Capitolul XVIII.

Dar faptul cel mai însemnat, pe care prietenii îl observaseră cu o atenţie mută, fu acela că Ottilie despachetase pentru prima oară cufăraşul, alegând şi tăind cele strict trebuitoare pentru un singur veşmânt, dar care să fie complet. Când, ajutata de Nanny, voi să împacheteze din nou restul, îi fu aproape cu neputinţă s-o facă; cufăraşul era cu mult prea plin, cu toate că o parte din conţinutul lui fusese scos. Tânăra şi avida slujnicuţă nu se putea sătura privind, îndeosebi pentru că Ottilie se îngrijise şi de toate accesoriile mai mărunte ale toaletei. Mai rămâneau de prisos pantofi, ciorapi, jartiere brodate cu devize, mănuşi şi atâtea alte lucruri. O rugă pe Ottilie să-i dăruiască din ele. Aceasta refuză, dar deschise îndată sertarul unui scrin şi o lăsă pe copilă să aleagă. Fata întinse mâna pe cât de iute, pe atât de stângaci, apoi porni în grabă cu prada pentru a vesti şi a arăta celorlalţi slujitori norocul ce dăduse peste ea.

În cele din urmă, Ottilie izbuti să rânduiască cu îngrijire totul; deschise după aceea o despărţitură secretă aflată în capac. Acolo ascunse mici bilete şi scrisori ale lui Eduard, felurite flori uscate, amintiri ale plimbărilor de altădată, o şuviţă de păr a iubitului ei şi câte altele. Mai adăugă un lucru – era portretul tatălui ei – şi încuie totul, după care îşi atârnă din nou la piept gingaşa cheie, prinsă de lănţişorul de aur petrecut în jurul girului.

Multe speranţe se treziseră între timp în inimile prietenilor. Charlotte era convinsă că Ottilie va începe din nou să vorbească în ziua amintită, căci ea arătase până atunci un zel tainic, un fel de împăcare senină cu sine, un zâmbet ca al celui care ascunde unor fiinţe iubite ceva bun şi îmbucurător. Nimeni nu ştia că Ottilie petrecea multe ceasuri într-o stare de mare slăbiciune, pe care n-o învingea decât prin forţa ei sufletească, în clipele când apărea.

În această vreme, Mittler sosise mai des şi rămase mai mult decât de obicei. Acest bărbat tenace ştia prea bine că nu există decât un moment precis de care trebuia profitat. El interpreta în favoarea sa tăcerea lui Ottilie ca şi refuzul ei. Nu se făcuse până atunci nici un demers pentru divorţul soţilor, şi Mittler spera să stabilească în vreun alt chip mulţumitor soarta minunatei fete; asculta, făcea concesii, dădea de înţeles şi, în felul lui, avea o atitudine destul de chibzuită.

Dar nu putea rezista tentaţiei, de îndată ce i se oferea ocazia, de a-şi expune judecăţile asupra unor subiecte cărora le atribuia o mare însemnătate. Trăia mult timp închis în sine, dar, când se afla printre alţii, urmărea, de obicei, doar să-şi exercite activitatea. Din clipa în care aşa cum am văzut adesea, şuvoiul vorbelor sale se dezlănţuia în faţa prietenilor, el continua să se rostogolească fără cruţare, rănind sau tămăduind, folosind sau adunând, după împrejurări.

În seara din ajunul aniversării lui Eduard, Charlotte şi maiorul şedeau împreună aşteptându-l pe Eduard, care ieşise călare; Mittler măsura încăperea dintr-un capăt într-altul; Ottilie rămăsese în camera ei, întinzându-şi găteala de a doua zi şi dând unele indicaţii slujnicuţei ei, care o înţelegea pe deplin şi urma cu dibăcie poruncile ei mute.

Mittler tocmai ajunsese la una din temele sale favorite. Îi plăcea să afirme că, atât în educarea copiilor cât şi în cârmuirea popoarelor, nimic nu e mai nedibaci şi mai barbar decât interdicţiile, decât legile şi ordonanţele prohibite.

