Capitolul I

Eduard – aşa îl vom numi pe un bogat baron în floarea vârstei – Eduard petrecuse în pepiniera sa ceasul cel mai frumos al unei după-amieze de aprilie, altoind mlădiţe proaspăt primite pe trunchiul unor pomi tineri. Tocmai îşi terminase treaba; îşi aşeza sculele în tocul lor şi contempla cu mulţumire rezultatul muncii, când grădinarul se apropie şi se delecta observând sâtguinţa şi interesul arătat de stăpânul său.

— N-ai văzut-o pe soţia mea? Întrebă Eduard, dând să plece mai departe.

— E dincolo, la noile lucrări, răspunse grădinarul. Coliba de muşchi care a pus să fie clădită lângă peretele de stâncă din faţa castelului e gata astăzi. Totul a ieşit foarte frumos şi va plăcea negreşit înălţimii voastre. Ai de acolo o vedere minunată: dedesubt satul, puţin mai în dreapta biserica, a cărei turlă aproape c-o depăşeşti cu privirea; de cealaltă parte, castelul şi grădinile.

— Prea bine, zise Eduard, i-am putut vedea pe oameni lucrând la câţiva paşi de aici.

— Apoi, urmă grădinarul, în dreapta se deschide valea şi ajungi cu ochii, peste bogatele pajişti presărate cu copaci, până în depărtările senine. Cărarea ce urcă pe stânci e foarte frumos croită. Doamna noastră se pricepe; oamenii lucrează cu plăcere sub îndrumarea ei.

— Du-te după ea, făcu Eduard, şi roag-o să mă aştepte. Spune-i că doresc să văd noua creaţie şi să mă bucur de privelişte.

Grădinarul se depărta în grabă, iar Eduard îl urmă curând.

Cobori terasele, cercetă în tăcere serele şi răsadniţele, până ce ajunse la marginea apei, iar apoi, peste un podeţ, în locul unde cărarea spre noile amenajări se împărţea în două. O lăsă pe cea dintâi care, trecând prin cimitir, ducea destul de drept spre peretele de stâncă şi apucă pe cealaltă, care urca şerpuind lin, puţin mai departe, în stânga, printre tufe mititele; acolo unde amândouă drumurile se întâlneau, el poposi pentru o clipă pe o bancă bine aşezată, ca apoi să pornească la urcuşul propriu-zis, urmând cărarea îngustă, când mai mult, când mai puţin povâmită, străbătând scări şi terase până se văzu la coliba de muşchi.

La intrare, Charlotte îl întâmpină pe soţul ei, punându-l să se aşeze în aşa fel încât să poată îmbrăţişa, dintr-o privire, prin uşă şi prin fereastră, ca într-un cadru, diferitele privelişti pe care le oferea peisajul. Eduard le contemplă cu plăcere, exprimându-şi nădejdea că primăvara va înviora totul în chip şi mai îmbelşugat

— Un singur lucru aş vrea să observ, adăugă el, coliba mi se pare cam îngusta.

— Pentru noi doi e totuşi destul de spaţioasă, răspunse Charlotte.

— Vezi bine, spuse Eduard, poate că mai e loc şi pentru un al treilea.

— De ce nu? Replică Charlotte, şi chiar pentru un al patrulea. Pentru o societate mai mare, vom avea grijă să pregătim alte locuri.

— Cum suntem singuri aici şi netulburaţi de nimeni, spuse Eduard, şi ne găsim amândoi într-o dispoziţie liniştită şi senină, trebuie să-ţi mărturisesc că încă de câtăva vreme mă frământă un gând pe care trebuie şi doresc să ţi-l împărtăşesc, fără a găsi prilejul s-o fac.

— Am observat ceva, răspunse Charlotte.

— Şi trebuie să recunosc, urmă Eduard, că de nu m-ar zori trecerea de mâine dimineaţă a poştaşului, de n-am fi siliţi să luăm o hotărâre chiar astăzi, aş fi tăcut poate mai multă vreme.

— Despre ce este vorba? Întrebă Charlotte, întâmpinându-i cu amabilitate dorinţa.

