Capitolul XVII.

Ce imensă fu surpriza lui Charlotte când o văzu sosind în trăsură pe Ottilie şi, îndată după aceea, pe Eduard năvălind călare în curtea castelului. Ea aleargă până în prag: Ottilie coboară şi se apropie cu Eduard. Cu ardoare şi cu forţa ea apucă mâinile celor doi soţi, le strânge una în cealaltă şi se urcă în grabă în camera ei. Eduard se aruncă de gâtul lui Charlotte şi se topeşte în lacrimi. Nu se poate explica şi o roagă să aibă răbdare cu el, să poarte de grijă lui Ottilie, s-o ajute. Charlotte aleargă spre camera lui Ottilie şi se-nfioară intrând: încăperea fusese golită toată, nu mai erau decât pereţii goi. Părea pe cât de vastă pe atât de neospi-talieră. Totul fusese scos, afară de cufăraş, lăsat în mijlocul camerei, din nehotărâre în privinţa locului unde să fie aşezat. Ottilie era culcată pe podea, cu capul şi braţele întinse peste cufăraş. Charlotte se îngrijeşte de ea, o întreabă ce s-a întâmplat şi nu primeşte răspuns.

O lasă lângă Ottilie pe servitoarea ei, sosită cu o băutură întăritoare şi se repede spre Eduard. Îl găseşte în salon, dar nici el nu-i dă nici o explicaţie. Se aruncă la picioarele ei, îi scaldă mâinile în lacrimi, fuge în camera lui, iar când ea vrea să-l urmeze, îl întâlneşte pe camerier, care o lămureşte pe cât poate.

Restul şi-l închipuie singură şi se gândeşte îndată, cu hotărâre, la ceea ce reclamă momentul. Odaia lui Ottilie este aranjată din nou cu cea mai mare repeziciune. Eduard şi-a regăsit încăperile lui, până la ultima hârtie, aşa cum le lăsase.

Cei trei par să-şi revină unul faţă de altul; dar Ottilie continuă să tacă, iar Eduard nu e în stare decât s-o roage pe soţia sa să aibă o răbdare ce pare să-i lipsească lui însuşi. Charlotte trimite curieri după Mittler şi după maior. Primul nu poate fi găsit; al doilea soseşte. Eduard îşi deschide inima faţă de el, îi mărturiseşte cele mai mărunte împrejurări, şi astfel Charlotte află ceea ce s-a petrecut, ceea ce a schimbat în chip atât de straniu situaţia şi a tulburat inimile.

Îi vorbeşte soţului ei cu cea mai mare afecţiune. Nu ştie să-i facă altă rugăminte decât aceea ca biata copilă să nu fie incomodată în prezent. Eduard îşi dă seama de valoarea, de iubirea, de judecata soţiei sale; dar este stăpânit exclusiv de pasiunea sa. Charlotte îi dă speranţe, îi promite că va consimţi la divorţ. El nu se încrede; într-atât e de bolnav, încât nădejdea şi credinţa îl părăsesc pe rând. Insistă pe lângă Charlotte să acorde mâna ei maiorului. Un fel de agitaţie dementă l-a cuprins. Charlotte, pentru a-l domoli, pentru a-l ţine în frâu, face ceea ce cere el. Promite mâna ei maiorului pentru cazul când Ottilie ar voi să se unească cu Eduard, dar sub condiţia formală ca cei doi bărbaţi să facă, pentru moment, o călătorie împreună. Maiorul are o treabă în străinătate pentru curtea la care e angajat şi Eduard promite că-l va însoţi. Se fac pregătiri şi spiritele se calmează oarecum, pentru că pe moment se întâmplă totuşi ceva.

Între timp se poate observa că Ottilie abia dacă se atinge de mâncare şi de băutură, stăruind în tăcerea ei.

I se adresează îndemnuri, ea se înfricoşează; ceilalţi renunţă. Căci n-avem oare, îndeobşte, slăbiciunea de a nu voi să chinuim pe un om, nici chiar pentru binele lui? Charlotte examinează în gând toate mijloacele posibile; în sfârşit îi vine ideea de a-l chema de la pension pe asistent, care avea un mare ascendent asupra lui Ottilie şi se interesase foarte politicos asupra cauzelor întârzierii ei neaşteptate, dar nu primise nici un răspuns.

