Capitolul II.

Eduard se afla singur în camera lui, şi într-adevăr, reamintirea, prin glasul lui Charlotte, a desfăşurării vieţii sale, evocarea situaţiei lor reciproce, a proiectelor lor, excitase plăcut firea lui vioaie. Se simţise atât de fericit în apropierea, în compania ei, încât ticluise în gând o scrisoare prietenoasă, plină de simpatie, dar calmă şi lipsită de orice indicaţie concretă către căpitan. Când de persoane tinere; dacă primele pagini ale scrisorilor şi rapoartelor ei lunare nu sunt, de fiecare dată, decât imnuri despre perfecţiunea acestui copil, imnuri pe care eu ştiu foarte bine să le traduc apoi în proză – în schimb cele raportate de ea la urmă, despre Ottilie, sunt totdeauna doar scuze pentru faptul că o fată, care altfel creşte atât de frumos, nu vrea să se dezvolte şi nu arată nici o aptitudine şi nici un talent. Nici puţinul pe care-l mai adaugă nu reprezintă vreo enigmă pentru mine, întrucât recunosc în această dragă copilă întregul caracter al maică-sii, cea mai scumpă prietenă a mea, care s-a dezvoltat alături de mine şi din a cărei fiică, dacă aş fi educatoare sau supraveghetoare, aş putea cu siguranţă să formez o făptură minunată. Cum însă acestea nu cadrează cu planul nostru şi cum nu e bine să tot schimbi şi să îndrepţi ceva în condiţiile tale de viaţa, să tot cauţi a atrage spre tine ceva nou, prefer să suport această situaţie, ba chiar înving senzaţia neplăcută de a vedea că fiica mea, care ştie prea bine că biata Ottilie atâmă cu totul de noi, se foloseşte cu trufie împotriva ei de avantajele de care dispune, zădărnicind oarecum prin aceasta buna noastră acţiune. Dar cine e format în aşa fel încât să nu pună uneori în valoare împotriva altora, cu cruzime, avantajele sale? Cine stă atât de sus, încât să nu sufere uneori sub o asemenea apăsare? Prin aceste încercări valoarea lui Ottilie creşte; dar, de când înţeleg foarte limpede penibila ei situaţie, mi-am dat osteneala să-i găsesc loc în altă parte. Aştept din ceas în ceas răspunsul şi atunci nu voi şovăi. Aşa stau lucrurile cu mine, scumpul meu. Vezi că purtăm, fiecare de partea lui, aceleaşi griji într-o inimă fidelă şi prietenoasă. Să le împărtăşim, căci ele nu sunt potrivnice.

— Ce oameni ciudaţi suntem, spuse Eduard zâmbind. E de ajuns să izbutim a ţine departe de noi obiectul grijilor noastre, ca să şi credem că totul s-a aranjat. În ansamblu, suntem capabili să renunţăm la multe lucruri, dar a ne devota într-un caz particular este o cerinţă la înălţimea căreia ne arătăm rar. Aşa era maică-mea. Cât timp am trăit la ea, ca bărbat sau ca tânăr, nu era în stare să învingă grijile momfentului. Daca întârziam la o plimbare călare, trebuia să mi se fi întâmplat o nenorocire; dacă mă uda până la piele un ropot de ploaie mă aşteptau cu siguranţă frigurile. Am plecat în călătorie, m-am depărtat de ea, şi de atunci se pare că abia îi mai aparţin. Privind lucrurile mai de aproape, urmă el, ne purtăm amândoi în chip necugetat şi iresponsabil, lăsând două firi dintre cele mai nobile, atât de apropiate de inimile noastre, să trăiască în jale şi apăsare, numai ca să nu ne expunem nici unei primejdii. Daca aceasta nu se cheamă egoism, ce oare merită acest nume? Ia-o pe Ottilie, lasă-mi-l pe căpitan şi, în numele lui Dumnezeu, să facem încercarea!

— Ar merita poate să îndrăznim, spuse Charlotte îngândurată, dacă primejdia ar exista numai pentru noi. Crezi însă că ar fi recomandabil să-i vedem reuniţi pe căpitan şi pe Ottilie sub acelaşi acoperiş, pe un bărbat cam de vârsta ta, vârstă la care – ca să-ţi spun în faţa un lucru măgulitor – bărbatul abia devine capabil şi vrednic de iubire, şi pe o fata cu frumoasele însuşiri ale lui Ottilie?