— Despre prietenul nostru, căpitanul, răspunse Eduard. Cunoşti trista situaţie în care se găseşte, ca atâţia alţii, fără vreo vină proprie. Ce dureros trebuie să fie pentru un om cu cunoştinţele, talentele şi capacităţile lui să se vadă lipsit de lucru şi. Nu vreau să mai ascund ceea ce doresc pentru el; aş ţine să-l luăm pentru câtăva vreme la noi.

— Iată un lucru care cere să fie bine chibzuit şi privit din mai multe puncte de vedere, spuse Charlotte.

— Sunt gata să-ţi împărtăşesc părerile mele, îi replică Eduard. Ultima lui scrisoare e pătrunsă de expresia ascunsă a celei mai adânci descurajări; nu că ar duce lipsă de ceva: căci ştie să se restrângă şi am avut grijă de cele trebuitoare; nu e nici stingheritor pentru el să primească ceva de la mine, căci toată viaţa noastră ne-am îndatorat atât de mult unul faţă de altul, încât nu putem calcula care din noi e creditorul sau debitorul; adevăratul lui chin e că nu are o ocupaţie. Singura lui plăcere, ba chiar pasiune, este să-şi folosească zi de zi şi ceas cu ceas, spre binele altora, numeroasele însuşiri. Şi cum să stea cu mâinile în sân sau să studieze mai departe, să dobândească noi îndemânări, când nu le poate folosi nici pe cele pe care le posedă pe deplin? Pe scurt, draga mea, e o situaţie penibilă, al cărei chin îl simte îndoit şi întreit în singurătatea lui.

— Credeam totuşi, spuse Charlotte, că a primit propuneri din diferite locuri. Am scris eu însămi în interesul lui multor prieteni şi prietene, toţi oameni de inimă, şi, pe cât ştiu, lucrul n-a rămas fără efect.

— E adevărat, replică Eduard; dar tocmai aceste ocazii, aceste propuneri îi pricinuiesc noi griji, o nouă nelinişte. Niciuna dintre aceste situaţii nu-i este pe plac. Nu i se cere să lucreze, ci să-şi jertfească timpul, părerile, felul de a fi – şi asta îi e cu neputinţa. Cu cât reflectez mai mult asupra acestor lucruri, cu cât le simt mai limpede, cu atât devine mai vie dorinţa mea de a-l vedea aici.

— E prea frumos şi amabil din partea ta să chibzuieşti cu atâta simpatie asupra situaţiei prietenului tău, spuse Charlotte; îngăduie-mi totuşi să te invit să te gândeşti şi la tine, şi la noi.

— M-am gândit, răspunse Eduard. Nu putem să ne aşteptam decât la avantaje şi la plăcere de pe urma prezenţei lui. Nici nu vreau să pomenesc de cheltuială, care va fi în orice caz neînsemnată pentru mine dacă el se va muta la noi; mai ales când mă gândesc la faptul că prezenţa lui nu ne va stingheri câtuşi de puţin. Va putea locui în aripa dreaptă a castelului, şi tot restul se va aranja. Ce mare serviciu îi vom face prin aceasta şi câtă plăcere, ba chiar cât folos va rezulta pentru noi din compania lui! Doream de mult o măsurătoare a moşiei şi a împrejurimilor; se va îngriji de ea şi o va conduce. Ştiu că intenţia ta este să administrăm pe viitor singuri moşiile, de îndată ce termenul arendaşilor actuali va fi expirat. Ce delicată e o treabă ca asta! Câte cunoştinţe prealabile vom putea dobândi cu ajutorul lui! Simt prea bine că duc lipsă de un om de acest soi. Sătenii au cunoştinţele trebuitoare, dar spusele lor sunt confuze şi lipsite de onestitate. Cei cu studii de la oraşe şi din academii sunt desigur mai clari şi mai ordonaţi în judecată, le lipseşte însă cunoştinţa nemijlocită a lucrurilor. De la prietenul meu pot aştepta şi una şi alta; apoi vor mai rezulta zeci de alte consecinţe pe care mi le pot închipui cu plăcere, care te privesc şi pe tine şi de pe urma cărora prevăd mult bine. Îţi mulţumesc că m-ai ascultat atât de amabil; vorbeşte acum şi tu foarte deschis şi amănunţit şi spune-mi tot ce ai de spus; n-am să te întrerup.

