Vodiţei la fiecare praznic 1 000 de perperi, 12 burdufuri de brânză, 12 caşcavale, postav de îmbrăcăminte şi încălţăminte şi pături (tot câte 12), o maja de ceară. „Acestea toate – spune voievodul – le aşezăm şi le dăruim pe fiecare an din casa domnească"75 (subl. ns. D. C. G.). Alteori se adaugă şi vin, şi găleţi de grâu 76. Tot aici erau cuprinşi şi oamenii dependenţi din târguri, ascultători de domnie77. Tot de casa domnească aparţineau şi o sumă de dregători, fie că sunt trecuţi sub o formulă generală – „Şi nimeni să nu cuteze să-i tulbure, nici boier, nici dregătorii care sunt în casa domniei mele." (hrisov de la Vlad Călugărul) 78, fie că sunt arătaţi nominal, cum sunt boierii Laţco, Hra-

        73 DRH, B, I, p. 44 (nr. 17).

        74 DRH, B, I, pp. 339-340 (nr. 212).

        75 Doe. din (1374), DRH, B, I, p. 19 (nr. 6). Cf. pp. 21, 24 (nr. 7, 8).

        76 Doc. din 20 mai 1388, DRH, B, 1, p. 27 (nr. 9), unde se foloseşte formularea: „.de la curtea domniei mele.". Idem, pp. 35, 41, 44, 76, 371 (nr. 14, 16, 17, 35, 231).

        77 Doc. din 1417-1418; ibidem, p. 84 (nr. 39).

        78 Doc. din 1 iun. 1483; ibidem, p. 302 (nr. 186).

        nitul spătar, Staico logofăt, Neag gramatic, Vlad spătar sau Stânciul comis 7".

        Dar pe lângă venituri în bani şi natură, domnia stă-pânea terenurile pe care erau aşezate târgurile cu hotarele respective, toate locurile pustii care nu aveau proprietari, braniştile şi o sumă de sate fie că aparţineau personal voievodului, fie că reveniseră de drept domniei în cazuri determinate de „lege"(desherenţa, hiclenie), neexistând o separaţie între domeniul statului şi acela privat al voievodului până în secolul al XVI-lea80. Constatăm existenţa acestor sate domneşti chiar de la întemeierea statului feudal al Ţării Româneşti. Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I, dăruieşte bisericii de la Câmpulung Bădeştii care „.au fost mai nainte vreme sat domnescu" – precizează un act din 13 noiembrie 1618, reproducând un fragment al hrisovului original de danie din 1351-135281. Tot astfel, jumătate din Zăvideani este, la 1478, ocină domnească82. La rându-i, Radu cel Mare dăruieşte o parte din ocina domnească pentru a spori suprafaţa unei poieni, dăruită mănăstirii Govora de Tudor vistierul 83. Şi unii boieri primesc sate direct de la domnie, pentru slujbele prestate: cazul lui Şărban cu Voinejeştii pe Ra-tina84, a jupanului Stoica Naneş cu ai săi 85, a jupanului Mihai spătar 86, deşi nu ştim pe ce cale satele dăruite intraseră în patrimoniul domniei.

        Sunt, de asemenea, cunoscute unele danii către mănăstiri, făcute de voievozi tot din patrimoniul propriu. Vlaicu dă Vodiţei satele Jidovştiţa, Ţerovăţul şi seliştea Bahnei 87. Radu I dăruieşte Tismanei satele Vadul Cumanilor, Hâr-somuinţi, parte din apa Tismanei, seliştea Topoma88. Mircea cel Bătrân dă ctitpriilor de la Cozia şi Tismana

        ™ Ibidem, pp. 363, 387, 394, 397, 399, 475 (nr. 226, 240, 242, 244, 245, 291).

        80 ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, Proprietatea feudală., p. 56.

        81 DRH, B, I, p. 11 (nr. 2).

        82 Ibidem, p. 264 (nr. 160), doc. din 3 iun.

        83 Doc. din 9 ian. 1499 şi doc. din 13 iul. 1499; ibidem, pp. 470-472 şi 487 (nr. 289 şi,293).

        84 Doc. din 1429, ibidem, p. 123 (nr. 63).

        85 Doc. din 17 mai 1473, ibidem, p. 239 (nr. 143).

        86 Doc. din 9 mart. 1484, ibidem, p. 309 (nr. 190).

        87 Doc. din (1374), DRH, B, 1, p. 18 (nr. 6.) Cf. pp. 35, 44, 49, 54, 59-61 (nr. 14, 17, 20, 22, 25, 26).

        68 Doc. din 3 oct. 1385, ibidem, p. 21 (nr. 7).

        25 (douăzecişicinci) de sate, ceea ce ar arăta că domnia – cel puţin la finele secolului al XlV-lea şi începutul celui următor – se rânduia printre marii proprietari. Dar un al doilea exemplu asemănător nu-1 mai găsim până către 1500. Se mai fac danii dar, comparativ, mult mai reduse. Radu cel Frumos dă mănăstirii Dealului bălţile Cameniţa şi Saltava89, iar Basarab cel Tânăr, o jumătate din Velea, ctitoriei de la Snagov 90.

        Alteori, când domnia vrea să facă atare donaţii, ea cumpără, în prealabil, satele91. „Şi-au cumpărat domnia mea jumătate din Bucşani şi am închinat-o mănăstirii" (Bolintinul), scrie Vladislav al II-lea92. Care a fost numărul totail al satelor domneşti în secolele XIV şi XV nu mai putem şti. Pe temeiul documentelor păstrate, o recentă analiză constată sensibile variaţiuni ale numărului unor atare sate, de la Nicolae Alexandru Basarab la Radu cel Mare 93.

        Dar ceilalţi stăpâni ai pământului? Cum se rânduiesc ei în urma celor mari? Categorii după numărul proprietăţilor nu putem stabili, lipsind baza documentară completă. Insă deosebiri notabile există între ei. Dumitru din Maniaci, Bălea cu copiii săi şi Bârseanul cu fraţii săi, au împreună Maniaciul, Poenile Vărbilăului şi jumătate din Izvoreanii de la Dealul Mare: 3 familii de boieri, cu două sate şi jumătate. Dar Bălea mai are separat o treime din Stăneşti94. Trei dregători, Nan, Ţâţul şi Stânciul, ţin un sat – Rateştii 95. Alte patru familii au Modruzeştii şi

        89 Ibidem, pp. 242-243 (nr. 146).

        90 Ibidem, p. 291 (nr. 179), doc. din 23 mart. 1482.

        91 Vezi, de ex., ibidem, p. 21 (nr. 7) şi P. P. PANAITESCU, Obştea., p. 153.

        92 La 29 apr. 1453, DRH, B, I, 191 (nr. 109). Cf. pp. 174, 268, 336, 353-354, 373, 406, 431, 435-436, 446, 473, 496 (nr. 99, 163, 210, 220, 233, 248, 266, 268, 273, 290, 303).

        93 Evoluţia este următoarea: Nicolae Alexandru – 5 sate (sau părţi); Vladislav I – 14; Radu I – 7; Dan I – 2; Mircea cel Bătrân – 81; Dan al II-lea – 6; Alexandru Aldea – 3; Vlad Dracul – 2; Vladislav al II-lea – 4; Vlad Ţepeş – 5; Radu cel Frumos – 45; Laiotă Basarab – 2: Basarab cel Tânăr – 13; Vlad Călugărul – 41; Radu cel Mare – 41: ION DONAT, Le domaine pnncier rural en Valachie (XIVe-XVK siecles), în RRH, 1967, nr. 2, pp. 201-231.

        94 Doc. din 1 dec. (1429): DRH, B, I, p. 127 (nr. 66).

        95 Doc. din 1 aug. 1437, DRH, B, I, p. 146 (nr. 82).

        Crăpeştii 96. „Alaman cu fraţii săi" şi „Stănilă cu fraţii săi şi cu fiii lor" stăpânesc „. Broştenii toţi şi Mihăileştii toţi." – moştenite de la părinţi, iar Alaman cu ai săi,; în plus, şi o parte din Brativoeşti, tot moştenire 97. Coman şi Nan – au Rodulful, Piscul şi Jiliştea 98; jupan Voicu – 1 sat Boruş sau jupanul Stânciul Turcul, tot 1 sat – Cru-şiaS9 etc. 10° Cei amintiţi stăpânesc, aşadar, un sat sau părţi mai importante din mai multe sate. Să-i situăm într-o poziţie socială mediană?

        Foarte probabil că şi aceştia toţi foloseau ţărani dependenţi în cultivarea ogoarelor.

        Stăpânii în rândul stăpânilor pământului o categorie importantă, de ocini deosebită de cele precedente analizate, şi aflată, nu o dată, mici în antagonism cu ele, o constituiau cei ce-şi lucrau oci-nele singuri, cu familiile lor 101. Aşa, de pildă, Badea Ciu-tin cu 5 feciori şi un nepot au, împreună, „.o funie la Malul de Sus", cumpărată de la mai mulţi102. 14 coproprietari nominalizaţi şi rude ale lor, amintite global (fraţi şi fii) stăpânesc, tot împreună, „patru părţi" din „partea lui Mânje" în satul Duşeşti103. Şapte familii în care sunt cuprinşi bunici, feciori, nepoţi şi strănepoţi – capătă întărire domnească de la Vlad Călugărul pentru 1/6 din Pre-cenu de Sus104. Optsprezece familii cumpără „Vâlculeştii de la Coşuştiţa" cu 80 florini105 etc. etc.

        Toţi cei amintiţi au o trăsătură comună: stăpânesc părţi relativ reduse dintr-un sat, sunt – după toate probabili-tăţile – cei ce-şi lucrează pământurile numai cu familiile lor, fără a exploata munca unor oameni dependenţi.

        96 Doc. din 25 mai 1429, ibidem, p. 126 (nr. 65).

        97 Doc. din 13 iun. 1487, ibidem, p. 329 (nr. 204).

        98 Doc. din 1418, ibidem, p. 86 (nr. 41).

        99 Doc. din 1431-1436, ibidem, p. 132 (nr. 70) şi doc. din 20 mai 1388, ibidem, p. 27 (nr. 9).

        100 Vezi, de exemplu, p. 81 (nr. 38), doc. din 10 iun. 1415 sau doc. din 30 iun. 1486, unde avem 12 boieri şi rude directe ale lor, stăpâni pe 9 sate şi o parte din al zecifea sat, ibidem, p. 320 (nr. 199) sau doc. din 25 iun. 1483, p. 305 (nr. 188).

        101 Denumită de mai mulţi cercetători „ţărănime liberă".

        102 Doc. din 7 aug. 1445, ibidem, p. 174 (nr. 99).

        103 Doc. din 12 iun. 1472, ibidem, p. 235 (nr. 140).

        104 Doc. din 15 iul. 1494, ibidem, p. 409 (nr. 250).

        105 Doc. din 13 iun. 1486, ibidem, p. 319 (nr. 198); alte exemple, ibidem, pp. 349, 408, 467 (nr. 218, 249, 286).

        LEGENDA vX-Xv! 0,1-10 I ^O^ 10,1-20^

        DIN MĂRTURIILE SECOLELOR XIV ŞI XV NU MAI PUTEM RECONSTITUI NUMERIC DIFERITELE CATEGORII DIN RÂNDUL STĂPÂNILOR DE PĂMÂNT. MĂRTURII MAI NOI NE ÎNGĂDUIE INSĂ SĂ APRECIEM, CEL PUŢIN GLOBAL, ÎNSEMNĂTATEA UNORA DIN ACESTE CATEGORII ŞI PENTRU EPOCILE MAI VECHI. STATISTICILE ÎNTOCMITE DE ADMINISTRAŢIA AUSTRIACĂ ÎN OLTENIA, ÎN 1728, ARATĂ CĂ STĂPÂNII DE MICI OCINI (MOŞNENII) ERAU ÎNCĂ NUMEROŞI LA ACEASTĂ DATĂ, ÎN MAI MULTE ZONE EI DEPĂŞIND 50% DIN TOTALUL AŞEZĂRILOR.

        CUM EVOLUŢIA A FOST CONTINUU ÎN DEFAVOAREA LOR, DEPOSEDAŢI DE PĂMÂNTURILE LOR DE CĂTRE FEUDALI, PUTEM SOCOTI CĂ NUMĂRUL STĂPÂNILOR DE MICI OCINI (LUCRÂND PĂMÂNTURILE CU FAMILIILE LOR), A FOST ÎN MOD CERT ŞI MAI IMPORTANT, ÎN INTERVALUL 1300-1500. (DUPĂ I. DONAT, AŞEZĂRILE OMENEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCA

        În secolele xiv-xvi, în „studii", ix, 1956, nr. e, p. 87, fig. 5).