— Nu văd totuşi prea bine, replică Eduard, cum de o poţi aşeza atât de sus pe Ottilie! Mi-o explic numai prin faptul că a preluat afecţiunea ta pentru mama ei. Că-i drăguţă e adevărat şi-mi aduc aminte că anul trecut, când ne-am întors din călătorie şi am întâlnit-o împreună cu tine la mătuşa ta, căpitanul mi-a atras atenţia asupra ei. Da, e drăguţă, are mai ales ochi frumoşi; totuşi n-aş putea spune că a făcut o cât de mică impresie asupra mea.

— Asta e spre lauda ta, spuse Charlotte, căci am fost de faţă; şi cu toate că e mult mai tânără decât mine, prezenţa prietenei mai în vârstă a avut totuşi atâta farmec pentru tine, încât ai trecut cu vederea frumuseţea înfloritoare, promiţătoare a celeilalte. Intră şi asta în felul tău de a fi; de aceea mi-e atât de plăcut să împart viaţa cu tine.

Pe cât de sincer părea să vorbească Charlotte, ea totuşi ascundea ceva. Anume că i-l prezentase atunci intenţionat lui Ottilie pe Eduard, tocmai întors din călătorie, pentru a procura iubitei ei pupile această strălucita partida; căci nu se mai gândea la ea însăşi în ceea ce-l privea pe Eduard. Căpitanul se simţise Şi el îndemnat să atragă atenţia lui Eduard; dar acesta, care păstra cu tenacitate în inimă iubirea sa din prima tinereţe pentru Charlotte, nu se uită nici la dreapta, nici la stânga, fiind doar fericit să simtă că-i era, în sfârşit, cu putinţa să se bucure de un bun dorit cu atâta aprindere şi pe care un şir de împrejurări părea să i-l fi refuzat pentru totdeauna.

Cei doi soţi erau tocmai pe punctul să coboare pe noile cărări spre castel, când un servitor urcă grăbit spre ei, strigând încă de jos:

— Poftiţi repede, înălţimea voastră! Domnul Mittler a sosit val-vârtej la castel. Ne-a adunat pe toţi în grabă, poruncindu-ne să vă căutăm şi să vă întrebăm dacă e vreo nevoie. „Daca e nevoie, a mai strigat el după noi, auziţi? Dar repede, repede!”

— Ce caraghios! Exclama Eduard; dar nu soseşte oare tocmai la timp, Charlotte? Întoarce-te iute! Porunci el servitorului; spune-i că e nevoie, mare nevoie! Să descalece. Aveţi grijă de calul lui, conduceţi-l pe el în salon, serviţi-i o gustare; sosim îndată. Să mergem pe drumul cel mai scurt, spuse el către soţia sa şi apucă pe cărarea ce trecea prin cimitir şi pe care obişnuia s-o evite.

Dar mare-i fu mirarea văzând că, şi aici, Charlotte avusese grijă să nu jignească simţirea. Cruţând pe cât era cu putinţă monumentele vechi, ea se pricepuse să niveleze şi să rânduiască totul în aşa chip, încât apărea ca un spaţiu armonios asupra căruia privirea şi imaginaţia stăruiau cu plăcere.

Chiar şi pietrele cele mai vechi fuseseră cinstite cum trebuie. Erau aşezate, după ani, lângă zid, încastrate în el sau fixate în alt fel; însuşi soclul înalt al bisericii era împestriţat şi decorat cu ele. Eduard avu o stranie surpriză când intră pe mica poartă; o strânse de mână pe Charlotte şi în ochi i se ivi o lacrimă.

Dar nebunul lor oaspete o goni îndată. Căci el nu se astâmpă-rase în castel, ci străbătuse satul în galop până la poarta cimitirului, unde se opri, strigând prietenilor săi:

— Sper că nu vă bateţi joc de mine! Daca e cu adevărat nevoie, rămân să prânzesc aici. Nu mă reţineţi degeaba; mai am multa treabă astăzi.

— De vreme ce te-ai ostenit până aici, îi răspunse Eduard cu glas tare, poţi intra de-a binelea, cu cal cu tot; ne întâlnim într-un loc serios, şi priveşte cât de frumos a împodobit Charlotte acest lăcaş al doliului.

