Capitolul I

În viaţa obişnuită se întâmplă deseori ceea ce obişnuim să elogiem într-o epopee drept iscusinţă a poetului, anume ca, atunci când personajele principale se depărtează, se ascund, se lasă pradă inacţiunii, un personaj din al doilea sau al treilea plan, aproape neobservat până atunci, să umple de îndată scena şi, prin întreaga-i activitate, să ne apară la rândul lui demn de atenţie, de simpatie şi chiar de laudă şi preţuire.

Astfel, îndată după plecarea căpitanului şi a lui Eduard, arhitectul, de care depindea exclusiv rânduirea şi executarea unui mare număr de lucrări, câştigă pe zi ce trece un rol tot mai însemnat, arătându-se minuţios, priceput şi activ, ajutând doamnele în felurite chipuri şi ştiind să le distreze în orele de linişte şi plictis. Chiar şi exteriorul lui era de aşa natură, încât inspira încredere şi trezea simpatie. Un tânăr în deplinul înţeles al cuvântului, bine făcut, zvelt, mai degrabă puţin prea înalt, modest fără a fi sfios, Prietenos fără a fi indiscret. Lua asupra sa cu plăcere toate grijile şi ostenelile şi, având la socoteli mare uşurinţă, întreaga gos-Podărie nu avu, în scurt timp, nici un secret pentru el, iar afluenţa lui se întinse peste tot în chip fericit. Era lăsat de obicei să-i primească pe străini şi se pricepea fie să respingă vizitele neaşteptate, fie cel puţin să pregătească doamnele în aşa fel încât s& le ferească de orice urmare incomodă.

Printre altele avu mult de furcă într-o zi cu un tânăr jurist. Trimis de un gentilom din împrejurimi, acesta venea să discute 0 afacere care, fără a avea o însemnătate deosebită, o atingea to aproape pe Charlotte. Trebuie să amintim de acest incident pentru că el a dat impuls unor acţiuni diverse, care altminteri ar fi rămas poate multă vreme în adormire.

Ne amintim acea modificare pe care Charlotte o adusese cimitirului. Toate monumentele fuseseră mutate de la locul lor şi aşezate lângă zidul, lângă soclul bisericii. Restul terenului fusese netezit. Afară de un drum lat ce ducea la biserică şi dându-i acesteia ocol, la mica poartă din celălalt capăt, toată întinderea era semănată cu diferite soiuri de trifoi, care creşteau şi înfloreau de minune. Noile morminte urmau să fie aşezate după o anumită ordine, pornind dinspre capătul cimitirului, dar locul urma să fie de fiecare dată nivelat din nou şi însămânţat deopotrivă. Nimeni nu putea tăgădui că acest aranjament oferea duminicile şi în zilele de sărbătoare celor ce veneau la biserică o privelişte plăcută şi plină de sobrietate. Chiar şi pastorul, înaintat în vârstă şi legat de vechile datini, care la început nu fusese prea mulţumit de această amenajare, se bucura acum, când odihnindu-se sub bătrânii tei, înaintea uşii din spatele casei, asemeni lui Philemon cu a sa Baucis* avea în faţă, în locul terenului gloduros cu morminte, un frumos covor pestriţ, care de altfel, urma să fie la profitul gospodăriei sale, întrucât Charlotte dispusese să se asigure prezbiteriului folosinţa acestui loc.

Dar, cu toate acestea, unii enoriaşi îşi exprimaseră încă mai înainte nemulţumirea faţă de faptul că însemnarea locului unde odihneau strămoşii lor fusese înlăturată, ştergându-se astfel oarecum amintirea lor, căci monumentele bine conservate arătau, ce-i drept, cine era înmormântat, însă nu şi locul mormântului; dar, după cum susţineau mulţi, important este tocmai locul.

De aceeaşi opinie era o familie vecină, care, cu câţiva ani înainte îşi rezervase pentru ea şi ai săi un loc pe acest teren obştesc de odihnă, făcând, în schimb, o mică danie în favoarea bisericii. Acum tânărul jurist era trimis pentru a revoca această danie şi a anunţa că nu se va mai face nici o plată, întrucât condiţia sub care se făcuseră până atunci depunerile fusese anulată în mod unilateral, fără să se ţină seama de toate reclamaţiile şi împotrivirile. Charlotte, iniţiatoarea acestei transformări, ceru să vorbească ea însăşi cu tânărul, care-i expuse cu vioiciune, dar nu prea impertinent, temeiurile sale şi ale clientului său, punând deseori pe gânduri tot grupul.