        Dinamica în interiorul clasei stăpânilor de pământ

        Concluzia este că în interiorul clasei stăpânilor păraântului au existat categorii, iar dobândirea şi pierderea ocinelor a însemnat urcarea sau cobonrea pe treptele ierarhiei sociale. O atare dinamică socială a fost determinată de tendinţe contrare: aceea a unei minorităţi de a avea cit mai multe sate, aceea a unei majorităţi de a nu-şi pierde ocinele, oricât de mici ar fi. La care se adaugă – dar mai ales în secolele XVI şi XVII – o a treia tendinţă, aceea de a-şi hotărnici drepturile în cadrul proprietăţii comune, de a ieşi din devălmăşie, cum s-a spus ulterior. Confruntare de ample proporţii şi, pentru secolele XIV şi XV, cu relativ lente desfăşurări, dar care se vor accelera vizibil în perioada următoare. Cei „mici" caută să-şi întărească poziţia, fie obţinând de la domnie confirmarea proprietăţii, fie cumpărând chiar noi pământuri106.

        Dar tendinţa care va precumpăni este aceea de concentrare a proprietăţii. Iată-1 pe întâiul sfetnic al lui Vlad Călugărul, pe jupan Stoica logofăt care prin succesive cumpărări devine, cu cei 3 feciori ai săi, stăpânul a două sate întregi, Cornăţel şi Descupereşti. (De notat că înaintea acestor repetate tranzacţii, amintitele sate aveau 20 de stă-pâni, trecuţi în hrisovul nominal, plus soţii şi feciori indicaţi în general) 107. Iată şi pe jupan Stanciu comis, care devine singurul proprietar a 2 sate – Sârbii şi Negu-leştiice fuseseră anterior ale lui Drăgoi şi ale fiilor săi108. Iată şi pe călugării de la Tismana, care primesc danie, de la Nicola cel Mare, o ocină în Groşani „.pentru pomana părinţilor lui şi a altora". Apoi egumenul Agaton începe şi cumpără alte 9 ocini în acelaşi sat109. La fel egumenul Simon al Coziei cumpără 1/2 din Sevestreni de la Solda şi cealaltă jumătate de la Stoica şi astfel satul revine unui stăpân, în loc de doi ii0. Desigur, se produc în paralel şi o sumă de alte mişcări de ocini – vânzări, cumpărări iU, schimburi 112 – fără ca să putem distinge în ele o anume tendinţă. Dar imaginea globală ce se proiectează – chiar şi din puţinele documente păstrate până către 1500 – este aceea a unor periodice schimbări în interiorul clasei stăpânilor de pământ determinate de trecerea pământului de la unii la alţii: mobilitatea socială este legată organic, indisolubil, de atare treceri.

        «6 DRH, B, I, pp. 315, 319, 349 (nr. 195, 198, 218). 107 Doc. din 9 oct. 1492, ibidem, p. 376 (nr. 234). 118 Doc. din 27 ian. 1499, ibidem, p. 475 (nr. 291). 309 Doc. din 1492-1493, ibidem, p. 372 (nr. 232).

        110 Doc. din 30 mai 1464, ibidem, p. 209 (nr. 123).

        111 Ca de exemplu doc. din 27 mai 1487, ibidem, p. 334 (nr. 209) etc.

        112 De exemplu, doc. din 21 apr. 1489, ibidem, pp. 344-345 (nr. 215) etc.

        Care este forma curentă a acestei proprietăţi? Individuală sau colectivă? Ea este exercitată în comun, aparţine mai multora, satul este ţinut – potrivit unei expresii noi – în devălmăşie. Cum redau documentele timpului această situaţie? Nu printr-un cuvânt anume, cât printr-o formulare ce se regăseşte de zeci şi zeci de ori: „.am dăruit domnia mea atotcinstitul hrisov al domniei mele – scrie '"Mircea cel Bătrân – cinstitului de faţă boier al domniei mele jupan Fintea şi copiii lui şi Vlad şi copiii lui şi Cazan şi copiii lui şi Radul şi Voinea şi Neagul şi copiii lui şi Mircea şi alt Mircea.să le fie lor în satul Ohaba loc." 113 (subl. ns., D. C. G.). Iar o sută de ani mai târziu, Radu cel Mare foloseşte aceleaşi cuvinte: „Dă domnia mea această poruncă a domniei mele lui Neagoe cu fiii săi şi cu fiicele sale, Neacşa şi Cârstiiana şi Calea şi cu nepoţii lui, Man cu fiii săi şi fratele lui Man cu fiii lui, ca să le fie la Bomboeşti a patra parte." 114 (subl. ns., D. C. G.). Şi fiecare donaţie sau confirmare se încheie din nou la fel: „Pentru aceea, le-am dat şi domnia mea, ca să le fie de ocină şi de ohabă lor şi fiilor şi nepoţilor şi strănepoţilor Zor./f«5 (subl. ns., D. C. G.).

        Stăpânirea laolaltă nu este în funcţie nici de mărimea suprafeţei deţinute, nici de ierarhia în dregătorie. Sunt coproprietari şi un boier de frunte şi un boiernaş – de pildă, jupanul Fintea şi ai săi, amintiţi mai înainte, proprietari ai unui loc în satul Ohaba, unde, desigur, se aflau şi alţi stăpânitori de pământ. Toate documentele citate atestă, în sute de cazuri, că forma curentă aexercitării dreptului de proprietate este în secolele XIV şi XV stăpânirea în comun a satelor, a ocinelor H6, j)e aceea, de-a lungul veacului al XVI-lea şi în cel următor, aceşti stăpâni în devălmăşie dintr-un sat, legaţi fiecare dintre ei cu toţi ceilalţi înlăuntrul aceluiaşi hotar, poartă numele de megieşi (de la Me/iaca = hotar, adică vecin de hotar). Ei sunt chemaţi să delimiteze părţile celui care urma să iasă din devălmăşie; ei au precădere la cumpărarea unei părţi din stăpânirea comună (protimisis); ei erau chemaţi ca jură-tori pentru a hotărî în caz de litigiu sau ca martori pentru

        113 Doc. din (1401-1406), DRH, B, I, p. 57 (nr. 24).

        114 Doc. din 14 iul. 1500, ibidem, p. 493 (nr. 303).

        115 Ibidem.

        116 Chiar şi mănăstirile sunt uneori coproprietare în hotarul unui sat cu stăpânitori laici.

        a întări, prin prezenţa lor, o înţelegere 117. Pe megieşi nu-i găsim, numiţi ca atare, în documentele secolelor XIV şi XV. Ii aflăm, în schimb, ca jurători în număr de 12 boieri sau 24, mărturisind cui aparţine cutare sat118. După cum îi aflăm – iarăşi fără a fi numiţi megieşi – ca boieri hotărnici sau exercitându-şi dreptul de preempţiune.

        În cadrul stăpânirii în comun însă, exista o foarte precisă evidenţă a drepturilor fiecărei familii, exprimate în actele epocii, de obicei, prin termenul „parte-părţi", stabilite prin spiţa neamului sau prin hrisoave – dacă se produseseră vânzări-cumpărări, înfrăţiri sau donaţii. Transpunerea acestor drepturi pe teren se făcea însă numai la o hotărnicie, când unul sau mai mulţi devălmaşi îşi delimitau părţile. Mărturiile sunt foarte numeroase. Cel mai vechi exemplu pare a data din primii ani ai secolului al XV-lea, când întărind „.o ocină, locul numit Mociu-riţe" – hrisovul adaugă: „însă lui Goman şi lui Nanul două părţi, iar lui Stânciul şi lui Bătea a treia parte" (în slavonă macti>119)- Asemenea precizări asupra „părţilor" existente se fac în multe alte sate120.

        Atare drepturi se exercitau şi când era vorba de locuri pustii, cum este, la 1391-1392, „.seliştea Salcişor pe balta Bistriţei, pe partea care a fost odinioară a lui Stance Vrană" *21.

        Dar se mai făceau şi alte delimitări ale pământului în secolele XIV şi XV. Mihail voievod hotărăşte la 22 iunie 1418 ca oamenii care vor închina „.sau via sau ogoare sau moară. toate să fie. mănăstireşti, la Cozia şi la Cot-meana" 122 (în textul slavon hjih HHBHe). S-a susţinut recent că apariţia acestui termen în documentele muntene (cu exemple din secolul al XVI-lea) constituie o dovadă

        117 întreaga analiză şi mărturiile documentare la CONSTANTIN GIURESCU, Despre boieri, pp. 254-278.

        "8 DRH, B, I, pp. 235, 264, 294, 317, 357, 368, 382, 385, 408, 409, 448, 452, 467, 493 (nr. 140, 160, 181, 197, 222, 229, 236, 239, 249, 250, 274, 278, 286, 302).

        119 DRH, B, I, p. 51 (nr. 21).

        120 DRH, B, I, pp. 114, 261, 264, 275, 284, 287, 288, 294, 298, 307, 309, 317, 332, 334, 349, 350, 376, 390, 394, 397, 409, 417, 447, 466-467, 469, 477 (nr. 58, 158, 160, 170, 175, 177, 178, 181, 184, 189, 190, 197, 207, 209, 218, 219, 234, 241, 243, 244, 250, 257, 274, 286, 288, 292).

        121 Ibidem, p. 35 (nr. 14). «2 Ibidem, p. 87 (nr. 42).

        că dizolvarea stăpânirilor devălmaşe a mers mai repede în Ţara Românească decât în Moldova123. „Porunca" domnească mai sus citată arată că ogorul servea pentru delimitarea unor suprafeţe de teren şi în primele două decenii ale secolului al XV-lea; nu rezultă din acest exemplu că o atare delimitare aduce şi dovada destrămării unei stăpâniri devălmaşe (în anul 1418).

        Cunoaştem şi împărţirea pe locuri, atestată de timpuriu. „A dăruit şi alt boier al domniei mele, Stamciu al lui Bâlco o bucată pe Arghiş, pe care a cumpărat-o de la Ştef. – scrie în hrisovul dat Coziei la 20 mai 1388 – Şi alt loc tot acolo, pe care 1-a dăruit Dude, după voia lui Dan voievod, încă şi o bucată de ocină tot acolo împreunată cu locul lui Dude." 124 (subl. ns., D. C. G.). Suprafaţa lor era foarte variabilă; de exemplu, în Gro-şani, unul dintre aceste locuri a fost cumpărat cu 50 de aspri, alte două cu câte 250 de aspri şi al patrulea cu 1 000 de aspri – de 20 ori mai mult ca primul i25.

        Se practica şi delimitarea pe junii. Badea Ciutin şi fiii săi, pe care i-<am întâlnit şi înainte, au la Malul de Sus „o funie" cumpărată „pe 3 cai" de la Radu din Turci şi întărită de Vlad Dracul126.

        Se mai folosea, pentru a desemna o anume suprafaţă de teren în hotarul satelor, şi bucata. La exemplul anterior din 1388 adăugăm pe acela al jupanului Berta Patru, care stăpâneşte „.în Ermoneşti două bucăţi de pământ" şi altele 127.

        123 P. P. PANAITESCU, Ob}lea., p. 168.

        124 DRH, B, I, p. 27 (nr. 9). Trebuie rectificată deci afirmaţia lui P. P. PANAITESCU, Obştea., p. 166: „In Ţara Românească aflăm sistemul stăpânirii pe locuri, încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea, alături de sistemul împărţirii pe bătrâni şi pe funii". în realitate, împărţirea pe locuri era cunoscută în orice caz în a doua jumătate a secolului al XlVJea. Alte exemple, DRH, B, I, p. 57 (nr. 24).

        125 DRH, B, I, p. 372 (nr. 232).

        126 Doc. din 7 aug. 1445, ibidem, p. 175 (nr. 99). Trebuie rectificată afirmaţia din P. P. PANAITESCU, Obştea., p. 156: „Această împărţire pe funii este foarte veche, ea apare în acte incă de la sfârşitul sec. al XV-lea."; ca unitate de delimitare a pământului era, deci, folosită şi în prima jumătate a secolului al XV-lea.

        127 Doc. din 3 dec. 1483, DRH, B, I, p. 307 (nr. 189); vezi şi pp. 41, 319 (nr. 16, 198).

        Amintim, deopotrivă, că în desemnarea unei suprafeţe întâlnim şi următoarea formulare: „Şi iar lui Dobromir cu fraţii săi, să le fie 1 pământ, pentru că a cumpărat de la Cânda din Gârnovi, pentru 1 florin" (în textul slavon a 3f. M/Vfc) 128.