— Nu intru aici nici călare, nici în caleaşca, nici pe jos. Cei de aici odihnesc în pace; n-am nici o treabă cu ei. Destul că va trebui să rabd odată să fiu adus aici cu picioarele înainte. Ei, e vorba de ceva serios?

— Da, strigă Charlotte, foarte serios! Pentru prima oară noii căsătoriţi care suntem se găsesc într-un impas şi într-o încurcătură, din care nu ştiu cum să iasă.

— Nu-mi faceţi impresia asta, replica el, dar sunt gata s-o cred. Dacă vă bateţi joc de mine, vă voi lăsa pe viitor în plata Domnului. Urmaţi-mă repede; un mic popas va prinde bine calului meu.

Curând cei trei se aflară reuniţi în sală; masa fu servită şi Mittler povesti despre faptele şi intenţiile lui din acea zi. Acest bărbat bizar fusese preot şi, desfăşurând o activitate neobosita, se distinsese în funcţia lui prin aceea că se pricepuse să calmeze şi să aplaneze, atât în sânul căsniciilor cât şi între vecini, toate conflictele, mai întâi ale unor locuitori izolaţi, apoi ale unor comunităţi întregi şi ale mai multor moşieri. Cât timp îşi exercitase funcţia, nici un cuplu nu divorţase, iar instanţele ţării nu fuseseră incomodate cu nici un fel de diferende şi procese venite din ţinutul lui. Îşi dăduse seama curând cât de necesară îi era ştiinţa dreptului. Îşi concentrase toate studiile asupra ei şi, în scurt timp, ajunsese în stare să se măsoare cu cei mai dibaci avocaţi. Cercul lui de acţiune se lărgise în chip uriaş; şi el era pe punctul de a fi transferat în oraşul de reşedinţă – pentru a desăvârşi de sus în jos ceea ce începuse de jos în sus – când câştigă o sumă apreciabila la loterie, îşi cumpără o moşie mediocră, o arendă şi făcu din ea punctul central al activităţii sale, luând hotărârea fermă, sau, mai degrabă, urmând vechea sa deprindere şi înclinaţie de a nu zăbovi în nici o casă unde n-ar fi un conflict de aplanat sau un ajutor de dat. Cei care aveau superstiţia tălmăcirii numelor susţineau că numele de Mittler, adică „Mijlocitorul”, l-ar fi silit să îmbrăţişeze această îndeletnicire mai ciudată decât oricare alta.

Tocmai se servea desertul, când oaspetele îşi îndemnă cu seriozitate gazdele să nu mai întârzie cu destăinuirile lor, întrucât era silit să plece îndată după cafea. Cei doi soţi îşi făcură amănunţit mărturisirile; dar de îndată ce află despre ce era vorba, el se ridică brusc şi încruntat de la masă, se repezi la fereastră şi porunci să i se înşeueze calul.

— Ori nu mă cunoaşteţi, exclamă el, ori nu mă înţelegeţi, ori sunteţi foarte răutăcioşi. Există oare vreo ceartă aici? E nevoie aici de vreun ajutor? Vă închipuiţi cumva că mă aflu pe lume ca să dau sfaturi? Asta e cea mai neroadă meserie cu care se poate îndeletnici cineva. Să se sfătuiască fiecare singur şi să facă ceea ce nu poate evita. Dacă lucrul îi iese bine, să se felicite pentru înţelepciunea şi norocul său; dacă se termină rău, îi stau la dispoziţie. Cine vrea să scape de rău ştie totdeauna ce vrea; cine doreşte ceva mai bun decât ceea ce are, acela e orb de-a binelea. Da, da!

— Râdeţi voi – el se joacă de-a baba-oarba şi poate nimereşte, de ce? Faceţi ce vreţi: e totuna! Primiţi-i la voi pe aceşti prieteni, renunţaţi la ei: totuna. Am văzut eşuând lucrurile cele mai cuminţi şi reuşind cele mai neghioabe. Nu vă spargeţi capul şi dacă într-un fel sau altul lucrurile ies prost, nu vi-l spargeţi nici atunci. Trimiteţi doar după mine şi veţi fi ajutaţi. Până atunci, rămân supusul vostru servitor!