Pentru a nu o lua pe Ottilie prin surprindere se aduce vorba în prezenţa ei despre acest proiect. Ea pare să nu fie de acord; chibzuieşte; în cele din urmă, o hotărâre pare a se închega în mintea ei şi trimite încă înainte de a se lăsa seara, următoarea scrisoare celor adunaţi în casă:

Ottilie către prieteni „De ce trebuie să pronunţ răspicat, iubiţii mei, ceea ce se înţelege de la sine? Am ieşit din făgaşul meu şi nu trebuie să revin la el. Un demon potrivnic, care a dobândit putere asupra mea, pare să mă împiedice din afară, chiar dacă aş fi ajuns din nou la o împăcare cu mine însămi.

Era cu totul pură hotărârea mea de a renunţa la Eduard, de a mă depărta de el. Nădăjduiam că nu-l voi mai întâlni. S-a întâmplat altfel: a apărut în faţa mea chiar împotriva propriei sale voinţe. Făgăduiala mea de a nu intra în nici o conversaţie cu el am luat-o şi am interpretat-o poate prea literal. Potrivit cu sentimentul şi cu conştiinţa din acea clipă, am tăcut, am amuţit în faţa prietenului meu, iar acum nu mai am nimic de spus. Împinsă numai de sentiment, am luat asupra mea, sub influenţa momentului, un aspru jurământ de călugărie, care-l stinghereşte şi înfricoşează poate pe acela care se leagă prin el cu chibzuială. Lăsaţi-mă să-l respect atât timp cât inima mi-o porunceşte. Nu chemaţi nici un mijlocitor! Nu stăruiţi pe lângă mine să vorbesc, să mănânc şi să beau mai mult decât am neapărată nevoie. Ajutaţi-mă prin indulgenţa şi răbdarea voastră să trec prin această vreme. Sunt tânără, tinereţea se restabileşte pe neaşteptate. Suferiţi-mi prezenţa printre voi, bucuraţi-mă prin iubirea voastră, instruiţi-mă prin conversaţiile voastre; dar lăsaţi-mi inima în grija mea!”

Plecarea celor doi bărbaţi, pregătită de mult, nu avu loc, căci misiunea din străinătate a maiorului fusese amânată. Ce lucru bine venit pentru Eduard! Stimulat acum din nou prin scrisoarea lui Ottilie, încurajat iarăşi prin cuvintele ei consolatoare, dătătoare de speranţă, şi îndreptăţit astfel să persevereze neclintit, el declară deodată că nu se va îndepărta.

— Ce nebunie, exclamă el, să ne lepădăm cu bună ştiinţă, în chip pripit, de ceea ce e mai indispensabil, mai trebuitor, de ceea ce ar mai fi poate de păstrat, cu toate că suntem ameninţaţi să-l pierdem! Şi ce înseamnă aceasta? Nimic altceva decât că omul ţine să pară capabil de a voi, de a alege. Stăpânit de această neroadă îngâmfare, m-am smuls adesea de lângă prieteni cu ceasuri, cu zile întregi prea devreme, numai ca să n-o fac constrâns de ultimul, de inevitabilul termen. De astă dată însă vreau să rămân. De ce să mă depărtez? Nu e ea de pe acum depărtată de mine? Nu-mi trece prin minte să-i iau mâna, s-o apăs pe inima mea; însuşi acest gând mă înfioară. Ea n-a plecat de lângă mine, s-a ridicat deasupra mea.

El rămase deci acolo, aşa cum voia, cum trebuia. De altminteri, nimic nu egala plăcerea pe care o simţea când o întâlnea. Tot astfel şi ea păstrase acelaşi sentiment: nici ea nu se putea sustrage acestei îmbătătoare necesităţi. Ca şi măi înainte, ei exercitau unul asupra altuia o atracţie indescriptibilă, aproape magică. Locuiau sub acelaşi acoperiş; dar chiar şi atunci când tocmai nu se gândeau unul la altul, când erau ocupaţi cu alte lucruri, când în societate, erau traşi încoace şi încolo, ei se apropiau unul de celălalt. Dacă se găseau în acelaşi salon, nu trecea multă vreme până ce stăteau sau şedeau unul lângă altul. Numai vecinătatea imediată îi putea linişti, ba îi liniştea chiar pe deplin, şi această vecinătate le era de ajuns; nu aveau nevoie nici de o privire, nici de un cuvânt, nici de un gest, nici de o atingere, ci numai să fie împreună. Atunci nu mai erau doi oameni, nu era decât unul singur, într-o beatitudine neconştientă, mulţumită de sine şi de lume. Da, dacă unul din cei doi ar fi fost reţinut la un capăt al casei, celalalt s-ar fi îndreptat încetul cu încetul de la sine, fără intenţie, spre el. Viaţa era pentru ei o enigma, a cărei soluţie n-o găseau decât când erau împreună.