        În sfârşit, de multe ori întâlnim delimitări numai cu numele stăpânuluide pământ. Ctitoria de la Cozia are la 1388 o vie în patru parcele: „.una în hotarul Gălineştilor şi două bucăţi din hotarul lui Voica şi a doua în hotarul lui Stanislav al lui Oreaov."129. Părţi, ogoare, locuri, funii, bucăţi, pământuri, toate arată că stăpânirea în comun (devălmăşia) însemna, concomitent, o precisă evidenţă a drepturilor fiecărei familii din sat asupra hotarului comun. Individ şi colectivitate îşi exercitau astfel împreună drepturile asupra pământului. Dar dacă teritoriul unei colectivităţi rămânea constant – hotarele satelor erau ştiute şi se transmiteau din tată în fiu —, în schimb drepturile fiecărui membru al ei asupra pământului stăpânit în comun se modificau cu fiecare generaţie – prin moştenire, zestre, înfrăţire, vânzare (de voie şi de nevoie), prin donaţie, ponderea pe plan social a individului creşte şi descreşte după cum drepturile sale asupra pământului sporesc sau nu.

        Erau aceste drepturi şi efectiv materializate, transpuse pe teren? Cu alte cuvinte, avea loc ieşirea din devălmăşie în secolele XIV-XV? Când hrisovul domnesc întăreşte „.lui Roman şi cu fiii lui şi cu fraţii lui, Dan şi Radul şi Micul şi Muşat şi cu fiii lor, ca să le fie în Uliteşti partea lui Zamona, oricât a ţinut Zamona, pentru că au cumpărat-o de la Zamona cu 400 aspri şi un cal şi doi boi." lso – această „parte" se delimitează, se separă efectiv între pământurile satului? Sau Roman şi ai săi înlocuiesc doar pe Zamona în colectivitatea Uliteştilor? După toate probabilităţile, este vorba de o transmitere de drepturi şi nu de o hotărnicire pe teren. Uneori se efectuează şi asemenea hotărnicii pe teren, dar tot în beneficiul unei stăpâniri în comun. Aşa este ocina lui Tudor, Badea şi Oancea, în Negoeşti, cumpărată de dregătorii Dragomir,

        128 Doc. din 13 iun. 1486, ibidem, p. 319 (nr. 198).

        129 Doc. din 20 mai, ibidem, p. 27 (nr. 9). Vezi trimiterile de la p. 216. unde se dau zeci de cazuri.

        130 Doc. din 16 aug. 1481, DRH, B, I, p. 288 (nr. 178).

        Şerbu, Coman, Stan şi Ion – toţi cu fiii lor. Pământul capătă astfel cinci stăpâni cu familiile lor în loc de trei, iar cancelaria consemnează semnele distinctive – malul apei – sălcii – un ulm – obârşia văii – un pisc – un alt hotar etc. —, folosind o formulare care va reveni în secolele XVI-XVII, când ieşirile din devălmăşie se accelerează: „.ori cât se va alege, toată, de pretutindeni" 131.

        A existat o trecere gradată de la stăpânirea în devălmăşie a pământurilor la aceea individuală? O recentă cercetare răspunde afirmativ, deosebind trei faze: prima – împărţirea pe bătrâni, alternând cu aceea în „părţi"; a doua – pe funii; ultima „pe locuri sau pământuri", rămânând în toate aceste cazuri şi o „.stăpânire superioară a obştii" 132. Ceea ce a determinat o atare trecere, afirmă aceeaşi cercetare, a fost „.o necesitate economică", şi anume o dezvoltare a agriculturii, în care accentul trece de la creşterea vitelor spre terenurile de cultură propriu-zise 133. Ce ne spun documentele?

        Că menţiunile de – părţi – ogoare – locuri – funii – bucăţi sau simplu după numele stăpânului – sunt atestate documentar în aceeaşi perioadă. Primele mărturii scrise datează din 1388 (când în acelaşi act figurează şi „locul", şi „bucata", şi indicările nominale134), apoi din 1400-1403 („părţi" deocină135), din 1418 („ogoa-

        131 DRH, B, 1, p. 196 (nr. 112), doc. din 30 sept. 1451. Formulare similară şi într-un act de la Vlad Călugărul, ibidem, p. 293 (nr. 180): textul fiind incomplet, nu ştim dacă au fisurat în el şi semnele de hotar.

        132 P. P. PANAITESCU, Obştea., pp. 147-174, iar concluziile Ia pp. 160-161 (Cf. 152). Prin obşte autorul înţelege o comunitate de muncă (p. 11) şi de folosire a teritoriului şi include atât satele alcătuite din stăpâni de pământ, deci din oameni libera, cât şi satele de rumâni, de oameni dependenţi (p. 258). Sau, în terminologia folosită de H. H. STAHL, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, voi. III, Bucureşti, 1965, p. 7: sate devălmaşe libere şi sate devălmaşe aservite.

        133 P. P. PANAITESCU, Obştea., p. 160: „Câtă vreme agricultura era foarte redusă şi creşterea vitelor ocupa pe teren suprafeţe de păşune precumpănitoare, în aşa măsură încât locurile cultivate se puteau găsi, se puteau şi muta după plac, pe o întindere mare de pământ, fără a stânjeni luorarea pământului de către toţi membrii obştii, o delimitare a Jocurilor de muncă a fiecărei familii nu era nici cum necesară".

        ™ DRH, B. I, p. 27 (nr. 9). 135 Ibidem, p. 51 (nr. 21).

        Boier înseamnă stăpân de moşie cu imunitate?

        rele"136) şi din 1445 (când se întăreşte stăpânirea unei funii de pământ137).

        Aşadar, delimitarea drepturilor pe care le au stăpânii de pământ asupra teritoriului ţinut în devălmăşie – prin părţi, locuri, bucăţi, ogoare sau funii – este consemnată în scris într-o aceeaşi perioadă, către finele secolului al XlV-lea şi primele decenii ale celui următor. Documentele secolelor XIV şi XV nu confirmă părerea că au existat trei faze de trecere de la stăpânirea devălmaşă la aceea individuală, şi anume de la împărţirea pe bătrâni şi părţi la aceea pe funii şi sfârşind cu aceea pe locuri sau pământuri. Dar motivarea acestor gradate tranziţii, prin evoluţia agriculturii? Ea este infirmată de cunoaşterea întregii vieţi economice a Ţarii Româneşti, în cele două secole amintite, din oare nu rezuiltă o sporire a terenurilor de cultură de aşa proporţii, încât să se repercuteze direct şi vizibil asupra stăpânirilor devălmaşe.

        Câteva aspecte mai rămân de evidenţiat.

        Există şi opinia că „boierii erau stăpâni de moşii, privilegiaţi (cu ocină şi ohabă, drept de imunitate), pe când cnejii plăteau dare şi nu aveau privilegii de imunitate. Ca şi în Moldova şi Transilvania, cnejii munteni din veacul al XV-lea formau o pătură de proprietari neprivilegiaţi, din rândul cărora se ridică boierii privilegiaţi de domnie, cei ce se bucură de imunitate" 138. Ce ne spun documentele?

        În primul rând că formula „ocină şi ohabă" nu înseamnă imunitate. Ocină „.desemnează dreptul de a stăpâni pământul cu aceleaşi drepturi cu care-1 stăpânea cel ce-1 dobândise prin moştenire, iar ohabă (de la oha-bitise) desemnează înlăturarea (scutirea) oricăror pretenţii pornite din partea terţilor asupra proprietăţii ce a fost astfel întărită de domn" 139.

        136 Ibidem, p. 87 (nr. 42).

        137 Ibidem, p. 174 (nr. 99). Vezi toate exemplele date mai sus.

        138 P. P. PANAITESCU, Obştea., p. 71. Aceeaşi afirmă şi în Introducere la istoria culturii., pp. 178-181 şi 297.

        139 Demonstraţia întreagă Ia VLADIMIR HANGA, Contribuţii la problema imunităţii feudale pe teritoriul patriei noastre, în S. U. B. B., 1960, s. III, fâşc. 2 „Jurisprudentia", p. 37. Vezi mai jos, p. 303-308, paragraful despre imunitate.

        Temeiurile stăpânirii pămânhdui

        În al doilea rând, domnia întăreşte proprietăţile unor h oieri – desemnaţi chiar cu acest nume în acte – fără însă a le acorda un privilegiu de imunitate; de exemplu, Vl'ad Călugărul! confirmând mai multe sate jupanilor Roman, Jitiian şi altor boieri, la 30 iunie 1486 140.

        „Porunca" din 1486 demonstrează, socotim cu totul concludent, că denumirea de boier (inclusiv aceea de jupan) nu era condiţionată de nici un fel de privilegiu de imunitate; în cazul nostru, toţi cei trecuţi în actul domnesc îşi văd confirmată, cu depline drepturi, opozabile „erga omnes", stăpânirea acelor sate, pe care le aveau prin moştenire de la părinţii lor şi aceştia, la rându-le, de la alţi înaintaşi. In aceeaşi situaţie – fără privilegii de imunitate —- domnia întăreşte „slugii" Voislav satul Corcova, cumpărat cu 600 de aspriin; sau lui Radul, Iuga, Ra-domir, Micul şi Radul – şi ei tot dregători ai stăpânirii – satele Cergeanii şi Comăneştii142, asemenea cazuri fiind frecventei43. Deci nici îndeplitiirea unei dregătorii nu conferea ipso facto boierului respectiv un privilegiu de imunitate. Sunt zeci de mărturii din secolul XV care toate infirmă părerea că boierii ar fi fost numai stăpânii de pământ privilegiaţi (beneficiind de imunitate, pentru oci-nele lor).

        Pe ce temeiuri se reazemă stăpânii pământurilor când îşi ţin satele? Situaţia cea mai generală este aceea a proprietăţii moştenite de la părinţi, din moşi strămoşi. Formularea ei în documente este aproape aceeaşi: „.ca să le fie ocină Persanii toţi, pentru că le este veche şi dreaptă ocină, dedină144 sau „.pentru că le sunt vechi şi drepte ocine, dedine"t45. In documentele redactate în slavonă, pământul este desemnat prin: dedina (derivat

        140 DRH, B, I, p. 320 (nr. 199).

        141 Doc. din 28 iul. 1472, ibidem, p. 237 (nr. 142).

        142 Doc. din 5 iunie 1475, ibidem, p. 246 (nr. 149).

        143 Vezi exemple similare cu dregători, deci boieri, care nu au privilegii de imunitate de la domnie: ibidem, pp. 227, 256, 257, 261, 288, 293, 304, 305, 310, 331, 332, 337, 346, 349, 408, 409, 422, 448, 467, 468, (nr. 134, 153, 154, 158, 178, 180, 187, 188, 191, 206, 207, 211, 216, 218, 249, 250, 261, 274, 286, 287).

        144 Doc. din 25 sept. 1498, DRH, B, I, p. 468 (nr. 287).

        145 Doc. din 7 dec. 1498, ibidem, p. 469 (nr. 288).

        de la A'feA'k = moş)î cu înţelesul de moştenire, care vine de la moş; prinocină (de la otKUK = tată) care înseamnă moştenire părintească şi prin baştină, cu acelaşi sens146. Printre proprietăţile Tismanei se numără, pe la 1392 în satul Pocrui „.baştină lui Tatomir şi a lui Voicu şi a lui Radoslav." 147. Treptat, aceleaşi denumiri – ocină, baştină, dedină – s-au aplicat şi pământurilor cumpărate, înfrăţite sau închinate, deoarece anterior ele fuseseră evident moştenite şi vor rămâne tot de moştenire pentru urmaşii noului proprietar iis.

        Se va obiecte, poate, că motivarea stăpânirii prin „.-veche şi dreaptă ocină" nu este, în actele secolelor XIV-XV, mai frecventă decât alte motivări – de exemplu, vânzarea-cumpărarea – şi nu ar reprezenta situaţia cu aplicarea cea mai generală. Socotim firesc că formularea citată să nu revină prea des în documente, întrucât transmiterea prin moştenire a drepturilor asupra satelor s-a efectuat, timp de generaţii înainte de întemeierea Ţării Româneşti fără nici un fel de act scris; ea a continuat, în acelaşi fel, şi după ce statul feudal a fost constituit. Domnia dă întăriri pe temeiul „veche şi dreaptă ocină", deci al moştenirii, mai ales la solicitarea „slugilor", adică a dregătorilor din aparatul de stat I49.

        Stăpânirea satelor se obţinea şi prin vânzare-cumpărare. Tranzacţiile erau obişnuit confirmate prin hrisov domnesc s încheiat prin formula de întărire: „De aceea, le-am dat s<i şi domnia mea, ca să le fie de ocină şi de ohabă şi dev nimeni neatins, după spusa domniei mele" 15°.