Şi cu acestea, el se avântă pe cal fără a mai aştepta cafeaua.

— Poţi vedea din asta, spuse Charlotte, cât de puţin foloseşte un al treilea atunci când între două persoane strâns legate lucrurile nu sunt pe deplin echilibrate. În clipa de faţă suntem, dacă e cu putinţa, şi mai încurcaţi, şi mai nesiguri decât înainte.

Cei doi soţi ar fi mai oscilat probabil câtăva vreme, dacă n-ar fi sosit o scrisoare a căpitanului ca răspuns la ultima misivă a lui Eduard. Se hotărâse să accepte una din slujbele ce i se oferiseră, cu toate că ea nu-i era nicidecum pe plac. Urma să împartă viaţa plicticoasă a unor oameni distinşi şi bogaţi, care-şi puneau în el încrederea că are s-o alunge.

Eduard înţelese foarte limpede întreaga stare de lucruri, zugrăvind-o în culori şi mai vii.

— Putem oare să-l lăsăm pe prietenul nostru într-o asemenea situaţie? Strigă el. Nu poţi fi atât de crudă, Charlotte!

— Omul acela ciudat, Mittler al nostru, răspunse Charlotte, are la urma urmei, dreptate. Toate acţiunile de acest fel sunt hazardate. Nimeni nu e în stare să prevadă ce poate ieşi din ele. Asemenea noi împrejurări pot fi bogate în roade fericite sau nenorocite, fără ca să ne putem atribui vreun merit sau vreo vină deosebită în aceasta. Nu mă simt destul de tare să-ţi rezist mai departe. Să facem deci încercarea. Tot ce te rog este ca ea să fie privita ca fiind doar de scurtă durată. Dă-mi voie să intervin pentru el mai activ decât până acum, să folosesc şi să pun în acţiune cu zel influenţa şi legăturile mele pentru a-i putea procura un post care să-i poată da o oarecare mulţumire, potrivit firii sale.

Eduard îşi asigură în chipul cel mai graţios soţia de recunoştinţa sa cea mai vie. Alergă cu cugetul liber şi vesel să adreseze propuneri scrise prietenului său. Charlotte trebui să-şi adauge cu mâna ei într-un post-scriptum aprobarea şi să-şi unească rugăminţile prieteneşti cu ale lui. Ea scrise cu o pană dibace, într-o formă graţioasă şi amabilă, dar totuşi cu un fel de grabă ce nu-i intra în obicei; şi, lucru ce nu i se întâmpla ades, ea mânji la urmă hârtia cu o pată de cerneală care o irită şi nu făcu altceva decât să devină mai mare când încercă să o şteargă.

Eduard glumi pe socoteala acestui lucru şi, pentru că mai rămăsese loc, adăugă un al doilea post-scriptum; prietenul putea să-şi dea seama, după acest semn, de nerăbdarea cu care era aşteptat şi să-şi potrivească după graba cu care fusese întocmită scrisoarea repeziciunea călătoriei.

Mesagerul plecă şi Eduard socoti că nu putea să-şi exprime mai convingător recunoştinţa decât insistând mereu şi mereu pe lângă Charlotte să trimită de îndată pentru a o aduce pe Ottilie de la pension.

Ea îi ceru îngăduinţa să amâne asta şi apoi reuşi ca în seara aceea să-i trezească lui Eduard pofta de un divertisment muzical. Charlotte cânta foarte bine la clavecin; Eduard nu chiar cu aceeaşi dibăcie, din flaut; căci, deşi îşi dăduse în răstimpuri multă silinţă, nu era înzestrat cu răbdarea şi cu străduinţa cerute pentru dezvoltarea unui asemenea talent. De aceea el îşi execută în chip foarte inegal partitura: unele pasaje bine, doar poate prea repede; la altele, în schimb, întârzia pentru că nu era stăpân pe ele; şi astfel ar fi fost greu pentru oricare altul să reuşească a duce la capăt cu el un duet. Dar Charlotte ştia să se acomodeze; se oprea şi se lăsa iarăşi antrenată de el, îndeplinind astfel îndoita sarcină a unui bun capelmaistru şi a unei înţelepte stăpâne a casei, care se pricep totdeauna să păstreze măsura în ansamblu, chiar dacă pasajele separate nu rămân totdeauna în tact.