— Omul e activ din fire, spuse el, şi dacă te pricepi să-i porunceşti, el se repede de îndată, acţionează şi execută. In ce mă priveşte, prefer să tolerez în jurul meu greşeli şi cusururi până ce sunt în măsură să impun virtutea opusă, decât să înlătur un cusur şi să nu văd nimic potrivit de pus în locul lui. Omul face cu dragă inimă ce e bun şi util numai să ajungă până acolo; o face ca să aibă ceva de făcut şi nu meditează mai mult asupra acestei acţiuni decât asupra neroziilor de care se apucă din trândăvie sau plictiseală. Cât mă supără de multe ori să aud cum, la catehizare, copiii sunt puşi să repete cele zece porunci! Cea de-a patra mai e o prescripţie cât de cât drăguţă şi rezonabilă: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”. Dacă ei îşi întipăresc bine în minte acest lucru, au prilej toată ziua să-l aplice. Cât despre a cincea, ce putem spune? „Să nu ucizi”. Ca şi cum vreun om oarecare ar avea cea mai mică poftă să-l ucidă pe celălalt! Urăşti pe unul, te mânii, îţi ieşi din fire şi, ca urmare a acestui fapt şi a multor altora, se poate prea bine întâmpla ca, accidental să ucizi un om. Dar nu e o concepţie barbara să interzici copiilor a face moarte de om? Dacă s-ar spune: „îngrijeşte-te de viaţa aproapelui, înlătură ceea ce-i poate dauna, salvează-l cu riscul vieţii tale; dacă-l păgubeşti, gândeşte-te că te păgubeşti pe tine” – iată porunci ce-şi au locul în popoarele civilizate, rezonabile, dar care, în catehizare, abia daca apar în chip umil printre răspunsurile la întrebări. Cât despre a şasea, o găsesc cu adevărat dezgustătoare. Cum? Să atragi curiozitatea copiilor, care bănuiesc ei dinainte câte ceva, asupra unor primejdioase mistere, să le îndrepţi închipuirea spre imagini şi reprezentări stranii, care apropie cu de-a sila tocmai ceea ce vrem să depărtăm? Ar fi mult mai bine ca asemenea fapte vinovate să fie pedepsite după bunul său plac de un tribunal secret, decât să fie lăsate a deveni obiectul trăncănelilor în faţa bisericii şi a comunităţii.

În clipa aceea Ottilie intră.

— Să nu săvârşiţi adulter„, continuă Mittler. Ce grosolănie, ce indecenţă! N-ar suna cu totul altfel dacă s-ar spune: „Să respecţi legătura conjugală; acolo unde vei vedea doi soţi ce se iubesc, să te bucuri de aceasta şi să iei parte la fericirea lor ca la aceea dăruită de o zi frumoasă. Dacă vreo tulburare s-ar isca în legătura dintre ei, să te străduieşti a o înlătura; să cauţi a-i împăciui, a-i domoli, să le lămureşti foloasele ce şi le aduc unul altuia, cu o nobilă dezinteresare, să contribui la binele celorlalţi, făcându-i să simtă din orice datorie şi îndeosebi din aceea care uneşte în chip de nedespărţit soţul şi soţia”.

Charlotte şedea ca pe ghimpi şi situaţia era cu atât mai neliniştitoare pentru ea, cu cât era convinsă că Mittler nu-şi dădea seama ce spunea şi unde vorbea; şi, înainte de a-l putea întrerupe, o şi văzu pe Ottilie, care se schimbase la faţă, ieşind din cameră.

— Ne vei scuti, cred, de cea de-a şaptea, spuse Charlotte cu un zâmbet forţat.

— De toate câte rămân, replică Mittler, numai s-o salvez pe aceea pe care se întemeiază celelalte.

Dând buzna cu un ţipăt înfiorător, Nanny strigă:

— Moare! Domnişoara moare! Veniţi! Veniţi!

Când Ottilie se întorsese, clătinându-se, în camera ei, găteala pentru a doua zi era întinsă toată pe câteva scaune şi slujnicuţa, care se plimba încoace şi încolo privind şi admirând fiecare lucru, exclamă jubilând:

— Priviţi-o, iubită domnişoară, e o găteală de mireasă cu totul vrednică de dumneavoastră.

Ottilie auzi aceste cuvinte şi se prăbuşi pe sofa. Nanny îşi vede stăpâna pălind, înţepenind: aleargă la Charlotte, ea vine. Medicul casei soseşte în grabă; i se pare că e vorba doar de o istovire. Cere să se aducă puţină supă de carne; Ottilie o refuză cu oroare, ba e aproape apucată de convulsii când i se apropie ceaşca de gură. El întrebă repede şi cu toată seriozitatea, cum îi cere împrejurarea, ce a mâncat Ottilie în ziua aceea. Slujnica şovăie: el îşi repetă întrebarea, fata mărturiseşte că Ottilie nu s-a atins de nimic.