        Stăpânirea asupra pământului se dobândea uneori şi pe temeiul unor servicii deosebite îndeplinite faţă de câr-muire. Boierul Şărban primeşte satul Voinejeştii întrucât a slujit „cu dreaptă credinţă" pe voievodul Dan al II-lea151; pentru slujbă faţă de domnie sunt răsplă-

        146 CONSTANTIN GIURESCU, Studii de istorie socială, ed. 1943, pp. 336-338.

        147 DRH, B, I, p. 41 (nr. 16).

        148 CONSTANTIN GIURESCU, op. cit., p. 337.

        149 Vezi, de exemplu, DRH, B, I, pp. 293, 305, 310, 412 etc. (nr. 180, 188, 191, 253).

        150 Doc. din 8 iun. 1466, DRH, B, I, p. 223 (nr. 130). Exemple asemănătoare, ibidem, pp. 174, 204, 225, 230, 232, 234, 286-287, 314, 315 etc. (nr. 99, 118, 132. 136, 138, 139, 177, 194, 195 etc).

        151 Doc. din 1429, ibidem, p. 123 (nr. 63).

        tiţi şi jupanii Stoica Naneş152 şi Mihai153. In unele cazuri, stăpânii pământului îşi puneau împreună ocinele, fiecare ayând drepturi depline şi asupra satelor sau bunurilor aduse de cealaltă parte. In documentele vremii, operaţia poartă numele de aşezare, amestecare, a se uni, sau a fi fraţi, fraţi nedespărţiţi, femeile fiind şi ele participante, la egalitate cu bărbaţii:.a venit Neag înaintea domniei mele – scrie Vlad Călugărul – de şi-a aşezat pe fratele său Vladul, peste jumătate din Neagra, iar Vladul a aşezat pe Neag peste a treia parte din Urlăn-deşti. ca să fie fraţi nedespărţiţi peste ocine şi peste avere ori cit au, sau moartă sau vie. Şi oricăruia dintre dânşii i s-ar întâmpla mai înainte moarte, prădalica la ei să nu fie, ci să fie moşiile şi averea celuia care va rămânedintre dânşii" 154 (subi. nS-) D. C. G.).

        Cât despre proprietăţile mănăstireşti (ale bisericii în genere), ele sunt constituite cel mai frecvent pe temeiul daniilor făcute de voievozi, de boieri şi chiar de alte categorii, la care se adăugau, uneori, ocinele dobândite prin vânzare-cumpărare şi prin schimb. Daniile se adaugă una alteia, de-a lungul anilor, aşa încât ctitoriile mari ajung la averi impresionante, număiându-se printre cei mai bo-

        133 Doc. din 17 mai 1473, ibidem, p. 239 (nr. 143).

        153 Doc. din 9 mart. 1484, ibidem, p. 309 (nr. 190). Alte exemple, ibidem, pp. 16, 29, 47, 132, 294, 332, 347, 428, 453 (nr. 5, 10, 19, 70, 181, 207, 217, 264, 278).

        154 Doc. din 10 apr. 1488, DRH, B, I, p. 337 (nr. 211). Vezi alte exemple la ibidem, pp. 30-31, 148, 194, 207-208, 226, 239, 331 337, 347, 363. 365, 370, 394, 422, 469 (nr. 11, 84, 111, 122, 133, 143, 206, 211, 217, 226, 227, 230, 243, 261, 288). Doc. în care beneficiarele sunt femei, ibidem, pp. 284, 397, 412, 423, 477 (nr. 175, 244, 253, 262, 292); sau femei şi bărbaţi: pp. 315, 329, 399, 484, 490, 493-494 (nr. 195, 204, 245, 296, 299, 302). P. P. PANAIŢESCU, în Obştea., p. 183, consideră că înfrăţirea este o asociere colaterală, pe când aşezarea pe moşie este un act de moştenire, un fel de testament, pe linie descendentă, cel aşezat fiind considerat ca fiu adoptiv al stăpânului moşiei. Problema urmează să fie analizată în cadrul vechiului drept românesc luându-se în considerare toate actele de acest fel. Vezi şi G. FOTINO, Contribution ă l'etude des origines de l'ancien droit coutumier roumain., Paris, 1925, pp. 172-204. Observăm că termenul „a înfrăţi" este utilizat de traducerile din secolul al XVIII-lea, în timp ce actele din secolele XIV-XV folosesc termenii a aşeza (cel mai frecvent), a amesteca, a uni, a fi fraţi.

        gaţi „stăpâni de pământ". Mănăstirea Tismana începe cu satele: VaduJ Cumanilor, Hârsomuinţi şi Tismana, cu seliştea Toporna şi balta Bistreţ – toate întărite ei de Dan 1155, pentru ca în cel mult trei decenii şi jumătate să stăpânească, aproape numai prin donaţii, 21 (douăzeci-şiunu) 'de sate sau părţi din ele, plus trei silişti şi o parte dintr-o baltă la Dunăre. Averea ei a continuat să sporească şi de^a lungul secolului al XV-lea156. De danii asemănătoare şi substanţiale beneficiază şi Cozia şi, în proporţii variabile, mănăstirile Boliritinu, Codmeana, Dealul, Govora, Snagov etc.157. Domnia încurajează asemenea donaţii, iar Mircea cel Bătrân dă stareţului Sofronie de la Cozia o dezlegare scrisă în acest scop158.

        Ce urmări a avut constituirea Ţării Româneşti, stat feudal, cu o autoritate centrală, reprezentată de voievod, cu instituţii şi dregători, cu o ierarhie ecleziastică, asupra stăpânirii pământului? Domnul a devenit stăpânul locurilor pustii, a braniştilor (terenurile rezervate pentru pă-şunat, vânat şi pescuit), a hotarelor târgurilor; proprietatea boierească, ocinile stăpânilor de pământ nu reveneau domniei decât în caz de „hiclenie" (trădare), de deshe-renţă şi neplata dărilor, când domnia împlinea în locul datornicului sumele cuvenite vistieriei. Cei ce îndeplineau felurite slujbe faţă de stat şi-au văzutînnoită, confirmată prin hrisoave speciale, proprietatea asupra pământurilor: zeci de asemenea acte sunt eliberate tocmai „slugilor'", adică dregătorilor statului feudal, mari sau mici159. Slujba, colaborarea cu autoritatea politică, aducea o întărire în plus a drepturilor asupra pământului şi, în o serie de cazuri, o sporire a ocinilor 16°. Organizarea ecleziastică a avut ca urmare şi constituirea, tot prin intervenţia puterii politice, a proprietăţilor mănăstireşti, de proporţii uneori impresionante161. In sfârşit, dările şi o sumă de alte obligaţii faţă de stat au sporit, îndeosebi după accen-

        155 Doc. din 3 oct. 1385. DRH, B, I, p. 21 (nr. 7).

        156 Vezi doc. din DRH, B, I, sub indice.

        157 Vezi DRH, B, I, indicele.

        158 Doc. din (1402-1418); ihidem, p. 62 (nr. 27).

        159 Vezi exemplificările de la p. 230. Actele de proprietate eliberate „shigilor" alcătuiesc categoria cea mai numeroasă.

        Îeo ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, Proprietatea feudală., p. 56. 161 Vezi mai sus, p. 225.

        tuarea dominaţiei otomane 162; ceea ce a avut ca urmare decăderea treptată a numeroşi stăpâni de pământ până la trecerea lor în rândurile oamenilor dependenţi.

        Ce ştim despre domeniul feudal? Denumirea nu o aflăm în nici un document a'l vremii. Prin analogie cu situaţiile din Europa occidentală, s-a afirmat existenţa în Ţara Românească a unui atare domeniu, definit ca „marea proprietate feudală", alcătuit până către mijlocul secolului al XV-lea „din câteva sate" şi dintr-un număr mai mare după 1450163; adesea satefle erau „.aşezate unul lângă altul, într-un singur hotar, formând o enclavă, cu imunitate, deci un stat în stat". Pentru Ţara Românească exemplu de domeniu feudal îl oferă mănăstirea Tismana care „.stăipânea un foarte mare număr de sate, masate toate în partea de apus a Olteniei"164. De menţionat, în plus, că domeniile s-au constituit mai ales în zonele de câmpie „.pe pământul mai bun şi mai roditor decât acela al pădurilor şi al munţilor" 165.

        Ce rezultă de fapt din documentele secolelor XIV şi XV?

        Ele ne arată existenţa marii proprietăţi feudale aparţi-nând unor boieri fruntaşi, unor mănăstiri şi probabil domniei. Cuprinde această mare proprietate un teritoriu unitar? Răspunsul este negativ. Să luăm satele Tismanei16S. Unele sunt pe lângă Vodiţa: Vodiţa Mare, Ţarovăţ, El-hoviţa, Bahna şi Vârful Vladului. A doua grupă, spre est de primele: Novoselţi, Şuşiţa, Jidovştiţa, Clicevăţ, Potoe, Petroviţa, Jarcovăţ, Prilepeţ, Târgovişte, Varovni-cele167. Dar dacă aceste două grupe de sate sunt totuşi în apropiere – între râurile Bahna şi Topolniţa – nu tot astfel sunt situate celelalte. întâi Costeştii, în munte, la circa 22 km spre nord de Bahna. Apoi Poroiniţa şi Bistriţa la circa 12-14 km spre est de Varovnicele. Urmează Toporna şi Vadul Cumanilor la cel puţin 90 km spre SE

        162 De-a lungul secolului al XVI-lea.

        163 V. GOSTĂCHEL, P. P. PANAITESCU, A. GAZACU, Viaţa feudală., pp.213-214, 226-229.

        164 P. P. PANAITESCU, Obştea., pp. 82-83. 163 Ibidem, p. 86.

        166 Localizarea după harta din Istoria României, II, p. 312, fig. 100.

        167 Jidovştiţa şi Şuşiţa sunt la circa 14 km sud-est de Bahna şi la 19 km de Elhoviţa.

        de Varovnicele le8. Pe urmă, în jurul bălţii Bistreţu, la cel puţin 50 km spre răsărit de Calafat, Tismana stăpî-nea satele Călugăreni, Hârsomuinţi, Sălcişor şi, mai spre est, Sogoino, Saghevăţ, Pesticevo. Privind în continuare aşezarea satelor acestei ctitorii, întâlnim, cu totul despărţite de celelalte trei grupe amintite (şi distanţate chiar între ele), Piatra, Obedin, Trufeşti şi mult mai spre sud Vâr-biţa. Alte câteva se situează de-a lungul râului Motru, Ia cel puţin 44 km NE de Varovnicele 169: Ploştina, Turci-neşti, Leurda, Valea Strimtă, Valea Largă, Văgiuleşti şi Bobotnici. în sfârşit, un grup de 18 sate se situează în zona dintre râurile Tismana şi Jiu până la confluenţa lor. In concluzie, cele câteva zeci de sate ale Tismanei sunt răspândite pe o arie foarte largă, cuprinsă între Cerna la vest, Dunăre la sud şi Jiul de la izvoare şi până la vărsare în fluviul Dunărea! In atare condiţii, nu mai putem vorbi de „un singur hotar", ce l-ar forma „domeniul" Tismanei. Dar poate că marile proprietăţi laice confirmă totuşi o concluzie? Să luăm pe jupanul Mihail din Ruşi şi pe fiul său jupanul Stan. Ei stăpânesc, la 1469170: Ruşii – la 6-8 km SE de Târgovişte; Racoviţa cam la 7 km de precedentul: Sturzeni la circa 25 km de Târgovişte spre NV şi deci la 31-33 km de Ruşi: urmează Muşateştii, la aproximativ 18 km SE de Ploieşti şi 66 km de Ruşi, de unde se trăgea jupanul Mihail! Urmau, undeva spre Mizil – deci spre răsărit de Muşăteşti – satul Tătărai şi siliştea Amza; siliştea Şenteşti – probabil Sinteştii de astăzi – la 11 km sud de Urziceni şi, ca atare, la peste 108 km de Ruşi. De asemenea. Grecii, aproximativ la 43 km SSE de Ploieşti şi iarăşi la peste 90 km de Ruşi. Mai erau Hileştii, Tătuleştii şi Brana, nelocalizate m. In nici un caz nu aflăm imaginea domeniului feudal unitar. Aceeaşi concluzie şi pentru satele boierilor Badea, Vlaicul şi Radul, la 1452 172 – din care

        168 Distanţa calculată de-a lungul şoselei principale de astăzi, vezi Ghidul drumurilor, 1928, planşele 34 şi 40.

        169 între Varovnicele şi Văgiuleşti sunt circa 44 km.