— Vedeţi, spuse el după un scurt preambul în care se pricepu să-şi justifice demersul insistent, vedeţi că, de la cei mai neînsemnaţi până la cei mai sus-puşi cu toţii ţin în chip deosebit să facă ştiut locul unde odihnesc ai lor. Pentru cel mai sărman plugar care-şi îngroapă un copil este un fel de consolare să aşeze pe mormânt o modestă cruce de lemn, s-o împodobească cu o coroană, pentru a păstra amintirea cel puţin atât timp cât dăinuie durerea chiar dacă un asemenea semn, ca şi doliul însuşi, e sortit să fie şters de vreme. Cei mai înstăriţi schimbă aceste cruci de lemn în altele de fier, le întăresc şi le apără în fel şi chip şi atunci ele rezistă mai mulţi ani. Dar pentru că la urma şi acestea se înclină şi devin nearătoase, bogaţii n-au grijă mai mare decât să ridice o piatră care promite să dureze mai multe generaţii şi poate fi restaurata şi înnoită de urmaşi. Dar ceea ce ne atrage nu este această piatră, ci ceea ce este păstrat dedesubt, ceea ce a fost încredinţat, alături, ţarinei. Nu este atât vorba de memorie cât de persoana însăşi, nu de amintire, ci de prezent. Mai curând şi mai intim îmbrăţişez un defunct scump mie sub movila mormântului decât într-un monument, care nu înseamnă, la drept vorbind, decât prea puţin prin el însuşi; dar, de jur-împrejur, ca la un punct de întâlnire, trebuie să se recunoască şi după moarte soţii, rudele, Prietenii, iar cel ce e în viaţă să păstreze dreptul de a respinge şi a îndepărta pe străini şi pe răuvoitori de lângă scumpii răposaţi. Socotesc de aceea că mandantul meu e pe deplin îndreptăţit să-şi revoce dania; şi acest lucru e încă destul de moderat, căci Membrii familiei sunt lezaţi într-un fel pentru care nici nu se P°aţe închipui vreo despăgubire. Ei sunt lipsiţi de sentimentul dureros şi dulce de a aduce o ofranda iubiţilor lor defuncţi pre-Cum şi de nădejdea mângâietoare de a odihni o dată în nemij-'Ocita lor vecinătate.

T – Treaba aceasta, răspunse Charlotte, nu-i într-atât de însemnă încât să ne tulburăm din cauza ei cu un proces. Mă căiesc a*it de puţin de iniţiativa mea, încât sunt gata să despăgubesc biserica pentru ceea ce pierde. Trebuie să vă mărturisesc sincer însă că argumentele dumneavoastră nu m-au convins. Sentimentul pur al unei egalităţi finale universale, cel puţin după moarte, îmi pare mai liniştitor decât această perpetuare îndărătnică şi ireductibilă a personalităţilor, ataşamentelor şi condiţiilor noastre de viaţă. Şi ce ai de spus dumneata despre aceste lucruri?! Îl întrebă ea pe arhitect.

— N-aş vrea nici să discut, nici să hotărăsc într-o asemenea afacere, răspunse acesta. Îngăduiţi-mi să exprim, cu modestie, ceea ce e mai strâns legat cu arta mea, cu felul meu de a gândi. Cum nu mai avem fericirea să strângem la piept rămăşiţele închise într-o urnă ale unei fiinţe scumpe nouă; cum nu suntem nici destul de bogaţi, nici destul de senini sufleteşte ca să le păstrăm neatinse în sarcofage mari, frumos decorate; cum nu mai avem nici chiar în biserică loc pentru noi şi pentru ai noştri ci suntem izgoniţi în aer liber*, avem toate motivele, onorată doamnă, să aprobăm rânduiala pe care aţi introdus-o. Când membrii unei parohii sunt culcaţi în şiruri unii lângă alţii, ei odihnesc alături de ai lor şi printre ei; şi întrucât ţarina trebuie să ne primească într-o zi, nu găsesc nimic mai natural şi mai curat decât a nivela fără zăbavă movilitele formate la întâmplare, şi care se surpă încetul cu încetul, şi de a face ca învelişul de pământ, astfel purtat de toţi, să devină mai uşor pentru fiecare.

— Şi toate acestea să treacă fără nici un semn de evocare, fără nimic care să vină în întâmpinarea aducerii aminte? Replică Ottilie.

