Capitolul II

Stimulaţi de acest incident şi de conversaţiile legate de el, cei din casă se duseră a doua zi la cimitir şi arhitectul prezenta diferite propuneri fericite pentru a-l decora şi a-l face mai plăcut Dar îngrijirea lui urma să se întindă şi asupra bisericii, o clădire care încă de la început îi atrăsese atenţia.

Această biserică, datând de câteva secole, era clădită în proporţii juste, după concepţia şi stilul artei germane ¹ , izbutit decorată. Se putea observa bine că arhitectul unei mănăstiri din vecinătate îşi dovedise pătrunderea şi vocaţia şi în această opera mai mică; ea producea şi acum un efect solemn şi plăcut asupra privitorului, cu toate că noul aranjament, corespunzător cultului protestant, îi luase ceva din calma ei maiestate.

Nu-i fu greu arhitectului să obţină de la Charlotte o sumă modică, cu ajutorul căreia avea de gând să restaureze atât exteriorul cât şi interiorul, în stilul iniţial, şi să le pună în armonie cu câmpul reînvierii ce se deschidea în faţă. Avea el însuşi multă îndemânare, şi căzură de acord să păstreze câţiva lucrători, ocupaţi încă la construcţia casei de pe deal, până când şi această operă pioasă avea să fie terminată.

Se purcese acum la cercetarea clădirii însăşi cu toate împrejurimile şi anexele ei, descoperindu-se, spre cea mai mare mirare şi bucurie a arhitectului, o capelă mică, laterala, puţin luată în seamă, cu proporţii şi mai spirituale şi mai uşoare, ornamentată mai plăcut şi mai cu migală. Ea păstra, în acelaşi timp, numeroase rămăşiţe sculptate şi pictate ale culturii mai vechi, care ştia să însemneze prin cele mai variate întruchipări şi embleme diferitele sărbători şi s-o celebreze pe fiecare dintre ele în chipul ei propriu.

Arhitectul nu se putu abţine de a cuprinde îndată capela în planul său şi de a restaura în mod special această încăpere îngustă, ca pe un monument al vremurilor de altădată şi al gustului lor. Îşi imaginase ornamentaţia suprafeţelor goale potrivit înclinaţiei lui şi se bucura că va putea folosi cu acest prilej talentul său de pictor, dar făcu, deocamdată, din aceasta un secret faţă de cei din casă.

Înainte de orice, el arătă doamnelor, după cum promisese, diferitele reproduceri şi schiţe de vechi monumente funerare, de vase şi de alte obiecte cu caracter înrudit, iar când în cursul conversaţiei ajunseră să vorbească despre tumulii mai simpli ale Popoarelor nordice, el prezentă colecţia sa de arme şi diverse unelte găsite în aceste morminte. Aşezase totul într-un mod foarte ordonat şi lesne de manevrat, în sertare şi compartimente, Pe scânduri acoperite cu postav, astfel încât aceste vechi lucruri austere căpătau, prin modul lui de a le pune în valoare, un aer cochet şi erau privite cu plăcere, asemenea dulăpioarelor unui negustor de articole de modă. Şi cum tot se deprinsese să-şi prezinte colecţiile, iar singurătatea cerea un divertisment, el lua obiceiul de a apărea în fiecare seară cu o parte din comorile sale. Ele erau în cea mai mare parte de origine germană; bracteate, monezi groase, sigilii şi tot ce mai poate fi legat de ele. Toate aceste lucruri purtau imaginaţia spre vremurile vechi, şi cum arhitectul agrementa în cele din urma convorbirile cu expuneri despre începuturile tiparului şi despre cele mai vechi gravuri în lemn şi în cupru, iar potrivit aceluiaşi spirit, prin picturi şi alte decoraţii, biserica creştea parcă zi de zi spre trecut, ajungeai aproape să te întrebi dacă trăieşti cu adevărat în vremea mai nouă şi dacă nu e cumva un vis că îţi petreci acum zilele în mijlocul unor moravuri, obiceiuri, moduri de viaţa şi convingeri cu totul diferite.

După aceste pregătiri, o mapă mai mare, pe care o aduse la urmă, produse cel mai frumos efect Aproape că nu conţinea, ce-i drept, decât figuri schiţate, dar care, întrucât fuseseră decalcate direct de pe picturi, îşi păstraseră pe deplin un caracter vechi; şi ce atrăgător găseau privitorii acest caracter!

Din toate figurile respira numai viaţa cea mai pură; trebuia să le recunoşti tuturora o expresie dacă nu de nobleţe, desigur de bunătate. O reculegere senină, supusa acceptare a unei divinităţi deasupra noastră, o calmă dăruire plină de dragoste şi de aşteptare erau întipărite pe toate feţele, exprimate prin toate gesturile. Moşneagul cu capul pleşuv, băiatul cu bucle bogate, adolescentul vioi, bărbatul grav, sfântul transfigurat, îngerul plutind în văzduh, toţi păreau fericiţi, într-o inocentă mulţumire, într-o smerită aşteptare. Episodul cel mai comun avea o trăsătură de viaţă cerească, şi slujirea lui Dumnezeu părea cu totul corespunzătoare naturii fiecăruia.

Spre un atare ţinut cei mai mulţi dintre oameni privesc ca spre un veac de aur dispărut, spre un paradis pierdut. Ottilie era poate îndreptăţită a se simţi printre semenii ei.