        170 Doc. din 25 aug., DRH, B, I, p. 228 (nr. 135).

        171 Toate localizările după DRH, B, I, indice, iar distanţele calculate după Ghidul drumurilor, 1928.

        172 Doc. din 5 aug. DRH, B, I, p. 190 şi indicele pentru localizarea satelor Coteşti, Ştefăneşti, Goleşti, Cârstineşti, Teleşti, Jugorul.

        amintim: Ştefăneştii chiar la oraşul Piteşti, Cârstianeştii la vreo 20 km de primufl, iar Jugorul şi Coteştii destul de aproape de Câmpulung (respectiv 13 km şi 11 km la SE şi S de oraş). Dar satele jupanului Ticuci173? în vechiul judeţ Gorj, el avea Gilortul (probabil Bongeşti), Bănea (Baia de Fier) la circa 20 km spre NE şi la alţi 5 km de acestea – Polovragi. Dar Pârâiani şi Spineani seaflă la circa 44 km sud de Polovragi; Budonii între ele, la vreo 16 km N de Pârâiani, în timp ce Brăâşti (Ru-săneşti) la circa 26 km de Pârâiani. în schimb Măilaţi (probabil lângă Poiana) se afla la 40 km SV tot de Pârâiani174. Concluzia se desprinde de la sine: marea proprietate boierească sau mănăstirească nu forma în secolele XIV-XV un singur domeniu teritorial, ci se compunea din sate aflate la zeci de kilometri, uneori la peste 100 km distanţă unele de altele175.

        A ajutat la „crearea domeniilor feudale", în secolele XIV, „.aducerea instrumentelor de fier pentru munca agricolă, fabricate în Transilvania", unelte care, achiziţionate în primul rând de boieri, au permis mărirea producţiei agricole pe aceste domenii? 176. Nu găsim în documente nici un început de confirmare a unei asemenea păreri. Se importa la începutul secolului al XV-lea de la Braşov, fier, iar mai târziu – în 1486 – găsim notate obiecte de fier şi de oţeli77, dar în nici un document nu găsim informaţii pentru a stabili o corelaţie între uneltele agricole cumpărate din Transilvania şi formarea marii proprietăţi în Ţara Românească în secolul al XlV-lea! Constatăm numai că marea proprietate mănăstirească se formează prin voinţa şi acţiunea puterii politice, a voievozilor. Constatăm, de asemenea, că boierii – cum ar fi, de exemplu, jupanul Mogoş, la 1456 – îşi stăpânesc satele ca „.vechi şi drepte ocine şi de-

        173 Doc. din 18 ian. 1480, ibidem, p. 275 (nr. 170).

        174 Localizările tot pe baza indicelui de la DRH, B, 1, sub voce. Considerăm exemplele concludente.

        175 La fel concluzia lui H. H. Stahl, Controverse de istorie socială româneascsă, p. 83.

        176 Părerea exprimată de P. P. PANAITESCU, Introducere la istoria culturii, p. 301.

        177 RADU MANOLESCU, Comerţul., p. 146. Ele se aduceau, desigur, şi înainte de 1486.

        dine" 178 – deci moştenite. în secolele XIV-XV, modalităţile de alcătuire ale marii proprietăţi erau moştenirile, înfrăţirile, donaţiile (inclusiv cele silite), vânzările-cumpărările, zestrea şi „dreapta slujbă" către domnie.

        Rezerva A existat, în schimb, o rezervă feudală în cadrul acestei feudală mari proprietăţi boiereşti? S-a emis părerea că a existat, în secolele XIV-XVI un pământ rezervat, al stăpânului satelor, proprietatea sa „exclusivă" de pe care îşi lua „tot venitul" – nu numai dijma – şi care era pus în valoare prin „.munca gratuită a ţăranilor dependenţi" 179. Nici un document muntean din secolele XIV şi XV nu aduce un început de confirmare, nu arată existenţa acestei rezerve senioriale. S-a invocat un singur act pentru tot veacul al XVI-lea, şi anume o întărire din 23 septembrie 1538, dată de voievodul Radu Paisie egumenului Theodor al Govorei pentru o ocină, la Nănăşeşti, „partea lui Sprinten, poiana cu meiu". Aflând că poiana cu pricina fusese cumpărată „din vremuri vechi" de mănăstire, voievodul hotărăşte „.să fie volnic părintele egumen să-şi ţină ocina şi să ia meiul şi să are" 18°. Pământul în litigiu nu constituie o „rezervă seniorială"; este vorba de o ocină mănăstirească obişnuită,a cărei stăpânire este contestată de un boier. în secolele XIV şi XV nu găsim atestată, documentar, în Ţara Românească nici un fel de „rezervă feudală" în cadrul satelor stăpânite de boieri «8 DRH, B, I, p. 197 (nr. 113).

        17S P. P. PANAITESCU, Obştea., p. 140. Dar acelaşi autor, în Dreptul de strămutare, j>. 73, afimă: „Conchidem că în secolul al XV-lea nu existau în Ţara Românească şi în Moldova rezerve senioriale, deci nu exista rentă agricolă în muncă. Tot pământul era lucrat în dijmă".

        180 DIR, XVI, B, II, pp. 252-253 (nr. 249).

        181 V. COSTĂCHEL, P. P. PANAITESCU, A. CAZACU, Viaţa feudală., p. 119: „înainte de a apărea rezerva feudală compusă din ogoare semănate cu cereale, ea a existat sub o altă formă, fiind legată de alte ramuri ale producţiei agricole: creşterea vitelor, albinărit, viticultură. In Ţara Românească, în secolul XV, viile mănăstireşti sunt lucrate de ţărani dependenţi.". Autorii nu fac însă o trimitere la documente, de unde să rezulte că viile mănăstireşti, care la acea epocă nu puteau ti lucrate decât de oameni dependenţi, constituiau o tormă a rezervei feudale.

        Boierii – cei importanţi în orice caz – aveau o „curte", adică o reşedinţă. Atare reşedinţe sunt foarte vechi; ca şi clasa boierilor, ele au existat – cradem – anterior unificării politice a Ţării Româneşti, la începutul secolului al XlV-lea. Un Ţâţul dăruieşte Coziei, în 1388, curtea pe locul Hinătestilor182. Când la un boier hrisoavele arată, pe lângă nume, locul său de baştină, este probabil că în acel sat se afla şi curtea sa.

        Ne gândim la Radul din Berivoieşti183, la jupan Dra-gomir de la Şegarcea184, la Dumitru din Maniaci185, căruia Dan al II-lea îi întăreşte chiar stăpânirea asupra satului Maniaciul, sau Stânciul Moenescul jupan, cu ai săi, care primesc întărire domnească pentru „moşia lor de la Moeneşti" 186, sau Dragomir din Brăneşti şi Petec Bahuşin din Luciani187, sau cunoscutul mare boier Mi-hail din Ruşi, care obţine scutire de la vama târgului pentru satul său Ruşii188; amintim, în sfânşit, şi de satul cu nume caracteristic „Curtea lui Vâlcan" 189 etc.

        Se întâmplă şi ca un boier să încerce, fără drept, să-şi stabilească reşedinţa în vreun sat. Aşa a vrut Vlaicu, datei primeşte grabnic poruncă de la Radul cel Mare să părăsească satul; „.astfel îţi vorbesc domnia mea, ca în ceasul când vei vedea această carte a domniei mele, iar tu în acel ceas să-ţi încarci toată marfa şi averea toată, să pleci din sat unde ştii, căci acel sat, Stoioeştii, domnia mea l-am dat călugăriţei, maicii domniei mele, căci i-a fost dat de zestre" 19°. E posibil – chiar probabil – ca asemenea curţi boiereşti să fi avut o împrejmuire mai înaltă de lemn; în această formă, ele pot fi considerate ca „întărite". Nu avem nici o mărturie însă, în Ţara Românească, despre ridicarea unor cetăţi boiereşti simi-

        162 Doc. din 20 mai, DRH, B, I, p. 27 (nr. 9).

        183 De la 1400-1403, ibidem, p. 52 (nr. 21).

        184 Doc. din 10 iun. 1415, ibidem, p. 82 (nr. 38). 165 Doc. din 1 dec. 1429, ibidem, p. 127 (nr. 66).

        186 Doc. din 23 apr. 1441, DRH, B, I, p. 161 (nr. 93).

        187 Doc. din 28 mart. 1451, ibidem, p. 179 (nr. 102).

        158 Doc. din 1 aug. 1451, ibidem, p. 182 (nr. 104). Cf. pp. 228-229 (nr. 135).

        189 Doc. din 18 ian. 1480, ibidem, p. 275 (nr. 170).

        190 Doc. din 1495-1496, DRH, B, I, p. 418 (nr. 258).

        lare celor înălţate de feudalii din centrul şi vestul continentului nostru191.

        Sătenii In faţa stăpânilor pământului exista o altă clasă socială dependenţi fundamentală. Era alcătuită din cei ce nu mai aveau proprietăţi (ocine), lucrau pământul şi „ascultau" de cei dintâi. Menţiunile documentare asupra clasei dependente sunt relativ sumare în secolele XIV şi XV. Este şi firesc, deoarece statul feudal are menirea să asigure interesele clasei boiereşti, să întărească pe cei ce deţin proprietatea solului, iar actele oficiale, prin întreg cuprinsul lor, exprimă concludent tocmai acest rol al cârmuirii. Dar pă-mântul era aducător de venit în măsura în care era cultivat, în măsura deci în care cuprindea oameni în stare să-1 lucreze.

        Cea mai frecventă referire la clasa dependentă o aflăm în însăşi înşiruirea satelor, în cuvântul sat (ctAo), urmat de numele respectiv – cuvânt care are o dublă semnificaţie: o realitate teritorială – adică suprafaţa cuprinsă între anume hotare şi o realitate socială – adică locuitorii lui. Primul act de danie pentru Vodiţa, pe la 1374, aduce dovada acestei duble semnificaţii: „După acestea – scrie Vladislav I – satul Jidovştiţa, slobod de toate dările şi muncile domneşti şi de oaste.; şi câte găleţi vor fi de la satul lui Costea pe Topolniţa." 192: dări plătite, munci efectuate, serviciu militar, dijmă – găleţi cu grâne, toate atestă direct prezenţa oamenilor, care pun în valoare pământul. Exemplele se repetă cu zecile în actele vremii. Boierii Stoica, Dimitrie, Vâlcan, Mihăilă, Petru şi Şişman stăpânesc patru sate şi jumătate la 1430: apare evident că nu ei, ci locuitorii acestor aşezări sunt cei care asigură culturile agricole193. La fel, în cazul tuturor proprietarilor mari şi mijlocii194. inclusiv ctitoriile.

        Cum sunt numiţi oamenii dependenţi în actele timpului?

        191 Concluzia formulată de H. H. STAHL, pp. 83-84.

        «2 DRH, B, I, p. 18 (nr. 6).

        193 Doc. din 16 sept., ibidem, p. 129 (nr. 68).

        194 Vezi mai sus, pp. 222-228.

        Controverse.

        Foarte frecvent sunt implicit înţeleşi în termenul de sat = Cf/io 195, întrucât, în secolele XIV-XV, numai pământul cu locuitori aducea venit, era productiv pentru proprietari. Numai aşa înţelegem cum satele, care au aparţinut mai înainte lui Cazan şi lui Stoian Hal-gaş pot sluji, la 1388, călugărilor Coziei „.pentru hrană şi pentru îmbrăcăminte", după însăşi hotărârea lui Mir-cea cel Bătrân196. Fără locuitorii aflători în ele, sateleCălimăneşti, Jiblea, Bradaţeanii, Seaca şi Hinăteşti n-ar fi fost slobode de toate dările şi muncile, cum hotărăşte acelaşi voievod în favoarea aceleiaşi ctitorii197. Tot la săteni se referă şi Vlaicu I, când dăruieşte Vodiţei găleţile de grâne adunate din dijmă, în „.satul lui Costea pe Topolniţa"198 sau din nou Mircea cel Bătrân, când scuteşte Pulcovţii de dări, dijme şi munci, adăugind, explicit: „Cine se va încumeta dintre boierii domniei mele. să-i împiedice pe acei săteni măcar cu un fir de păr. unu1! ca acela va primi mare rău şi urgie de la domnia mea."199 (subl. ns. D. C. G.). ciao înseamnă şi teritoriul şi colectivitatea oare-1 cultivă, ascultătoare de boier. Nu întâlnim pentru secolele XIV-XV vreun document muntean în care selo să desemneze pe proprietarii devălmaşi200, pe stăpânii de pământ devălmaşi.

        Numele obişnuit al ţăranilor depenidenţi în documentele Ţării Româneşti (până în secolul al XVII-lea) este acela de vecini, prima lor menţiune scrisă fiind din 14822<n. Cuvântul este latin şi a fost adoptat de diecii actelor slavone, chiar din limba românească vorbită202. Din imagi-

        195 CONSTANTIN GIURESCU, Studii de istorie socială, pp. 19-20 şi 134; ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, Despre terminologia ţărănimii dependente., pp. 1156-1157; IDEM, Conside. raţiuni asupra termenilor de vlah şi rumân pe baza documentelor interne ale Ţării Româneşti din veacurile XIV-XVII, în SMIM, IV, 1960/p. 67.