— Prea bine, spuse Charlotte, voi începe, aşadar, îndată cu o observaţie generală. Bărbaţii se gândesc mai mult la cazul particular, la prezent, şi aceasta pe bună dreptate, fiindcă ei sunt chemaţi să săvârşească, să acţioneze; femeile, dimpotrivă, cugetă mai mult asupra înlănţuirii dintre lucruri în viaţă, şi aceasta cu tot atâta dreptate, fiindcă soarta lor, soarta familiilor lor este legată de această înlănţuire şi fiindcă tocmai această coerenţă le este cerută. Să aruncăm, de aceea, o privire asupra vieţii noastre prezente, asupra celei trecute, şi vei recunoaşte că invitarea la noi a căpitanului nu s-ar potrivi întru totul cu principiile, planurile, aranjamentele noastre. Cu câtă plăcere mă gândesc la începuturile legăturii dintre noi! Tineri, ne iubeam amândoi cu multă căldură; am fost despărţiţi: tu de mine, pentru că tatăl tău, din pofta veşnic nepotolită de avere, te-a însurat cu o femeie bogată, destul de vârstnică; eu de tine, pentru că am fost silită să-mi acord mâna, fără perspective deosebite, unui bărbat cu stare, pe care nu-l iubeam, dar îl respectam. Am devenit iarăşi liberi; tu mai întâi, bătrânica ta lăsându-te stăpân pe o mare avere; eu mai târziu, tocmai în vremea când te-ai înapoiat din călătoriile tale. Astfel ne-am regăsit! Ne-am bucurat de aducerea aminte, am ţinut la ea, puteam să trăim împreună netulburaţi. Ai stăruit să ne căsătorim; n-am consimţit numaidecât: căci, numărând amândoi cam aceiaşi ani, eu, ca femeie, am îmbătrânit desigur mai mult decât tine care eşti bărbat. Până la urmă n-am vrut să-ţi refuz ceea ce păreai să consideri drept unica ta fericire. Voiai să te recreezi lângă mine, după toate frământările pe care le cunoscuseşi la curte, în armată, în călătorii, să-ţi vii în fire, să guşti viaţa; dar numai şi numai cu mine. Singura mea fiică am dat-o la pension, unde primeşte cu siguranţă o educaţie mai complexă decât s-ar fi putut dacă rămânea la ţară. Şi nu numai pe ea am dus-o acolo, ci şi pe Ottilie, iubita mea nepoată, care, îndrumată de mine, s-ar fi format poate mai bine aici, ca ajutor al meu la conducerea casei. Toate acestea au fost făcute cu învoirea ta, numai ca să trăim pentru noi, numai ca să ne putem bucura netulburaţi de fericirea rivniă cu atâta ardoare încă de timpuriu şi dobândită, în sfârşit, atât de târziu. De aici a început şederea noastră la ţară. Eu am luat asupra mea rosturile din interior, tu pe cele de afară şi tot ce priveşte ansamblul. Sunt hotărâtă să vin întru totul în întâmpinarea dorinţelor tale, să trăiesc numai pentru tine; să încercăm astfel, cel puţin câtăva vreme, să vedem în ce măsură reuşim să ne mulţumim unul cu celălalt.

— Întrucât legătura între lucruri, după cum ai spus, este, de fapt, elementul vostru, al femeilor, ar trebui, fireşte, fie să nu vă auzim vorbind întruna, fie să ne hotărâm să vă dăm dreptate, răspunse Eduard, şi îţi voi şi da dreptate până-n ziua de azi. Aranjamentele făcute până acum în vederea traiului nostru sunt bune; să nu clădim însă mai departe pe ele şi să nu se dezvolte din ele nimic mai mult? Oare ceea ce creez eu în grădină şi tu în parc să nu rămână făcut decât pentru pustnici?