Cine s-ar fi putut împotrivi când arhitectul, pornind de la aceste arhetipuri, se oferi să decoreze cu picturi spaţiile dintre arcele în ogivă ale capelei şi să-şi lase astfel amintirea într-un loc ce-i fusese atât de prielnic? Se explică despre aceasta cu oarecare melancolie, căci, după cum stăteau lucrurile, putea să-şi dea bine seama că şederea lui într-o societate atât de desăvârşită nu putea să dureze mereu, ba va trebui poate să ia sfârşit în curând.

De altminteri, aceste zile, deşi sărace în evenimente, ofereau totuşi numeroase ocazii de convorbiri serioase. Folosim de aceea prilejul pentru a împărtăşi câteva pasaje din ceea ce Ottilie şi-a însemnat de pe urma lor în caietele ei, şi nu găsim o trecere mai nimerită decât o comparaţie ce ni se impune la considerarea acestor atrăgătoare pagini.

Ni se vorbeşte despre o practică particulară în marina engleză. Toate cordajele flotei regale, de la cele mai groase până la cele mai subţiri, sunt astfel împletite încât un fir roşu trece de la un capăt la altul, fir ce nu poate fi scos fără a desface totul; prin aceasta se poate recunoaşte chiar şi la cele mai mici bucăţi că ele aparţin Coroanei.

Tot astfel jurnalul lui Ottilie este străbătut de un fir de simpatie şi ataşament, care leagă totul la un loc şi caracterizează ansamblul. Prin aceasta, observaţiile, consideraţiile, maximele extrase şi tot ce se mai întâlneşte în el devin deosebit de proprii celei ce scrie şi-şi sporesc însemnătatea pentru ea. Chiar şi fiecare pasaj separat, ales şi comunicat de noi, stă în chipul cel niai hotărât mărturie despre aceasta.

Din jurnalul Iui Ottiiie „Ideea că va odihni odată lângă aceia pe care-i iubeşte este reprezentarea cea mai plăcută pe care omul o poate avea când gândul îl poartă dincolo de viaţă. „A fi reunit cu ai săi„, ce afectuoasă expresie!” „Exista felurite monumente şi semne sensibile care îi apropie de noi pe cei absenţi şi pe cei decedaţi. Niciunul din ele nu are însemnătatea portretului. A sta de vorbă cu portretul unei fiinţe iubite, chiar dacă el nu-i seamănă, are ceva fermecător, dupj cum e uneori fermecător să te cerţi cu un prieten. Ai sentimentul plăcut de a fi în doi şi de a nu putea totuşi să te desparţi.” „Stăm uneori de vorbă cu un om care e de faţă, de parcă ar fi un portret. El n-are nevoie să vorbească, să ne privească, să se ocupe de noi; îl vedem, simţim relaţiile noastre cu el şi aceste relaţii cu el pot chiar să devină mai strânse, fără ca el să contribuie cu ceva, fără ca el să simtă câtuşi de puţin că se comportă faţă de noi pur şi simplu ca un tablou.” „Nu suntem niciodată mulţumiţi cu portretul unor persoane pe care le cunoaştem. De aceea i-am compătimit întotdeauna pe portretişti. Cerem atât de rar oamenilor imposibilul, şi tocmai de la portretişti îl pretindem. În portretul unei persoane, ei trebuie să reflecte, pentru fiecare din noi, relaţiile lui, simpatia sau aversiunea lui faţă de acelea; ei trebuie să reprezinte modelul nu numai aşa cum îl concep ei, şi aşa cum l-ar concepe fiecare. Nu mă mir deloc dacă asemenea artişti devin încetul cu încetul închistaţi, nepăsători şi îndărătnici. Orice ar rezulta de aici ne-ar putea fi indiferent, daca n-am fi lipsiţi tocmai din aceasta pricină de chipurile atâtor oameni ce ne sunt dragi şi scumpi.” „Colecţia arhitectului, cu armele şi uneltele ei antice, care împreună cu corpul, erau acoperite de tumuli înalţi şi de bucăţi de stâncă, ne dovedeşte desigur cât de zadarnică este grija omului de a-şi conserva personalitatea după moarte. Şi cât de mare e contradicţia din noi! Arhitectul mărturiseşte că a deschis el însuşi asemenea morminte ale strămoşilor şi continuă totuşi să se ocupe de monumente pentru posteritate.”, J-) ar de ce să luăm lucrurile atât de strict? Oare tot ce facem e făcut pentru eternitate? Nu ne îmbrăcăm oare dimineaţa ca să ne dezbrăcăm din nou seara? Nu plecăm oare în călătorie ca apoi să ne întoarcem? Şi de ce n-am dori să odihnim lângă ai noştri-chiar numai pentru un secol!„ „Când zărim nenumăratele pietre funerare cufundate, roase de paşii credincioşilor, şi bisericile înseşi năruite peste mormin' tele lor, viaţa de după moarte ne poate totuşi apărea ca o a viaţă în care intrăm, de astă dată ca imagini, ca inscripţii şi în care dăinuim o vreme mai îndelungată decât în viaţa propriu-zisă, a celor vii. Dar şi această imagine, această a doua existenţă se stinge mai curând sau mai târziu. La fel ca şi asupra oamenilor, timpul nu-şi lăsă smulse drepturile asupra monumentelor.”