Nanny îi pare mai înfricoşată decât ar fi firesc. El o trage cu sine într-o odaie alăturată. Charlotte îi urmează; fata cade în genunchi; mărturiseşte că de multă vreme Ottilie nu mănâncă aproape nimic. La stăruinţa lui Ottilie, a consumat ea mâncărurile în locul acesteia; ascunsese faptul din cauza gesturilor rugătoare şi ameninţătoare ale stăpânei ei şi de asemenea – adăugă ea ingenuu – din cauză că aceste mese prea îi plăcuseră mult.

Maiorul şi Mittler veniră şi ei. O găsiră pe Charlotte ocupată alături de medic. Palida, divina copilă şedea, conştientă pe cât se părea, în colţul sofalei. E rugată să se culce; ea refuză, dar face semn cu mâna să i se aducă cufăraşul. Îşi aşază picioarele pe el, aflându-şi o poziţie comodă, pe jumătate culcată. Pare a voi să-şi ia rămas-bun, gesturile ei exprimă celor din jur cel mai duios ataşament, iubire, recunoştinţă, căinţă şi cel mai cald adio.

Eduard, care descăleca, află ce se petrece, aleargă în camera, se aruncă lângă Ottilie, îi apucă mâna şi o scaldă, mut, în lacrimi. Rămâne multă vreme aşa. În sfârşit exclamă:

— Să nu-ţi mai aud eu oare glasul? N-ai să revii la viaţa cu o vorbă pentru mine? Fie! Te voi urma pe celălalt tărâm: vom vorbi acolo în alt grai.

Ea îi strânge mâna cu putere, îşi îndreaptă spre el privirea plină de viaţă şi de iubire, şi, după un suspin adânc, după o cerească mişcare mută a buzelor:

— Promite-mi că vei trăi! Exclamă ea, cu un efort plin de graţie şi tandreţe, dar cade îndată pe spate.

— Ţi-o promit! Strigă el spre ea, dar, de fapt, numai pe urmele ei, căci ea se şi despărţise de această lume.

După o noapte de lacrimi, grija de a înmormânta scumpele rămăşiţe căzu în sarcina lui Charlotte. Maiorul şi Mittler o asistau. Starea lui Eduard era de plâns. De îndată ce fu în stare să iasă puţin din deznădejdea lui şi îşi reveni oarecum în fire, el ceru insistent ca Ottilie să nu fie scoasă din castel, să fie vegheată, îngrijită, privită ca o fiinţă vie: căci nu era moartă, nu putea fi moartă. I se îndeplini voinţa, cel puţin în sensul că se evită ceea ce interzisese el. Nu cerea s-o vadă.

O altă spaimă îi cuprinsese pe prieteni, o altă grijă îi preocupă. Nanny, pe care medicul o certase cu asprime, o silise prin ameninţări să facă mărturisiri şi, după aceste mărturisiri, o copleşise de mustrări, fugise. După îndelungi căutări ea fu regăsită; părea că-şi ieşise din fire. Părinţii ei o luară acasă. Cel mai blând tratament păru fără efect; fu nevoie să fie închisă, căci ameninţa să fugă din nou.

Treptat, cei din jur reuşiră să-l smulgă pe Eduard din cea mai adâncă deznădejde, dar numai spre nenorocirea lui: căci acum înţelese limpede, dobândi certitudinea că pierduse pentru totdeauna fericirea vieţii sale. Cei din casă încercară să-i demonstreze că, înmormântată în acea capelă, Ottilie va rămâne încă printre cei vii şi nu va fi lipsită de un lăcaş prietenos şi liniştit. Con-simţământul lui fu greu de obţinut; şi numai sub condiţia ca ea să fie dusă la capelă într-un sicriu deschis, ca, în criptă, să nu fie, în orice caz, acoperită decât cu un capac de sticlă şi ca o candelă să ardă veşnic la căpătâiul ei, el acceptă în cele din urmă şi păru resemnat la toate.