— Foarte bine! Replică Charlotte, foarte bine! Numai să nu introducem stingheritor, ceva străin. Dă-ţi seama că proiectele noastre, şi în ceea ce priveşte distracţia, se refereau întrucâtva numai la convieţuirea noastră în doi. Voiai mai întâi să-mi împărtăşeşti într-o succesiune ordonată jurnalele tale de călătorie, să rânduieşti cu acest prilej multe din hârtiile care ţin de ele şi să alcătuieşti, cu participarea mea, cu ajutorul meu, din aceste caiete şi file nepreţuite, dar încurcate, un întreg plăcut pentru noi şi pentru alţii. Ţi-am făgăduit că te voi ajuta la transcriere şi ne gândeam că va fi atât de comod, de frumos, de plăcut, de intim să străbatem în amintire lumea pe care nu ne-a fost dat s-o vedem împreună. Făcusem chiar începutul. Apoi, ai reluat flautul, mă acompaniezi când eu cânt la clavecin, şi nu ducem lipsă de vizite din vecinătate sau în vecinătate. Eu, cel puţin, mi-am combinat din toate acestea prima vară cu adevărat fericită pe care m-am gândit vreodată s-o gust în viaţa mea

— Orice aş face, răspunse Eduard frecându-se pe frunte, când ascult tot ce-mi repeţi cu atâta dragoste şi înţelegere, nu pot izgoni gândul că prin prezenţa căpitanului nimic n-ar fi tulburat, ci mai degrabă totul ar fi grăbit şi reînsufleţit. Şi el a luat parte la unele din peregrinările mele; şi el şi-a făcut multe însemnări, şi adesea în sens diferit; le-am putea folosi împreună şi abia atunci ar ieşi din ele un tot destul de atrăgător.

— Dă-mi voie să-ţi mărturisesc sincer, ripostă Charlotte cu oarecare nerăbdare, că sentimentul meu contrazice acest proiect, că o presimţire tainică nu-mi vesteşte nimic bun.

— În felul acesta, spuse Eduard, voi femeile aţi fi probabil de neînvins: mai întâi înţelegătoare, încât să nu vă putem contrazice, drăgăstoase, încât să ne lăsam cu plăcere în voia voastră, sensibile, încât să nu vă putem face să suferiţi; pline de presimţiri, încât să ne speriem.

— Nu sunt superstiţioasă, răspunse Charlotte, şi n-aş pune preţ pe aceste presentimente sumbre, dacă ele n-ar fi decât atât; ele sunt însă, în cea mai mare parte, amintiri inconştiente ale întâmplărilor fericite şi nefericite pe care le-am trăit de pe urma unor acţiuni ale noastre sau ale altora. Nimic nu e mai plin de riscuri în orice situaţie decât intervenţia unui al treilea. Am văzut prieteni, fraţi, îndrăgostiţi, soţi ale căror relaţii au fost total schimbate, a căror situaţie a fost complet răsturnată prin venirea, întâmplătoare sau voită, a unei noi persoane.

— Asta, replică Eduard, se poate întâmpla prea bine la oameni care îşi duc viaţa cu ochii închişi, nu la unii care, luminaţi prin experienţă, sunt mai conştienţi de sine.

— Conştiinţa, preaiubitul meu, răspunse Charlotte, nu este o armă suficientă, ba adesea una primejdioasă pentru acela care o are şi din toate acestea reiese cel puţin că nu trebuie cu nici un preţ să ne pripim. Mai acordă-mi câteva zile; nu hotărî!

— Aşa cum stau lucrurile, replică Eduard, ne vom pripi oricum, chiar şi peste câteva zile. Am invocat, pe rând, fiecare, motivele ce pledează pentru şi contra; în joc e hotărârea, pe aceasta ar fi desigur cel mai bun lucru s-o încredinţăm sorţilor.

— Ştiu, ripostă Charlotte, că în cazuri îndoielnice îţi place să pariezi sau să dai cu zarurile; într-o treabă atât de serioasă însă, aş privi acest lucru ca pe o nelegiuire.

— Atunci ce să-i scriu căpitanului? Exclamă Eduard, căci trebuie să mă apuc îndată de aceasta.

— O scrisoare calmă, chibzuită, consolatoare, spuse Charlotte.

— Asta ar fi tot una cu a nu-i scrie deloc, răspunse Eduard.

— Şi totuşi, în unele cazuri, ripostă Charlotte, este necesar şi prietenesc să scrii nimicuri, mai bine decât să nu scrii deloc.