        »« DRH, B, I, p. 27 (nr. 9).

        197 DRH, B, I, p. 59 (nr. 25).

        198 La 1374, DRH, B, I, p. 18 (nr. 6).

        199 Aici identitatea selo = săteni este deplin exprimată: doc. din 11 mai 1409, ibidem, p. 76 (nr. 35).

        200 Denumiţi în unele recente studii şl „ţărani liberi".

        201 Doc. din 23 mart., DRH, B; I, p. 291 (nr. 179): vecinii mănăstirii Snagov.

        202 CONSTANTIN GIURESCU, Studii de istorie socială, pp. 32-33, 139-140, 219-220. Discuţiile asupra originii ternea colectivă a satului se desprind deci oamenii; evoluţie firească, de vreme ce, în tot evul mediu, rolul cel dintâi în cultivarea ogoarelor îl avea omul, unealta fiind un auxiliar.

        Rar, pentru această categorie socială este folosit şi termenul de seleani203, derivat de altfel din amintitul selo sim. acela de horane: „Şi iarăşi cine va umbla dintre ţărani (wt x'^P'iHl) pe acei munţi mănăstireşti, ei să plătească călugărilor ce este legea rumânească (aaKOH kajlukh), după spusa domniei mele." hotărăşte Radu cel Frumos în 1470 204. Cu acelaşi înţeles de om dependent, apare foarte rar şi cuvântul de vlah, al cărui echivalent, în documentele româneşti, este rumân (foarte frecvent întâlnit în acte): „De la toţi boierii brăileni şi, de la toţi cnejii şi de la toţi rumânii (wt K'hCjX' KAaC(X) scriem ţie, domnului moldovenesc, Ştefan voievod" aşa începe protestul locuitorilor judeţelor Brăila, Buzău şi Râmnic, adresat lui Ştefan cel Mare, la 1481205. ' în sfârşit, uneori găsim în texte, tot pentru omul dependent, şi „case" (k8\th) 206. Pe nume, individual, rumânii nu sunt desemnaţi, în secolele XIV şi XV, decât menului: V. COSTĂCHEL, Despre problema obştiilor., p. 9S şiurm.; ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, Despre terminologia ţărani- mii dependente, pp. 1162-1164 şi notele respective; P. P. PA- ' NAITESCU, Obştea., p. 42.;

        203 Doc. din 11 mai 1409, DRH, B, I, p. 75 (nr. 35).

        204 Doc. din 28 iul.: DRH, B, I, p. 231 (nr. 137). „Horane"; are sensul de „vecin", deoarece textul menţionează şi „legea ' „rumânească". Am tradus prin „rumânească" şi nu „românească", ' deoarece din contextul documentului rezultă că „ţăranii" repre- ' zintă o categorie socială, întocmai ca boierii, cnezii şi siromahii amintiţi în acelaşi act. Cf. CONSTANTIN GIURESCU, op. cit., pp. 209-211. Dar „horane" însemna şi ţărani în general: doc. din 16 iun. 1493, DRH, B, I, p. 388 (nr. 241); ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, op. cit., p. 1163.

        205 I. BOGDAN, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti., pp. 282-285 (nr. CCXXIX). CONSTANTIN GIU- ',; RESCU, op. cit., pp. 137-139. Cuvântul vlah este întâlnit uneori în documente mai târziu însă, din sec. al XVI-lea, şi cu înţelesul de om de rând: Vezi ŞT. ŞTEFĂNESCU, Consideraţiuni asupra termenilor „vlah" şi „rumân"., pp. 67-68 şi pp. 63-66 unde se arată bibliografia respectivă.

        aoB Doc. din 1417-1418, DRH, B, I, pp. 82-84 (nr. 39) se referă la 10 familii de orăşeni din Târgovişte: Cf. p. 103 (nr. 52), doc. din 28 febr. 1424; CONSTANTIN GIURESCU, op. cit., pp. 135-136 şi ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, Despre terminologia ţărănimii dependente, pp. 1157-1158.

        ca o excepţie, îndeosebi când cineva se închină sau este destinat – de stăpânire – unei mănăstiri. Aşa sunt Lun-gaşi cu nepoţii săi, Ianache, Caloian, Martin, Ivan, Gherghi, Oancea, Sâmbotin, Nicola. Metaxar, Tudoran şi Gheorghe Paramali, alcătuind cele zece „case" puse de Mihail voievod, fiul lui Mircea., sub ascultarea stareţului Coziei, chir Sofronie 2"7.

        DepenDependenţa înseamnă o legătură personală faţă de un stă-denţa, pân, nu faţă de pământ 208. Ea se stabileşte prin actul de legătură închinare ce se adresează unei comunităţi ecleziastice sau personală unui boier: „.oricine se va închina cu sufletul şi cu averea lui la mânăstirea de la Cozia. să nu cuteze din neamul sau din rudeniile acelui om să ceară socoteală, nici să spună un cuvânt pentru aceasta pentru că cine se va încumeta, va primi mare rău şi urgie de la domnia mea" – avertizează Mircea cel Bătrân. Protestele eventualilor moştenitori, frustraţi de bunurile trecute în patrimoniul mănăstiresc, erau oricând posibile; dar un atare transfer de avere în beneficiul ctitoriei opera, în cazul de faţă, numai fiindcă proprietarul acestei averi se închinase în prealabil egumenului, ca reprezentant al comunităţii ecleziastice. De aceea, voievodul Mircea, în acelaşi hrisov, amintind de donaţia unui Anghel de la Ocna, în favoarea mănăstirii, adaugă că „.nimeni din neamul lui Anghel sau din rudeniile lui" sau dintre dregătorii statului nu au voie să conteste închinarea şi dania209. Uneori atare închinări erau condiţionate, în sensul că donatorul va beneficia de averea sa în continuare până la moarte, după oare bunurile vor trece în patrimoniul bisericesc 210.

        Când astfel de acte aveau loc între laici, avem temei să considerăm că ele însemnau trecereau „donatorului" în rândul oamenilor dependenţi, al celor carenu mai sunt liberi. Şi, o dată cu această agravare a apăsării sociale,

        2" DRH, B, I, p. 84 (nr. 39).

        208 Vezi argumentarea în CONSTANTIN GIURESGU, op. cit., pp. 157-170; V. COSTĂCHEL, P. P. PANAITESCU, A. CAZACU, Viaţa feudală., p. 114; P. P. PANAITESCU, Dreptul de strămutare., pp. 71-72.

        209 Doc. din 1402-1408, DRH, B, I, p. 62 (nr. 27). Formulări similare la 22 iunie 1418, ibidem, p. 87 (nr. 42).

        2»« Ibidem, pp. 64, 97, 178 (nr. 28, 48, 102).

        sporeau şi averile unei minorităţi beneficiare. Pentru secolele XIV şi XV au rămas puţine mărturii documentare; suficiente însă pentru a ne exemplifica o realitate ce se va manifesta mult mai frecvent în etapele următoare, cu rezultatul „rumănirii", deci a aservirii, unui tot mai mare număr de mici stăpâni de ocini. Laconismul şi formularea neutră din acte nu pot ascunde fondul acestui lent, dar esenţial proces dinlăuntrul societăţii româneşti medievale. Vlad Călugărul întăreşte la 1485, lui Stan Macrea şi familiei sale, jumătate din satul Mihoveni „.cât au ţinut Dragomir şi Zlatco, pentru că au închinat-o Dra-gomir şi Zlatco jupanului Drăghici al lui Stoica înaintea lui Radul voievod. Iar jupan Eh"aghici a vândut lui Stan Macrea şi lui Stoia, pentru 600 aspri şi un cal bun." 211. Beneficiarul este un boier de rang, un jupan; condiţia „donatorilor" n-o cunoaştem şi nici motivele care i-au obligat la acest gest. Dar notăm că din închinarea personală, însoţită de aceea a pământului (o jumătate de sat), hrisovul domnesc reţine numai efectele materiale ale acestei închinări şi anume transferul de proprietate. La fel se întâmplă şi cu jupanii Bran, Radul spătar şi Patru stratornic – iarăşi boieri de rang – numiţi chiar „vlas-teli" în actul domnesc, care stăpânesc în Băleşti „.partea lui Dobre pentru că le-a închinat-o lor Dobre în zilele lui Basarab voievod". Temei suficient pentru ca şi Vlad Călugărul să le întărească proprietatea, cu drepturi depline opozabile „erga omnes", exprimate prin formula „.ca să le fie de ocină şi de ohabă şi de nimeni neatins" 212.

        Ce obligaţii rezultă dintr-o atare închinare? O formulare globală a lor o aflăm în înseşi actele epocii, prin cuviinţele supunere şi ascultare. Mircea cel Bătxân dăruieşte Co-ziei satele Micleuşevţi, Curilo şi Grădanovţi „.ca să fie în supunere faţă de acea mânăstire şi de toţi fraţii"213, deci faţă de comunitatea ecleziastică şi, totodată, faţă de toţi membrii ei: relaţiile de la om la om erau astfel limpede exprimate. Aceeaşi „îndatorire", când stăpânul este un laic: „.astfel vă porunceşte domnia mea – scrie

        211 Doc. din 7 sept., DRH, B, I, p. 315 (nr. 195).

        212 Doc. din 6 mai 1492, DRH, B, I, p. 368 (nr. 229).

        213 Doc. din circa 1400, DRH, B, I, p. 49 (nr. 20).

        voievodul Alexandru xboruşanilor – ca să fiţi ascultători. cinstitului, celui ce mi^a slujit mult, din casa domniei mele jupanului Voicu, pentru că-i sunteţi veche şi dreaptă ocină.să-l ascultaţi şi să-l cinstiţi. Altfel să nu fie, după porunca domniei mele" 214 (subl. ns. D. C. G.), adaugă domnul care, princalitatea sa, de cea mai înaltă autoritate politică, reamintea sătenilor dependenţi că erau obligaţi să-şi îndeplinească îndatoririle faţă de boierul de rang. Ascultarea, supunerea nu erau facultative, ci obligatorii în cadrul relaţiilor sociale existente, iar cei care se împotriveau sau se sustrăgeau aveau să se aştepte la acţiunea represivă a aparatului de stat.

        Ce cuprinde o atare formulare generală? Într-o poruncă adresată tuturor satelor Tismanei, Miroea cel Bătrân este explicit: „Şi să fiţi în supunere despre toate slujbele şi dăjdiile şi de posadă şi de găleţi ohabnice şi de coşniţe ohabnice" 21& (subl. ns. D. C. G.). în plus, amenzile şi alte pedepse impuse locuitorilor pentru felurite delicte erau adunate tot în beneficiul mănăstirii.

        „Supunerea, ascultarea" însemnau, aşadar, pentru vecini (rumâni) un ansamblu de obligaţii, care cuprind dijme din produse, dări şi lucrul216.

        Desigur, alături de obligaţii se rânduiau, întărite prin tradiţie, şi anume „drepturi" ale rumânilor. Casa construită de rumân, via sau livada sădite de el, porţiunea defrişată din pădure îi aparţineau deplin, putând să le vândă sau să le transmită prin moştenire217. Aveau şi putinţa de strămutare, dacă însă împlineau anume îndatoriri faţă de stăpânul lor: „Dă domnia mea această poruncă a domniei mele – hotărăşte Mircea cel Bătrân pentru satul Cărăreni al Coziei —.ca oricine ar dori să meargă din satele boiereşti mari sau mici. să fie slo-

        2" Doc. din (1431-1436), DRH, B, I, p. 132 (nr. 70).

        215 Doc. din 1407: DRH, B, I, p. 72 (nr. 33). Vezi şi p. 49 (nr. 20).

        216 Analiza acestor obligaţii în CONSTANTIN GIURESCU, op. cit., pp. 171-202. Cf. V. COSTĂCHEL, P. P. PANAITESCU, A. CAZACU, Viaţa feudală., pp. 117-118; P. P. PANAITESCU, Dreptul de strămutare, pp. 72-73. Pentru detalii, vezi mai jos, p. 312 şi următoarele.

        217 CONSTANTIN GIURESCU, op. cit., pp. 47-48. Exemplele documentare sunt mai ales din secolele XVI-XVII, dar este cert că o situaţie similară a existat şi anterior, când apăsarea vecinilor era totuşi mai atenuată decât după 1500.

        bod de orice dăjdii mari şi mici.". Şi pentru ca autorităţile locale să nu se opună, domnul adaugă: „Cine va împiedica pe acel om sau dintre boieri sau dintre cnezi sau pentru posadă sau pentru vama sau pentru găletarit, să împiedice pe acel om, unul ca acela va primi blestem de la Dumnezeu. Şi de la domnia mea va primi mare rău şi urgie"218. Vecinii din satele boiereşti doritori a se strămuta în Cărăreni aveau voia s-o facă, beneficiind şi de scutire de dări.