Gingaşul trup fu înveşmântat cu găteala pe care ea însăşi şi-o pregătise; i se puse pe cap o cunună de flori de aster, care strălucea misterios ca nişte stele funebre. Pentru a decora coşciugul, biserica şi capela, toate grădinile fură despuiate de podoabele lor. Zăceau pustiite ca şi cum iarna ar fi stârpit bucuria de pe răzoare. În zorii zilei, ea fu dusă din castel în sicriul deschis, şi soarele ce răsărea îmbujora din nou divinul obraz. Lumea se înghesuia lângă cei ce purtau sicriul, nimeni nu voia să păşească înainte, nimeni nu voia să-l urmeze; toţi doreau s-o înconjoare, să se bucure încă o dată de prezenţa ei. Tineri, bărbaţi, femei, nimeni nu rămânea insensibil. Nemângâiate erau fetele, care îi resimţeau cel mai mult pierderea.

Nanny lipsea. Fusese reţinută sau, mai degrabă, i se ascunsese ziua şi ora înmormântării. Era păzită, la părinţii ei, într-o cameră ce dădea spre grădină. Când însă auzi clopotele sunând, ea îşi dădu seama într-o clipită ce se petrecea: şi cum cea care o păzea, curioasă de a vedea cortegiul, o părăsi, ea scăpă pe fereastră într-un gang şi, găsind toate uşile încuiate, se sui în pod.

Cortegiul tocmai străbătea satul în mers legănat pe drumul curat şi presărat cu flori. Nanny o văzu de sus pe stăpâna ei mai desluşit, mai deplin şi sub o înfăţişare mai frumoasă decât o vedeau toţi cei ce urmau cortegiul. Supranaturală, purtată parcă pe nori sau pe valuri, ea părea să-i facă semn slujnicei sale, şi aceasta, tulburată, ameţită, se prăbuşi.

Mulţimea se împrăştie în toate părţile cu un urlet înfiorător. Din cauza îmbulzelii şi învălmăşelii, purtătorii fură nevoiţi a aşeza jos sicriul. Copila zăcea foarte aproape de el; părea să aibă toate membrele sfărâmate. Fu ridicată şi, din întâmplare sau dintr-o hotărâre a Providenţei, rezemată peste cadavru; părea să tinda chiar cu ultimul rest de viaţă să ajungă până la iubita ei stăpâna. Dar de-abia atinseră membrele ei inerte veşmântul lui Ottilie, iar degetele ei fără putere, mâinile împreunate ale acesteia, că fata sări în sus, îşi ridică întâi braţele şi ochii spre cer, apoi căzu în genunchi în faţa sicriului, cu privirea aţintită asupra stăpânei ei, într-un extaz pios.

În cele din urmă, se ridică brusc, parcă iluminată, şi strigă cu o sfântă bucurie:

— Da, m-a iertat! Ceea ce nici un om, ceea ce eu însămi nu-mi puteam ierta, îmi iartă Dumnezeu prin privirea, prin mişcarea, prin gura ei. Acum odihneşte iarăşi în linişte şi pace; dar aţi văzut cum s-a ridicat şi m-a binecuvântat cu mâinile întinse, ce prietenos m-a privit! Aţi auzit cu toţii, sunteţi martori că mi-a spus: „Eşti iertată!” Nu mai sunt o ucigaşă printre voi; ea m-a iertat, Dumnezeu m-a iertat şi nimeni nu mai poate să-mi aducă vreo învinuire.

Mulţimea stătea îngrămădită în jurul ei; toţi erau uimiţi, ascultau, se uitau când într-o parte când într-alta, şi nimeni nu ştia ce să facă.

— Duceţi-o acum la locul de odihnă! Spuse fata; a făcut şi a suferit ce i-a fost scris şi nu mai poate sălăşlui printre noi.

Cortegiul funebru îşi reluă drumul. Nanny îl urma cea dintâi; şi astfel se ajunse la biserică.

Acum racla lui Ottilie se găsea în capelă, la căpătâiul ei, sicriul pruncului, la picioare, sipetul aşezat într-o cutie de stejar masiv. Purtaseră de grijă să tocmească o femeie pentru pază, ca să vegheze în primele zile lângă trupul neînsufleţit, care zăcea cu un farmec nespus sub capacul de sticlă. Dar Nanny nu se lăsă împiedicată de a îndeplini acest serviciu; voia să rămână singură, fără tovarăşă, şi să îngrijească plină de râvnă candela ce ardea pentru prima oară. Ea ceru acest lucru cu atâta ardoare şi îndărătnicie, încât el îi fu lăsat în seamă pentru a preveni o boală sufletească mai gravă, care ar fi fost de temut.