Ottilie era pe deplin veselă şi calmă, astfel încât ceilalţi puteau fi perfect liniştiţi în privinţa ei. Se izola puţin de societate şi obţinuse să-şi ia mesele singură. N-o servea nimeni, decât Nanny.

Ceea ce se întâmplă de obicei fiecărui om se repeta mai des decât credem pentru că natura fiecăruia este cauza determinantă cea mai nemijlocită. Caracterul, individualitatea, înclinaţiile, locul, ambianţa şi obiceiurile alcătuiesc împreună un tot, în care fiecare om înoată ca într-un element, ca într-o atmosferă – singurele în care se simte mulţumit şi la largul lui. Aşa se face că pe oameni a căror nestatornicie este atât de mult deplânsă, îi găsim după mulţi ani, spre marea noastră surprindere, neschimbaţi şi de neschimbat, în ciuda unor nesfârşite imbolduri exterioare şi lăuntrice.

Astfel, şi în viaţa comună de zi cu zi a prietenilor noştri, aproape totul intrase iarăşi în vechile făgaşuri. Ottilie continua să-şi manifeste tăcut, prin diferite atenţii, firea prevenitoare; şi tot astfel făceau ceilalţi, fiecare după caracterul lui. În acest chip, cercul familiei apărea ca un miraj al vieţii dinainte, şi iluzia că totul era iarăşi ca altădată era scuzabilă.

Zilele de toamna, la fel de lungi ca acelea de primăvară, readuceau societatea în casă la aceeaşi oră. Podoaba de fructe şi flori, proprie acestui anotimp, îi făcea pe toţi să creadă că sunt în toamna care a urmat după acea dintâi primăvară; răstimpul dintre ele fusese dat uitării. Căci acum îşi desfăşurau frumuseţea florile care arătau asemeni celor semănate în primele zile de atunci; acum se coceau fructele în pomi care atunci fuseseră văzuţi înflorind.

Maiorul pleca şi revenea; Mittler apărea şi el adesea. Reuniunile de seara decurgeau în general după aceeaşi regulă. De obicei Eduard făcea o lectura; mai vioi, mai simţit, mai bine şi chiar mai vesel, daca vrem, decât oricând. Părea că, atât prin voie bună cât şi prin sentiment el dorea s-o scoată pe Ottilie din amorţeala, s-o reînsufleţească, să dezlege tăcerea ei. Se aşeza, ca odinioară, în aşa fel, încât ea să se poată uita în carte, ba chiar devenea neliniştit, distrat, dacă ea n-o făcea, dacă nu era sigur că ea urmărea cu privirea cuvintele sale.

Orice urmă a sentimentului neplăcut, apăsător, care domnise în perioada intermediară se ştersese. Niciunul nu mai nutrea vreun sentiment împotriva celuilalt; orice fel de amărăciune dispăruse. Maiorul acompania la vioară bucăţi executate la clavecin de Charlotte, după cum flautul lui Eduard se armoniza din nou, ca odinioară, cu maniera lui Ottilie de a cânta la instrumentul cu coarde. Astfel ei se apropiau de ziua naşterii lui Eduard, la a cărei sărbătorire nu se mai ajunsese cu un an înainte. Ea urma să fie petrecută de astă dată fără festivitate, în bucuria tihnită a prieteniei. Conveniseră asupra acestui lucru, pe jumătate tacit, pe jumătate expres. Dar cu cât se apropia această zi, cu atâta sporea în firea lui Ottilie o solemnitate care până atunci fusese mai mult simţită decât observata. Părea să cerceteze adesea florile în grădină; îi indică grădinarului să cruţe plantele de vară de tot soiul şi se oprise îndeosebi lângă straturile de flori de aster, care tocmai în acest an înfloreau fără număr.