        Aceeaşi situaţie şi când se întemeia un sat de către mari boieri – de exemplu, de jupanii Pârvul şi Danciul Cra-iovescu —; în acest caz, Vlad Călugărul hotărăşte „.ca ori câţi rumâni va vrea să adune pe a lor moşie ce se numeşte Potel. ei să fie slobozi şi de toate slujbele şi dăjidiile." 2i9.'

        Actul nu formulează vreo prealabilă condiţie. Ea exista însă şi consta în obligaţia de a plăti găleata de ieşire: „.oricâţi vecini vor merge în satele sfintei mănăstiri (Tis-mana) iar cnezii să nu cuteze să-i oprească, ci să le ia numai găleata, pentru că cine îi va opri, rău va păţi. Altfel nu este", hotărăşte Radu celMare în 1498 22°.

        Stabilirea într-un alt sat nu însemna eliberarea din rumânie. Semnificativ însă, strămutarea aceasta era organic -asociată cu roadele pământului, cu plata unei anume cantităţi de produse (grâu, orz). Nu ştim cât de mare era această cantitate în secolele XIV şi XV221.

        Emanciparea rumânului era, de asemenea, posibilă; ea se producea practic, prin cumpărarea de la stăpân a pământului, pe care rumânul se hrănea. A rămas o singură mărturie pentru secolul al XV-lea, consemnată într-un act din 1604. Opriş din Cârstieneşti revendică mai mulţi megieşi din Văleni ce se vâruduseră lui Pârvul Logofătul. Pentru a lămuri pricina, voievodul Radu Şerban

        218 Doc. din 1404-1418, DRH, B, I, p. 66 (nr. 29). 2" Doc. din 19 ian. 1493, DRH, B, I, p. 391 (nr. 242).

        220 „Cahla" în originalul slavon: doc. din 9 ian., ibidem, p. 459 (nr. 281). Cf. CONSTANTIN GIURESCU, Studii de istorie socială, pp. 162-163 şi P. P. PANAITESCU, V. COSTĂCHEL, A. CAZAGU, Viaţa feudală., p. 117; P. P. PANAITESCU, Dreptul de strămutare, p. 75; ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, Despre terminologia ţărănimii dependente, pp. 1166-1167.

        221 Pentru secolele XVI-XVII mărimea,.găleţii" de ieşire este variabilă. Vezi D. MIOC-N. STOICESCU, Măsuri medievale de capacitate, pp. 1356-1360.

        cercetează actele, ajungând la următoarea încheiere: „.şi am văzut şi a procitit domnia mea şi cartea Iui Dan Vodă cel de demult şi am adevărat domnia mea cum că s-au răscumpărat acei mai sus numiţi oameni de atunci, dintr-acele zile de demult" 222. Este greu de apreciat cât de frecvente erau atare eliberări; judecind după evoluţia din secolul al XV-lea, răscumpărările erau sensibil mai rare decât fenomenul invers, al iobăgirii.

        Ansamblul de obligaţii şi drepturi ce determinau condiţia rumânului nu a fost adunat, codificat în scris; transmis din generaţie în generaţie, el era însă foarte bine cunoscut şi avea putere de lege scrisă. Dovadă că este invocată uneori, constituind o legiuire caracteristică pentru întreaga clasă socială a vecinilor. Ţăranii care vor umbla cu vitele lor pe Munţii Parângul, Oslea, Sorbele şi Boul aparţinând mănăstirii Tismana vor plăti călugărilor „.ce este legea rumânească" (aiKOH K/UIUkh), hotărăşte Radu cel Frumos la 1470223. Cât anume, nu era nevoie de adăugat, deoarece cuantumul era cunoscut de toţi.

        Au existat printre rumâni mai multe categorii? Pornind de la un document din 10 iulie 1511, s-a dat un răspuns afirmativ: „.este clar că au existat în secolul al XV-lea două categorii de ţărani dependenţi cei de obşte şi coloniştii, desprinşi de obşte, veniţi ca fermieri pe moşia boierului, pe bază de contract, adică de învoială nescrisă"224. Dar în actul sus-amintit citim numai următoarele: „Şi iarăşi ori câţi vecini vor veni să şadă la Rogozeşti, iar ei să fie slobozi de toate slujbele şi dările mari şi mici numai pe şapte ani, numai să dea birul şi să facă oastea cea mare şi alta nimic" 225. Formularea e limpede: vecinii se stabilesc în Rogozeşti nu pe temeiul unei învoieli nescrise, ci au această libertate de stabilire recunoscută de un act domnesc; condiţia lor nudiferă de a celorlalţi rumâni; numai că beneficiază, temporar,

        222 CONSTANTIN GIURESCU, op. cit., pp. 38-39. Cf. DIR, XVII, B, 1, p. 131 (nr. 135).

        223 La 28 iulie, DRH, B, I, p. 231 (nr. 137). O lege similară era şi în Moldova: CONSTANTIN GIURESCU, op. cit., pp. 209-217.

        224 P. P. PANAITESCU, Dreptul de strămutare, p. 78.

        225 DIR, XVI, B, I, p. 72 (nr. 70).

        de o scutire de dări şi slujbe; după expirarea termenului, nu mai există vreo deosebire faţă de ceilalţi. In concluzie, stabilirea a două categorii distincte de ţărani dependenţi în secolul al XV-lea nu este dovedită documentar.

        Nu avem mărturii scrise asupra organizării interne a satelor dependente în secolele XIV-XV. Unele urmau, probabil, viaţa şi rânduielile obştilor cu toate întocmirile lor; altele – vezi satele Cărăreni sau Potelu amintite mai înainte – cuprindeau rumâni adunaţi din diferite locuri, fără ca între ei să existe multiplele legături ale obştii.

        Alături de stăpânii pământului şi de rumâni (vecini), o a treia mare categorie socială sunt târgoveţii, locuitorii târgurilor: nume de veche origine, cel dintâi folosit în limba română pentru noţiunea de aşezare urbană, răs-pândit în toate teritoriile româneşti, însemnânid, la început, locul unde se face schimb de produse, comerţ226. Multe târguri preced formarea statului feudal al Ţării Româneşti (ca şi în Moldova de altfel); atestarea documentară nu constituie un indiciu al vechimii lor, fiind determinată, de obicei, de un act al autorităţii politice – tratate de negoţ, eliberare de hrisoave interne – sau de vreo relatare a unui călător.

        În ordine cronologică, primul amintit în scris este oraşul Câmpulung, la 1300. Argeşul (Curtea de Argeş) îşi are începuturile cam în acelaşi timp, ambele centre fiind capitale ale Ţării Româneşti. Urmează, în ordinea menţiunilor documentare, Brăila şi Slatina (1368); Ruşii de Vede şi Piteştii (1385); Râmnicul Vâlcii (1388 – dar ştim că exista şi sub Dan voievod); Târgovişte (şi aci capitală a ţării); Ocnele Mari (1402-1418); Târg-şorul (1413); Târgul Jiu (1429); Buzău, Gherghiţa şi Oraşul de Floci (toate într-un act din 1431); Bucureştii (1459).

        Foarte rar sunt amintite, la Dunăre Turnu-Severin şi Giurgiu, ambele clădite tot la cunoscute vaduri, precum şi Râmnicul Sărat, pe râul Râmnic, loc de etapă pe calea

        226 CONSTANTIN C. GIURESCU, Târguri sau oraşe., pp. 22, 75, 174.

        spre Moldova. în Dobrogea, oraşele existente încă din secolele XI-XII se constituie mai ales ca porturi dunărene, dar şi în jurul unor cetăţi – reşedinţă a administraţiei bizantine: este cazul centrelor Garvăn, Capidava, Pâcuiul lui Soare şi mai ales Vicina 227.

        În toate cazurile amintite menţionarea documentară a centrului nu este în legătură cu începuturile sale ci, aproape întotdeauna, arată rosturile oraşului în desfăşurarea negoţului sau confirmă unele proprietăţi existente acolo etc. Ceea ce atestă actele este numai existenţa târ-gului la data respectivă.Ceea ce ne îngăduie să presupunem că la unificarea teritorială şi politică a Ţării Româneşti, principalele târguri erau în fiinţă ca centre de negoţ şi de producţie meşteşugărească, ca sedii ale autorităţii politice, uneori şi religioase.

        Ca repartizare teritorială, cele mai multe sunt situate în zonele deluroase; altele se află pe linia Dunării la vaduri şi numai câteva se ridică în regiunile de câmpie (Caracal, Slatina, Ruşii de Vede, Bucureşti). Aproape toate sunt aşezate pe malul nurilor şi reprezintă punctele principale de staţionare şi de întâlnire în reţeaua rutieră a ţării.

        Temeiul economic al oraşelor îl forma schimbul de mărfuri intern sau internaţional şi producţia meşteşugărească: neguţătorii şi meseriaşii se aflau în cel mai mare număr în oraşe 228. Înlăuntrul teritoriului (ocolului) orăşenesc se mai practica şi agricultura – dovadă viile existente sau dările puse asupra târgoveţilor. Tot în târguri stăteau dregătorii domniei, oşteni, slujitorii bisericii.

        Desemnarea locuitorilor din oraşe se face obişnuit după numele aşezării. Dan al II-lea se adresează câmpulunge-nilor, arghişanilor, târgoviştenilor, gherghiceanilor, brăi-lenilor, buzoienilor, flocenilor229. Alteori, numele de târg înglobează şi întreaga colectivitate umană: „Scrie domnia mea – citim în hrisovul amintitului voievod – întregii

        227 ŞT. OLTEANU, Cercetări cu privire la geneza oraşeloi medievale din Ţara Românească, în „Studii", XVI, 1963, nr. 6, pp. 1255-1282, cu o amplă bibliografie.

        228 Comparativ cu neguţătorii şi meşteşugarii aflaţi la sate: ŞT. OLTEANU, Meşteşugurile., p. 208, fig. 4. Cf. P. P. PANAITESCU, Introducere la istoria culturii, pp. 279-286.

        229 Doc. după 30 ian. 1431, DRH, B, I, p. 131 (nr. 69).

        ţări a domniei mele, celor mici şi celor mari şi tuturor târgurilor. Şi aceasta să ştiţi." 230.

        Condiţia socială era aceea de supuşi ai domniei, în-deletnicindu-se cu comerţul, meşteşuguri, agricultura, plătind dările aferente. Dar unii orăşeni erau oameni dependenţi 231.

        Deoarece „ocolul" târgurilor – lipsite de altfel de ziduri de incintă – cuprindea şi un număr de sate apropiate, nici densitatea populaţiei urbane din Ţara Românească (sau Moldova) nu se apropie de aceea a oraşelor central şi vest europene232. Lipsind orice catastif de târg din secolele XIV-XV, nu putem avansa însă cifre. (

        Despre relaţiile sociale şi antagonismele lor în mediul ' urban, documentele dezvăluie prea puţin. Orăşenii dependenţi urmau condiţia vecinilor şi erau obligaţi să asculte de stăpân. O spune limpede Dan al II-lea, când enumera cele 10 familii ascultătoare de egumenul Coziei şi Codmenei „.ca să fie în supunere şi pentru toată nevoia, la orice vreme" 233. Vedem cele zece „case" obligate să dea toate dijmele, dările legate de îndeletnicirile agricole, plus „.toate engariile, mici şi mari" aflătoare în Târgovişte 234. Intre ceilalţi orăşeni (formând grosul populaţiei) şi autoritatea politică (domnia) existau interese reciproce; de aici şi sprijinul dat periodic de voievozi neguţătorilor în relaţiile lorcu partenerii externi, îndeosebi cu braşovenii, ca şi în exercitarea negoţului în-lăuntrul ţării235. Sprijin care însemna, desigur, împlinirea de către târgoveţi a tuturor obligaţiilor de muncă, dări şi dijme faţă de domnie. în ce măsură aceste obligaţii au sporit, de-a lungul secolelor XIV şi XV, nu putem şti din documentele păstrate şi nici dacă au izbucnit conflicte, aşa cum sunt cunoscute în alte zone ale Europei. După cum nu avem informaţii despre tensiunile, probabile, dintre târgoveţii avuţi care deţineau şi dregătoriile oraşului şi locuitorii de rând. In schimb, cunoaştem / <i «o Ibidem. '

        231 Doc. din 1417-1418, DRH, p. 84 (nr. 39). Cf. p. 103 ' (nr. 52).,;

        232 ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, Istorie şi demografie, p. 940.