Dar nu rămase multă vreme singură: căci, pe înnoptat, când lumina difuză care era acum singura stăpână, răspândea o lucire mai vie, uşa se deschise şi arhitectul intră în capela ai cărei pereţi împodobiţi cu pietate îi apărură, în această blândă licărire, mai vechi şi mai plini de mister decât ar fi putut crede vreodată.

Nanny şedea de o parte a sicriului. Îl recunoscu de îndată şi, în tăcere, i-o arătă pe stăpâna ei moartă. El stătu de cealaltă parte, în tinereasca lui putere şi graţie, nebizuindu-se decât pe propriile forţe, nemişcat, recules, cu braţele lăsate în jos, frângându-şi mâinile de milă, cu fruntea şi privirea plecate asupra prietenei neînsufleţite.

Mai stătuse o dată aşa, în faţa lui Belizarie. Fără să vrea, luă aceeaşi atitudine: şi cât de naturală fu ea şi de astă dată! Aici, de asemenea, o fiinţă de nepreţuită demnitate se prăbuşise din înaltul ei; şi dacă, în primul caz, un bărbat era acela care deplângea pierderea fără leac a vitejiei, a înţelepciunii, a puterii, a rangului şi a averii, dacă acolo însuşiri ce nu pot lipsi în momente hotărâtoare naţiunii, prinţului nu fuseseră preţuite, ci dimpotrivă, repudiate şi proscrise, aici tot atâtea alte virtuţi calme, pe care natura abia le scosese la iveală din bogatele ei adâncimi, fuseseră repede nimicite din nou de mâna ei nepăsătoare; virtuţi rare, frumoase, generoase, a căror paşnică înrâurire lumea, lipsită de ele, o primeşte oricând cu nesfârşită încântare şi a căror pierdere o deplânge cu nostalgică durere.

Tânărul tăcu, o vreme tăcu şi fata; dar când ea văzu lacrimile curgându-i neîncetat din ochi, când jalea păru să topească toată fiinţa lui, ea îi grăi cu atâta adevăr şi putere, cu atâta bunăvoinţă şi siguranţă, încât el, uimit de şuvoiul cuvintelor ei, izbuti să-şi revină, iar frumoasa lui prietenă i se ivi în faţa ochilor vie, hălăduind într-un ţinut superior. Lacrimile i se uscară, durerea i se alină; îngenunchind, el îşi luă rămas-bun de la Ottilie, se despărţi cu o călduroasă strângere de mână de Nanny şi încă în aceeaşi noapte părăsi călare locul, fără să mai fi văzut pe nimeni. Felcerul rămăsese peste noapte, fără ştirea fetei, în biserică, şi, mergând dimineaţa s-o vadă, o găsi senină şi plină de curaj. Era pregătit pentru tot soiul de divagaţii; se aştepta s-o audă povestind despre convorbiri nocturne cu Ottilie şi despre alte năluciri de acest fel; era însă naturală, liniştită şi pe deplin conştientă. Îşi aducea perfect aminte de trecut, de fiecare situaţie în toate amănuntele şi nimic din ce spunea nu ieşea din făgaşul adevărului şi al realităţii, afară de întâmplarea de la înmormântare pe care o repeta adesea cu bucurie: cum Ottilie se redeşteptase, o binecuvântase, o iertase, liniştind-o astfel pentru totdeauna.

Starea lui Ottilie, aducând mai mult cu somnul decât cu moartea, persistenta ei frumuseţe, atrăgeau multă lume. Oamenii din sat şi din jur veneau s-o mai vadă şi fiecare era dornic să audă din gura slujnicuţei povestea de necrezut: unii ca să râdă de ea, cei mai mulţi ca să se îndoiască şi câţiva ca să-i dea crezare. Orice nevoie care nu poate găsi împlinire reală sileşte la credinţă. Nanny, zdrobită sub ochii tuturora, fusese vindecată prin atingerea trupului sfinţit: de ce n-ar avea parte şi alţii de o fericire asemănătoare? Mame drăgăstoase aduseră, mai întâi pe ascuns, copiii lor atinşi de vreo boală şi crezură că observă o bruscă îndreptare. Încrederea se înmulţi; şi până la urmă nimeni nu era prea bătrân sau prea slab încât să nu caute în acest loc o înviorare sau alinare. Afluenţa crescu, ceea ce impuse închiderea capelei şi, afară de orele serviciului divin, chiar a bisericii.