— Nicidecum, urmă arhitectul; nu de amintire, ci numai de loc trebuie să ne rupem. Arhitectul, sculptorul au cel mai mare interes ca omul să aştepte de la ei, de la arta lor, de la mâna lor o prelungire a existenţei sale; iată de ce eu aş dori monumente bine gândite, bine executate, nu semănate izolat şi la întâmplare, ci ridicate într-un loc unde pot spera să dureze. Întrucât chiar cei mai cucernici şi de rang înalt renunţă la privilegiul de a odihni.

S-ar putea ca întreaga discuţie să fie provocata de interdicţia data de Napoleon de a îngropa morţii în biserică. Aceasta s-a aplicat nu numai în Franţa, ci şi în landurile renane.

Cu trupul înăuntrul bisericii, să se aşeze măcar acolo, sau în frumoase galerii dispuse în jurul locurilor de înmormântare, monumente, inscripţii. Există mii de forme care li se pot prescrie, mii de ornamente de tot felul cu care pot fi decorate.

— Dacă artiştii au o imaginaţie atât de bogată, reluă Charlotte, spune-mi, te rog, cum de nu ajungem niciodată să ne eliberăm de forma unui obelisc meschin, a unei coloane trunchiate sau a unei urne cinerare? În locul miilor de invenţii cu care te lauzi, n-am văzut, totdeauna, decât mii de reluări.

— E drept că aşa stau lucrurile la noi, replică arhitectul; dar nu pretutindeni. De altfel invenţia şi aplicarea ei potrivită par să constituie în genere o problemă aparte. Îndeosebi, se întâmpină, în acest caz, multe dificultăţi pentru a însenina o teamă gravă şi a nu cădea în penibil cu un subiect neplăcut. În ce priveşte proiectele pentru monumente de tot felul, am adunat multe şi când am ocazia le arăt; dar cel mai frumos monument rămâne totdeauna însuşi portretul omului. El dă mai bine decât orice alt lucru o idee despre acel om; este cel mai bun text pentru un număr mai mare sau mai mic de note; el ar trebui însă executat în perioada cea mai bună a vieţii acelui om, ocazie scăpată de obicei. Nimeni nu se gândeşte să păstreze forme vii, iar atunci când lucrul se întâmplă, el e făcut în chip nemulţumitor. Se mai ia în grabă mulajul unui mort, se pune această mască pe un bloc Şi asta se numeşte un bust. Cât de rar e în stare artistul să-i redea Pe deplin viaţa!

— Poate fără ştirea şi voia dumitale, răspunse Charlotte, ai orientat această conversaţie cu totul în favoarea mea. Imaginea unui om este de bună seama independenta; oriunde e aşezată, ea st& pentru sine şi nu-i vom cere să indice locul mormântului pro-Priu-zis. Dar vrei să-ţi mărturisesc un sentiment ciudat? Chiar potriva portretelor am un fel de aversiune, căci ele par totdeauna să-mi facă o tăcuta mustrare; trimit spre ceva îndepărtat, dispărut, şi-mi amintesc cât de greu este să cinsteşti cum se Cuvine prezentul. Dacă ne gândim la marele număr de oameni Pe care i-am văzut, i-am cunoscut, şi recunoaştem ce puţin am semnat noi pentru ei şi iarăşi ce puţin au însemnat ei pentru noi, avem o senzaţie amara. Întâlnim pe omul de duh fără să ne întreţinem cu el, pe cel învăţat fără a ne lumina de la el, pe cel umblat fără a ne instrui de la el, pe cel afectuos fără a-i arăta nici o amabilitate.

Şi, din nefericire, toate acestea nu se întâmplă numai cu cei ce trec. Societăţi şi familii se poartă astfel faţă de membrii lor cei mai iubiţi; oraşe, faţă de cetăţenii lor cei mai demni; popoare, faţă de principii lor cei mai buni; naţiuni, faţă de oamenii lor cei mai de seamă.

Am auzit pe unii întrebând de ce despre morţi se spune binele fără vreo rezervă, iar despre cei vii totdeauna cu o anumită precauţie. Li s-a răspuns: „Pentru că din partea celor dintâi n-avem să ne temem de nimic, pe când cei din urmă ni se mai pot pune în cale undeva.” Iată cât de impură e grija noastră pentru memoria celorlalţi; e de cele mai multe ori doar un joc egoist, în vreme ce ar fi, dimpotrivă, o comportare de înalta seriozitate aceea de a păstra totdeauna vii şi active relaţiile noastre cu cei ce au rămas.