        233 DRH, B, I, p. 103 (nr. 52). w4 Ibidem.

        235 Vezi mai sus, pp. 147, 173 şl urm.

        „vama târgului" plătită de toţi sătenii şi de alte categorii, care-şi desfăceau mărfurile în oraş, vamă ce putea deveni mai apăsătoare dacă ne raportăm la ştirile din secolul al XVII-lea236.

        Robii o ultimă categorie socială era a robilor. Dan I întăreşte Tismanei, în 1385, „ţigani, 40 sălaşe" dăruiţi ctitoriei de Vlaicu I 237. La fel, Cozia primeşte „300 sălaşe de ţigani" de la Mircea cel Bătrân238. Robi mai au şi ctitoriile Snagov23", Bolintinul240, Glavacioc241, Bistriţa242, precum şi o sumă de boieri, de exemplu jupanii: Stânciul Moenescul, cu 15 ţigani243; Mihail din Ruşi cu 9 familii de robi244; Şerban şi fratele său Aldea din Ţara Făgăraşului245; Ticuci cu fraţii săi care au 16 familii de ţigani 246; Milco stolnicul 24?; Chirtop 248; Ghicoş 249; jupaniţa Stana250.

        Cum apar robii în documentele epocii? Obişnuit prin numele colectiv de „sălaşe" {mKkfLJ) ' »Şi 40 sălaşe de ţigani" citim într-un act de la Mircea cel Bătrân251.

        ai ISUS; pp_ 145-J4g_

        237 Doc. din 3 oct., DRH, B, I, p. 21 (nr. 7). Cf. doc. din 27 iun. 1387, 1391-1392, c. 1392, pp.: 23, 36, 41, 156.

        238 Doc. din 20 mai 1388; ibidem, p. 27 (nr. 9). Cf. doc. din 8 ian. 1392, 19 iun. 1421 (unde sunt menţionate numai 45 sălaşe de ţigani), 9 ian. 1443 (50 sălaşe), 7 aug. 1451 (idem), 15 iul. 1475 (300 sălaşe), 9 sept. 1478 (350 sălaşe), 17 apr. 1488 (300 sălaşe): pp. 44, 99, 167, 188, 249, 267, 340 (nr. 17, 49, 96, 107, 150, 161, 212).

        239 Doc. din 30 iun. 1441, ibidem, p. 166 (nr. 95). Cf. doc. din 28 oct. 1464, ibidem, p. 218 (nr. 127).

        240 Doc. din 29 apr. 1453, ibidem, p. 191 (nr. 109). Cf. doc. din 4 sept. 1474, ibidem, p. 243 (nr. 147); din 12 sept. 1479, idem, p. 268 (nr. 163).

        241 Doc. din 16 ian. 1493: DRH, B, I, p. 390 (nr. 241).

        242 Doc. ante 16 mart. 1494, ibidem, p. 400 (nr. 246). Cf. doc. din 16 mart. 1494, p. 404 (nr. 247).

        243 Doc. din 23 apr. 1443, ibidem, p. 161 (nr. 93).

        244 Doc. din 25 aug. 1469, ibidem, p. 228 (nr. 135).

        245 Doc. din 8 mai 1476, ibidem, p. 255 (nr. 152) (7 familii de ţigani).

        246 Doc. din 18 ian. 1480, ibidem, p. 276 (nr. 170).

        247 Doc. din 20 iun. 1489, ibidem, p. 347 (nr. 217) (1 ţigan). 24S Doc. din 9 iul. 1492, ibidem, p. 370 (nr. 230).

        249 Doc. din 15 iun. 1499, ibidem, p. 477 (nr. 292).

        250 Doc. din 6 oct. 1499, ibidem, p. 481 (nr. 294). 261 Doc. din 1391-1392, ibidem, p. 36 (nr. 14).

        Alteori se arată nominal şeful fiecărei familii „Şi ţiganii pre anume – citim într-o poruncă a lui Radu cel Frumos – Badea cu tot sălaşul său şi frate-său Costea cu toţi feciorii lui şi Năsturel cu toţi feciorii, Necea cu tot sălaşul şi Danciul cu toţi feciorii lui." 25a; de remarcat că unii ţigani sunt şefi de sălaş, alţii numai indicaţi cu feciorii lor. Unele documente înscriu numai partea bărbătească 253, iar altele arată şi pe bărbaţi cu femeile lor 254.

        Care este temeiul dreptului de proprietate asupra acestor sălaşe? în cazul marilor mănăstiri este vorba de o donaţie domnească. Alteori, un act de vânzare-cumpărare: boierul Mihail din Ruşi obţine de la domnie întărire pe mai multe familii de ţigani pentru că – citim în actul din 1469 – „.i-au fost cumpăraţi de la jupâneasa Voica Pârciulovoaia drept dousprezece sute de florinţi ungureşti." 255. Câteodată, doi boieri îşi înfrăţesc proprietăţile, inclusiv ţiganii256. Dar cazul cel mai frecvent este acela al stăpânirii acestor robi din generaţie în generaţie., în continuarea unei situaţii existente înainte de întemeierea statului feudal al Ţării Româneşti. Vlaicu I sau Mircea cel Bătrân dăruiesc ctitoriilor lor un număr de sălaşe de care ei puteau dispune fără a fi nevoie de nici un act care să justifice proprietatea asupra lor. In cazul unor boieri, acest foarte vechi drept asupra robilor este limpede prins în documente. Jupanul Dobriţa are o jumătate din satul Runc şi „.un ţigan, anume Moş cu fiii săi, pentru că le sunt vechi ocine şi dedine" 257: este

        252 Doc. din 25 aug. 1469, ibidem, p. 228 (nr. 135).

        253 Doc. din 8 mai 1476, ibidem, p. 255 (nr. 152).

        2:54 Doc. ante 16 mart. 1494, DRH, B, I, p. 400 (nr. 246). Denumirea de „rob", ca atare, nu apare în documentele secolelor XIV-XV.

        255 Suma este importantă. Doc. din 25 aug. DRH, B, I, p. 228 (nr. 135). Cf. actul din 18 iun. 1496, ibidem, p. 432 (nr. 267) şi p. 436 (nr. 268).

        256 Doc. din 6 oct. 1499, ibidem, p. 481 (nr. 294).

        257 Doc. din 9 iul. 1492, ibidem, p. 370 (nr. 230). Alte exemple ibidem, pp. 276, 477 (nr. 170, 292). Documentele secolelor XIV-XV nu confirmă opinia exprimată de V. COSTĂCHEL, P. P. PANAITESCU, A. CAZACU, Viaţa feudală., pp. 143-164. „Dreptul de stăpânire asupra robilor a fost rezervat exclusiv domnului ţării ca şi dreptul de stăpânire asupra păexact obişnuita formulare pentru a arăta dreptul de proprietate, transmis din tată în fiu (dedină).

        La ce erau folosiţi ţiganii?

        Actele secolului a'l XlV-lea nu dau nici un fel de desluşire, iar cele din secolul al XV-lea cuprind o formulare foarte sumară: „Încă şi 300 de ţigani, să fie acele sălaşe pentru nevoia mănăstirii şi să dea dajdie şi să slujeascămănăstirii", scrie la 1424 Dan al II-lea, în confirmarea dată Coziei 258. Judecind după ştirile din secolele XVI şi XVII, este sigur că aceşti robi îndeplineau felurite meserii în satele boiereşti, domneşti sau mănăstireşti şi erau folosiţi la muncile casnice, înlăuntrul gospodăriilor amintite. în cazul mănăstirii Cozia, ei lucrau la Ocnă; cel puţin aşa îi aflăm în mărturiile ulterioare259. Unii cercetători au socotit că pot distinge în cadrul exploatărilor boiereşti sau al celor mănăstireşti „.două categorii de robi: agricoli şi de la curte", primii fiind utilizaţi pentru munca câmpului şi creşterea vitelor260. O singură dovadă este invocată pentru secolul al XV-lea: actul din 18 ianuarie 1480, în care Basarab cel Tânăr întăreşte jupanului Ticuci şi celor trei feciori ai săi, 25 (douăzecişicinci) de sate (sau părţi din ele), între care satul „Găieştii toţi cu ţiganii" (16 sălaşe) 261: „.ţiganii de curte ai lui Ticuci fiind trecuţi nominal la sfârşitul documentului – conchid aceiaşi cercetători —, este clar că pomenirea robilor în mântului" şi că domnul acordă boierilor şi mănăstirilor „.dreptul de a avea robi şi de a-i întrebuinţa la exploatarea domeniilor lor" (p. 149). O sumă de boieri – vezi documentele amintite mai sus – stăpânesc ţigani prin drepturile normale de moştenire; mănăstirile înseşi, care primiseră danii de ţigani de la domnie, îşi sporeau sălaşele prin cumpărare, donaţii de la particulari (vezi d'oc. din 17 nov. 1479, DRH, B, I, p. 269 (nr. 165), fără a cere obligatoriu, din partea domniei, o concedare specială a dreptului de proprietate asupra acestor sălaşe. întărirea luată de la domn privind donaţia nu înseamnă, ipso fado, şi existenţa unui drept de proprietate al domniei asupra tuturor ţiganilor existenţi în ţară.

        258 Doc. din 12 dec, DRH, B, I, p. 111 (nr. 56). Cf. doc. din 25 iun. 1436 şi doc. din 17 nov. 1479, ibidem, p. 139 (nr. 77) şi p. 269 (nr. 165).

        259 yez; ^ ILIEŞ, Ştiri în legătură cu exploatarea sării., pp. 179-186.

        260 V. COSTĂCHEL, P. P. PANAITESCU, A. CAZACU, Viaţa feudală., pp. 152-153.

        261 DRH, B, I, p. 275 (nr. 170).

        satul Goleşti se referă la acei care erau aşezaţi acolo în sat ea robi agricoli" 262. O reexaminare a documentului invocat nu îndreptăţeşte această concluzie. Mai întâi, „Goleştii toţi cu ţiganii" înseamnă Goleştii în întregime, plus sălaşele locuind în acest sat şi care sunt nominalizate ulterior în acelaşi act, totalizând 16 familii. Al doilea, familia Ticuci nu mai avea şi alţi robi; deoarece documentul din 1480, cuiprinzând o confirmare a tuturor averilor jupanului, ar fi consemnat şi alţi robi dacă ei ar fi existat cu adevărat. Al treilea, când un boier are 25 de sate întregi sau în parte, locuite de vecini, este cert că agricultura (inclusiv creşterea vitelor) nu se efectua; cu munca celor 16 sălaşe, ci prin munca rumânilor din acele sate.

        Aceşti robi aveau anume îndatoriri şi faţă de domnie – deci faţă de autoritatea politică —. şi faţă de stăpânul lor; efectuau munci, plăteau dări. Uneori domnia renunţa la venituri în favoarea ctitoriei care avea robi: „.şi ţiganii, 40 de sălaşe, să fie slobozi de toate muncile v şi dările şi veniturile domniei mele", hotărăşte Dan al. II-lea, la 1424 263 (su;bl. ns. D. C. G.). La fel şi Alexandru Aldea: „Încă şi 300 de ţigani, să fie acele sălaşe pentru nevoilemănăstirii, să dea dajde şi să slujească mănăstirii"264. Probabil că slujitorul ce se îngrijea să scoată dările de la robi se numea cnez de ţigani265. Despre aceşti robi ştim numai că erau vânduţi, cumpăraţi, moşteniţi, donaţi; asprimea raporturilor dintre stăpâni şi robii lor nu răzbate încă în documentele epocii.

        Stăpâni de pământ exploatând munca satelor dependente, stăpâni de pământ lucrându^şi ocinele singuri, cu familiile lor, oameni dependenţi, aflaţi sub ascultarea altora (vecini, rumâni), târgoveţi (orăşeni), robi – iată marile delimitări ale societăţii Ţării Româneşti în secolele XIVXV, aidoma.realităţilor sociale fundamentale existente

        262 V. COSTĂCHEL, P. P. PANAITESCU, A. CAZACU, op. cit., p. 153.

        263 Doc. din 5 aug., DRH, B, I, p. 106 (nr. 53). >

        264 Doc. din 25 iun. 1436, DRH, B, I, p. 139 (nr. 77). î

        265 Doc. din 5 mart. 1458, ibidem, p. 202 (nr. 117).

        În întreaga Europă medievală, în aceeaşi etapă. Dar înlă-untrul fiecărei mari categorii, delimitări şi nuanţări pe care mărturiile vremii ni le descoperă mult prea laconic faţă de realitate, faţă de conflictele şi antagonismele de clasă, faţă de ciocnirile dintre stăpânii de pământ înşişi, în care mulţi îşi apărau chiar condiţia lor de oameni liberi. Individul apare, adesea, subînţeles în colectivitatea căreia aparţine; dar, treptat, el se detaşează din ea, evoluţie consemnată tot mai frecvent de documente, după 1500.