Eduard nu îndrăznea să se apropie din nou de cea decedată. Trăia într-o stare de lâncezeală, părea să nu măi aibă lacrimi, să nu mai fie capabil de vreo durere. Pe zi ce trece, ia parte mai puţin la conversaţie, se atinge tot mai puţin de mâncare şi de băutură. Numai sorbind din cupa, care, ce-i drept, n-a fost pentru el un bun profet, pare să mai găsească, o oarecare alinare. Tot îi mai place să contemple iniţialele împletite, şi privirea lui, pe jumătate gravă, pe jumătate surâzătoare, pare să arate că mai speră şi acum într-o reunire. Şi, precum pe cel fericit orice împrejurare neînsemnată pare să-l favorizeze, orice hazard să-l tragă după sine, tot astfel întâmplările cele mai mărunte par să se unească bucuros pentru a-l răni, a-l nimici pe cel nefericit. Căci într-o zi când Eduard duse la gură paharul iubit, îl îndepărtă îndată cu spaimă: era şi nu era acelaşi; îi lipsea un mic semn de recunoaştere. Valetul luat din scurt e nevoit a mărturisi că paharul autentic s-a spart de curând şi că un altul asemănător, datând tot din vremea tinereţii lui Eduard, i-a fost substituit. Eduard nu se poate mânia, soarta i-a fost rostită prin fapta; de ce l-ar emoţiona simbolul? Şi totuşi îl apasă greu. Din acel moment pare a-i fi silă de orice băutură; el pare a se abţine cu bună ştiinţă să mănânce, să vorbească.

Dar, din timp în timp îl cuprinde o nelinişte. Cere iarăşi puţină hrană, începe iarăşi să vorbească.

— Ah, spuse el o dată maiorului, care lipsea rareori de lângă el, cât sunt de nenorocit! Toate sforţările mele rămân veşnic o imitaţie, o falsă strădanie! Ceea ce a însemnat pentru ea fericirea devine pentru mine chin; şi totuşi, de dragul acestei fericiri sunt nevoit să iau asupra mea acest chin. Trebuie s-o urmez, s-o urmez pe acest drum; dar natura mea mă împiedică, tot astfel ca şi făgăduiala dată. Este o sarcină cumplită să imiţi inimitabilul. Simt bine, dragul meu, e nevoie de geniu pentru orice, chiar şi pentru martiriu.

Faţă de această situaţie deznădăjduită, la ce bun să amintim eforturile de tot felul depuse o bucată de vreme de cei din jurul lui Eduard: soţia, prietenul, medicul. În cele din urmă fu găsit mort.

Mittler făcu cel dintâi această tristă descoperire. El chemă medicul şi, cu stăpânirea de sine obişnuită, observă toate împrejurările în care fusese găsit defunctul. Charlotte veni în grabă: bănuiala unei sinucideri se trezi în ea; voi să se acuze pe sine, să-i acuze pe ceilalţi de o neatenţie de neiertat. Dar medicul, pe temeiuri naturale, şi Mittler, pe temeiuri morale, ştiură s-o convingă curând de contrariu. În chip foarte vădit, Eduard fusese ajuns subit de sfârşitul său. Într-un moment de linişte, el întinsese în faţa lui, scoţându-le dintr-o casetă, dintr-un portofoliu, lucrurile ce-i rămăseseră de la Ottilie şi pe care obişnuise până atunci să le ascundă cu grijă; o şuviţă de păr, flori culese în clipe de fericire, toate biletele ce i le scrisese ea, începând cu acela pe care soţia sa i-l înmânase cuprinsă, ca printr-o întâmplare, de o sumedenie de presimţiri. Era cu neputinţă ca toate acestea să fi fost cu voia lui expuse unei descoperiri. Acum şi această inima, pradă până de curând unui zbucium fără de margini, amuţise pentru totdeauna într-o linişte netulburată, şi întrucât el adormise gândindu-se la o sfântă, putea desigur să fie socotit preafericit.

Charlotte îi dădu locul lui alături de Ottilie şi ceru ca nimeni să nu mai fie depus în acea criptă. Sub această condiţie, ea făcu danii însemnate pentru biserica şi pentru şcoală, pentru preot şi pentru institutor.

Astfel iubiţii odihnesc unul lângă altul. Pacea pluteşte deasupra lăcaşului lor; chipuri gemene de îngeri coboară spre ei de pe boltă privirile lor senine; şi ce fericită va fi clipa când odată se vor redeştepta împreună!

SFÂRŞIT